CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istorie însângerată. Exterminarea de către KGB a artizanilor Marii Uniri din Basarabia în NOAPTEA DEMNITARILOR – 5-6 mai 1950

 

 

 

 

 

 

Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan, Pan Halippa si Gheorghe Bratianu

 

MARTIRII BASARABIEI și BUCOVINEI. 

 

Se împlinesc astăzi, 5 mai, 68 de ani de la un eveniment tragic al istoriei noastre, așa-numita „noapte a demnitarilor”, când liderii comuniști și instrumentele lor docile au hotărât ca miniștri și demnitari importanți ai perioadei 1918-1945 – între ei și academicieni – să fie arestați și ulterior condamnați ca vinovați pentru activitatea politică desfășurată de-a lungul timpului.

Printre ei se regăsesc doctorul Daniel Ciugureanu, fost prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești, Pantelimon Halippa, artizan al Marii Uniri, istoricii Gheorghe Brătianu și Ion Nistor sau Alexandru Lapedatu, fost președinte al Senatului, ministru al Cultelor și Artelor și președinte al Academiei Române și omul care a transportat Tezaurul României la Moscova, ucis în temniță după doar trei luni.Această operațiune făcea parte, evident, dintr-un plan întocmit la Moscova și „oferit” cu mărinimie statelor-satelit controlate de URSS prin ocupația militară pe care aceștia au exercitat-o în tot răsăritul Europei la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Era o rețetă brevetată de către bolșevici, care, în primele două decenii ale perioadei interbelice, au lichidat fizic vechea elită, înlocuind-o cu personaje controversate care aveau o mare calitate – aceea a docilității fără limite față de partid și liderul său.Noii lideri de la București au acceptat și îmbrățișat fără rezerve toate „inovațiile” propuse de „marele prieten” al României, Iosif Vissarionovici Stalin, iar memoria arhivelor păstrează și astăzi listele întocmite de lucrătorii din aparatul represiv al Ministerului de Interne, cu numele, funcția și vinovăția celor care trebuiau arestați.

Inițial, pe această listă au fost trecute aproape 100 de persoane, dar, la momentul efectuării operațiunii propriu-zise, numai 69 de persoane au putut fi identificate și arestate de către cei însărcinați cu executarea acestei operațiuni.Odată întocmită această listă a „dușmanilor” poporului și ai partidului, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, s-a trecut la punerea în practică a operațiunii.

Într-o notă care se dorea a fi un bilanț al întregii acțiuni, cei care au executat ordinele își informau șefii că, în vederea arestării persoanelor vizate, s-au alcătuit 38 de echipe, fiecare având șase persoane în com­ponența sa. Membrii echipelor proveneau de la Școala Direcției Generale a Securității Poporului (115 persoane), de la Direcția Securității Capitalei – 40 de angajați și alți 63 de angajați de la Direcția a IV-a a contra­informațiilor militare. Opera­țiu­nea a fost de­clanșată la miezul nopții. Echipele aveau informații detaliate privind adresele și persoanele care urmau să fie arestate.

Acestea au descins, înarmate cu mandate de percheziție și de arestare și protejate de întuneric, la domiciliile suspecților. Ajunși la diverse ore ale nopții, ofițerii și agenții de securitate au bătut la ușile persoanelor vizate, le-au arestat și percheziționat locu­ințele, în căutarea de materiale suspecte care să-i incrimineze ca „dușmani” ai noului regim și ai lumii care tocmai se năștea pe suferința întregului popor.

Și aceasta, cu prețul exterminării elitei vechiului regim.Lista dușmanilor poporuluiRețeta pe care comuniștii români o primiseră de la Moscova și o respectau cu sfințenie nu era una neapărat nouă, dintotdeauna în vreme de mari prefaceri, când sunt lipsuri și nevoi, pentru a se mai elibera din tensiunile sociale, se apela la căutarea dușmanilor din interior, a țapilor ispășitori.

Așa se face că în acea nefastă noapte, persoane cu o contribuție remarcabilă la făurirea istoriei naționale, și ne referim aici la cei care au înfăptuit Marea Unire din 1918, au fost încarcerați, cei mai mulți dintre ei plătind cu viața imaginarele vinovății formulate de sistemul represiv comunist.De departe se remarcă figura tragică a doctorului Daniel Ciugureanu, fost prim-ministru al Republicii Democratice Moldo­venești, artizan și personaj important al unirii Basarabiei cu România în 27 martie 1918, ministru și deputat al României Mari.

