CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DIN NOU…TRANSILVANIA

 Transilvania, Valahia, Moldova, Banatul Timişan, estul Ungariei şi nordul Dobrogei pe o hartă din Atlasul Schreiber, Leipzig, 1730

Foto: Teritoriul  Transilvaniei, pe o hartă a ţărilor române din 1730, extrasă din Atlasul Schreiber, pag. 147, Leipzig.

 

„Națiunea ungară… ține la dreptul său de proprietate asupra întregului Ardeal. Nu va exista nici o generație ungurească, oricât de grea i-ar fi soarta, care să fie dispusă să renunțe la acest sfânt drept istoric.

Națiunea ungară este gata să-și ia arma în mână, în orice clipă, pentru a-și exercita acest drept, sacrificându-și viața…

Fără Ardeal, nu poate exista statul ungar, nici misiunea ungară realizabilă, nici viață ungurească” (președintele ungar Arpad Gòncz, în „Istoria Transilvaniei”).

 

 

Este de-a dreptul incredibil cum un popor mic ca cel ungar, cu o populație de numai 9.939.470 locuitori (din care doar 8.314.029 sunt maghiari), face atâta zarvă iredentistă, într-o Europă „comună”, cu speranța că va mai reuși să anexeze unele teritorii, aflate în țări precum Slovacia, Serbia, Croația, Austria și România, așa cum a reușit când, așezându-se în Câmpia Pannoniei în 896, și-a ridicat ”spada” pentru a aduce sub ascultare – și posesie – unele popoare vecine: moravii și slovacii (în nord), croații și slovenii (sud) și românii din Transilvania.

Dacă și-ar împlini astăzi acest plan, maghiarii nu ar mai reprezenta nici măcar un procent de 50% din totalul populației ţării la care visează!

 

 

 

Atenţie, români! Duşmanii Centenarului Marii Uniri nu dorm! TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (XII)                 […]

         

Harta Ungariei după Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920

Am fost aici înainte de năvălirea ungurilor!

 

Academicianul D. Prodan scria despre români că sunt:

 „cel mai mare popor din această parte, rămas fără identitate, fără patrie! Ungaria jură că suntem balcanici, bulgarii că suntem carpatici. Ba ungurii că suntem fără patrie dată, rătăcitori cu turme. Iar acum ne contestă şi latinitatea! Ne caută şi alte origini, alte patrii…

Ţi se pare cel puţin ciudat: un popor categoric migrator, numeşte migrator pe altul categoric sedentar.

 Şi iată-ne, cel mai mare popor, singurul autohton, singurul sedentar, singurul indefinit băştinaş în această parte a Europei, cu rădăcini adânci în daci, geţi, traci, iliri, mărturie vie a romanităţii de Răsărit, fără … o identitate precisă, fără origini certe, fără istorie proprie, fără patrie, fără un loc sub soare”.

 

Ridicolul situaţiei  derivă din aceea că s-au găsit peste noapte promotori, care să susţină „teoria pământului pustiu al Transilvaniei” şi a „infiltrării” de mai târziu a … românilor, aşa cum a făcut-o – la începutul secolului XX – şi „istoricul” maghiar I. Wellmann

(„Privind consecinţele, mai gravă este cuprinderea enormă de teren a valahilor (adică a românilor).

De acum, de aproape o jumătate de mileniu, au pătruns peste creştetele, pădurile nelocuite ale Ardealului, fără veste, aproape pe neobservate, ca un fel de popor fără cerinţe, dar în acelaşi timp, deşi neoficial, sasul, secuiul, le-a întins adesea braţul de ajutor, n-a fost de ajuns să-i dezbrace de starea lor de rătăcitori, asemănătoare cu a ţiganilor, semisălbatică, de moravurile lor barbare…

Nu este de mirare că Ardealul pentru ei era pământul făgăduinţei, pentru hoardele lor nomade, aproape incapabile de aşezare statornică, aceasta însemna eliberarea din iadul pământului românesc”).

Cine este curios să afle de ce ungurii ţin atât de mult să invoce dreptul istoric când revendică Transilvania, adică faptul că ar fi găsit-o nelocuită şi deci ar fi fost primii ei stăpâni, nu are nici o şansă să înţeleagă, oricât ar studia documentele din biblioteci şi manualele şcolare, pe ce anume îşi bazează aceştia opiniile şi ce i-ar împiedica la o adică să nu se pună de acord, atunci când vorbesc despre începuturile lor în Transilvania!

Sigur, este foarte uşor să îţi apleci urechea la unii istorici unguri care „fixează” venirea lor în Transilvania „nelocuită” la începutul secolului XI,  dar totuşi nu este suficient, căci vrând cu tot dinadinsul să afli adevărul istoric – după ce te nedumereşti văzând că în cărţile şcolare se spune fie că ungurii nu i-au găsit pe români în Transilvania la venirea lor … în secolul XII („Istoria naţiunii maghiare”, 1931), fie că au ajuns în Transilvania goală … în secolul IX („Istoria Transilvaniei”, publicată de unguri în Occident, în 1992), fie că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei (Geografia Ungariei, manualul şcolar din 1923), fie că ziarele budapestane caută începuturile luând secolele la rând – nu îţi mai rămâne atunci decât, trăgându-ţi aer în piept, să intri la Biblioteca Naţională din Budapesta şi să încerci să te edifici citind cu atenţie două documente istorice cu care se mândreşte Ungaria: Gesta Hungarorum (sec.XII) şi Cronica pictată de la Viena (sec. XIV). Bun!

Te aşezi la masă şi citeşti! Ce? Păi, în primul document, fiind vorba de o cronică a unui notar anonim de la curtea regelui Bella II, se menţionează că, după ce ungurii conduşi de Arpad s-au aşezat în secolul IX în Pannonia şi de aici au început năvălirile în ţările vecine, s-au „orientat” şi înspre Transilvania, o provincie frumoasă şi bogată (Cronica pictată de la Viena), unde au pătruns, luptându-se cu valahii (românii) conduşi de Menumorut şi Gelu Românul, au reuşit să ne biruiască şi aşa şi-au făcut intrarea în Transilvania.

Tot despre o încleştare armată se aminteşte şi în al doilea document, de unde aflăm că pătrunderea ungurilor în Transilvania s-a făcut, în etape, în urma confruntării pe care au avut-o cu Gyula (Gelu?), voievod al Transilvaniei.

Iată, deci, că din aceste două documente, de la Budapesta, reiese clar că Transilvania nu era nelocuită când au năvălit ungurii şi, alt element foarte important, ei au „pus mâna” pe ea prin violenţă militară (cum se confirmă de altfel şi din Cronica lui Nestor, din secolul XI)!

În concluzie, documentele invocate contrazic flagrant „argumentele” cu care Ungaria îşi edifică teoria supremaţiei maghiare în Transilvania, îi scot în afara istoriei pe toţi falsificatorii de ieri şi de azi, anulându-le un pretins „drept istoric” al său, care, de fapt, este al nostru, al românilor…

                                                                                         

De ce ungurii îşi reneagă originea de trib din stepele asiatice, vorbitor de limbă fino-ugrică?

 

Cu adevărat notabil pare faptul că, desprinzându-se în anul 830 de Imperiul kazarilor, au venit din Mongolia asiatică în lumea civilizată a Europei (în secolele IX-X, în paralel cu incursiunile vikingilor şi musulmanilor) unde, pustiind tot ce le-a ieşit în cale, au întreprins vreo 50 de năvăliri pentru a jefui şi cotropi !

Cine va citi cartea „Ungurii” a budapestanului Paul Lendvai (sau Lendvai Pál, laureat al Premiului „Karl Lenner” în 1974), va avea ocazia să observe cum acesta, având un spirit lucid şi critic, va descrie cum au reuşit ungurii să devină un flagel pentru Europa (între 898-955), după ce fuseseră puşi pe fugă de bulgari (în 895), apoi trecuseră Carpaţii Păduroşi invadând Transilvania sub conducerea lui Arpad (895-896), pentru ca în „final” (învingându-i pe italieni în 899, arzând Bavaria în 900, jefuindu-i pe germanici între 906-954 etc) ungurii să fie puşi în situaţia de a se întoarce în Pannonia nu însă înainte ca, în anul 955, să sfârşească prin a fi învinşi la Lechfeld de germanii conduşi de Otto cel Mare.

Pentru toate aceste „isprăvi”, aşa cum subliniază şi autorul ungur sus-menţionat, acest neam de stepă (de unguri migratori) este în fapt un „neam groaznic”, „iute la supărare” care, în „incursiuni de pradă în Europa”, „a răspândit pretutindeni numai spaimă şi oroare”!

Transilvania şi Ungaria nu s-au contopit.

„Busola Transilvaniei părea fixată cu totul spre Răsărit mai ales din cauză că populaţiile ei aparţineau în majoritate bisericii răsăritene” spune istoricul  L. Kövari.

Deşi ungurii s-au impus treptat în Transilvania, începând cu veacul al IX- lea, ei  nu au format niciodată o singură ţară.

Avem de-a face cu două state (Ungaria şi Transilvania), organizate diferit şi distincte, în contextul în care regii unguri au „curtat” Transilvania vreo 300 de ani, după cum ne-au arătat-o atât istoricul ungur A. Szilagy, cât şi o pleiadă de cercetători ai istoriografiei maghiare, care au ţinut să îşi exprime concluziile conform cărora Transilvania, păstrându-şi în continuare particularităţile, a rămas un voievodat independent şi anterior faţă de coroana regală ungară, până în 1541, când a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană.

Regii unguri „au fost siliţi să încuviinţeze organizarea deosebită a Transilvaniei” (E. Farczady), să nu poată încorpora niciodată Transilvania la Ungaria (F. Szilagyi) şi, lăsându-i un statut autonom şi istorie proprie (J. Chalonoky), să poată vorbi o limbă mai frumoasă decât a maghiarilor (L. Mocsary) şi deci să dăinuie ca un popor diferit de cel ungar (academicienii I. Lupaş, D. Prodan) într-un stat independent.

Aceasta este şi concluzia unor experţi, transmisă la Berlin de diplomatul – jurist german W. Fabricius, în tragicul an 1940.

Degeaba tot invocă Budapesta  dreptul istoric („al cuceririi”), în detrimentul dreptului de autodeterminare (adică al voinţei oamenilor), deoarece UNGARIA A GRAVITAT PE O ORBITĂ ISTORICĂ DIFERITĂ DE A TRANSILVANIEI (chiar dacă a influenţat-o uneori), fiind mai mereu pusă în situaţia de a face faţă multor revolte ale românilor contra ungurilor (K. Kos), dar şi de a „suporta” văzând cum „busola” credinţei românilor transilvăneni era orientată spre Răsărit, iar a Ungariei – încă de sub regele Ştefan – spre Apus!

Adevărul istoric a fost  distorsionat, adică instrumentat propagandistic, pentru a alimenta şi mai mult lupta (inclusiv religioasă), dintre ungurii catolici şi românii ortodocşi răsăriteni, cu toate că – atenţie! – Ortodoxia în Transilvania este mai veche decât catolicismul din  Apus.

După „marea schismă” din 1054, când catolicii Romei au părăsit „corabia” sobornicească a Ortodoxiei, chiar dacă incisivul prozelitism catolic s-a grăbit să înfiinţeze o „episcopie” la Alba-Iulia (în vremea regelui ungur Ladislau, 1077-1095), totuşi documentele istorice ne arată că în Transilvania – o confirmă 3 cronicari bizantini: Skylitzes, Kedrenos, şi Zonaras – existau încă mai dinainte Mănăstirea ortodoxăSf. Ioan Botezătorul” şi o altă Mănăstire (închinată tot Sf. Ioan Botezătorul), ridicată cu împuternicire de la greci (ortodocşi) de un cârmuitor ortodox din Banat – Ahtum – care a căzut luptând cu oastea regelui Ştefan.

În această sfântă mănăstire, Ahtum a aşezat „egumen cu călugări greci, după rânduiala şi ritul lor”, iar cei căzuţi în lupta sa cu ungurii au fost înmormântaţi în cimitirul grecilor , scrie academicianul istoric  Ioan Lupaş .

Prin pactul din 1867, Ungaria se prevalase  de poziția privilegiată la care a fost ridicată de Viena și a început, nu numai față de românii din arcul carpatic, un genocid cultural sub al cărui ”tăvălug” nivelator, contrar în mod absolut oricăror idei de drept internațional, și-a constituit și gradual consolidat Statutul Unitar Maghiar.

Felul în care s-a pricinuit Transilvaniei ”mai multă pagubă decât folos” (Odon Molnassy) este greu de cuprins în cuvinte!

Totuși, să încercam să  ne reîmprospătăm memoria cu câteva repere, sumare și comparative, ca să înțelegem cum a fost și cum este astăzi relația dintre maghiari și români:

  • ne-au impus ca limbă oficială, limba maghiară (1879, legea Trefort);

  • ne-au furat prin maghiarizare numele de familie (1881, legea maghiarizării numelor! S. Telekeș considera că „botezul” național este mai important decât cel religios!);

  • ne-au obstrucționat și diminuat reprezentarea politică în Dieta și în Parlamentul Ungariei (în 1910, aveam doar 5 români în Parlamentul de la Budapesta);

  • ne-au interzis organizarea vieții politice (1894);

  • ne-au suprimat 350 de școli primare (legile lui Aponyi, contele despre care scriitorul rus Lev Tolstoi spunea că în Ungaria acesta nu recunoaște nemaghiarilor nici măcar calitatea de oameni!);

  • ne-au pus la „indexul” discriminării etnice (1868, legea minorităților);

  • ne-au judecat și condamnat pe conducătorii politici (1892-1894, memorandiștii);

  • ne-au exclus de la vot (legea electorală, din 1874, care era considerată de prof.univ.maghiar B. Gustav o lege „cu tradiție feudală”);

  • ne-au schimbat denumirea localităților (legea din 1891);

  • ne-au respins orice cerere națională, sub pretextul că se săvârșea un ”atentat la ordinea de stat”;

  • ne-au maghiarizat grădinițele (1912) și învățământul primar (1907);

  • ne-au îngrădit, prin arestarea și condamnarea la închisoare a ziariștilor şi amenzile uriaşe date ziarelor româneşti, libertatea de exprimare;

  • ne-au interzis să avem reprezentanţi în funcții importante în stat şi în administraţie (Kalnoky);

  • ne-au falsificat statisticile demografice ;

  • ne-au confiscat însemnele naționale;

  •  ne-au interzis simbolurile naţionale etc.

 

În 1913, marele istoric AD Xenopol scria:

 

 „Regimul maghiar a ajuns o groază… Tratare mai brutală, mai nedreaptă și mai lipsită de cel mai elementar simțământ de omenie decât aceea pe care ungurii o impun naționalităților nemaghiare nu s-a întâlnit niciodată în decursul istoriei (…) toate celelalte popoare din acest regat trebuie să muncească numai în folosul nației stăpânitoare

(…)

Este cunoscut că la Seminarul de la Budapesta seminariștii români sunt opriți de a vorbi românește – la Universitatea din Cluj este un singur curs de literatură română propus… Judecătoriile de la mic până la mare, cancelariile administrative, ordinele ministeriale, textul legilor – toate își găsesc rostirea în limba maghiară… Banii românești mai slujesc spre a plăti jandarmii care arestează pe gazetarii români, zbirii care omoară pe alegătorii Români ce au nenorocirea de a se duce la urnă spre a vota pe unul dintr-ai lor.

Patru milioane de Români, sunt reprezentați în camera de la Budapesta de cel mult 8 sau 10 deputați, pe când Ungurii adevărați, opt milioane cel mult, împreună cu Evreii, sunt reprezentați prin mai multe sute”  

La aceste anomalii au reacționat, străini și români, din cele mai diverse medii.

Premierul britanic L.George spunea că: „imperiile europene erau un conglomerat nebunesc de astfel de posesiuni nenaturale și silnice … Românii erau dominați cu nesiguranță de austrieci și maghiarii din imperiul hodorogit”, iar ziarul german N.P. Zeitung („ungurii sunt astăzi poporul cel mai urât din Europa occidentală”, 6 mai 1894).

Pe de altă parte, ziarul L΄ Independence Belge consemna că: „Sunt tratați (românii n.a)  ca paria de rasa stăpânitoare a maghiarilor … Vechile privilegii pe care le aveau românii au fost confiscate, ziarele suprimate, ziariștii lor băgați la închisoare, iar învățătorilor și preoților li s-a făcut viața cum nu se poate mai mizerabilă” , iar poetul ungur Ady Endre :„Am învățat… că este patriotic să înjuri germani, sârbi, români, slovaci? Așa să fie? Dacă este așa, eu declar solemn că nu sunt patriot” – Nagyvarodi Naplo, 16 iunie 1903) etc.

Nu peste multă vreme avea să izbucnească Primul Război Mondial, iar în Declarația de război a României adresată, la 14 august 1916, Austro-Ungariei se spunea:

„Speranța pe care noi ne-am făcut-o… mai mult de 30 de ani, românii din Monarhie (din Transilvania – n.a.), nu numai că n-au văzut niciodată introducându-se o reformă de natură a le da chiar o aparentă satisfacție, dar ei au fost, dimpotrivă, tratați ca o rasă inferioară și condamnați să sufere opresiunea din partea unui element străin care nu constituie decât o minoritate în mijlocul diverselor naționalități din care se compune Statul Austro-Ungar.

Toate nedreptățile suferite de frații noștri au întreținut între țara noastră și Monarhie un element continuu de animozitate pe care Guvernele Regatului nu au ajuns să-l potolească decât cu prețul unor mari dificultăți și numeroase sacrificii”.

La sfârşitul marelui război, după jertfe inimaginabile, poporul român se reîntregea.

Dacă falsificatorii de astăzi ai istoriei ar avea o viziune de ansamblu, fără de care nu se poate înțelege clipa minunată prin care cei 1228 de delegați ai românilor transilvăneni au proclamat la 1 Decembrie 1918 o Rezoluție de unire a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu regatul României, atunci cu multă ușurință ar înțelege unii că românii Transilvaniei s-au conformat întocmai principiului autodeterminării popoarelor enunțat de președintele american Wilson.

„Minoritatea ungară din România, spre deosebire de toate celelalte minorități, nu a recunoscut niciodată în mod explicit, global și oficial Unirea cea Mare.

De aici se cuvine plecat. Este foarte greu să se invoce nerespectarea unor afirmații, principii, drepturi cuprinse în documentul de la Alba-Iulia, de către urmașii unora dintre aceia care nu au recunoscut esența actului evocat aici.

Dar chiar și așa, principiile în cauză, analizate la rece, corect și obiectiv, se vede că spun orice altceva decât autonomia pentru vreo minoritate sau pentru vreun teritoriu locuit de vreo anumită minoritate.

Ele sunt invocate uneori în necunoștință de cauză, alteori în mod intenționat (…) Toate aceste prevederi s-au respectat cu destulă strictețe.” scrie Prof. univ.dr. Ioan Aurel Pop, preşedintele Aacademiei Române .

Din 1918 și până astăzi, nici o minoritate etnică din Europa nu s-a bucurat şi nu se bucură de atâtea drepturi precum cele pe care le au maghiarii din România.

Să ascultăm din nou „vocea” autorizată în materie,a academicianului istoric  I.A.Pop:

Minoritățile etnice din România au instituții de instruire și de educație în limbile lor, la diferite niveluri, în funcție de necesități și de posibilități.

Maghiarii din România se instruiesc în limba lor, în mod gratuit și, adesea, au burse din partea statului, de la grădiniță până la doctorat și la studiile post-universitare.

Nu există pregătire de studii superioare, de exemplu, cerut de maghiari la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj, care să nu fi fost aprobat de conducerea instituției. Condiția este cea mai generoasă din Europa: să existe cel puțin 10 doritori… Dar… se aprobă și specializări cu 7-8 cursanți. Prin urmare, pentru câte 10 amatori de studii superioare în maghiară sunt plătiți de stat 20 de profesori maghiari. Iar dacă nu sunt 10 doritori de astfel de studii în România, pot fi aduși tineri din Ungaria, care, în spiritul reglementărilor europene, să studieze în România, în ungurește, pe locuri bugetare de Statul român.

Mai mult: un student care învață în ungurește primește de la stat finanțare dublă… în report cu unul care studiază în românește (…) Astfel, maghiarii din România au șansa să fie perfect bilingvi și să poată ocupa orice funcție, oriunde în țară, surclasându-i adesea pe etnicii români.

Despre administrația în limba proprie, la fel: peste tot în țară, maghiarii sunt reprezentanți în administrație în proporție cu numărul lor: în satele, comunele, orașele, municipiile și județele unde ei predomină, administrația este, practic, maghiară, desfășurată în limba maghiară. Judecata se face, de asemenea, în teritoriul majoritar maghiar, cu judecători și grefieri maghairi (…) Încă din epoca interbelică, minoritățile au avut organizații, asociații, partide proprii (…) sub comunism, maghiarii au condus în mare măsură Transilvania, la începuturile regimului respectiv, iar apoi au fost mereu prezenți în fruntea României, în toate organismele centrale, în proporție cu numărul lor și chiar mai mult.

După 1989, maghiarii participă la guvernare în mod constant. România este singura țară din Europa în care minoritățile înregistrate oficial, independent de numărul membrilor lor, sunt reprezentate în Palament.

Prin urmare, în documentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu este vorba nicăieri despre acordarea autonomiei (teritoriale, culturale, regionale, judiciare, administrative, politice etc) pentru vreo minoritate, ci despre asigurarea ”deplinei libertăți naționale”, în sensurile precizate, anume dreptul de a se instrui, administra, judeca în limba proprie, de a fi reprezentați în guvern, parlament etc. Or, toate acestea s-au îndeplinit și se îndeplinesc zi de zi”…

Atunci, de ce se mai plâng maghiarii din România? Se plâng pentru că vor de fapt ca Transilvania să fie unită cu Ungaria, nu să trăiască lângă „românii inferiori”.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/10/ziua-de-10-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/10/o-istorie-a-zilei-de-10-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa:

Prof. Costel NEACȘU – 

 Extrase din lucrarea

TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”!

http://www.justitiarul.ro/transilvania-in-colimator-

 

 

10/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Originea etnică și valorile identității naționale românești. VIDEO

Valorile identității naționale românești.Originea etnică.

 

Teoriile etnogenezei

 

În cazul românilor, etnogeneza capătă o importanţă aparte, datorită faptului că aşezarea într-un spaţiu de interferenţă a civilizaţiilor, de întâlnire a căilor care vin dinspre Europa şi Asia, din nordul şi sudul continentului, într-un teritoriu pe care s-au aşezat, mai mult sau mai puţin durabil, diferite neamuri aflate în drum către Imperiul Roman sau către pusta pannonică, a făcut ca întrebările privind procesele care stau la baza formării poporului român, momentul apariţiei lui în istorie şi spaţiul unde acesta s-a închegat ca etnos aparte să se pună cu mare acuitate.

franz-joseph-sulzer-teoria-imigrationista

Franz Joseph Sulzer – Teoria imigraţionistă

Există mai multe teorii care tratează problema etnogenezei poporului român. O primă teorie aparține unor istorici și geografi din secolele XVIII – XIX (Franz Joseph Sulzer, Robert Roesler) și pune în discuție locul etnogenezei românești. Aceasta a venit ca un răspuns la programul întocmit de Inochentie Micu-Klein, în care, personajul amintit, cerea drepturi pentru românii din Transilvania, având la bază o serie de argumente istorice. Această teorie poartă numele de „teoria originii sud-dunărene a românilor”.

Teoria imigrării a fost expusă din mai multe puncte de vedere: cel unguresc, cel rusesc şi cel bulgar.

Părerea ungurilor a fost sistematizată de Tamás în a cărui operă rezumă lucrările unei întregi serii de istorici şi de filologi din ţara sa. Ideile esenţiale din lucrarea sa sunt următoarele: părăsirea Daciei a fost integrală, poporul român s-a format la sud de Dunăre, în Balcani, numele de Romanus reprezintă înţelesul Romaniei provinciale din secolul al IV-lea, înţeles pe care nu putea să-l aibă în timpul lui Aurelian.

În anii 1781 – 1782, apare la Viena, lucrarea Geschichte des transalpinischen Daciens, în trei volume, semnată de Franz Joseph Sulzer, un ofiţer de origine elveţiană.

Ideea centrală a lucrării lui Sulzer este originea sud-dunăreană a românilor, de unde, la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul veacului al XIII-lea au migrat în două etape la nord de Dunăre – sub domnia lui Isaac II Angelos (1185 – 1195) şi după invazia mongolă care a depopulat teritoriul regatului maghiar.

Johann Christian Engel propune o nouă versiune a teoriei imigraţioniste, respingând-o pe aceea a lui Sulzer în detaliile ei istorice şi în sensurile politice. Spre deosebire de teoria lui Sulzer, Engel afirmă că românii au colonizat teritoriile nord-dunărene la începutul secolului al IX-lea în urma deportărilor forţate întreprinse de hanul bulgar Krum.

Un alt teoretician, Robert Roesler, a susţinut ideea conform căreia poporul român s-a format la sud de Dunăre. Acesta a luat în considerare existenţa unui fond lexical comun în limbile albaneză şi română.

Timp de un secol problema înrudirii limbilor albaneză şi română a fost discutată de numeroşi lingvişti şi istorici, începând cu B.P. Haşdeu şi Fr. Miklosich, care au arătat că este vorba de un fond lexical comun, dacii fiind traci, iar albanezii fiind iliri.

Asemănarea dintre limbile română și albaneză se explică deci prin înrudirea dintre traci şi iliri.

scoala ardeleana

Corifeii Şcolii Ardelene

Replica românească a fost dată de corifeii Şcolii Ardelene care respingeau ambele versiuni ale teoriei imigraţioniste. Românii sunt urmaşii coloniştilor romani aduşi de Traian în Dacia după cucerire, după ce acesta exterminase întreaga populaţie băştinaşă.

Scriitorii și savanții Școlii Ardelene au demonstrat prin cărțile lor de istorie și filologie că românii sunt urmași ai străluciților romani și vorbind o limbă ce conservă noblețea latinei, își au locul lor între popoarele Europei.

Unii istorici ruşi, printre care şi Iacob Bromberg, un emigrat basarabean, afirmă că Basarabia e leagănul istoric al slavonităţii. Imediat după cel de-al doilea război mondial, istoriografia sovietică lansează teoria celor două popoare, conform căreia la nordul Dunării s-a format poporul voloh, din care s-a desprins la răsărit de Carpaţi, sub influenţa mai puternică a slavilor, poporul moldovenesc.

Istoriografia bulgară susţine teoria conform căreia vechea populaţie romanizată a dispărut în mijlocul barbarilor; acest proces de asimilare şi exterminare a fost încheiat de slavi.

Istoricul P. Mutafciev susţine că majoritatea valahilor locuiau la hotarul Macedoniei de sud-vest.

Numeroşi istorici străini şi români s-au îndoit de ideile imigraţioniste, susţinând formarea poporului român pe teritoriul de la nord de Dunăre. Argumentele acestora au fost diverse, de la surse antice, la date lingvistice, de la realităţi etnografice la descoperiri arheologice.

În unele izvoare istorice românii sunt desemnaţi prin termenii de valah, voloh, vlah, olah etc. Aceste cuvinte sunt echivalente, fiind folosite de populaţii neromanice pentru a arăta că este vorba de un popor romanic care vorbeşte limba latină.

Românii n-au folosit niciodată aceste denumiri, numele acestui popor conservă pe cel de Romanus, care provine de la Roma; astăzi, românii sunt singurul popor de origine romanică ce a conservat acest termen.

Teritoriul de formare al poporului român este mult mai mare decât cel pe care locuieşte astăzi. Poporul român s-a format din romanitatea orientală; prezenţa acestui popor în spaţiul carpato-dunăreano-pontic este atestată de numeroase izvoare, începând cu Gesta Hungarorum.

Pentru a preciza zona în care s-ar fi format poporul român, Alexandru Philippide apelează la Jičerek care, pe lângă linia care îi poartă numele, a arătat în Geschichte der Serben  că în peninsula Balcanică au existat două limbi la un moment dat: limba română și limba dalmată. Astfel, Philippide îl consideră pe Konstantin Jireček drept singurul care a căutat să afle ceva adevărat în privința originii poporului român.

P.P. Panaitescu a arătat că populaţia romanică din care a rezultat poporul român se întindea din nordul Dunării până în Pind şi Salonic, ca o „pânză de populaţie”, aflată într-o simbioză cu o altă „pânză de populaţie”, cea slavă.

În timp ce populaţia romanică de la nordul fluviului a rezistat tendinţei slave de asimilare, reuşind să-i asimileze pe slavii din acest spaţiu, cea din sudul Dunării nu a izbutit să se impună în faţa celei slave în mijlocul căreia a dispărut în cea mai mare parte; nu este vorba deci de un transfer de populaţie, ci de un proces de asimilare reciprocă, câştigat la nordul fluviului de populaţia romanizată care a constituit poporul român.

Unitatea populaţiei romanizate de la nordul şi sudul Dunării este confirmată şi de rezultatele săpăturilor arheologice, în primul rând de existenţa culturii Dridu, care acoperă aproape întreg teritoriul românesc cât şi unele regiuni din sudul Dunării, fiind singura cultură materială locală atestată în spaţiul carpato-dunărean în secolele VIII – XI şi care aparţine astfel pânzei de populaţie românească (valahă) ce se desfăşura la nordul şi sudul Dunării.

Teoriile descălecatelor

 

Alte probleme ce trebuie tratate în chestiunea originii etnice a poporului român sunt teoriile descălecatelor. În concepţia cronicarilor, „descălecatul” dintâi corespunde cu colonizarea romană a Daciei, iar „descălecatul al doilea” – cu întemeierea principatelor.

Acest al doilea descălecat – din Maramureş (în cazul Moldovei) sau din Făgăraş (în cazul Ţării Româneşti) – s-ar fi produs pe locul rămas pustiu în urma retragerii râmlenilor (retragerea aureliană din veacul al III-lea).

Astfel, termenul de „descălecat” a fost asociat ideii vidului de locuitori în spaţiul est şi sud-carpatic; ca urmare, „descălecatul” a ajuns să echivaleze cu o cucerire, o invazie, o colonizare a acestui spaţiu presupus pustiu. Aceasta a fost cea dintâi înţelegere confuză; condiţionarea descălecatului de absenţa populaţiei autohtone anterioare.

Xenopol înţelesese prin descălecat o suprapunere a unui element nou, coborât din Transilvania, peste unul de baştină, care se pleacă înaintea lui.

Sensul acesta a fost argumentat şi de Gheorghe Brătianu în scrierile sale.

În Moldova, termenul „descălecat” este atestat pentru prima dată spre sfârşitul secolului al XVI-lea pentru a desemna constituirea principatului moldovenesc.

Acesta apare într-o scrisoare trimisă la 30 iunie 1592 judelui Bistriţei de către egumenul şi soborul mănăstirii Moldoviţa, în legătură cu un munte aflat în litigiu: „de când s-au descălecat Ţara Mulduoei …”.

Ca şi în cazul documentelor emise de cancelaria princiară munteană în limbile slavă, şi documentele moldoveneşti de cancelarie, redactate în limba slavă, nu conţin cuvântul descălecat – pe care nici nu l-ar fi putut conţine, fiind un cuvânt românesc – şi nici eventualul său echivalent slav.

Atât la Ureche, cât şi la Costin, descălecatul este întrebuinţat pentru a desemna şi întemeierea unor oraşe: „târgul Baia scrie că l-au descălecat nişte saşi ce au fost olari”.

A doua accepţiune a descălecatului este aceea de aşezare – statornică sau temporară – a unui om sau a unui grup (a unor grupuri) de oameni în anumite locuri, anterior populate sau nepopulate; în funcţie de context, poate căpăta şi nuanţa de a coloniza, a popula, a fixa tabăra.

Al treilea înţeles al descălecatului e acela de revenire, de reaşezare pe vechile locuri, părăsite din diferite motive.

O a patra accepţiune a descălecatului e aceea de a cuceri o ţară, de a o lua în stăpânire. Aşadar, descălecătorul este cel care se aşează domn peste ţara cotropită de oştile sale şi care o colonizează pentru el.

constantin c. giurescu

 Tradiția literară păstrată în cronica cea mai veche a Țării Românești povestește că Muntenia s-a întemeiat printr-o descălecare din Făgăraș.

Constantin C. Giurescu susține că întemeierea Munteniei nu se datorează unor descălecători veniţi din Făgăraş, ci reunirii sub o singură stăpânire românească a diferitelor formaţiuni politice, cnezate şi voievodate, din dreapta şi stânga Oltului.

Ea nu s-a făcut dintr-o dată, într-un singur an, ci a cerut mai multe decenii.

A fost precedată de încercarea neizbutită a lui Litovoi şi Bărbat şi a fost încoronată de strălucita biruinţă de la Posada a lui Basarab cel Mare, întemeietorul.

Între întemeierea Munteniei şi aceea a Moldovei este o mare deosebire; cea dintâi se datorează reunirii diferitelor formaţiuni politice dintre Dunăre şi Carpaţi sub un conducător local, anume voievodul de la Câmpulung şi Argeş; este, prin urmare, un proces intern.

Cea de-a doua este rezultatul unei cuceriri din afară, a unei ocupări a teritoriului dintre Carpaţi, Nistru şi mare de către un conducător venit de peste munţi.

În Moldova a fost într-adevăr o descălecare, întâi a lui Dragoş, apoi a lui Bogdan, coborâţi amândoi din Maramureş, în timp ce, în Muntenia, întemeierea a plecat din însuşi cuprinsul viitorului stat.

Deosebirea există şi în ce priveşte data: Moldova a luat fiinţă aproximativ cu o jumătate de secol mai târziu decât Ţara Românească (1359).

 

Sursa:

Florea Cosmin-Ionuț / istorie-romaneasca.ro/valorile-identitatii-nationale-romanesti

 

 

 

 

10/06/2016 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum au ajuns istoricii maghiari sa conteste autenticitatea cronicii Gesta Ungarum (Faptele ungurilor), scrisă de notarul anonim al regelui Bela al Ungariei, in care se vorbeste ca teritoriul Transilvaniei era in momentul invaziei migratorilor unguri locuit de români

 

Cum au ajuns maghiarii sa declare falsă propria lor Cronică, in care se vorbeste ca Ardealul era in jurul anului 900, la venirea ungurilor, condus de  românul Gelu – Dux Blachorum

Una din cele mai comentate cronici medievale este, desigur, Gesta Ungarum (Faptele ungurilor) scrisă de notarul anonim al regelui Bela al Ungariei, intitulându-se el însuşi , P.dictus magister.

Originalul cronicii s-a pierdut, dar ea s-a păstrat sub forma unei copii la Biblioteca familiei imperiale din Viena, unde a fost descoperită în anul 1746 si a fost publicată pentru prima dată de Johannes Georgius Schwandtner în Scriptores rerum hungaricarum veteres ac genuini, Pars prima, Tyrnavia, 1765, vol. 1, sub titlul  Anonymi Belae regis notarii Historia Hungarica.

 

 La noi, prima traducere în limba română a fost publicată de Mihail Bésan, notar public regional din Lugoş (azi Lugoj), în anul 1899 la Sibii (azi Sibiu), sub titlul Chronicon Anonymi  Belae regis Notarii, Gesta Hungarorum împreună cu textul latin şi notele lui Laszlo Fejerpataky, membru corespondent al Academiei Ungare de Ştiinte.

 

Tipărirea s-a realizat înrevista „Transilvania”. Mentionăm că editia lui L. Fejerpataky a fost publicată la Buda în anul 1892, prin comisia oficială de editură a Academiei Ungare de Ştiinte, sub titlul  Bela Kiraly Nevtelen jegyzojenek konyve. A Magyarok viselt dolgairol (Cronica notarului anonim al regelui Bela. Faptele ungurilor).

 

Această editie cuprindea textul latin reprodus de pe fotocopia manuscrisului aflat la Viena şi Traducerea în ungureşte făcută de L. Fejerpataky.

 

Separat, acesta a publicat şi textul fotocopiat al manuscrisului de la Viena.

A doua traducere a lui  Anonymus în limba română apartine lui Gh. Popa-Lisseanu, care a publicat-o la Bucureşti în 1934 în Fontes daco-romanorum, vol. I, sub titlul  Anonymi Bele regis notarii Gesta Hungarorum, folosind ca surse, după cum autorul însuşi afirmă:

 

– textul latin din editia lui Lad. Iuhâsz, Anonymus quondam Bele regis notarius,

Budapesta, 1933;

 

– comentariul textului latin făcut de Laszlo Fejerpataky în editia mentionată;

– notele la traducerea efectuată de Pais Dezso, Magyar Anonymus, Budapesta, 1926.

Cronica lui Anonymus a suscitat şi suscită şi în prezent interesul cercetătorilor în ceeace priveşte, în special, datarea ei, biografia autorului şi integritatea operei.

În ce priveşte datarea, până acum s-au emis trei ipoteze, sustinute cu argumente discutabile privind identitatea regelui Bela, al cărui notar a fost acest P. Magister, existând patru regi Bela:

Bela I (1061-1063), Bela II (1131-1141), Bela III (1173-1196) şi Bela IV (1235-1270).

Deşi la început toti cercetătorii unguri îl priveau pe Anonymus ca pe un zeu care le-a dezvăluit istoria, în prezent el este din ce în ce mai dezavuat de către aceştia, deoarece evenimentele prezentate de el nu mai concordă cu actualele pretentii teritoriale ale ungurilor, care caută să -şi justifice prezenta în Europa prin mijloace deloc oneste.

Este vorba, în principal, de existenta românilor în Pannonia şi spatiul intracarpatic pe care ungurii i-au găsit aici în anul 896 când a început sedentarizarea lor, după lungul pelerinaj din Başchiria până în Pannonia.

 

 

 

 

 

 

”Patriile” succesive ale ungurilor, de după ieșirea din Mongolia-Altai: 1. Iurga (leagănul etnogenetic al ugricilor), 2. Triunghiul Ural-Caspica-Aral, 3. Caucazul de nord (Levedia), 4. Etelköz (stepele din nordul Mării Negre, între Don și Nistru)

 

 

 

 

 

 

Prezenta românilor, numiti blaci sau blasi de Anonymus, este foarte bine conturată de acesta, astfel încât nu poate exista nici un dubiu.

Teoria „vidul de populatie” lansată de Roesler, conform căreia Ardealul ar fi fost lipsit de populatie la venirea ungurilor, este contrazisă de consemnările lui Anonymus.

Prezenta în număr foarte mare ablacilor/blasilor, adică a românilor, este confirmată de însuşi faptul că până în secolul al XI-lea ungurii n-au putut trece de Muntii Apuseni.

Una din dovezile prezentate în cronicile ungureşti ale secolului XIV şi XV este faptul că Almus (pe numele lui adevărat Almutzes, turc-cabar de origine, conducătorul celor 3 triburi de turci-cabari şi 7 de unguri, în drumul lor din Etelkoz/Atelkuzspre Pannonia), a fost ucis în Erdeuelu/Ardeal.

De către cine? Desigur, de blacii găsiti de el aici şi cu care a fost nevoit să se războiască , rezultatul fiind înfrângerea cabarilor şi a ungurilor şi asasinarea lui Almutzes.

Pentru a-l discredita pe Anonymus cât mai mult, unii cercetători unguri caută să-l îndepărteze pe acesta de evenimentele pe care le descrie, plasându-l ca notar al regelui Bela al IV- lea (1235-1270), ipoteză lansată de Roesler în lucrarea sa  Rumanische Studien, Leipzig, 1871 şi însuşită şi de Marczali în Ungams Geschichtsquellen im Zeitalter der Arpaden, Berlin, 1882, precum şi de N. Iorga.

 

Majoritatea cercetătorilor îl plasează pe Anonymus sub Bela III. Or, istoriceşte, nu există dovezi pentru a sustine această ipoteză.

Într-o a treia variantă, la care s-a raliat şi Dimitrie Onciul, redactarea cronicii este datată sub Bela II, dat fiind, spun sustinătorii, simpatia deosebită pentru Bela II şi Geza II, mentionată în Chronicon pictum Vindobonense/Cronica pictată de la Viena (1358), care a avut ca izvor cronica lui Anonymus.

La argumentele sustinătoare ale acestei ipoteze putem adăuga şi eventualitatea ca prin acel P. dictus magister  să se înteleagă un anume Pousa, Magister Tavemicorum et camerarii regni, mentionat documentar prima dată în anul 1135.

 

Este o ipoteză bazată pe calitatea pe care o avea acel Pousa şi care concordă cu titulatura lui P., stabilită chiar de acesta la începutul prologului cronicii. Dacă ar fi aşa, ar însemna că a fost român, deoarece Pousa este un nume trac din Kapadokia, nume ce se regăseşte în portughezul  pousar „a poposi”, în brazilianul-portughez pouso „loc”, precum şi în onomastica noastră :

Păuşa, sat în jud. Bihor, Sălaj, Vâlcea; Păuşa, antroponim.

Dar, având în vedere o serie de neclarităti în sustinerea acestei ipoteze, nu este exclus ca acel magister Pousa să fi copiat ocronică mai veche scrisă sub Bela I, acea Pra Gesta pe care o mentionează şi istoricul ungur Istvan Erdely în teza sa de canditat în ştiinte, sustinută în anul 1959 şi pe care Pousa a copiat-o în întregime, posibil cu foarte putine adaosuri, dar, oricum, fără să completeze finalul.

Numai aşa s-ar explica limitarea descrierii evenimentelor la domnia regelui Andrei I.Ca urmare se pun o serie de întrebări care nu-şi găsesc un răspuns satisfăcător în cazulcând Anonymus ar fi fost notarul lui Bela II, III sau IV, ceea ce ne conduce la datarea lui subBela I.

În prologul cronicii sale  Anonymus precizează că prietenul său N. i-a cerut să scrie genealogia regilor unguri.

Se subîntelege că N. se referea la regii existenti până în timpul vietii lui, dar Anonymus precizează  spre sfârşitul prologului că el va scrie începutulgenealogiei regilor, exordium genealogie regum.

Totuşi, absolut toti cercetătorii şi comentatorii afirmă, în mod vădit eronat, că  Anonymus şi-a propus să scrie genealogia regilor unguri şi, ca atare, faptul că acesta se opreşte la Ştefan cel Sfânt ar însemna că sfârşitul cronicii s-a pierdut. Iată la ce concluzie eronată poate conduce o gravă neatentie în studiereacronicii. Or, se constată că în tot cuprinsul cronicii  Anonymus nu depăşeşte perioada de domnie a regelui Andrei I.

Această limită se mai explică şi prin faptul că, de obicei, cronicarii se fereau să descrie evenimentele din timpul vietii lor, pentru a nu veni în conflict cu unii din contemporani detinători ai unor înalte functii administrative.

Un exemplu concludent este Simon de Keza, care scrie evenimentele numai până la anul 1290, dată la care îşi încheiecronica şi începe domnia regelui Andrei al III-lea, în timpul căruia a trăit şi despre care nuscrie nimic.

Prin urmare, se poate trage concluzii că sfârşitul cronicii nu s-a pierdut.

O dovadă suplimentară este însuşi faptul că fiecare pagină are, în general, 34 rânduri, dar ultima arenumai 5, iar fraza cu care se încheie aceasta este logic determinată  şi se încheie cu punct.Deci, aici este sfârşitul, mai ales că ultimul capitol contine chiar ceea ce şi-a propus cronicarul în prologul cronicii: începutul genealogiei regilor unguri.

Plasarea acesteia în finalul lucrării este foarte logică, deoarece, în felul acesta, este mentinută atentia cititorului până la sfârşitul lecturii.

Este şi aceasta o dovadă a întelepciunii şi talentului scriitoricesc care-l caracterizează  pe  Anonymus.

 Apoi, dacă acesta ar fi fost notarul regelui Bela II, el s-arfi simtit obligat să mentioneze acest fapt, pentru a nu se crea confuzii cu privire la regele Bela, I sau II, sub care ar fi scris.

Dar, scriind sub Bela I, el nu se vedea pus în fata unei asemenea confuzii, nemaiexistând până la el alt rege Bela. Totodată , în tot cuprinsul cronicii, nu prezintă nici uneveniment din timpul lui Bela I.

Un alt argument pentru sustinerea acestei ipoteze este faptul că în cronică nu seaminteşte nimic despre marea invazie a pecenegilor din anul 1068, terminată cu victoria categorică a ungurilor.

Or, poate fi  posibil ca tocmai ei, care şi-au lăudat atât de puternic toate victoriile, uneori prezentând insuccesele ca fiind victorii, să fi omis această realizare de exceptie, ştiut fiind că pecenegii au fost cei mai mari duşmani ai ungurilor?

Aşa ceva nu este de crezut, mai ales că Anonymus avea cunoştintă de existenta pecenegilor, de care vorbeşte încronica sa.

Prin urmare, nu exista nici un motiv să nu consemneze această victorie.

Rezultă că  el şi-a scris cronica înainte de anul 1068, adică sub Bela I, când invazia pecenegilor încă nu se produsese.

Chiar dacă ar fi copiat o cronică mai veche (Pra Gesta), Anonymus ar fi amintit deinvazia pecenegilor din anul 1068, dacă  şi-ar fi scris cronica după această dată.

O ultimă problemă ce se cere a fi elucidată este functia detinută de Anonymus.

Unii l-au considerat a fi „o înaltă fată bisericească ” de la curtea regală ungară. Această ipoteză o considerăm o eroare, deoarece el însuşi se proclamă magister, adică notar, care reprezenta o înaltă functie la curtea regală, ceea ce implica o anumită cultură şi competentă profesională, notarii acelor timpuri având şi atributii administrative.

Orcine ar fi fost acel P. magister, el s-a dovedit un om de înaltă cultură, iar opera sa rămâne mai departe unul din cele mai valoroase izvoare în dovedirea permanentei şi continuitătii de locuire a blacilor/ blasilor, strămoşii noştri pe meleagurile Pannoniei, Banatului şi Transilvaniei.

În editia lui Laszlo Fejerpataky şi Mihail Besan, la prezentarea textului latin, aparlitere scrise cursive mici, pentru marcarea „părtilor întregite”, adică a lipsurilor din textuloriginal, astfel cum se precizează în  Introducerea la editia lui M Besan.

În realitate, nu se pune problema unor lipsuri, ci folosirea de către Anonymus a unor semne grafice care au aceeaşi valoare fonetică în tot cuprinsul cronicii, sistem folosit în perioada respectivă.

El prezintă 26 semne grafice alfabetiforme şi 236 semne grafice mono-, bi-şi trisilabice.De foarte mare importantă în datarea operei lui  Anonymus este şi folosirea chiar la  începutul lucrării, în primul titlu şi primul rând după titlu, a semnului grafic 9, cu valoare us (prolog9, dict9), ce se regăsesec în pictura tavanului naosului bisericii romano-catolice (laorigine – ortodoxă , deoarece are picturi şi inscriptii în interior) din comuna Ghelinta, jud Covasna:– INDsTRIA „INDUSTRIA”– SIGISMUNDS „SIGISMUNDUS”.

Această biserică a fost renovată pentru prima dată la anul 1297, după preluarea ei de la români de către secuii veniti din Valea Târnavelor la mijlocul sec. XIII-lea, şi apoi în anul 1628, conservându-se în interior picturile originale româneşti ortodoxe, precum şi anumite traditii în scriere: ligaturile (sistem grecesc din secolele III-IV e.n.) precum şi unele grafeme pe care secuii le-au preluat de la românii cu care au convietuit în Muntii Bihorului în secolul al XI-lea, înainte de deplasarea lor spre Valea Târnavelor în secolul al XII-lea (v. şi Chronicon Ungarorum Simonis de Keza, scrisă între anii 1282 şi 1290).

Printre acestegrafeme mentionăm: 9 „us” şi Ч„t” (v. DERAЧ„DERAT”, înscris pe peretele de nord albisericii din Ghelinta, jud. Covasna), ultimul grafem având aceea

şi formă şi valoare fonetică  în alfabetul secuiesc publicat de Ştefan Lakatos în anul 1702.

O altă gravă eroare apărută numai în traducerea lui Gh. Popa-Lisseanu, care-l copiază pe Moor, după cum el însuşi ne-o spune (op. cit, pag. 81), se găseşte în finalul Cap. IX, unde mentionează popoarele care locuiau în Pannonia la venirea lui Athila: „…Blachij ac pastoresromanorum”, tradus cu „…blachi adecă păstorii romanilor”, în limba latină, ac nu a însemnat niciodată adică , ci  şi, ba şi, ba chiar, tot aşa ca şi.

Această eroare de traducere transformă pe blachi  în păstori ai romanilor, în timp ce Anonymus vorbeşte separat de aceşti păstori ai romanilor în raport cu bulgarii, sclavii şi blachii, repetând în continuare „…căci şi acum romanii pasc din bunurile Ungariei”.

 

 

 

 

Speriați ca populația majoritar românească din Ardeal ar fi putut decide la un moment dat sa se unească cu România „savantii in istorie”, considerau ca neserioase toate surse istorice care mentioneaza prezenta valahilor in Transilvania, înainte de venirea maghiarilor.

Pe lângă Gesta Hungarorum a lui Anonymus, acești istorici au ignorat și Gesta Ungarorum a lui Kézai Simon si Cronica rusa de la Kiev – cunoscuta sub denumirea de „Cronica lui Nestor”, precum și alte surse istorice, cum e de exemplu: cartea de geografie a unui autor tot anonim (un calugar în serviciul lui Carol Valois) de la începutul secolului al XIV-lea (1308)), etc…

Se pare ca pentru „savantii in istorie” maghiari  „nimic nu e serios”, daca mentioneaza prezenta valahilor in Transilvania, sau in Maramures, in Bihorului, în Banat, etc…

Totusi adevarul istoric este ca Anonymus a descris conditiile etnice din anii venirii ungurilor si nu din vremea sa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Principalele argumente în acest sens sunt urmatoarele:

 

1. Anonymus foloseste pentru români denumirea veche de „vlahi” („blachi sau blasii”) si nu pe cea de „oláh”, pe care o întîlnim în cronicile unguresti din sec XIII (intre 1200 – 13000 maghiarii nu mai foloseau denumirea de „blachi” ci de „oláh”. Aceasta e o dovada ca Anonymus scrie despre vremuri vechi (sec. IX-X), adica de dinainte de anii 1100 sau de anii 1000.

2. Faptul ca Anonymus nu pomeneste nimic despre sasi, colonizati în Transilvania în timpul lui Géza al II-lea (1141- 1162), este si ea o dovada ca Anonymus scrie despre vremuri vechi (sec. IX-X), de dinainte de anii 1100 sau de anii 1000.

3. Faptul ca si cronica din sec. XIII (Gesta Ungarorum, a lui Kézai Simon) aminteste pe vlahi printre neamurile întîlnite aici de unguri la venirea lor. Luînd în considerare ca atât Anonymus cît si Kézai s-au inspirat dintr-o cronica mai veche, de la sfîrsitul sec. XI (din vremea regelui Ladislau I), se poate considera ca prezenta românilor în Ardeal în vremea descalecatului Ungariei era o traditie istorica în societatea ungara si nu o afirmatie întîmplatoare a lui Anonymus.

4. Vechea cronica rusa de la Kiev – cunoscuta sub denumirea de „Cronica lui Nestor” – spune si ea despre vremea descalecarii maghiare ca ungurii, dupa ce au trecut niste munti înalti (probabil Carpatii) „începura sa se lupte cu volohii (subl.n.) si cu slavii care traiau acolo”. (Istoricii unguri nu apreciaza aceasta cronica mai mult decît „un tesut de povesti legendare” desi toti ceilalti istorici o considera o cronica istorica valoroasa.)

5. Acei „vlahi, pastori ai romanilor” din Panonia nu pot fi decît localnici de origine romanica, identici sau foarte apropiati de stramosii românilor. Ei au fost însa alungati de acolo de catre ungurii cuceritori, asa cum reiese din cartea de geografie a unui autor tot anonim (un calugar în serviciul lui Carol Valois) de la începutul secolului al XIV-lea (1308).

În capitolul despre Macedonia, autorul aminteste de poporul foarte mare si raspîndit al „blazilor” sau „blachilor”, care si altadata au fost pastori ai romanilor si din cauza pamîntului roditor si plin de verdeata, traiau odinioara în Ungaria, unde se aflau pasunile romanilor.

Dar în urma, fiind izgoniti de aici de Unguri, au fugit din acele parti (argument si citat al lui Gh.I. Bratianu).

6. Documentele unguresti nu amintesc de vreo populatie slava în Transilvania secolelor XI, XII, XIII. Astfel, Anonymus nu poate sti despre o convietuire româno-slava din vremea sa, ci numai din traditia istorica valabila si pentru anii descalecarii de la sfîrsitul sec. IX. Ca în secolul lui Anonymus nu mai erau slavi în Transilvania, „se dovedeste si prin faptul ca sasii (veniti aici în sec. XII) n-au nici un element slav primit direct de la slavi, ci numai prin intermediul românilor sau ungurilor.” (E. Petrovici). Aceasta e o dovada foarte puternica ce coboara sfarsitul convietuirii romano-slave in secolul IX si cel tarziu la inceputul secolului X.

7. Si inca ceva important: Cronica lui Anonymus si alte izvoare vechi nu pomenesc de prezenta unor ciobani care au aparut pe rutele lor de pastorit prin zonele unde maghiarii au descalecat ci de prezenta unor populatii a caror principala preocupare era pastoritul si care erau organizate in cnezate in momentul cand au venit in Ardeal. Voievodate vlahe ce aveau armata proprie.

Astfel chiar Cronica Maghiara a lui Anonymus, ne spune ca Transilvania era condusa de un Duce Vlah – Gelou Dux Blachorum – duce cu a carui armata maghiarii s-au batut, duce vlah pe care maghiarii l-au omorat, ocupand Ardealul prin forta.

Asa ca „teoriile maghiare” cu venirea familiilor de ciobani vlahi treptat si pe furis de la „Sud De Dunare” in satele maghiare nu numai ca sufera de lipsa de logica dar sunt contrazise faptic atat de propriile lor cronici cât și de cronicile rusești.

Dupa retragerea romana din vechea Dacie in jurul anului 270 istoricii maghiari (de altfel sunt singurii plus cativa istorici germani) sustin ca zona bazinului carpatic s-a golit de toata populatia daca si romana pana la venirea maghiarilor, dupa care brusc daco-romanii ar fi revenit de unde au plecat, ceea ce evident este o aberatie, iar dovezile istorice impotriva unei asemenea aberații le aveți prezentate mai sus.

De altfel, deși neaga ca românii ar avea vreo legătură cu Dacii, istoriografia maghiara îi neglijează și pe Daci.

După istoricii maghiari, Transilvana a fost mai mult populata de către sciți (agatârși) și mai apoi de către celți decât de către Daci, deși dovezile arheologice arată fără dubiu ca Dacii nu numai ca erau mult mai numeroși în Transilvania încă de dinaintea venirii agatârșilor (veniți pe la 500 i.e.n.) pe care de altfel i-au și asimilat, în timp ce pe celții veniți în jurul anului 350 î.e.n., nu numai ca i-au izgonit din Ardeal dar pe vremea lui Burebista i-au gonit din toată Panonia.

Deşi au avut o istorie milenară în Transilvania, dacii sunt expediați doar într-un mic capitol din „Istoria Transilvaniei” scrisă şi tipărită la Budapesta.

 

 


Gesta Hungarorum

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/09/25/un-vechi-nume-etnic-adus-de-pe-volga-boskorbozgor/

 

 

 

Surse:

 – https://ro.scribd.com/doc/22312181/CRONICA-NOTARULUI-ANONYMUS

PAUL LAZAR TONCIULESCU – CRONICA NOTARULUI ANONYMUS. FAPTELE UNGURILOR (traducere de pe fotocopia originalului de la Viena). Editura MIRACOL – Bucureşti 1996.

 

 – Fluierul.ro

21/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: