28 iunie 1940 – O zi cheie în istoria existenței statului Republica Moldova. 82 de ani de la anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei și a Ținutului Herța

Fără raptul teritorial pus la cale de Stalin, în cârdășie cu Hitler, statul actual R.Moldova nu ar fi existat.

Dacă anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812 a însemnat o divizare a principatului Moldovei, „anexarea” din iunie 1940 este pur și simplu un jaf teritorial clasic.

Fără niciun drept, fără niciun temei și fără nicio bază legală, URSS a furat o parte din teritoriul României – provincia estică rămasă în istorie cu numele fatidic de Basarabia.

Trebuie să fie clar pentru toată lumea că Rusia sovietică a furat o bucată de pământ ce aparținea românilor și că politicienii de astăzi conduc un stat pe un teritoriu furat de la români de către un dictator nebun și sângeros.

Mergând pe logica strâmbă a nemernicilor agresori bolșevici, dacă moldovenii pot avea un stat pe un teritoriu furat de la români și locuit în prezent de cetățeni români, de ce nu pot transnistrenii să-și facă „țară” pe un pământ furat de la moldoveni?

Mesajul ministrului justiției din R.Moldova, Sergiu Litvinenco

„Acum 82 de ani, la 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia și Nordul Bucovinei – teritorii ale Principatului medieval al Moldovei, care s-au unit cu România în 1918 ca urmare a destrămării Imperiului Țarist și Habsburgic.

Foto: 23 august 1939 – Ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov semnează pactul de neagresiune sovieto-nazist, sub privirile ministrului de externe nazist Ribbentrop și a lui Stalin. Pactul dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică a pecetluit soarta a milioane de oameni, inclusiv a românilor basarabeni și nord-bucovineni.

Despre ziua de 28 iunie 1940 și despre faptul că în această zi Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța au fost ”ocupate prin forţă” și ”fără consultarea populației” se menționează expres în chiar Declarația de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991.

În această zi tragică pentru istoria noastră națională, suntem obligați să ne amintim de zecile și sutele de mii de oameni care au suferit crunt în urma punerii în aplicare de către cotropitorii ruși a unui sistem de inginerie socială radicală.

Urmările acesteia le simțim și astăzi, dat fiind că proiectul sovietic a distrus sau marginalizat cele mai întreprinzătoare, educate și harnice elemente din cadrul fiecărei comunități etnice locale.

Ziua de 28 iunie 1940 a însemnat desprinderea noastră de România și de Europa pentru mai mult de jumătate de secol.

Comemorarea acestei zile este un act de dreptate socială și națională față de înaintașii noștri, care au crezut în viitorul nostru european și democratic”.

Basarabia – teritoriu furat de la români de către ruși, nu „desprins”

Paradoxul elitei politice moldovenești de astăzi este că ea înțelege că Republica Moldova nu are niciun drept istoric asupra teritoriilor furate de sovietici de la România.

Nu există niciun temei juridic pentru existența unei „republici” a Moldovei, cât timp statul România este continuatoarea de drept și de fapt a principatului Moldova.

Care este sensul existenței unui dubluri?

Principatul Moldova a co-fondat actualul stat România, prin urmare din punct de vedere legal, politic și istoric o parte din teritoriul (fără pământurile de pe celălalt mal al Nistrului) R. Moldova este parte a României.

O dovadă în plus este că anual, zeci de mii de moldovenii care au republica „lor”, își redobândesc cetățenia României. Noi niciodată nu am pierdut din punct de vedere legal dreptul de a fi cetățeni români, prin ascendența noastră din români.

Recunoașterea de către UE a dreptului absolut legal a României de a „oferi” cetățenii este un prim pas făcut de Bruxelles spre o viitoare unire a R. Moldova cu România în cadrul UE, prin accederea la UE.

De frica rușilor, sau de frica pierderii accesului la putere – politicienii din Chișinău, de 30 de ani refuză să spună un adevăr simplu cetățenilor – R. Moldova există pe un teritoriu furat de la români.

Oricâte declarații bine ticluite n-ar face politicienii de pe Bîc, asta nu schimbă cu nimic situația. Ei sunt „șefi” peste un pământ furat de Stalin de la România.

Publicitate

Când este cu adevărat „ziua victoriei”? A fost 9 mai 1945 ziua capitulării Germaniei naziste?

Foto: Sărbătorirea zilei de 8 mai la Londra și la Paris

 

Foto: 8 mai în New York. Americanii au ieșit în stradă pentru a celebra victoria Aliaților (Statele Unite – Marea Britanie – URSS) împotriva Axei (Germania – Italia)

9 mai – O mistificare sovietică. Nu există niciun document privind capitularea Germaniei care să aibă data „9 mai”.

De Ziua Victoriei europenii celebrează înfrângerea Germaniei naziste de către armatele aliate şi sfârşitul războiul în Europa.

Această zi este marcată pe 9 mai în mai multe ţări din estul Europei, inclusiv în România, dar şi în state care au aparţinut fostei URSS sau fostei Iugoslavii, în timp ce Marea Britanie, Franţa, Slovacia, Cehia, Norvegia, Ţările Baltice şi în Germania Ziua Victoriei este sărbătorită în 8 mai.

Dar de ce această diferenţa de dată şi când a capitulat de fapt Germania nazistă?
La 7 mai 1945 la ora 02.41, la Reims, la sediul Cartierului General Suprem al Forţelor Expediţionare Aliate din Franţa, Germania a capitulat fără condiţii.

Documentul prevedea ca ostilităţile să se încheie la 8 mai la ora 23.01 şi a fost semnat de către generalul Alfred Jodl, şeful operaţiunilor Statului Major german. Generalul american Bedell-Smith, şeful Statului Major aliat, şi generalul Susloparov, şeful misiunii militare sovietice în Franţa, au contrasemat documentul, la fel ca şi generalul francez Sevez, invitat în ultimul minut să semneze ca martor.

Totul nu a durat decât câteva minute.

Actul l-a înfuriat pe Stalin care dorise o capitulare în capitala Reichului învins şi ocupat de Armata Roşie.

De aceea, la 9 mai 1945 la ora 00.16, la Berlin, un oraş în ruine, feldmareşalul Keitel, şeful Statului Major al Wehrmachtului a semnat capitularea germană la sediul Statului Major al armatei sovietice.

Amiralul von Friedeburg, din cadrul Kriegsmarine, şi generalul Stumpff pentru Luftwaffe au semnat şi ei documentul, la fel şi mareşalul sovietic Jukov, în numele lui Stalin, şi mareşalul britanic Tedder, pentru Eisenhower.

Generalul american Spaatz şi generalul francez de Lattre au semnat ca martori.

La ora 15.00 a zilei de 8 mai, Truman, Churchill şi De Gaulle au anunţat oficial victoria, dar în Uniunea Sovietică, datorită diferenţei de fus orar, vestea capitulării a ajuns în dată de 9 mai, această dată fiind proclamată Ziua Victoriei.

Acesta este motivul pentru care aliaţii occidentali au sărbătorit Ziua Victoriei în Europa în 8 mai, iar Uniunea Sovietică a sărbătorit Ziua Victoriei împotriva fascismului pe 9 mai.
Începând din 1946 Ziua Victorei a fost marcată în 9 mai în 15 republici din fosta URSS, pentru a comemora victimele din timpul războiului împotriva Germaniei fasciste.

În Germania de Est ziua de 8 mai a fost sărbătorita ca Ziua Eliberării, între 1950 şi 1966. Între 1975 şi 1990 ziua de 9 mai a fost sărbătoare oficiala.

Din 2002 doar unul dintre landurile germane mai marchează Ziua Victoriei, în ziua de 8 mai.

În Ţările Baltice, după desprinderea de URSS, sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a fost marcat în 8 mai.
În Rusia, 1990 a fost anul ultimei parade la care au participat tancuri, de atunci accentul sărbătoririi fiind pus în special pe aspectul istoric al comemorării şi omagiul adus foştilor combatanţi.

În 1995, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a victoriei asupra Germaniei naziste, preşedintele Boris Elţîn a reconstituit în mod simbolic o paradă, însă fără echipamente grele.

În 2007, Vladimir Putin a decis revenirea la formatul de dinainte de 1990, în urmă „afluxului de cereri ale veteranilor şi societăţii civile care îi solicitau să restabilească parada din epoca sovietică”.

În perioada regimului Putin am fost martorii unei transformări profunde în ceea ce privește abordarea evenimentelor din trecut. La început, Kremlinul sublinia că victoria a fost posibilă doar datorită URSS-ului, iar celelalte state nu au contribuit semnificativ. Apoi, Putin a declarat că victoria asupra nazismului german este meritul exclusiv al Rusiei

9 mai este o zi cu o triplă semnificație pentru români. Pe lângă celebrarea proclamării Independenței de Stat a României din 1877 și a încetării războiului mondial în Europa în 1945, în ziua de 9 mai se sărbătorește și Ziua Europei.

9 mai este mărul discordiei și în Republica Moldova

Ce semnifică această zi pentru locuitorii fostei Basarabii române?

În R.Moldova pot fi auzite mai multe răspunsuri.

Unii se vor referi la Ziua Victoriei asupra fascismului, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial şi la comemorarea celor căzuți în acest război.

Alții care cunosc istorie, ştiu că la data încetării războiului mondial, în 1945, Basarabia și Bucovina de Nord erau cotropite de armata sovietică şi că populaţia acestui teritoriu participase până în 1944 la războiul împotriva barbariei sovietice.

În sfârşit, mulţi români  vor vorbi de Ziua Europei, care cheamã la unirea oamenilor, națiunilor, statelor europene pentru a uita diferențele sau divergențele.

Interpretări sunt multe – istoria e una. Vestul – (țările europene si nu numai statele membre ale Uniunii Europene) dă de 9 mai întâietate Zilei Europei.  

CITIȚI ȘI:

http://stiri.tvr.ro/ziua-victoriei-si-ziua-europei-doua-mari-sarbatori-europene-9-mai-la-bucure-ti_830830.html#view

Un raport german din 4 noiembrie 1940 în care se stabilea strategia de acţiune a Germaniei naziste pentru acapararea României

Textul de mai jos este un fragment dintr-un raport german din 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane în țara noastră.

Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523.

Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. Actualitatea acestuia nu este dată de observațiile istorice (câteva judicioase, dar cele mai multe profund eronate) ci de viitorul colonial pe care ni-l pregătea, la momentul acela, Germania.

Raportul nazist vorbește despre România ca despre un „Spaţiul colonial”, „care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare” care totuși era constituit în state independente încă din 1330 (Ţara Românească) şi 1359 (Moldova).

Autorul raportului nu ştie nimic despre asta, şi nici despre momentele de glorie europeană ale unor domnitori români, dar cunoaşte în schimb foarte bine istoria Ţărilor Române de la 1710 încoace (începutul perioadei fanariote) şi pe această cunoaştere îşi fundamentează toată analiza. Cu toate acestea, raportul are o importanţă documentară incontestabilă şi scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.

Cât despre viitorul rezervat României, lucrurile scrise în raport sunt de o halucinantă actualitate, pentru că este exact viitorul pe care ni-l preconizează Uniunea Europeană: „o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă”. De ce? Pentru că, mai scrie în raport, „există destul capital în Reich, care caută oportunităţi şi care, printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat, să fie orientat către România”. (Miron Manega, în Certitudinea.ro.)

Raport german din 4 noiembrie 1940

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea, cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare.

Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”. „Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea.

Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european, care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune.

Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu.

Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.
Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier, deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.

Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor.

În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic, dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe.

Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că, într-adevăr, nu avea la îndemână forţe proprii care să-i fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care, înainte de toate, pretinde cinste, s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna, din punct de vedere al politicii externe, de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.

Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane.

Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi prin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare, asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect.

Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că, în mod oriental-slav, se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare.

Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată, ci să fie folosită pe deplin, acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta, este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi, trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.

În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se pot alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi, cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate, prin munca saşilor transilvăneni, să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea, grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.

Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi, treptat, numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.

Printr-o politică românească bazată pe realităţi – şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti – fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabile de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea, astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. 

Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa. 

4 noiembrie 1940