În noaptea arestării, transportat într-o dubă care îi ducea spre închisoarea de la Sighet, a făcut congestie cerebrală și a murit, în ziua de 6 mai, la Turda.O altă personalitate aflată pe listă, dar care a avut șansa supra­viețuirii, a fost liderul basarabean și, în același timp, artizan al unirii Basarabiei cu patria-mamă, Pantelimon Halippa.

El a fost dus la Sighet, unde a stat doi ani, apoi a fost predat NKVD-ului, care l-a dus la Chișinău, l-a judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată în Siberia, după care a fost mutat la închisoarea Aiud, de unde a fost eliberat în cele din urmă în 1957.Și Ion Pelivan, o altă figură importantă a procesului unirii Basarabiei cu România, a făcut parte din acest lot arestat în noaptea de 5 spre 6 mai, el găsindu-și sfârșitul în același penitenciar patru ani mai târziu.

Alături de aceste trei nume mari ale generației de la 1918 care a realizat unirea Basarabiei s-a mai aflat și Ion Nistor, istoric și membru al Academiei Române, dar și o personalitate de seamă a aceleiași generații care s-a remarcat ca unul dintre artizanii unirii Bucovinei cu România din 28 noiembrie 1918. Alături de Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, a organizat și pregătit lucrările Congresului General al românilor bucovineni și ale Adunării care a decretat unirea Bucovinei. Nistor a fost cel care a redactat și citit în fața delegaților actul cu declarația de unire.

Acesta a supraviețuit experienței carcerale. A fost eliberat în anul 1955, după cinci ani de temniță grea.Abuzuri și crimeUn destin tragic l-a avut și o mare personalitate a istoriografiei românești, istoricul Gheorghe I. Brătianu, un om care a luptat și a fost rănit pe frontul Primului Război Mondial, care și-a adus pe această cale jertfa sa pentru edificarea Marii Uniri. Marele istoric, arestat în acea noapte de 5 spre 6 mai, și-a găsit sfârșitul trei ani mai târziu în peniteniciarul de la Sighet.Citiți Gheorghe I. Brătianu, martir pentru Basarabia şi Bucovina, ucis de ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe

De altfel, pe lista celor decedați la Sighet se mai află și alte nume marcante ale vechii elite interbelice, precum Constantin Brătianu și Constantin Argetoianu.Noaptea demnitarilor rămâne în istorie ca un episod trist și tragic în același timp. A fost unul dintre multele capitole pline de abuzuri și crime comise de regimul comunist.

De consemnat este faptul că, din păcate, personalități ale istoriei noastre, oameni cu o remarcabilă contribuție la edificarea Marii Uniri, a României Mari, și-au găsit sfârșitul sau au suportat povara și umilința închisorilor regimului comunist. (Alți Martiri ai Unirii au fost arestați de NKVD direct din Basarabia, încă de la prima ocupație, din 1940, apoi deportați și uciși în Siberia sau stepele Kazahstanului.

Practic, nici un român din Sfatul Țării nu a scăpat de pe lista neagră a KGB-ului – n.n.)Acum, în anul Centenarului, se cuvine să ne oprim o clipă din zbuciumul activităților noastre cotidiene și să facem o cuvenită reverență în fața memoriei înaintașilor noștri care au făcut Marea Unire și care au fost „răsplătiți” cu suferință și temniță pentru ceea ce au făcut pentru țara lor.

Prof. Dr. Dorin Stănescu / Ziarul LuminaNOAPTEA DEMNITARILOR 5/6 MAI 1950EXTERMINAREA ELITEI ROMÂNEȘTI“Noaptea demnitarilor” este un termen folosit în istoriografia română pentru a desemna un val de arestări care au avut loc în noaptea de 5/6 Mai 1950. Regimul comunist a arestat în cadrul acestei operațiuni concertate un lot de foști înalți demnitari români, printre care prim-miniștri, miniștri, secretari de stat, funcționari superiori ai administrației, generali ai armatei, academicieni și preoți.

Majoritatea din ei erau făuritorii României Mari.Deși fuseseră vizate inițial 84 de persoane, autoritățile au putut identifica la domiciliu sau alte locuri 74 de persoane, din care au fost arestate la acea dată 69 de persoane.

Demnitarii au fost transportați la închisoarea Sighet astfel: 65 de persoane în dube din București și 3 persoane (Ion Gigurtu, Sever Bocu și Aurel Vlad) separat, din alte localități. O persoană, este vorba despre Dimitrie Nistor, a rămas întemnițată la București. Vă amintesc că ulterior la închisoarea Sighet din Sighetu Marmației, România, au fost adunate în total peste 200 de personalități marcante ale apocii care au făcut parte din elita românească, dar totul a început de la Noaptea Demnitarilor…

Puternic marcaţi de şocul arestării nocturne şi de incertitudinea privind soarta lor în continuare, îmbarcaţi în dubele din curtea Ministerului de Interne, foştii demnitari vor porni pe drumul Sighetului.

Iată cum s-a făcut repartizarea lor în cele patru dube:

1. Duba Nr. 16964 (14 persoane)Alexandru Tătărescu, Ștefan Tătărescu, Emanoil Tătărescu, Constantin Argetoianu, Virgil Potârcă, Valeriu Pop, Alexandru Lapedatu, Ion Răşcanu, Ion Savin, Filip August, Victor Gomoiu, Constantin Ilașievici, Gheorghe Taşcă, Ion Cristu.

2. Duba Nr. 16968 (16 persoane) Constantin (Dinu) Brătianu, Constantin (Bebe) Brătianu, Gheorghe Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Pantelimon Halippa, Petre Bejan, Gheorghe Vântu, Ion Manolescu-Strunga, Ion Mihai Racoviţă, Dumitru Alimănişteanu, Radu Portocală, Constantin Giurescu, Tancred Constantinescu, Nicolae Samsonovici, Napoleon Creţu, Alexandru Popescu-Necşeşti.

3. Duba Nr. 16971 (17 persoane)Ion Nistor, Voicu Nițescu, Ion Pelivan, Constantin Zamfirescu, Vasile Sasu, Victor Bădulescu, Nicolae Marinescu, Albert Popovici-Taşcă, Dan Sever, Florian Ștefănescu-Goangă, Nicolae Sibiceanu, Teofil Sauciuc-Săveanu, Victor Papacostea, Zamfir Brătescu, Titus Popovici, Henri Cihoski, Gheorghe Leon.

4. Duba Nr. 16986 (18 persoane)Daniel Ciugureanu, Constantin Angelescu, Ermil Gheorghiu, Mihai Priboianu, Grigore Dumitrescu, Nicolae Budurescu, Mihai Măgureanu, Nicolae Zigre, Alexandru Glatz, Dumitru Munteanu-Râmnic, Sebastian Bornemisa, Dumitru Teodorescu, Dumitru Caracostea, Gheorghe Strat, Ion Perieţeanu, Gheorghe Vasiliu, Achile Diculescu, Gheorghe Cipăianu.Unul dintre cei neidentificați de către securitatea comunistă română (lista celor 84) a fost secretarul Sfatului Țării – Ion Buzdugan, cel care a semnat Actul Unirii în calitate de secretar. Ion Buzdugan a anticipat arestarea, s-a deghizat într-un om al străzii și a trăit clandestin cel puțin vreo 5 ani. 

Și basarabeanul Anton Crihan, deputat în Sfatul Țării, a fost inclus pe lista celor 84, dar a putut evita arestarea, ascunzându-se.La închisoarea Sighet erau rezervate 84 de celule pentru viitorii deținuți. Lui Daniel Ciugureanu i s-a atribuit celula Nr. 82. Însă, Daniel Ciugureanu nu a ajuns viu la închisoare. A murit pe drum.

După mărturiile istoricului Constantin Giurescu, arestat în aceeași noapte, Ciugureanu a murit la 6 Mai 1950, lângă Turda. O moarte foarte suspectă. Corpul lui neînsuflețit a fost adus la închisoarea Sighet.

 Totuşi, potrivit evidenței securității, Daniel Ciugureanu ar fi murit în închisoarea Sighet la 19 mai 1950. Nu se cunoaște unde a fost îngropat.De menționat că la închisoarea Sighet au fost aduși mai târziu: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Cardinalul Iuliu Hossu, Mihai Manoilescu, alții.Trăiască în memoria noastră colectivă Martirii Neamului Român!

PS: Aceste crime au fost săvârșite de către ruşii sovietici! Au participat și cozile noastre de topor, dar ordinele veneau de la Moscova!

Să mă ierte Martirii pe care nu i-am menționat… Sunt prea mulți, prea mulți…

05/03/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Originea etnică și valorile identității naționale românești. VIDEO

Valorile identității naționale românești.Originea etnică.

 

Teoriile etnogenezei

 

În cazul românilor, etnogeneza capătă o importanţă aparte, datorită faptului că aşezarea într-un spaţiu de interferenţă a civilizaţiilor, de întâlnire a căilor care vin dinspre Europa şi Asia, din nordul şi sudul continentului, într-un teritoriu pe care s-au aşezat, mai mult sau mai puţin durabil, diferite neamuri aflate în drum către Imperiul Roman sau către pusta pannonică, a făcut ca întrebările privind procesele care stau la baza formării poporului român, momentul apariţiei lui în istorie şi spaţiul unde acesta s-a închegat ca etnos aparte să se pună cu mare acuitate.

franz-joseph-sulzer-teoria-imigrationista

Franz Joseph Sulzer – Teoria imigraţionistă

Există mai multe teorii care tratează problema etnogenezei poporului român. O primă teorie aparține unor istorici și geografi din secolele XVIII – XIX (Franz Joseph Sulzer, Robert Roesler) și pune în discuție locul etnogenezei românești. Aceasta a venit ca un răspuns la programul întocmit de Inochentie Micu-Klein, în care, personajul amintit, cerea drepturi pentru românii din Transilvania, având la bază o serie de argumente istorice. Această teorie poartă numele de „teoria originii sud-dunărene a românilor”.

Teoria imigrării a fost expusă din mai multe puncte de vedere: cel unguresc, cel rusesc şi cel bulgar.

Părerea ungurilor a fost sistematizată de Tamás în a cărui operă rezumă lucrările unei întregi serii de istorici şi de filologi din ţara sa. Ideile esenţiale din lucrarea sa sunt următoarele: părăsirea Daciei a fost integrală, poporul român s-a format la sud de Dunăre, în Balcani, numele de Romanus reprezintă înţelesul Romaniei provinciale din secolul al IV-lea, înţeles pe care nu putea să-l aibă în timpul lui Aurelian.

În anii 1781 – 1782, apare la Viena, lucrarea Geschichte des transalpinischen Daciens, în trei volume, semnată de Franz Joseph Sulzer, un ofiţer de origine elveţiană.

Ideea centrală a lucrării lui Sulzer este originea sud-dunăreană a românilor, de unde, la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul veacului al XIII-lea au migrat în două etape la nord de Dunăre – sub domnia lui Isaac II Angelos (1185 – 1195) şi după invazia mongolă care a depopulat teritoriul regatului maghiar.

Johann Christian Engel propune o nouă versiune a teoriei imigraţioniste, respingând-o pe aceea a lui Sulzer în detaliile ei istorice şi în sensurile politice. Spre deosebire de teoria lui Sulzer, Engel afirmă că românii au colonizat teritoriile nord-dunărene la începutul secolului al IX-lea în urma deportărilor forţate întreprinse de hanul bulgar Krum.

Un alt teoretician, Robert Roesler, a susţinut ideea conform căreia poporul român s-a format la sud de Dunăre. Acesta a luat în considerare existenţa unui fond lexical comun în limbile albaneză şi română.

Timp de un secol problema înrudirii limbilor albaneză şi română a fost discutată de numeroşi lingvişti şi istorici, începând cu B.P. Haşdeu şi Fr. Miklosich, care au arătat că este vorba de un fond lexical comun, dacii fiind traci, iar albanezii fiind iliri.

Asemănarea dintre limbile română și albaneză se explică deci prin înrudirea dintre traci şi iliri.

scoala ardeleana

Corifeii Şcolii Ardelene

Replica românească a fost dată de corifeii Şcolii Ardelene care respingeau ambele versiuni ale teoriei imigraţioniste. Românii sunt urmaşii coloniştilor romani aduşi de Traian în Dacia după cucerire, după ce acesta exterminase întreaga populaţie băştinaşă.

Scriitorii și savanții Școlii Ardelene au demonstrat prin cărțile lor de istorie și filologie că românii sunt urmași ai străluciților romani și vorbind o limbă ce conservă noblețea latinei, își au locul lor între popoarele Europei.

Unii istorici ruşi, printre care şi Iacob Bromberg, un emigrat basarabean, afirmă că Basarabia e leagănul istoric al slavonităţii. Imediat după cel de-al doilea război mondial, istoriografia sovietică lansează teoria celor două popoare, conform căreia la nordul Dunării s-a format poporul voloh, din care s-a desprins la răsărit de Carpaţi, sub influenţa mai puternică a slavilor, poporul moldovenesc.

Istoriografia bulgară susţine teoria conform căreia vechea populaţie romanizată a dispărut în mijlocul barbarilor; acest proces de asimilare şi exterminare a fost încheiat de slavi.

Istoricul P. Mutafciev susţine că majoritatea valahilor locuiau la hotarul Macedoniei de sud-vest.

Numeroşi istorici străini şi români s-au îndoit de ideile imigraţioniste, susţinând formarea poporului român pe teritoriul de la nord de Dunăre. Argumentele acestora au fost diverse, de la surse antice, la date lingvistice, de la realităţi etnografice la descoperiri arheologice.

În unele izvoare istorice românii sunt desemnaţi prin termenii de valah, voloh, vlah, olah etc. Aceste cuvinte sunt echivalente, fiind folosite de populaţii neromanice pentru a arăta că este vorba de un popor romanic care vorbeşte limba latină.

Românii n-au folosit niciodată aceste denumiri, numele acestui popor conservă pe cel de Romanus, care provine de la Roma; astăzi, românii sunt singurul popor de origine romanică ce a conservat acest termen.

Teritoriul de formare al poporului român este mult mai mare decât cel pe care locuieşte astăzi. Poporul român s-a format din romanitatea orientală; prezenţa acestui popor în spaţiul carpato-dunăreano-pontic este atestată de numeroase izvoare, începând cu Gesta Hungarorum.

Pentru a preciza zona în care s-ar fi format poporul român, Alexandru Philippide apelează la Jičerek care, pe lângă linia care îi poartă numele, a arătat în Geschichte der Serben  că în peninsula Balcanică au existat două limbi la un moment dat: limba română și limba dalmată. Astfel, Philippide îl consideră pe Konstantin Jireček drept singurul care a căutat să afle ceva adevărat în privința originii poporului român.

P.P. Panaitescu a arătat că populaţia romanică din care a rezultat poporul român se întindea din nordul Dunării până în Pind şi Salonic, ca o „pânză de populaţie”, aflată într-o simbioză cu o altă „pânză de populaţie”, cea slavă.

În timp ce populaţia romanică de la nordul fluviului a rezistat tendinţei slave de asimilare, reuşind să-i asimileze pe slavii din acest spaţiu, cea din sudul Dunării nu a izbutit să se impună în faţa celei slave în mijlocul căreia a dispărut în cea mai mare parte; nu este vorba deci de un transfer de populaţie, ci de un proces de asimilare reciprocă, câştigat la nordul fluviului de populaţia romanizată care a constituit poporul român.

Unitatea populaţiei romanizate de la nordul şi sudul Dunării este confirmată şi de rezultatele săpăturilor arheologice, în primul rând de existenţa culturii Dridu, care acoperă aproape întreg teritoriul românesc cât şi unele regiuni din sudul Dunării, fiind singura cultură materială locală atestată în spaţiul carpato-dunărean în secolele VIII – XI şi care aparţine astfel pânzei de populaţie românească (valahă) ce se desfăşura la nordul şi sudul Dunării.

Teoriile descălecatelor

 

Alte probleme ce trebuie tratate în chestiunea originii etnice a poporului român sunt teoriile descălecatelor. În concepţia cronicarilor, „descălecatul” dintâi corespunde cu colonizarea romană a Daciei, iar „descălecatul al doilea” – cu întemeierea principatelor.

Acest al doilea descălecat – din Maramureş (în cazul Moldovei) sau din Făgăraş (în cazul Ţării Româneşti) – s-ar fi produs pe locul rămas pustiu în urma retragerii râmlenilor (retragerea aureliană din veacul al III-lea).

Astfel, termenul de „descălecat” a fost asociat ideii vidului de locuitori în spaţiul est şi sud-carpatic; ca urmare, „descălecatul” a ajuns să echivaleze cu o cucerire, o invazie, o colonizare a acestui spaţiu presupus pustiu. Aceasta a fost cea dintâi înţelegere confuză; condiţionarea descălecatului de absenţa populaţiei autohtone anterioare.

Xenopol înţelesese prin descălecat o suprapunere a unui element nou, coborât din Transilvania, peste unul de baştină, care se pleacă înaintea lui.

Sensul acesta a fost argumentat şi de Gheorghe Brătianu în scrierile sale.

În Moldova, termenul „descălecat” este atestat pentru prima dată spre sfârşitul secolului al XVI-lea pentru a desemna constituirea principatului moldovenesc.

Acesta apare într-o scrisoare trimisă la 30 iunie 1592 judelui Bistriţei de către egumenul şi soborul mănăstirii Moldoviţa, în legătură cu un munte aflat în litigiu: „de când s-au descălecat Ţara Mulduoei …”.

Ca şi în cazul documentelor emise de cancelaria princiară munteană în limbile slavă, şi documentele moldoveneşti de cancelarie, redactate în limba slavă, nu conţin cuvântul descălecat – pe care nici nu l-ar fi putut conţine, fiind un cuvânt românesc – şi nici eventualul său echivalent slav.

Atât la Ureche, cât şi la Costin, descălecatul este întrebuinţat pentru a desemna şi întemeierea unor oraşe: „târgul Baia scrie că l-au descălecat nişte saşi ce au fost olari”.

A doua accepţiune a descălecatului este aceea de aşezare – statornică sau temporară – a unui om sau a unui grup (a unor grupuri) de oameni în anumite locuri, anterior populate sau nepopulate; în funcţie de context, poate căpăta şi nuanţa de a coloniza, a popula, a fixa tabăra.

Al treilea înţeles al descălecatului e acela de revenire, de reaşezare pe vechile locuri, părăsite din diferite motive.

O a patra accepţiune a descălecatului e aceea de a cuceri o ţară, de a o lua în stăpânire. Aşadar, descălecătorul este cel care se aşează domn peste ţara cotropită de oştile sale şi care o colonizează pentru el.

constantin c. giurescu

 Tradiția literară păstrată în cronica cea mai veche a Țării Românești povestește că Muntenia s-a întemeiat printr-o descălecare din Făgăraș.

Constantin C. Giurescu susține că întemeierea Munteniei nu se datorează unor descălecători veniţi din Făgăraş, ci reunirii sub o singură stăpânire românească a diferitelor formaţiuni politice, cnezate şi voievodate, din dreapta şi stânga Oltului.

Ea nu s-a făcut dintr-o dată, într-un singur an, ci a cerut mai multe decenii.

A fost precedată de încercarea neizbutită a lui Litovoi şi Bărbat şi a fost încoronată de strălucita biruinţă de la Posada a lui Basarab cel Mare, întemeietorul.

Între întemeierea Munteniei şi aceea a Moldovei este o mare deosebire; cea dintâi se datorează reunirii diferitelor formaţiuni politice dintre Dunăre şi Carpaţi sub un conducător local, anume voievodul de la Câmpulung şi Argeş; este, prin urmare, un proces intern.

Cea de-a doua este rezultatul unei cuceriri din afară, a unei ocupări a teritoriului dintre Carpaţi, Nistru şi mare de către un conducător venit de peste munţi.

În Moldova a fost într-adevăr o descălecare, întâi a lui Dragoş, apoi a lui Bogdan, coborâţi amândoi din Maramureş, în timp ce, în Muntenia, întemeierea a plecat din însuşi cuprinsul viitorului stat.

Deosebirea există şi în ce priveşte data: Moldova a luat fiinţă aproximativ cu o jumătate de secol mai târziu decât Ţara Românească (1359).

 

Sursa:

Florea Cosmin-Ionuț / istorie-romaneasca.ro/valorile-identitatii-nationale-romanesti

 

 

 

 

10/06/2016 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: