CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Din culisele dictaturii comuniste: Ștefan Andrei fostul ministru de externe al României ”socialiste” vorbește despre Ion Iliescu, Tismăneanu, despre amantele lui Gogu Radulescu și despre rețelele KGB din PCR. VIDEO

 

 

Stefan Andrei Cuvantul Libertatii

 

 

 

INTERVIU cu Stefan Andrei: Iliescu in pat cu Elena Ceausescu si Tismaneanu in patul lui Iliescu.

Retelele KGB din PCR “uncovered”: “Ciungul” Tismenitki, găgăuzul Celac, Brucan și evreii lui Calmanovici și Gogu Radulescu cu amantele lui, Valeria Seciu si Ana Blandiana; http://roncea.ro/ interviu-cu-stefan-andrei-iliescu- retelele-kgb-din-pcr-uncovered-ciungul-tismenitki-gagauzul-celac-brucan-si-evreii-lui-calman/ 

Stefan Andrei avea o memorie prodigioasa. Si-aducea aminte si ce culoare aveau ciorapii lui Fidel Castro la ultima lor intalnire.

Descria palatul lui Saddam Hussein in cele mai mici amanunte, care-ti creau o imagine de tip filmografic a intrunirii, foarte folositoare unui jurnalist, mai ales cand apoi are ocazia sa reveda detaliile cu ochii lui.

Ma suna aproape de fiecare data dupa cate un editorial de politica externa in ZIUA, ca sa ma felicite sau sa ma critice sau sa mă corecteze pe ici pe colo, oferindu-mi acele informatii atât de valoroase pentru cautatorii de adevăr: cele din interior. Citea foarte mult.

Practic stia si solicita, atunci cand nu le primea sau cumpara personal, toate aparitiile memorialistice sau de politica internationala si securitate de pe piata, si uneori ma suna sa ma roage daca pot sa-i aduc vreo carte de acest tip aparuta in SUA sau Europa occidentala si inca netradusa la noi.

Era la curent cu “tot ce misca” in domeniul lui. Am inregistrat cu el, video, impreuna cu reputatul cercetator al comunismului Vladimir Alexe, zeci de ore despre adevarata istorie a diplomatiei romanesti sub vremurile dominatiei sovietice.

Sunt ore de istorie pura, intesate cu informatii necunoscute publicului si presarate cu detalii picante despre viata unor lideri ai lumii sau ai unor pigmei de pe la noi.

Cum ar fi cei expusi mai jos, din cloaca kominternista, in cele doua interviuri aparute in ZIUA si pe care le reproduc aici, azi, cand batranul diplomat – nu “Machiaveli”, nici eu nu sunt de acord cu aceasta porecla, ci mai curand Richelieu, avand in vedere si inclinatia sa catre arte – se duce in mormant, o data cu tot bagajul sau impresionant de cunostinte, un univers diplomatic ramas nedescoperit inca lumii, momentan maculat si distorsionat de zgura unor mizerabili neo-kominternisti, ca Tismaneanu si ai lui, profitorii tuturor regimurilor.

Plecat literalmente de la coada vacii, de pe plaiurile oltenesti ale Podarilor unde pastea turma satului, Stefan Andrei a crescut si s-a ridicat intr-un sistem, asa cum a fost el, doar datorita inteligentei sale si a devotamentului pe care l-a avut pentru Romania. Spre deosebire de tovarășii veniți pe tancurile sovietice, care au scos in cizme din casele lor proprietarii romani, pentru a se instala ca o pegra nomenclaturista in ceea ce a devenit Cartierul Rosu.

Istoria acestei perioade trebuie oferita lumii asa cum a fost. Stefan Andrei o prezenta, “naked”, cum ar spune americanii si dupa cum puteti citi mai jos.

A fost inmormantat in curtea Bisericii din satul Snagov, ca un fiu crestin-ortodox al comunitatii locale, inconjurat doar de familie, Violeta Andrei si fiul Calin, prieteni si fosti subalterni.

Nu s-a remarcat nici un oficial din cei care-l sunau pentru diverse pile sau intrari in lumea araba, in cea persana sau in cea occidentala sau il felicitau la diverse ocazii, de la Melescanu pana la Cioroianu sau Basescu (notabila prezenta generalului Iulian Vlad, dupa cum ne-au transmis participantii).

Probabil nu si-au dorit sa se afiseze la o ceremonie, chiar funerara, a unui ex-demnitar al unui regim “ilegitim si ilegal”, de care au profitat insa din plin si actualul presedinte condamnator si scribuletul lui bolsevic si necrofag si autoplagiator (Tismaneanu si-a republicat articolul despre Stefan Andrei, cu mici schimbari, in cinci publicatii, la date diferite). Dumnezeu sa-l ierte!

 

Jimmy Carter - Ceausescu - Stefan Andrei - SUA - 13 04 1978

 

 

 

 

Stefan Andrei s-a născut la 29 martie 1931, in satul Livezeni, comuna Podari, judetul Dolj. A absolvit liceul din Craiova, dupa care a intrat la Facultatea de Constructii Hidrotehnice, urmand si Institutul de Constructii Bucuresti.

In facultate a lucrat ca redactor la sectia internationala a ziarului “Scanteia tineretului”.

S-a inscris in Partidul Comunist in 1957. Remarcat de Nicolae Ceausescu, incepand cu 1960 a ocupat functia de sef al Relatiilor Externe al UTM. In 1965 a devenit adjunctul bunicii lui Bogdan Olteanu, Gizela Wass, care era sefa Sectiei Externe la PCR, apoi prim adjunct si in 1972 a devenit secretar al CC cu problemele internationale.

A fost numit in postul de ministru de Externe in 1978, ca succesor al lui George Macovescu, unde a ramas pana in 1985. Detronat de Elena Ceausescu, avea sa fie numit presedinte al Consiliului Central de Control Muncitoresc al Activitatii Economice si Sociale, functie pe care a ocupat-o pana in 1987, cand a fost promovat in postul de viceprim-ministru al Guvernului.

A detinut acest post pana in 1989. Pentru ca a facut parte din fostul regim comunist al lui Ceausescu, Stefan Andrei a fost arestat in 1990 la ordinule lui Iliescu si Brucan. A stat in inchisoare timp de doi ani si cinci luni, in ciuda faptului ca Parchetul nu a putut sustine niciodata acuzatia initiala a Frontului Salvarii Nationale condus de Ion Iliescu: “genocid” – uciderea a 60.000 de romani la “revolutie” – si subminarea economiei nationale. Din 1989 pana astazi au fost ucisi peste 20 de milioane de prunci nenascuti iar economia nationala practic nu mai exista. Vinovati sunt si azi la putere sau in spatele ei.

Fostul ministru de Externe al Romaniei socialiste, Stefan Andrei, detronat in 1985 de Elena Ceausescu, ne-a acordat un amplu interviu despre culisele diplomatiei romanesti. Considerat unul dintre cei mai straluciti ministri de Externe din istoria recenta a lumii, Stefan Andrei ne-a revelat amanunte si dedesubturi privind numeroase momente epocale ale secolului trecut, incepand cu ocuparea Romaniei de catre trupele sovietice.

De la mijlocirea pacii de la Camp David la rolul Romaniei in solutionarea conflictului din Vietnam, de la intalnirile cu Fidel Castro la cele cu Saddam Hussein si de la Richard Nixon pana la Mihail Gorbaciov, Stefan Andrei rememoreaza perioada care a consacrat diplomatia romaneasca pe plan international si ne face dezvaluiri inedite despre ultimile zile ale regimului Ceausescu si agentura KGB-GRU in Romania.

Printre aceste amintiri s-au strecurat si picanterii ale vremurilor, legate de exemplu de viata lui Ion Iliescu in sanul Partidului si chiar al Elenei Ceausescu. UPDATE: Titlul de mai sus al postarii este legat de o afirmatie a lui Stefan Andrei, dupa ce i-am spus ca vom titra articolul “Iliescu, in pat cu Elena”. “Si Tismaneanu in pat cu Iliescu”, a zis Andrei. “Pai cum asa? Excelenta, se poate…”, am zis noi, cu o vaga nuanta de deontologie in glas. “Pai cat a stat la Neptun ca sa-i scrie cartea unde a dormit?! Nu in patul lui Iliescu?”. No comment.

 

 

Interviu Stefan Andrei ZIUA Victor Roncea - Vladimir Alexe foto Elena Ceausescu-Iliescu-Tismaneanu

 

Tismaneanu-“Ciungul” si Celac erau agenti sovietici, NKVD-isti. Brucan si alti tineri evrei faceau parte din Reteaua lui Camanovici. O stiu direct de la Ceausescu.

Ce insemna Romania in august 1968?

Atunci a demonstrat Romania ca are propria sa identitate si vointa in blocul rasaritean. A fost un moment mare in istoria Romaniei. Gestul lui Ceausescu – de fapt al politicii noastre – de aparare a Cehoslovaciei si condamnare a invaziei sovietice avea sa ne coste insa. Rusii l-au urmarit pana l-au omorat, culmea, ridicandu-l din aceeasi piata unde-l ovationasera sincer sute de mii de romani in august 1968.

Dupa aceea a urmat o perioada cu totul speciala a diplomatiei romanesti… De desprindere de URSS. A fost o perioada lunga in care eram controlati cu totul de sovietici. Prin consilieri, prin agentii lor. De exemplu: Tismaneanu, Leonte,”Ciungul”, cum ii ziceam noi, ca se lauda ca pierduse o mana pe cand era in brigazile teroriste bolsevice contra Spaniei, altii ziceau ca a cazut beat din tren… Era un om rau, meschin si invidios. Un om urat. L-am cunoscut prin 1956.

Era agent sovietic, NKVD. Dupa vizita lui Hrusciov noi l-am chemat si l-am avertizat sa termine cu spionajul. Nu ne-am atins de agentii sovietici pana prin anii ’60. Brucan, de exemplu, si alti tineri evrei, era agent sovietic din timpul razboiului, in Reteaua lui Calmanovici [Emil], cel care a construit si Ambasada URSS la Bucuresti. O stiu direct de la Ceausescu.

Si Tismaneanu era printre ei. Ei bine, Ceausescu a primit sarcina sa ridice problema lor in fata conducerii PCUS. Si i-a zis lui Hrusciov, inainte de momentul ’68, la vizita acestuia la Bucuresti: “tovarase, noi promitem sa va informam, mai aveti si consilieri sovietici dar va rugam sa terminati cu agentii dintre noi”. Si-atunci Hrusciov i-a zis: “Pai considerati ca n-avem nici un agent la voi. Nici in China n-avem…”

Si asta ne-a dat noua dezlegare sa-i chemam si sa-i avertizam. Sa aleaga: ori Romania, ori Rusia! Si asa s-a intamplat si cu Tismenitki. Acum, toti ilegalistii au ramas pro-sovietici. Si aschia nu sare departe de trunchi… Al­tul, la fel: tatal lui Celac [Sergiu], primul mi­nistru de Externe pus de Iliescu chiar in ’89. Agent sovietic. Numele lui e de fapt Cealik, e pe jumatate gagauz.

Are si o sora, Mariana [Celac], pe care o intindeau colegii mei de la “Scanteia Tineretului” pe sus, deasupra Cofetariei “Albina”, unde aveam sediu atunci… El era ofiter in Armata Romana. Nevasta-sa era cel putin pe jumatate evreica. Erau in agentura. Si-atunci, guvernul lui Armand Ca­linescu l-a trimis din Basarabia la Perisor, langa Craiova. Cand au venit trupele sovietice si apoi comunistii, la 6 martie 1945, l-au pus primul prefect de Dolj, al Craiovei (vedeti si video pe aceasta tema, mai jos).

Reteaua lui Gogu Radulescu

Deci au reusit totusi sa ramana in structuri pana in 1989 si dupa…

Ce se intampla… Erau si cazuri mai complicate. De exemplu Gogu Radulescu, membru al CPEx al CC al PCR. Taica-sau, tigan lautar. El s-a casatorit cu o evreica. Ca asa era “moda” atunci. Suntem in perioada ilegalista.

PCR era format asa: din minoritari evrei, unguri care vroiau regiunea autonoma maghiara, rusi care militau pentru desprinderea Basarabiei si printre ei cativa romani. Dupa ce au intrat in legalitate, s-a intors roata: romanii au devenit majoritari. Dar atunci sotiile lor erau: evreice, unguroaice, rusoaice…

Asa: sotia lui Gogu era vanzatoare la magazinul “Sora”. Pe asta a apucat-o iunie ’40 – ultimatumul care a dus la cedarea teritoriilor romanesti de la Est – in Basarabia. N-a mai venit in tara. In prima zi de razboi antisovietic, cand Antonescu a dat celebrul ordin, Gogu, care era intr-un regiment pe granita, a trecut la rusi. A dezertat. Aia s-au si mirat: au zis ca e spion.

Nu, el vroia in URSS! Dupa care s-a regasit cu nevasta-sa si, dupa razboi, a venit pe cai mari, pe tancuri adica, in tara. El era mai legat de URSS decat de Romania. Pe-asta era greu sa-l clintesti. De-altfel s-a si vazut, a stat pana in ultima clipa langa Ceausescu, sa se asigure ca pica.

Când a venit Iliescu si ne-au arestat, pe noi, membrii CPEx, el si cu Barbu Petrescu, cel care a organizat mitingul din 21 decembrie 1989, n-au mai fost inchisi.

Valeria Seciu si Ana Blandiana erau amantele membrului CPEx al CC al PCR

 

 

Ana Blandiana amanta lui Gogu Radulescu

 

Gogu isi crease o adevarata retea de intelectuali acolo la Comana, unde statea el. Valeria Seciu era amanta lui, Blandiana la fel; isi facuse si casa acolo, chiar langa el, ca sa-i fie mai aproape. Pai Otilia Coman, ca asta-i numele ei, facuse inconjurul lumii de pe vremea lui Ceausescu.

Cred ca a vazut mai multe tari decat mine, ca ministru de Externe. Asta micu’, galagiosu’ de la TV, Dinescu, mergea cu soferul si Dacia neagra a lui Gogu.

Astia si cu Iliescu l-au scos si cred ca acum ii putrezesc oasele pe undeva, prin Israel. Altii care au fost scapati pe langa Gogu si Petrescu: Ion Ursu si Constantin Dascalescu. Fost absolvent al Scolii Superioare de Partid de la Moscova, Dascalescu, in anii cand era secretar si apoi prim-secretar regional de partid la Galati, se intalnea deseori in zona cu ofiteri KGB ori GRU.

Chiar inainte de momentul decembrie ’89 se intretinuse cu consulul sovietic de la Ismail. Pe-astia i-a “iertat” de puscarie Iliescu… Noua ne-a facut recurs de era sa facem 15 ani de inchisoare. Pentru ce? Cica “genocid” – ca am omorat 60.000 de oameni…

Dar Iliescu cum a ajuns la varful puterii?

Iliescu? Asta a fost un pui de lele! El si-a ucis parintii, domnule! Familia Ceausescu a fost ca si familia lui! Hai sa va spun povestea lui… Cum v-am zis inainte, prin anii’ 60, incepuse marea schimbare.

In acest timp, presedinte al Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania (UASCR) era unu’, Ion Iliescu.

Cum a ajuns el acolo?

Voi trebuie sa stiti adevarul, ca tanara generatie: relatiile dintre Ion Iliescu si familia Ceausescu au fost niste relatii extraordinare. Adica, pe cand era el baietan, Elena Ceausescu mergea la inchisoare la Targu Jiu de mână cu Iliescu.

Ea mergea la frate-sau si el se intalnea cu taică-său. Elena povestea cum mergeu impreuna; el cu mama lui adoptiva, ca prima l-a părăsit, si cu Elena Ceausescu.

Schimbau trenul la Filiași. Si, spunea, Elena: “Dormeam toti intr-o odaie acolo. Nici nu ne jenam de Ionel, era un baiat in pantaloni scurti”.

Era in ’43, avea vreo 13 ani. Va dati seama, Ceauseasca nu spunea multora “Ionele”. Au fost apoi la chefuri cu taica-sau, Alexandru Iliescu, si el, si ea, Ceaușeștii.

Chiar se spune ca unchiul lui Iliescu, Eftimie, si el ilegalist, a fost amantul Elenei Ceausescu.

Obraznicia lui “Ionel”. Iliescu si-a ucis parinții adoptivi

Scandalul cu “Ionel” a inceput cand am plecat in China. Eram in avion si se povestea cum tocmai prinsesem doi colonei de la Oradea ca erau agenti ai sovieticilor, se aflau in legatura cu un ofiter GRU, care avea acoperirea de consul.

Amandoi facusera studiile in Uniunea Sovietică.

Si Elena Ceausescu zice: “Ti-am zis eu, Nicule, ca mai toti astia care au facut studiile in URSS au fost racolati de rusi!”. La care Iliescu s-a inrosit tot si-a zis:

“Dar cei care invata la Londra, despre care Marx a spus ca este citadela capitalului financiar mondial, astia nu pot fi racolati?”. Se referea la Valentin. Atunci, Elena s-a enervat si i-a zis: “Esti un obraznic! Noi te-am facut ce esti acum si acum profiti ca te stim de mic?!”.

Cand ajungem la Beijing, nebunia revolutiei culturale… Primire magistrală, lume puhoi. Ceausescu facea cu mâna, Maurer se sprijinea în baston. Si, in spatele lui, mai facea unul cu mana: Ion Iliescu, cu ochelarii de soare pe nas. “Ma, da’ nu ti-e rusine?” – i-a zis Ceausescu după – “Tu n-ai simtul masurii? Eu reprezint statul român, da’ tu, ce reprezinți?”

După care, cand am venit de la Hanoi, Iliescu iar a început sa-si dea cu părerea despre politica Partidului în teritoriu.

Atunci Ceausescu l-a pus la punct. Zice: “Mai Iliescule, ti-ai facut studiile la Moscova dupa care te-am trimis la Praga. De-acolo te-am adus la CC. Dar acum vad ca tu nu-ți cunosti țara.

Cum poti sa fii atunci secretar cu propaganda? O sa te trimit in tară, mă!” Si asa a ajuns ce a ajuns, ca după aceea sa se razbune pe propriii lui parinti adoptivi… Cum zicea, cand a luat puterea: “Ceausescu a intinat nobilele idealuri ale socialismului stiintific si ale comunismului!”…

Elena Ceausescu si Ion Iliescu in 1976 - Moldova

Elena Ceausescu a ars mortii de la Timisoara

Fostul ministru de Externe al Romaniei socialiste, Stefan Andrei, revine cu noi declaratii bomba privind ultimele zile ale regimului Ceausescu

Excelenta, ce a cautat Ceausescu la Teheran in decembrie 1989, cand deja, aici, fusese declansata operatiunea de debarcare a sa, atat la Iasi, cat si la Timisoara?

Vizita a fost stabilita dupa conferinta statelor nealiniate, de la Belgrad. Fusese fixata pentru 18 decembrie. Eu consider si acum ca Nicolae Ceausescu a savarsit una dintre cele mai grave si daunatoare greseli ale vietii sale politice cand, in dimineata zilei de luni, 18 decembrie 1989, s-a urcat in avion pentru a pleca timp de trei zile in vizita oficiala in Iran. Inainte de a pleca, pe 17 seara, Ceausescu m-a chemat la el sa se sfatuiasca cu mine.

M-a intrebat: “Crezi ca pot sa aman vizita in Iran?”. “Sigur ca da”, i-am zis. Am amanat-o si pe cea cu Brejnev, in ’77, cand a fost greva minerilor din Valea Jiului. Fac o paranteza: am sunat atunci la Moscova sa anunt ca nu putem veni si, desi nici nu incepuse bine revolta minerilor, cei de la Kremlin imi zic: “Da! Da! Aveti probleme in Valea Jiului cu minerii, nu?!”. Stiau deja! Inchid paranteza.

Se vedea pe Ceausescu cum se framanta. Dimineata, pe 18, a dat telefon la Timisoara, lui Ion Coman si primului secretar. I-a intrebat care e situatia ca sa stie daca sa amane sau nu vizita in Iran. Coman l-a asigurat ca nu-i nevoie: “Nu, tovarase Ceau­sescu! Am aplicat indicatiile dumneavostra si totul e bine”.

Ca ar fi fost o mana de derbedei, de golani si ca s-a facut ordine. “Puteti pleca linistit in Iran”, i-au spus.

“Tovarase Ceausescu, 40 de morti au fost deja incinerati”

Dimineata, la orele 7.00, comandantul Securitatii din Timisoara, Tinu, ii dadea generalului Macri, care era responsabil acolo din partea Securitatii, lista: sunt 42 de morti, 250-300 de raniti. Lista ajunge la Vlad si la Postelnicu. Afla si ministrul Apararii. Ceausescu ii cheama acasa si-i intreaba: “Care-i situatia? Ca aman vizita.” Ei i-au zis ca-i liniste acum. Nici unul nu i-a spus ca sunt 42 de morti. Nici Coman, nici Balan, nici ceilalti. Atunci Ceausescu a plecat in Iran si a lasat-o la comanda pe Elena Ceausescu.

Se inapoiaza pe 20 decembrie, seara. Ion Dinca si Tudor Postelnicu sunt chemati imediat de Nicolae Ceausescu la biroul sau de la CC, unde se gasea deja Elena Ceausescu. Ceausescu cere sa i se faca legatura telefonica la Timisoara cu Dascalescu, care era acolo impreuna cu Emil Bobu. Si-l intreaba: “Care este situatia?” Dascalescu ii spune: “Sunt 58 de morti!”. “Pai cum, mai, 58 de morti? Ca mie tovarasii imi spun aici ca sunt 11 morti.” Ceauseasca a intervenit, comentand ca Dascalescu nu trebuie sa se ia dupa zvonuri, ci sa se bazeze pe informatii, de la “forurile com­petente”.

Auzind ceva acolo, Dascalescu a replicat: “Tovarase Ceausescu, 40 de morti au fost deja incinerati”. “Cum incinerati?” a intrebat Nicolae Ceausescu privind spre Tudor Postelnicu. Asta zice: “Tovarase Secretar General, erau vagabonzi, persoane neidentificate, s-a primit ordin – si a aratat cu barbia spre Elena Ceausescu – sa fie incinerate”. Si-atunci el si-a dat seama ca la plecarea in Iran a fost mintit si de cei de la Timisoara, si de cei trei ministri de-aici. Ca ei aveau 43 de morti – care au ajuns 58 – si 300 de raniti si el statea la Teheran. Cand putea sa amane vizita in Iran, nu era nici o problema, nici o pierdere economica.

Ceausescu, mintit via Bucuresti-Teheran

Deci Elena Ceausescu si-a mintit sotul?

Va dati seama? Da! E clar ca Ceauseasca l-a mintit si in timpul convorbirilor lor telefonice pe cand era la Teheran. Ea a fost implicata direct si in hotararea de incinerare. Atunci, la CC, cand a aflat adevarul, Ceausescu s-a limitat sa spuna: “Bine, ne vedem mai tarziu, sa vedem ce avem de facut”. A fost o greseala fundamentala a lui Ceausescu, de a o lasa pe sotia sa la carma tarii!

Si mai ales in circumstantele date. N-am aflat si nici nu m-am interesat ce colaboratori si sfatuitori a avut Elena Ceausescu in zilele in care Ceausescu se afla la Teheran. Ar fi interesant de stiut, pentru a cunoaste gandirea si indicatiile sale din acea perioada si ce indicatii primea de la sotul ei de la Teheran. Oricum, ce se stie este ca se intrerupsesera orice alte legaturi dintre tara si Nicolae Ceausescu, cu exceptia dialogului dintre cei doi soti.

Fostul ministru de Externe Ion Stoian care se gasea atunci la Teheran mi-a spus ca ministrul secretar de stat al MAE, domnul Duma, a primit ordin sa nu-i trimita nici o telegrama ministrului sau. Nu stiu nici daca Nicolae Ceausescu primea la Teheran rapoarte de la Securitate ori de la Ministerul Apararii Nationale.

Sa ne intoarcem putin la ziua de 17 decembrie. Sedinta CPEx.

A fost o sedinta cu adevarat memorabila. Am scris deja episodul in memoriile mele. A fost asa: Ceausescu a vrut sa-i demita pe Vlad, Milea si Postelnicu deoarece nu-i respectasera indicatiile date de el in cursul noptii de 16 spre 17 decembrie, in legatura cu tulburarile de la Timisoara. Gogu Radulescu si Constantin Dascalescu s-au ridicat si-au spus ca nu ar trebui luata masura aceasta. Ceausescu, nervos – dar cam juca teatru – a spus, trantind foile pe masa: “Atunci alegeti-va alt secretar general”.

Cu exceptia lui Niculescu-Mizil si a lui Gheor­ghe Pana, eu si inca o persoana ne-am ridicat de pe scaun si nu ne-am deplasat spre Ceausescu, intrand in joc si rugandu-l sa ramana secretar general. Era o smecherie de-a lui. Ignorand sau nesocotind structura de atunci a Cepex, unii ziaristi ori istorici scriu ca atunci partidul ar fi putut scapa de Ceausescu, aproband indemnul lui de a fi ales un alt secretar general. Este o ipoteza falsa, contrara realitatii. Modalitatea de alegere a lui nu-ti permitea acest lucru.

Ceausescu construise minutios un sistem al dracului, betonat, de alegere a secretarului general, de la organizatiile de baza pana la Congres, care, practic, facea imposibila schimbarea lui, fara voia lui. Ceausescu, asa cum stiam toti cei care il cunosteam mai bine, nu concepea decat o varianta unica: sa moara cu puterea in brate. Stiam si se vedea pe el ca Ceausescu nu dormise in noaptea precedenta si nici la pranz in ziua sedintei.

Devenise nervos, morocanos, nereceptiv chiar, si, daca nu dormea, devenea dur si brutal cu colaboratorii, insuportabil. In timpul sedintei, Elena dadea roata cu ochii sticlosi urmarind cu atentie comportamentul fiecarui membru Cepex. Atunci a desem­nat-o pe Elena Ceausescu, impreuna cu Manea Manescu, vicepresedinte al Consiliului de Stat, sa coordoneze activitatea din tara:

“Ei vor fi cei care vor organiza sedinte atunci cand va fi cazul si vor convoca Biroul Permanent al CPEx.”

De ce nu si de celalalt vicepresedinte al Consiliului de Stat, Gogu Radu­lescu? Pentru multi dintre noi, era clar de ce: cunosteam simpatiile si pozitile prosovietice ale lui Gogu Radulescu.

Oamenii rusilor au preluat puterea

Si ajungem la ziua de 21 decembrie. Din informatiile noastre “marea manifestare” din 21 a fost organizata de un membru al CPEx care nu a fost judecat si nu a facut inchisoare impreuna cu dvs, ceilalti membri ai Comitetului Politic. Este vorba de Barbu Petrescu, primarul de atunci al Capitalei, care a disparut ulterior. Care a fost rolul lui?

Barbu Petrescu era un idiot. I-am spus-o si lui si Ceausescu, dar cu alta ocazie. Elena era legata de el, prin frate. Nu stiu ce s-a intamplat cu el.

Cuvantul de ordine al generalului Militaru, omul GRU, al rusilor, a fost – dupa ce a preluat puterea cu Iliescu – sa decapitam conducerea partidului si a statului. Sa fie arestati cu totii, inclusiv conducerea Securitatii.

Aveau nevoie de controlul total. Si a inceput alt măcel. În nebunia de atunci, nu stiu ce s-a intamplat. Eu m-am trezit in inchisoare.

Stiti cui trebuie sa-i multumesc pentru asta.

Este interesant si concludent ca Dascalescu si Gogu Radulescu ca si Ion Ursu, din dispozitia nu stiu cui, au fost scosi din procesul CPEx si n-au fost condamnati..

Au consemnat Victor RONCEA si Vladimir ALEXE

 

 

15/06/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Stalin – „Cel Mai Mare Om De Ştiinţă Al Epocii Noastre”

 

 

 

În data de 5 martie comuniștii și nu numai ei, aniversează 59 de ani de la moartea lui Stalin (sângerosul dictator al URSS).

 În cele ce urmează, blogul https://mariusmioc.wordpress.com/ stalin-cel-mai-mare-om-de-stiinta-al-epocii-noastre reproduce un articol apărut în  ziarul PCR „Scînteia” din 9 martie 1953:

”I. V. Stalin – corifeu al ştiinţei

de acad. prof. Traian Săvulescu, preşedintele Academiei R.P.R.

A încetat să bată inima generoasă şi caldă, a încetat să cugete mintea genială a scumpului nostru tovarăş Stalin, gigant al gîndirii biruitoare, gigant al erudiţiei, conducătorul şi învăţătorul oamenilor muncii din lumea întreagă, eliberatorul, susţinătorul şi prietenul cel mai bun al poporului nostru.

Omenirea a suferit o pierdere ireparabilă prin stingerea din viaţă a tovarăşului Stalin. Alături de Lenin, Stalin a înfăptuit Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie şi a făurit primul stat socialist din lume, eliberînd zeci de popoare de sub robia capitalistă. Sub conducerea lui Stalin s-a înfăptuit în URSS construirea socialismului şi a început construirea comunismului. Condusă de Stalin, Armata Sovietică a zdrobit hidra fascistă şi a eliberat omenirea de sub pericolul hitlerismului.

Omenirea progresistă a pierdut în tovarăşul Stalin pe cel mai mare om de ştiinţă al epocii noastre. În tovarăşul Stalin, discipol, tovarăş de luptă şi continuator al marelui Lenin, s-au îmbinat în mod armonios şi desăvîrşit geniul politic revoluţionar şi geniala gîndire ştiinţifică, clarvăzătoare şi atotcuprinzătoare.

Genialele lucrări ale tovarăşului Stalin au avut şi au o uriaşă însemnătate pentru progresul omenirii. Opera stalinistă este o călăuză sigură de nepreţuit popoarelor sovietice în drum spre comunism, popoarelor din ţările de democraţie populară, care făuresc socialismul, proletariatului din lumea capitalistă în lupta sa de eliberare din robia exploatării imperialiste, omenirii întregi în lupta ei măreaţă pentru pace.

Gloriosul Partid Comunist al Uniunii Sovietice a dobîndit victorii de importanţă istorică mondială, partidele comuniste şi muncitoreşti din lume obţin succese în lupta lor pentru pace şi socialism, pentrucă activitatea lor are un caracter profund ştiinţific, se bazează pe legile ştiinţifice, obiective, ale dezvoltării societăţii, pe măreaţa învăţătură a marxism-leninismului dezvoltată şi îmbogăţită de tovarăşul Stalin, corifeu al ştiinţei.

Lucrările tovarăşului Stalin „Anarhism sau socialism?”, „Materialismul dialectic şi materialismul istoric”, „Marxismul şi problemele lingvisticii”, „Problemele economice ale socialismului în URSS” şi celelalte constituie contribuţii de o excepţională valoare şi însemnătate pentru dezvoltarea ştiinţei materialiste înaintate, atît a ştiinţelor sociale cît şi a ştiinţelor naturii.

Prin lucrările sale clasice, tovarăşul Stalin a îmbogăţit cu noi teze ţi cu descoperiri de o însemnătate teoretică şi practică uriaşă tezaurul ideologiei clasei muncitoare; în economia politică, în filosofie, în aplicarea marxismului la diferite ramuri ale ştiinţelor naturii şi societăţii, pretutindeni, în toate domeniile, ideile staliniste au împins cu mult înainte cercetarea ştiinţifică, au înarmat pe oamenii de ştiinţă cu concluzii geniale deschizătoare de largi orizonturi.

Tovarăşul Stalin ne-a învăţat că „în opoziţie cu idealismul care tăgăduieşte posibilitatea cunoaşterii lumii şi a legilor ei, care nu crede în autenticitatea cunoştiinţelor noastre, care nu recunoaşte adevărul obiectiv şi socoteşte că lumea este plină de „lucruri în sine” ce nu pot fi niciodată cunoscute de ştiinţă, materialismul filosofic marxist porneşte dela punctul de vedere că lumea şi legile ei pot fi pe deplin cunoscute, că cunoştiinţele noastre despre legile naturii, verificate de experienţă, de practică, sînt cunoştiinţe autentice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective, că nu există în lume lucruri care nu pot fi cunoscute, ci există numai lucruri care nu sînt încă cunoscute, care vor fi descoperite şi cunoscute prin mijloacele ştiinţei şi ale practicii”.

Formulînd cu o limpezime de cristal şi dezvoltînd concepţia marxistă despre natură şi societate – materialismul dialectic şi istoric – tovarpşul Stalin a pus la îndemîna cercetării ştiinţifice, a cunoaşterii realităţii obiective în orice domeniu, singurul ei fundament filosofic trainic. În lucrarea sa de o imensă însemnătate teoretică şi practică, o adevărată culme a gîndirii filosofice, – „Marxismul şi problemele lingvisticii” tovarăşul Stalin a soluţionar în mod genial, pe baza marxism leninismului, principalele probleme ale lingvisticii, deschizînd o etapă nouă în ştiinţa limbii şi dînd un neîntrecut exemplu de aplicare creatoare a marxismului în domeniul unei ştiinţe speciale.

Totodată în această lucrare tovarăşul Stalin a îmbogăţit cu noi teze deosebit de importante tezaurul materialismului dialectic, a dezvoltat în mod genial învăţătura marxistă despre baza şi suprastructura societăţii, elaborînd o teorie unitară şi complectă despre suprastructură, despre uriaşul ei rol activ în societate. Tovarăşul Stalin a indicat cu precizie rolul şi locul ştiinţei în societate, căile ei de dezvoltare, a demonstrat că adevărata ştiinţă trebuie în mod necesar să fie strîns legată de practică, să fie folosită în interesul societăţii, pentru transformarea revoluţionară a acesteia şi a naturii, pentru pace şi fericirea omului.

În ultima sa lucrare – „Problemele economice ale socialismului în URSS” tovarăşul Stalin a îmbogăţit cu noi teze geniale teoria economică a comunismului ştiinţific. Această lucrare reprezintă o culme a economiei politice marxiste.

Opera tovarăşului Stalin întăreşte convingerea omului de ştiinţă în valoarea obiectivă a ştiinţei, în perspectivele ei nelimitate, în forţa ei creatoare şi transformatoare. Elaborată în spiritul materialismului militant, opera stalinistă este o puternică armă în mîna oamenilor de ştiinţă înaintaţi în lupta lor împotriva a tot felul de concepţii şi teorii retrograde, antiştiinţifice, care degradează, pervertesc şi frînează ştiinţa.

În lucrarea sa „Problemele economice ale socialismului în URSS”, demascînd şi combătînd concepţiile subiectiviste, idealiste în ştiinţă, tovarăşul Stalin afirmă din nou, fundamentează complect şi multilateral teza marxistă despre caracterul obiectiv al legilor ştiinţei şi despre posibilitatea cunoaşterii şi folosirii conştiente a acestor legi în interesul societăţii.

Lovind în teoriile idealist-subiectiviste, în cei care neagă caracterul obiectiv al legilor ştiinţei sau propăvăduiesc neputinţa în faţa legilor naturii şi societăţii şi transformă legile obiective în fetişuri, tovarpşul Stalin afirmă cu putere măreţia omului – omul epocii socialismului – capacitatea lui de a fi stăpînul soartei sale şi al naturii înconjurătoare, prin ştiinţă, prin cunoaşterea legilor ştiinţifice şi folosirea lor în interesul societăţii.

Întreaga operă stalinistă este un puternic îndemn, o înflăcărată chemare la învăţătură, la cucerirea cetăţii ştiinţei. Iată de ce lucrările lui Stalin, alături de cele ale lui Marx, Engels, Lenin, constituie izvoare nesecate din care îşi trage puterea în permanenţă ştiinţa înaintată în dezvoltarea ei. Lucrările tovarăşului Stalin sînt studiate cu un imens interes, cu nesaţ, de oamenii muncii din ţara noastră, de milioane şi milioane de oameni de pe întregul glob pămîntesc.

Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Statul Sovietic, sub îndrumarea personală a tovarăşului Stalin, bazîndu-se pe legile obiective ale naturii şi societăţii, au creat condiţiile necesare pentru dezvoltarea ştiinţei, tehnicii culturii sovietice, într-un ritm şi la un nivel care nu a existat şi nu poate exista în nici o ţară capitalistă din lume. Descoperirea metodelor de producere a energiei atomice este una din cele mai importante realizări ale ştiinţei sovietice. Descoperirile astronomilor, geologilor, fizicienilor, chimiştilor sovietici sînt de cea mai mare însemnătate. Întîietattea biologiei şi fiziologiei sovietice, ridicate la o neatinsă înălţime de Miciurin, Pavlov şi alţii, constituie un fapt indiscutabil în ştiinţa mondială.

Îndrumată şi dezvoltată în spiritul învăţăturii staliniste, ştiinţa sovietică este folosită în scopuri paşnice, pentru a spori puterea de acţiune a omului asupra forţelor naturii, pentru a asigura creşterea forţelor de producţie în vederea ridicării nivelului material şi cultural al poporului. Succesele ştiinţei sovietice sînt strîns legate de practica construirii comunismului, de electrificarea ţării, de automatizarea proceselor de producţie, de creşterea neîncetată a tehnicii.

Complicate probleme tehnice – imposibil de rezolvat în condiţiile capitalismului contemporan – sînt rezolvate cu succes în URSS. Proporţia şi ritmul grandioaselor hidrocentrale – construcţii staliniste ale comunismului – eclipsează tot ce a fost creat vreodată în ţările capitaliste.

Fundamental deosebită este situaţia ştiinţei în ţările capitaliste. Acolo ştiinţa, tehnica, cultura în general, sînt sortite stagnării, putrezirii.

Pentru capitalismul contemporan ştiinţa nu are valoare decît în măsura în care îl ajută la creşterea profitului maximal, la pregătirile de război – în măsura în care oamenii de ştiinţă se supun servil, se vînd militarismului imperialist, şefilor militari ai monopoliştilor. Folosirea de către imperialiştii americani a armei bacteriologice împotriva poporului coreean – unul din capitolele cele mai sinistre ale istoriei omenirii – dovedeşte că ştiinţa, cultura descompusă, putrezită din ţările capitaliste sînt duşmani primejdioşi ai omenirii progresiste.

Învăţătura tovarăşului Stalin a avut şi are o uriaşă influenţă asupra dezvoltării ştiinţei şi culturii din patria noastră. După instaurarea regimului democrat-popular activitatea ştiinţifică şi populară din ţara noastră a trecut printr-un adevărat proces de reînoire, a căpătat o nouă orientare – orientare materialist-dialectică.

Urmînd învăţăturile tovarăşului Stalin şi folosind experienţa PCUS, Partidul Muncitoresc Român, guvernul RPR au creat condiţii materiale fără precedent la noi, pentru dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi culturii, au ajutat pe oamenii de ştiinţă şi de cultură să-şi însuşească marxism-leninismul, să pună cercetările lor pe temelia trainică a concepţiei materialist-dialectice.

Activitatea ştiinţifică din ţara noastră contribuie la creşterea şi perfecţionarea neîncetată a producţiei pe baza tehnicii noi, în scopul satisfacerii nevoilor materiale şi culturale a celor ce muncesc. Un rol hotărîtor în progresele mari făcute de industria noastră socialistă – îndeosebi de industria producătoare de maşini – de tehnica şi ştiinţa noastră, îl are ajutorul frăţesc al Uniunii Sovietice. Oamenii de ştiinţă din RPR vor rămîne veşnic recunoscători tovarăşului Stalin şi nu vor uita niciodată înţeleptele îndrumări pe care le-a dat ştiinţei progresiste.

Comoara învăţăturii staliniste va sta întotdeauna ca o temelie de nezdruncinat a activităţii Academiei RPR.

Construcţia socialismului pune în faţa oamenilor noştri de ştiinţă sarcini grandioase: electrificarea ţării, construirea de hidro şi termocentrale, cosntruirea Canalului Dunăre – Marea Neagră, a noi uzine şi fabrici, reconstrucţia oraşelor, construirea metroului din Bucureşti, ridicarea regiunilor odinioară înapoiate, transformarea socialistă a agriculturii etc. Niciodată n-au fost şi n-au putut fi puse în faţa poporului nostru în decursul istoriei sale milenare probleme de o asemenea amploare. Niciodată ştiinţa şi tehnica nu au avut de rezolvat probleme atît de complexe ca azi!

În aceste zile de adîncă durere pentru întreaga omenire muncitoare, oamenii de ştiinţă din ţara noastră, alături de întregul popor muncitor, îşi înzecesc hotărîrea de a-şi îndeplini sarcinile, de a-şi însuşi şi pune în practică atotbiruitoarea învăţătură a lui Marx-Engels-Lenin-Stalin, minunata experienţă a ştiinţei sovietice, pentru cosntruirea socialismului în patria noastră, de a-şi spori vigilenţa şi combativitatea în lupta împotriva duşmanilor progresului ştiinţei, împotriva ideilor şi influenţelor idealiste, cosmopolite, subiectiviste în ştiinţă – arme ideologice ale imperialismului american.

Strîns uniţi în jurul partidului nostru în frunte cu tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, noi păşim hotărîţi înainte sub steagul de neînvins a lui Lenin-Stalin.

Învăţătura stalinistă va continua să ne lumineze calea pentrucă Stalin trăieşte, Stalin e mai viu decît toţi viii, alături de Lenin, călăuzind cu geniul său nemuritor noroadele pe drumul eliberării, al progresului, al păcii şi socialismului.”

30/03/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1958 – O pagină de istorie. Plecarea trupelor de ocupaţie sovietice din România. VIDEO

 

 

 

Image result for armata sovietica se retrage din bucuresti1958 photos

Documente militare descoperite recent, arată că în august 1958, mai multe zile la rând, trenurile militare sovietice au trecut în Ungaria prin Lokoshoza,  venind din România.

Cum au ieşit trupele sovietice din România ?

 

Prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1946, România era obligată să suporte prezenţa trupelor sovietice pînă la încheierea Tratatului de neutralitate a Austriei. Gheorghiu-Dej, care participase la semnarea acestui tratat, cunoştea foarte bine această clauză şi a exploatat-o cu măiestrie.

Hruşciov, probabil, nu ştia de ea.

Avem următoarele cifre cunoscute de efective sovietice în România anului 1958:

 În Timişoara cel puţin 9657 militari şi civili sovietici din unităţi de tancuri, de infanterie, de artilerie şi de transmisiuni.   
 În Ploieşti se aflau cel puţin 1402 militari şi civili sovietici. Tancurile sovietice staţionau la Bascov.   
 În Focşani se aflau cel puţin 2232 de militari şi civili sovietici. 
 În Râmnicu-Sărat se aflau cel puţin 1600 militari şi civili sovietici.   
 În Brăila se aflau cel puţin 2925 militari şi civili sovietici.   
 În Galaţi se aflau cel puţin 2305 militari şi civili sovietici.  
 În Constanţa se aflau cel puţin 9016 militari şi civili sovietici.   
 În Cocargeaua au fost cel puţin 2117 militari şi civili sovietici.   
 Pe aeroportul militar din Ianca se aflau cel puţin 2957 de militari şi civili sovietici.   
 Extrapolând la restul oraşelor din ţara unde au existat cazărmi sovietice cifrele oferite de istoricul mulitar pentru aceste 9 localităţi (peste 30.000 sovietici), ajungem la cifre ameţitoare de ruşi pe care naţiunea romană a trebuit să îi suporte în anii de ocupaţie sovietică.    

Pentru propria sa faimă în Occident, liderul sovietic s-a avîntat în semnarea Tratatului de neutralitate cu Austria şi l-a realizat în vara lui 1955. Mulţi dintre membrii Biroului Politic ne aflam, atunci, pe Litoralul Mării Negre, în concediu de odihnă.

Cînd s-a anunţat semnarea Tratatului de neutralitate cu Austria, Dej ne-a convocat la vila sa din Eforie-Nord şi, foarte radios, ne-a informat despre evenimentul respectiv.

– Fraţilor, a strigat el, în sfîrşit, a venit momentul mult aşteptat: eliberarea de trupele sovietice! Trebuie mult tact, dar să fim demni şi să ridicăm conducerii sovietice problema retragerii acestor trupe. Întrerupem concediul de odihnă şi plecăm la Bucureşti. Am aflat că, de mîine, Hruşciov efectuează o vizită oficială în Bulgaria.

Prin ambasada noastră de la Sofia şi prin ambasada sovietică de la noi, îl vom ruga pe Hruşciov ca, la încheierea vizitei în Bulgaria, în drumul său de întoarcere la Moscova, să facă o escală la Bucureşti. Sosit, a doua zi, în Capitală, Dej i-a comunicat, prin ministrul nostru de Externe, ambasadorului sovietic, precum şi ambasadorului român la Sofia, dorinţa noastră.

A doua zi, Hruşciov ne-a anunţat, pe aceleaşi căi, că acceptă cu plăcere invitaţia partidului şi Guvernului român, de a face o vizită neoficială în România.

Dej ne-a chemat la biroul său de la Consiliul de Miniştri şi ne-a informat că Hruşciov a acceptat invitaţia de a veni la Bucureşti. S-a stabilit o delegaţie care să participe la discuţiile cu Hruşciov asupra necesităţii retragerii trupelor militare sovietice.

Delegaţia a fost formată din: Dej, Apostol, Bodnăraş, Pîrvulescu, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Dej a propus ca Bodnăraş, care cunoştea bine limba rusă şi se bucura de o anumită încredere printre sovietici, să prezinte problema.

Cu toţii am fost de acord. În cinstea vizitei lui Hruşciov, s-a organizat un mare miting în Piaţa Victoriei.

 

 

 

 

 

 

S-au ţinut cuvîntările de rigoare. După miting, ne-am deplasat, împreună, cu Hruşciov la locuinţa lui Dej, de pe malul Lacului Herăstrău. Acesta i-a mulţumit lui Hruşciov pentru amabilitatea de a accepta invitaţia noastră. Hruşciov i-a mulţumit, la rîndul său, pentru invitaţie.

Dej i-a amintit lui Hruşciov că, de curînd, s-a semnat, de către cele 4 mari puteri, Tratatul de neutralitate cu Austria.– Am socotit că este necesar să avem un schimb de păreri cu dvs., în legătură cu situaţia creată de semnarea acestui tratat. Tovarăşul Bodnăraş va vorbi despre importanţa pe care o are, pentru noi, acest eveniment.

A urmat o cină destul de sumară – pentru că Dej era foarte echilibrat în această privinţă -, după care Bodnăraş, bine pregătit de amfitrion, a exprimat, cu calm, prevederile Tratatului de la Paris, cu privire la staţionarea de trupe sovietice pe teritoriul României. 

– Conducerea noastră de partid socoteşte că trebuie să discutăm cu dvs. modalităţile de retragere a trupelor sovietice din România, conform tratatelor internaţionale.Hruşciov, a cărui faţă s-a înroşit, şi capul chel parcă i se mărise, s-a ridicat în picioare, foarte revoltat, şi ne-a spus, cu voce tare:– Pînă acum v-aţi simţit bine sub aripile calde, ocrotitoare, ale Uniunii Sovietice, acum vreţi să ne daţi cu tifla în nas?

Aţi devenit antisovietici, comunişti naţionalişti!Am intervenit noi (Dej, eu şi Pîrvulescu), explicînd că sîntem obligaţi să ridicăm, în faţa „măreţei“ Uniuni Sovietice, problema retragerii trupelor sale de pe teritoriul României. Poporul Român, ca şi opinia publică internă şi internaţională, aşteaptă acest „gest măreţ“ de încredere şi înţelepciune.

Tot furios, dar puţin mai potolit, Hruşciov repeta:– Sînteţi antisovietici! Sînteţi naţionalişti! Eu mă retrag şi plec la Moscova!Dej şi noi, în afară de Bodnăraş, care l-a însoţit pe Hruşciov la aeroport, am rămas pe loc. Hruşciov nu-şi luase rămas bun de la noi, nu dăduse mîna cu nimeni la plecare, cum s-ar fi cuvenit.

Chişinevschi, susţinut de Miron Constantinescu, şi-a manifestat îngrijorarea în ceea ce priveşte relaţiile noastre de partid şi de stat cu Uniunea Sovietică. Supărarea şi plecarea bruscă a lui Hruşciov au schimbat în rău aceste relaţii…

– Pentru ce i-am cerut, credeţi că putea să ne pupe Hruşciov?, a replicat Dej. Voi consideraţi că trebuie să mai fim trataţi ca nişte rude sărace? Dacă sovieticii vor judeca obiectiv problema ridicată de noi, nu cred că nu vor acţiona conform dreptului internaţional. Supărarea şi plecarea bruscă, dragi tovarăşi, cum pot fi caracterizate? Nu ca ale unui stăpîn faţă de slugi? Vreţi să rămînem, în continuare, în această postură? Şi, după cîteva clipe de tăcere, Dej a reluat, pe un alt ton, mai calm:

– Totuşi, nu trebuie să dramatizăm situaţia. Eu îl cunosc destul de bine pe Hruşciov. Se aprinde repede, se zburleşte şi apoi se domoleşte. Dreptatea este de partea noastră. Vom învinge şi de astă-dată. Problema sovromurilor ştiţi că nu a fost uşoară. Au inventat tot felul de presiuni să renunţăm la poziţia noastră. Să ştiţi că demnitatea în faţa celor mari impresionează, nu întotdeauna, negativ. Poziţia noastră faţă de sovromuri a avut succes, pentru că a fost fermă.

Vom avea succes şi în această chestiune, dar trebuie să avem răbdare. Ea nu este deloc uşor de rezolvat de către sovietici. Trebuie să ţinem seama că Hruşciov însuşi, care e mai repezit, dar mai deschis, mai larg în vederi, are în coaste, în conducerea Uniunii Sovietice, oameni foarte duri şi autoritari, ca Molotov şi Jukov. Apoi, să nu uităm că sîntem membri ai Tratatului de la Varşovia. Asta complică, întrucîtva, problema.

După care, pe un ton ferm, hotărît, a spus:– Dreptatea este, însă, de partea noastră şi trebuie să învingem!Cu această încheiere, am plecat fiecare la treburile noastre.Semnarea Tratatului cu Austria, stipulat în cadrul Tratatului de la Paris pentru retragerea trupelor sovietice din România – prevedere strecurată, cu abilitate, de diplomaţia română în acel Tratat din 1946, la care participase şi Gheorghiu-Dej, acum exploatată de el cu stăruinţă, dar nu zgomotos – i-a pus pe sovietici în mare încurcătură diplomatică. Ei au căutat să transforme această situaţie pe seama prevederilor Tratatului de la Varşovia.

Este şi motivul pentru care, în octombrie 1956, după evenimentele din Ungaria, Guvernul sovietic a publicat o declaraţie referitoare la „dezvoltarea şi întărirea prieteniei şi colaborării dintre Uniunea Sovietică şi celelalte ţări socialiste“, în cadrul Tratatului de la Varşovia. Se promitea respectarea principiilor suveranităţii, avantajului reciproc şi egalităţii în drepturi.

După cum se cunoaşte, aceste principii au rămas numai pe hîrtie.În declaraţia menţionată mai sus se afirma: „Guvernul sovietic este gata să înceapă tratative cu Guvernul Ungariei şi celelalte state participante la Tratatul de la Varşovia, în problema «menţinerii trupelor pe teritoriul Ungariei»“.

După cum vedeţi, numai Ungaria era nominalizată în problema trupelor. Nu se pomenea nimic despre trupele din România. De fapt, scopul acestei declaraţii nu era plecarea trupelor, ci menţinerea lor.

Se urmărea stabilirea unor noi justificări, a unor noi baze de reglementare a menţinerii acestor trupe pe teritoriul ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. În prelungirea acestei tendinţe, se cuvine să subliniem şi un alt moment.

În noiembrie-decembrie 1956, s-a convenit să meargă la Moscova o delegaţie guvernamentală condusă de Chivu Stoica, şeful Guvernului nostru.

După ce s-au luat unele hotărîri, mai ales pe probleme economice şi comerciale bilaterale, Nichita Hruşciov a găsit de cuviinţă să se ocupe special de Declaraţia Guvernului sovietic, din octombrie 1956, menţionînd pericolul şi ameninţarea pe care o reprezintă păstrarea blocurilor militare, remilitarizarea Germaniei Occidentale, menţinerea trupelor americane şi ale altor state în apropierea ţărilor socialiste.

Drept urmare, s-a convenit asupra unei declaraţii comune româno-sovietice, unde se stipula staţionareea vremelnică a trupelor sovietice pe teritoriul României, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia. Se mai sublinia că Guvernul Uniunii Sovietice şi Guvernul României se vor consulta între ele, dar şi cu ceilalţi membri ai Tratatului şi, în conformitate cu evoluţia internaţională asupra necesităţii, sau nu, a staţionării trupelor sovietice pe teritoriul României.

Era, în ciuda aparenţelor, un cîştig diplomatic pentru noi. A urmat şi un altul. În anul 1957, se semna, la Bucureşti, acordul dintre Guvernul României şi Guvernul sovietic, referitor la statutul juridic al trupelor sovietice, staţionate temporar pe teritoriul României.

În felul acesta, se punea capăt multor abuzuri, care se produceau ca urmare a staţionării acestor trupe pe teritoriul României, şi se recunoştea necesitatea reglementării situaţiei.

– Ruşii vor înghiţi găluşca – îmi spunea Dej – încet, dar sigur.

La îndemnul lui, partea română accepta cu diplomaţie reglementările, le suprasolicita chiar, făcînd mare tapaj propagandistic pe tema prieteniei „de nezdruncinat“, dar, în realitate, insistînd pe caracterul vremelnic al staţionării trupelor sovietice pe teritoriul României. Pe căi indirecte, se sugera şi posibilitatea unui scandal diplomatic internaţional, referitor la nerespectarea tratatelor de către sovietici.

Aceştia, dar mai ales Hruşciov, se temeau de un scandal diplomatic, de aceea căutau, cu febrilitate, noi motive care să le justifice prezenţa militară în România. Gheorghiu-Dej a intuit perfect această teamă şi a exploatat-o, nu însă cu gălăgie, ci cu diplomaţie. Era în firea lui să nu-şi etaleze intenţiile, pe care, însă, le urmărea cu o disciplină de fier.

„Fără zgomot“, era deviza lui, pe care ne-o transmitea, adesea, şi nouă, mai ales cînd venea vorba de sarcini concrete şi delicate.

Presupunînd că Dej ar fi acţionat în această privinţă pripit şi cu tam-tamul pe care-l făcea, mai tîrziu, Ceauşescu, pe tema independenţei, riscam să nu mai plece trupele sovietice de la noi şi poate că le aveam şi astăzi pe cap, cum este încă Armata a 14-a în Transnistria.

Să mai presupunem că Dej ar fi luat iniţiativa unei rezistenţe armate şi proteste civile împotriva prezenţei acestor trupe. Ar fi fost o vărsare inutilă de sînge.

Nici măcar n-am fi avut parte de scandalul internaţional privind situaţia din Ungaria, scandal care i-a afectat destul de mult pe sovietici la acea vreme, dar şi mai tîrziu.

Dej a intuit că situaţia noastră, a României, în raportul dintre marile puteri ale lumii contemporane, este alta decît a Ungariei şi chiar a oricărui stat vecin, lucru pe care nu-l înţeleg actualii promotori ai rapidei noastre integrări în N.A.T.O. Occidentul – după cum nu e greu de prevăzut – ne trădează şi astăzi, după cum ne-a trădat şi după cel de-al II-lea război mondial. Faptul era mult mai mascat atunci decît acum.

De pildă, acum se înţelege mai uşor că zîmbăreţul Clinton nu ne-a primit în N.A.T.O. pentru că s-a înţeles cu Elţîn la Helsinki în privinţa sferelor de influenţă.

În ceea ce priveşte împărţirea acestora între Churchill şi Stalin, după cel de-al II-lea război mondial, şi trădarea de către Occident a României, a fost nevoie să treacă aproape 50 de ani să se afle adevărul. Gheorghiu-Dej are meritul de a fi înţeles acest adevăr din cursul evenimentelor la care participa.

Refuzul de a se acorda ţării noastre statutul de cobeligerantă în cadrul Tratatului de la Paris, în ciuda tuturor evidenţelor, condiţiile grele, absolut nefireşti în raport cu realitatea şi cu raţiunea, nu puteau fi impuse unilateral de către Uniunea Sovietică şi Stalin, fără o înţelegere prealabilă cu celelalte puteri aliate, Anglia şi Statele Unite.

Or, faptul acesta rămăsese secret, pe cînd la suprafaţă se ducea, pe atunci, „războiul rece“ dintre ele.

Ar fi fost o greşeală enormă ca România să fi fost împinsă orbeşte într-un război „cald“, cum cereau ţărăniştii, şi încercările lor de rezistenţă armată în munţi făcînd jocul Serviciilor de Spionaj de tot felul. Asta ar fi fost echivalent cu o sinucidere. Or, Gheorghiu-Dej are meritul de a fi refuzat acest drum. El a preferat drumul unor discuţii directe cu „duşmanul“. În această privinţă, Dej nu numai că a intuit situaţia geo-politică a ţării noastre în acel moment, dar a mizat şi pe anumite elemente în schimbare din conducerea Uniunii Sovietice.

Despre caracterul nervos şi instabil al lui Hruşciov, el ne atrăgea, adesea, atenţia. De aceea, acesta a lansat ideea de retragere de bună voie a trupelor sovietice din România, ca unică soluţie rezonabilă a conflictului (doar diplomatic) între cele două ţări. Asta mai avea nevoie şi de schimbările necesare, intuite de Dej, în cadrul raportului de putere de la Moscova.

În acel timp, în U.R.S.S. se înfruntau două tendinţe diametral opuse: una reformatoare, în frunte cu Hruşciov, şi alta conservatoare. Lupta dintre aceste tendinţe s-a încheiat în iunie 1957, cînd la o plenară a C.C. al P.C.U.S. a fost învinsă aripa conservatoare condusă de Malenkov, Kaganovici şi Molotov.

La sfîrşitul lui octombrie, acelaşi an, A.K. Jukov a fost eliminat din prezidiul U.R.S.S., iar în martie 1958 şi-a depus mandatul N.A. Bulganin.

Pe acest fond al schimbării raportului de forţe între conservatori şi cei deschişi schimbărilor, am acţionat noi. Astfel, în luna mai 1958, au avut loc, la Moscova, două reuniuni la nivel înalt ale ţărilor socialiste. La ambele, delegaţia română a fost condusă de Gheorghiu-Dej.

Între prima şi a doua, delegaţia română a avut discuţii chiar cu Nikita Hruşciov, care ne-a comunicat hotărîrea Uniunii Sovietice de a-şi retrage trupele de pe teritoriul României.

A doua zi, la 24 mai, a avut loc şedinţa Comitetului Consultativ al Tratatului de la Varşovia. La unul din punctele înscrise pe ordinea de zi figura Raportul lui I.S. Konev, comandantul suprem al Forţelor Armate Unite, cu privire la o nouă reducere a forţelor armate ale ţărilor participante la Tratat şi la retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. Nikita Hruşciov, în cuvîntul său, după ce a salutat hotărîrea Chinei de a retrage voluntarii chinezi din Coreea de Nord, a spus:

„În scopul slăbirii încordării internaţionale, Guvernul nostru, în urma consultării cu Guvernul României, prezintă consfătuirii, spre examinare, problema retragerii trupelor sovietice care se află pe teritoriul acestei ţări, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia“.

Consiliul Politic Consultativ a adoptat o declaraţie de presă, în care se spunea, în mod expres:

„Consiliul Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia aprobă hotărîrea Guvernului U.R.S.S. cu privire la retragerea, în viitorul apropiat, a trupelor sovietice care se află pe teritoriul României, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia“.

Hotărîrea celor două guverne a fost semnată chiar atunci de prim-miniştrii acestora. În aceeaşi zi, miniştrii Forţelor Armate ale celor două ţări (general-colonel Leontin Sălăjan şi mareşalul Rodion Malinovschi) au semnat acordul retragerii. Destinul a făcut ca tocmai acela care a condus intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României să semneze şi retragerea acestora.

Era, de fapt, omul care cunoştea cel mai bine situaţia şi care, poate, a contribuit cel mai mult la elucidarea ei în cadrul Guvernului sovietic. Acţiunea s-a desfăşurat fără mare protocol şi tam-tamuri. Gheorghiu-Dej, aflat, atunci, la Moscova, a interzis reprezentanţilor părţii române orice fel de comentariu cu privire la acest eveniment.

Nici sovieticii nu erau interesaţi să înregistreze comentarii privitoare la această înfrîngere, pusă intenţionat sub semnul mărinimiei lor, iar în cadrul Tratatului de la Varşovia, pe seama înţelegerii cu ceilalţi parteneri, comentariile şi discuţiile acestora ne-ar fi fost defavorabile, ar fi putut duce la întîrzierea şi chiar la anularea deciziei sovietice, de aceea Gheorghiu-Dej a făcut totul pentru a le evita.

Jocul lui abil a reuşit. Deşi se spunea că trupele sovietice staţionau în România conform înţelegerii în cadrul Tratatului de la Varşovia, ele plecau, în realitate, conform celor stabilite prin Tratatul de la Paris.

La întoarcerea în ţară, delegaţia română a prezentat un raport în cadrul unei plenare a C.C. al P.M.R., subliniindu-se cele realizate cu destulă parcimonie.

Trebuie să subliniez că nici propaganda română – orientată cu grijă de Gheorghiu-Dej – nu s-a manifestat gălăgios, cu semne de paradă. Opinia lui Dej era că politica de independenţă naţională trebuia să se realizeze discret, prin fapte concrete, fără publicitate inutilă şi păguboasă pentru ţară.

Plecarea trupelor sovietice din România a reprezentat, însă, un moment crucial în Istoria ţării, după cel de-al II-lea război mondial. Acest moment a însemnat şi un examen de înţelepciune, de forţă morală şi patriotică a conducerii de atunci a României.

Prin acest act s-a înlăturat principalul obstacol din calea eliberării depline şi a obţinerii independenţei ţării. Numai pe baza lui se putea trece la înfăptuirea liniei politice naţionale a partidului şi Statului Român.

Acest eveniment poate fi o sursă de învăţăminte pentru zilele de azi, de mîine şi de poimîine. România a avut un rol de pionierat în lupta pentru retragerea trupelor străine de pe teritoriul altor ţări, după cel de-al II-lea război mondial. Numai în acest fel s-a putut urma drumul unei doctrine militare naţionale, conformă cu interesele poporului nostru.

Multe orori, greşeli şi abuzuri, care au costat mult Poporul Român, au putut fi înlăturate după plecarea trupelor şi a consilierilor sovietici.

Evenimentele din 1958 au creat premizele care au condus la Declaraţia de Independenţă din 1964.

Nu a fost uşor să lupţi în interiorul ţării pentru apărarea liniştii sale politice, economice şi sociale şi să acţionezi, în acelaşi timp, şi împotriva obstacolelor din afară, ale celor cărora nu le convenea linia naţională pe care o adoptase partidul nostru, condus de Gheorghiu-Dej.

Iar curăţirea de asemenea elemente a fost foarte dificilă, fiind nevoie de mult tact din partea lui Dej, şi fără ranchiună. Este edificator, în acest sens, următorul exemplu, de care îşi aduce aminte Al. Bîrlădeanu:

„La cîteva luni după ce Miron Constantinescu nu mai era în Biroul Politic, într-o şedinţă, Dej a întrebat: «Ce mai face Miron?».

I s-a răspuns că este cercetător ştiinţific. «Şi ce salariu are?», a vrut să ştie Dej. «Măi, el are vreo 5 copii, nu-i ajung banii», a constatat, atunci, Dej. «Să-i mai dăm o completare de 5.000 lunar de la partid»“. Aşa era Dej. Nu era răzbunător.

Dimpotrivă, odată rezolvată problema, principial şi practic, el devenea ,,pîinea lui Dumnezeu“, se comporta cu totul şi cu totul uman, concesiv, se preocupa de soarta celor ce puteau să fie loviţi în urma unor excese, la fel în cazul de mai sus.

 

* * *

 

 

Related image

 

 

În 1958, s-a încheiat procesul de retragere a trupelor sovietice, iar stilul adoptat de către Dej în acele împrejurări şi acţiunile sale politice de mare anvergură erau, în general, acoperite.

Nici nu-i plăcea să se vorbească despre ele, iar atunci cînd trebuiau să se producă, ştiu că cerea discreţie, prudenţă, tact şi reţinere.

Mai ales că lupta noastră trebuia să se desfăşoare şi pe alte planuri, unde aveam nevoie să nu trîmbiţăm, ci să ne susţinem, cu calm şi fermitate, punctul de vedere, să-l deducem din realităţi, să-l argumentăm pe baza acestora şi să ne asigurăm poziţiile independente, în conformitate cu adevărul şi interesele fundamentale ale Poporului Român, rezistenţa la presiunile pe care le exercita, în continuare, vecinul de la Răsărit, pe plan economic şi spiritual.

Pe de altă parte era spargerea ,,Cortinei roşii de fier“, în spatele căreia fusesem obligaţi să trăim pînă atunci.

Cu alte cuvinte, deschiderea spre Occident. În ambele direcţii, aveam nevoie de multă iniţiativă şi tact. După ce am eliminat ,,grupul kominternist“ din conducerea partidului, după ce s-au retras trupele sovietice şi consilierii, a urmat eliberarea de dogmele sovietice ale aşa-zisului realism-socialist. Ele erau expresia unei presiuni ideologice, de care am putut scăpa abia în jurul anilor ’60.

De amintit discuţiile lui Dej de la Uniunea Scriitorilor, cînd au avut loc schimbări importante şi în conducerea Uniunii. Mihai Beniuc a fost schimbat cu Zaharia Stancu, iar Lucian Blaga a fost adus în prim-planul culturii române, după Tudor Arghezi şi George Călinescu.

Din păcate, Blaga a încetat din viaţă la puţin timp după aceea. Tot de la debutul anilor ’60 datează şi începutul unei deschideri marcante faţă de literatura şi arta occidentală, de care s-a prevalat Ceauşescu la Congresul al IX-lea. Concomitent a avut loc şi o deschidere către Occident, destul de marcantă şi fără tutelă sovietică, uneori chiar în condiţiile iritării acesteia.

În anul 1961, România, datorită poziţiei sale proprii, a votat, pentru prima dată, altfel decît U.R.S.S. şi celelalte ţări socialiste, referitor la crearea unei zone denuclearizate în America de Sud. Noi militam pentru crearea unei asemenea zone în Balcani şi nu puteam fi împotriva ei, în alte părţi ale globului.

Autoritatea şi prestigiul României, al politicii sale externe, au determinat O.N.U. să-l aleagă ca preşedinte al său, pentru o perioadă de 1 an, pe Corneliu Mănescu – ministrul de Externe al României. Corneliu Mănescu devenise o figură proeminentă la O.N.U. El putea fi ales ca secretar general al O.N.U. dacă Ceauşescu şi consoarta sa, Elena Ceauşescu, din gelozie politică, nu l-ar fi înlocuit pe Mănescu în conducerea Ministerului de Externe.

Iar eliberarea deţinuţilor politici, în 1964, a fost făcută tot la iniţiativa lui Dej. Avusesem, cu el, multe discuţii particulare pe această temă. Ştia din proprie experienţă că în închisori se produc atrocităţi şi agresiuni greu de imaginat la adresa fiinţei umane. El însuşi, ca şi mine, fusese supus, pentru ideile sale politice, la vexaţiuni de tot felul.

Avea informaţii foarte largi despre cele ce se întîmplă în închisori cu deţinuţii politici. Cînd a adus această problemă în faţa Biroului Politic, Dej a declarat, cu amărăciune: „Nu mai vreau să aud de deţinuţi politici în România!”.

La propunerea lui, s-a hotărît, în 1964, eliberarea tuturor deţinuţilor politici, cărora li s-a asigurat încadrarea imediată în muncă, în conformitate cu pregătirea lor profesională şi cu gradul de studii, li s-a dat dreptul la locuinţă, din cele construite de stat, precum şi dreptul la o salarizare egală cu a tuturor categoriilor de angajaţi.

Vrem nu vrem, trebuie să recunoaştem în actul istoric al eliberării deţinuţilor politici din 1964 un model de reconciliere naţională, din care am putea învăţa multe şi astăzi. Iar dacă mai trăia Dej măcar 5 ani, pînă în 1970, nu ar mai fi urmat „Epoca de Aur” a domniei de tip „feudal” a lui Nicolae Ceauşescu. Înainte de agravarea bolii sale, într-o discuţie la care eram prezenţi atît eu, cît şi Chivu Stoica, Dej şi-a exprimat hotărîrea ca la Plenara ce se preconiza să aibă loc să-l elibereze pe Nicolae Ceauşescu din funcţia de secretar al Comitetului Central şi să-l transfere la Guvern. Plenara nu a mai avut loc.

A avut loc, însă, decesul său. După moartea lui Dej, din cauza „trădării” lui Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica, Nicolae Ceauşescu a ajuns prim-secretar al Comitetului Central al partidului, după care se ştie ce a urmat. Aş vrea să completez cu faptul că, prin anii ’60, Dej a lansat ideea comercianţilor particulari (mandatari), pe care i-a sugrumat Ceauşescu mai tîrziu. Gheorghiu Dej, cu mult timp înainte, chiar pe vremea exceselor staliniste ale luptei de clasă, a căutat să păstreze întreprinderile mici particulare şi atelierele meşteşugăreşti private.

În acest sens, a folosit şi sprijinul sindicatelor. Îmi amintesc de firma „Guban” (făcea cei mai buni pantofi, fiind renumită şi pentru poşetele pe care le producea), care ajunsese să aibă 1.000 de salariaţi. Şi nu era singura. Dej se interesa personal de bunul mers al acestora.

El voia să creeze un sistem concurenţial privat faţă de cel de stat, aşa cum în agricultură a lăsat o parte mare din pămîntul ţării, mai ales în zonele de deal şi de munte, în afara cooperativelor de producţie. Ştiu că Alexandru Bîrlădeanu a prezentat un material, care a şi fost discutat, într-o primă formă, luîndu-se hotărîrea pentru C.A.P.-uri să fie mai independente faţă de stat decît erau, urmînd să se realizeze şi alte etape de liberalizare a lor.

În acea etapă, C.A.P.-urile trebuiau să încheie contracte de achiziţii la bună învoială cu statul, fără ca acestea să fie obligatorii. Această hotărîre a fost abrogată, mai tîrziu, de Ceauşescu. Bîrlădeanu afirma, într-un interviu, că, atunci cînd a fost pus de Dej să pregătească materialul pentru liberalizarea C.A.P.-urilor, el i-ar fi spus acestuia că ar fi bine să facă acel material împreună cu Nicolae Ceauşescu, el fiind cel care răspundea, pe linie de partid, de agricultură. Dej s-ar fi înfuriat şi i-ar fi zis: „Lasă-l pe prostul ăla la o parte! Nu înţelege nimic. El poate numai să te-ncurce”.

Aşa este. Dej avea o părere foarte proastă despre Ceauşescu, mai ales după ce acesta s-a ocupat de agricultură. Ştiu că, în zelul lui de a se remarca pe această linie, Ceauşescu a vrut să facă din Galaţi o a doua regiune complet cooperativizată.

Tot el a forţat lucrurile şi în judeţul Vrancea, care aparţinea regiunii Galaţi, aici avînd loc o seamă de revolte.

Trimis să potolească lucrurile acolo, Ceauşescu le-a aprins şi mai tare, trăgînd cu pistolul în oameni. Ca să fie salvat, a trebuit să se intervină cu forţe armate.

Auzind despre o asemenea situaţie, Dej a fost foarte revoltat.

Într-o discuţie care a avut loc între mine, Pîrvulescu şi Drăghici, s-a arătat dispus să-l scoată imediat pe Ceauşescu din funcţie. Au intervenit Pîrvulescu şi Drăghici, care au susţinut că Ceauşescu se afla în legitimă apărare, ceea ce a amînat hotărîrea lui Dej.

Drept „recunoştinţă”, şi pe ei i-a eliminat din conducere, nu peste mult timp, Ceauşescu. Ştiu că această hotărîre i-a rămas ca un ghimpe în suflet pînă la sfîrşitul lui neaşteptat.

 

APOSTOL (Gheorghe?)

 

 

Surse:

 

http://romaniamare.info/cum-au-iesit-trupele-sovietice-din-romania-2/

http://lectiadeanatomie.blogspot.ro/2010/12/retragerea-armatei-rosii-din-romania-in.html

 

 

 

 

29/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: