PRĂBUŞIREA IMPERIULUI SOVIETIC ȘI „LECŢIILE” TRECUTULUI

Pare paradoxal, însă toate ideile progresivismului modern se pot regăsi, intr-o forma distilată, in anii de inceput ai comunismului rus.

Http://karamazov.ro, scrie că potrivit unei povești apocrife, în Octombrie 1919, a avut loc o intâlnire intre savantul Pavlov si revoluționarul Lenin.

Discuția a pornit de la interesul dictatorului comunist pentru studiul reflexelor condiționate.

Mai precis, ceea ce il interesa pe Lenin era sa vada daca nu se pot transfera asupra persoanelor metodele folosite la animale, cu scopul de a obtine controlul naturii umane. „In trecut a fost prea mult individualism in Rusia. Comunismul nu tolereaza tendintele anarhice. Sunt periculoase. Trebuie sa desființăm individualismul”, i-a spus Lenin omului de stiință.

Lui Pavlov nu i-a venit sa creada ce aude si l-a intrebat pe liderul sovietic daca vrea cu adevarat sa standardizeze omenirea. Raspunsul nu a lasat loc niciunei indoilei: „Exact. Omul poate fi corectat. Omul poate fi ceea ce vrem noi sa fie”.

Chiar daca intâmplarea nu a avut loc, nu exista nicio indoiala asupra influenței pe care psihologia (pre)behaviorista si materialismul evoluționist le-au exercitat asupra comunistilor. Revolutionarii i-au subvenționat cercetarile lui Pavlov si s-au ingrijit de bunăstarea sa, desi el nu-i avea deloc la inima.

Lenin vorbea despre experimentele din laboratorul lui Pavlov ca fiind „foarte relevante pentru revolutia noastra”, iar Buharin le descria plastic drept „o arma din arsenalul de fier al materialismului”.

Locul de intalnire al lui Lenin si Pavlov l-a constituit munca lui Ivan Sechenov (1829-1905), un fiziolog rus pentru care creierul reprezenta un instrument electromecanic de raspuns la stimuli.

Cercetarile lui Sechenov au constituit punctul de plecare al experiențelor lui Pavlov și și-au pus amprenta asupra lui Cernîșevski, iar de aici asupra lui Lenin.

Potrivit lui Orlando Figes, în lucrarea „A people’s tragedy”, materialismul, în versiunea Darwin&Huxley, avea statutul unei religii printre intelectualii ruși de la sfarsitul sec. XIX. „The scientific materialism of Darwin and Huxley, which had the status of a religion among the Russian intelligentsia during Lenin’s youth, equally lent itself to the view that man was determined by the world in which he lived. Thus the Bolsheviks were led to conclude that their revolution, with the help of science, could create a new type of man”. („Materialismul științific al lui Darwin și Huxley, care a avut statutul unei religii în rândul inteligenței ruse în timpul tinereții lui Lenin, a împrumutat în egală măsură concepția că omul era determinat de lumea în care trăia. Astfel, bolșevicii au ajuns să concluzioneze că revoluția lor, cu ajutorul științei, ar putea crea un nou tip de om”).

Nu doar Pavlov a fost încurajat în munca sa de bolșevici. Alexei Gastev a înființat cu ajutorul comuniștilor, un Institut al Muncii, unde a desfășurat experimente pe muncitori, având in cap ideea a-i transforma pe acestia în roboți-mașini, cam în sensul in care aceasta teorie era ironizată de Chaplin, în filmul „Modern Times”.

Proletarii trebuiau sa internalizeze anumite mișcări dupa un model impus de o masină, astfel încât individul urma sa se transforme pur si simplu intr-un mecanism, fara creier si personalitate, care doar raspunde la comenzi.

Gastev credea ca această simbioză între om si tehnologie reprezintă urmatorul pas în evoluția umană, exact in acelasi mod in care transumaniștii de astăzi descriu procesele de imbunatățire a naturii umane, prin fuziunea cu mașinile.

Scientismul era inevitabil în ideologia și discursul unor revoluționari care se legitimau prin legile implacabile ale istoriei, iar comparațiile cu ideile contemporane survin firesc, chiar daca aceste teorii sunt acum imbrăcate intr-un jargon mai tehnic si infățișate ca apolitice. Ideile sunt aceleași, iar reconstrucția naturii umane rămâne idealul manifest al revoluționarilor.

In acest sens, comunistii nu s-au limitat doar la oferta pusa pe masa mai mult sau mai putin voluntar de comunitatea stiintifică. La fel de bine au colaborat si cu feminismul sau cu avangarda artistica.

Totuși, e oarecum impropriu sa spunem ca au colaborat, deoarece acestia reprezentau si reprezina in continuare tocmai comunismul.

E adevarat ca multi artiști nu se aflau la conducerea politică, însa o feministă ca Alexandra Kollontai, de pildă, avea o putere de decizie importantă. Pe baza ei s-a decis inființarea la Vladimir a unui așa zis „Birou pentru Dragostea Libera”, iar la Saratov s-a abolit casatoria, prin decret.  

Kollontai dorea emanciparea femei din sclavia mariajului si incuraja amorul liber, iar mesajul acesteia se distingea poate doar prin caracterul său tranșant, de ceea ce auzim de la feministele contemporane. Se presupunea ca, odata ce femeile vor lasa balta tigaile si oalele (dupa cum recomanda un poster sovietic), vor realiza implinirea supremă.

Nici problema copiilor nu era neglijată, acestia urmând sa fie transferați in proprietatea comuna a statului, cam la fel cum se tot incearca astazi prin alte metode (gradinița obligatorie, scoala publică, drepturi ale copiilor, etc).

Programul comunist avea sa se muleze perfect si pe nihilismul avangardei. Ambele curente doreau ștergerea lumii vechi, cu tot ceea ce avea ea mai bun (arta, morala, crestinism, institutii politice).

De asemenea, ei sesizau o identitate de structura intre toate manifestarile ordinii naturale, de unde si elanul de a le pune la pământ. Asa se face ca mai toți rebelii și-au gasit de lucru in ograda comunismului.

Chagall a devenit Comisar pentru Arte in Vitebsk, orasul sau natal, Eisenstein a pus serios umarul la propaganda revolutionara, Malevici s-a apucat de design vestimentar si industrial pentru a-i face pe oameni se devina mai raționali, șamd.

Poate la mijloc era si oportunism, însa in primul rând era credința într-o revoluție care avea sa transforme omul. Dupa cum afirma Stalin, evocandu-l probabil inconștient pe Shelley, „scriitorul este inginerul sufletului uman”.

„The artists of the avantgarde were supposed to become the great transformers of human nature during the first years of the Bolshevik regime. Many of them shared the socialist ideal of making the human spirit more collectivist” (Orlando Figes, op.cit). („Artiştii avangardei trebuiau să devină marii transformatori ai naturii umane în primii ani ai regimului bolşevic. Mulți dintre ei împărtășeau idealul socialist de a face spiritul uman mai colectivist”).

Nu a durat foarte mult până când opera de distrugere a Proletcultismului* a fost repudiată de Lenin. Avangarda își facuse treaba si acum putea sa dispară din scenă, ceea ce a condus la dezamagirea, exilul sau moartea unor artiști.

Insa lecția artei nihiliste, ca instrument de dizolvare sociala, nu s-a pierdut. E suficient sa ne uitam tot în spatiul rus, la aventurile grupului Voina sau, mai aproape de noi, la teribilismele juvenile ale unor artisti, care critica si ataca simultan.
Daca mai adaugăm la acest melanj de scientism, nihilism artistic si moral, inepuizabilul anticreștinism (10.000 de preoți omorâți doar din ordinul lui Lenin), avem portretul robot al lumii contemporane.

Diferența a fost bineințeles aceea că bolșevicii nu s-au încurcat foarte mult în detaliile fabianiste ale subversiunii din interior, ci au pornit de-a dreptul la desființarea omului.

*Notă:

Proletcultismul a fost o mișcare politico-ideologică în domeniul lingvistic, cultural, literar și chiar științific, lansată în Rusia sovietică imediat după victoria loviturii de stat a partidului bolșevic în octombrie 1917, a cărui idee de bază era cultul proletariatului.

Proletcult este un cuvânt specific limbii de lemn din Uniunea Sovietică, obținut din comprimarea celor doi termeni ai sintagmei proletarnaia kultura (în rusă пролетарская культура – cultura proletariatului).

Această limbă de lemn i-a inspirat autorului George Orwell, așa zisa novlimba din romanul său intitulat ”1984”, publicat în 1947.

Principalul teoretician al Proletcultismului a fost Aleksandr Bogdanov, o figură cheie în istoria timpurie a Partidului Muncii Social Democrat Rus (mai târziu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), înființat inițial în 1898, și a fracțiunii sale bolșevice.

În timpul primului deceniu de existență a URSS, a fost un oponent influent al guvernului bolșevic și al lui Lenin din  perspectivă marxistă de stânga.

Proletcultismul decurge din doctrina potrivit căreia a existat o „revoluție a proletariatului”, anume „revoluția” comunistă.

În fapt, revoluțiile populare, ca cea din februarie 1917 în Rusia, nu au produs comunism, liderii comuniști nu erau proletari ci intelectuali, iar comunismul, totdeauna instaurat prin lovituri de stat posterioare revoluțiilor, ca cea din octombrie 1917 din Rusia, s-a arătat la fel de coercitiv cu proletarii, precum a fost și cu celelalte clase sociale.

Conform doctrinei care stă la baza proletcultismului, „revoluția proletariatului” este urmată de:

• anihilarea vechii culturi și elaborarea uneia noi, pusă în slujba muncitorimii și a țărănimii, în slujba ideologiei comuniste;
• arta trebuie să oglindească numai realizările muncitorimii / țărănimii, modul de producție socialist, „luminosul chip al comunistului” („erou-etalon”), deoarece „experiența de viață proletară” și „experiența artistică proletară” sunt diametral opuse „experienței de viață a burgheziei” și „experinței artistice a burgheziei”, „din trecut” nepreluându-se decât „experiența tehnică”;
• artiștii / artele trebuie să coboare „din turnul de fildeș” și să intre „neapărat” în uzine, în fabrici, pe șantiere, în colhozuri (în românește C.A.P.: „cooperative agricole de producție”);
• oamenii de știință de asemenea trebuie să coboare „din turnul de fildeș” și să producă exclusiv cunoștințe cu intres practic pentru „viața proletară” sau de interes teoretic pentru „teoria comunismului științific”.

În România proletcultismul a afectat toate artele, critica și istoria literară, pictura, sculptura, muzica cultă, literatura. Între adepții proletcultismului în România s-au numărat Alexandru Jar, Anatol Baconsky și Nicolae Tăutu.

Experimentul de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de distrugere psihică și de lichidare prin tortură a rezistenței morale a deținuților politici anticomuniști, din toate țările comuniste

FOTO. Imagine din filmul „Între chin și amin”, de Toma Enache

6 Decembrie 1949. Debutul Experimentului de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de brainwashing în masă din toate țările comuniste

Începută ca o aplicare a prevederilor Directivei NKVD pentru țările ocupate de soviete, respectiv continuarea stoarcerii de informații și după finalizarea anchetelor și condamnarea prizonierilor politici, operațiunea a mers lmai departe la penitenciarul Pitești, urmărind în mod evident distrugerea personalității umane și transformarea indivizilor în instrumente docile ale noului regim totalitar.

În perioada anilor 1949-1952, la penitenciarul din Pitești, asupra deținuților politici s-au desfășurat – sub coordonarea autorităților comuniste și sub titulatura de “reeducare” – acțiuni în cadrul cărora au fost utilizate metode de tortură fizică și psihică neîntreruptă, întinse pe perioade îndelungate și diabolic elaborate, scrie https://ortodoxinfo.ro/6-decembrie-1949-debutul-experimentului-de-la-pitesti-cea-mai-cumplita-operatiune-de-brainwashing-in-masa-din-toate-tarile-comuniste.

Cel mai mare și mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din întreaga Europă de Est, caracterizat de Soljenițîn drept “cea mai mare barbarie a lumii contemporane”, reeducarea prin tortură de la Pitești a avut drept scop, conform principiilor leniniste, lepădarea convingerilor politice și religioase ale deținuților, precum și alterarea pesonalității acestora până la punctul obedienței absolute.

Scopul torturilor, bătăilor continue, umilințelor, a fost, în primă instanță, continuarea obținerii de informații și după finalizarea anchetei de la prizonierii politici condamnați deja, conform prevederilor directivelor NKVD pentru țările ocupate de URSS. Spre deosebire de celelalte țări comuniste, doar în România, la Pitești, obținerea informațiilor nu presupunea oprirea cruzimilor, acestea continuând până la anularea completă a personalității deținuților.

François Furet, membru al Academiei Franceze, a vorbit despre fenomenul Pitești ca despre “una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

Din cei peste 1000 de studenți implicați ca victime, cea mai mare parte au fost tineri studenți membri ai Mișcării Legionare și organizației Frățiile de Cruce, restul fiind membri ai partidelor istorice, în special Partidul Național Țărănesc, dar și fără apartenență politică.

Ei fuseseră arestați și condamnați pentru implicare activă în organizarea structurilor de rezistență armată anticomunistă din întreaga țară, dar și în acțiunile clandestine menite să asigure pe teritoriul României ocupate de sovietici un adevărat sistem de informații în favoarea serviciilor secrete americane, cu care se aflau în directă colaborare.

Metode dintre cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate tinerilor deținuți, cu scopul de a-i face să se maltrateze și să se umilească reciproc. Victimele fiind transformate în călăi, deținuții erau torturați chiar de camarazii lor apropiați.

Câteva exemple din larga gamă de torturi psihice aplicate la Pitești sunt concludente pentru oricine. Cei care refuzau să facă “autodemascarea” (să dea informațiile cerute de torționari) sau bănuiți numai că ar mai putea ascunde informații despre participanții la rezistența anticomunistă, erau băgați cu capul în tineta cu dejecții, bătuți până la desfigurare, înfometați, obligați să stea într-o poziție incomodă fixă câte 17 ore pe zi, fiind bătuți cu bâta la cea mai mică mișcare. Erau forțați să bea urina, să-și mănânce fecalele, să bea apă foarte sărată și apoi să înseteze timp îndelungat.

Deținuții erau forțați să scuipe în gură pe șeful organizației anticomuniste din care făceau parte. Umilirea publică se continua cu batjocorirea, în fața celorlalți deținuți, a tot ceea ce iubeau sau respectau mai mult, precum mama, soția, convingerile religioase sau politice.

Deținuții erau obligați să simuleze săvârșirea sfintelor taine cu urină și fecale, cu care apoi îi împărtășeau pe ceilalți camarazi, precum și să participe, în Săptămâna Patimilor, de Paști sau de Crăciun, la organizarea unor orgii în cadrul cărora erau blasfemiate simbolurile creștine legate de Nașterea, Patimile sau Învierea lui Hristos.

După ce deținutul își făcea „demascarea”, trebuia, la rândul său, să devină torționar și să convingă pe alții să se lepede „de putregaiul burghez”, să-și însușească ideologia comunistă. Torturați neîncetat și nemaiputând suporta chinurile continue, neavând nici posibilitatea sinuciderii, ca urmare a supravegherii continue, deținuții cedau, mai devreme sau mai târziu, transformându-se în niște roboți spălați pe creier, anafectivi, devenind ei înșiși călăi. Cel mai mic semn de solidaritate sau compasiune față de cei chinuiți îi făcea din nou ținta torturilor. Trăind într-o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alții, experimentau o permanentă alienare psihică, fără posibilitate de revenire.

Este interesant faptul că autoritățile represive comuniste au încercat transplantarea experimentului și în alte închisori și lagăre (Gherla, Ocnele Mari, Târgul Ocna, Canalul Dunăre-Marea Neagră etc.), prin transferarea deținuților reeducați și punerea în scenă a acelorași metode de tortură și despersonalizare, toate sfârșindu-se cu eșecuri.

Nici măcar în Uniunea Sovietică nu a existat ceva similar experimentului de la Pitești, singurul stat comunist unde se pare că ar fi existat încercări similare de reeducare – mai îndelungate, dar nu atât de intense precum la noi – fiind China din perioada lui Mao Tse-Dung.

Conform uneia dintre victime, profesorul Radu Ciuceanu, Occidentul a aflat despre ororile de la Pitești prin intermediul evreului Vintilă Weiss, fost ofițer în Ministerul de Interne, devenit indezirabil și ajuns în temnițele comuniste, unde a cunoscut pe pielea sa ororile practicate împotriva deținuților. Eliberat și ajuns în lumea liberă, el s-a ținut de cuvânt, devoalând cele aflate despre experimentul reeducării de la Pitești.

În aceste condiții, regimul comunist, prin organul său represiv, Securitatea, a încercat să mușamalizeze acest macabru experiment, lansând o diversiune pe cât de aberantă, pe atât de penibilă. S-a înscenat o farsă judiciară, conform căreia conducerea Mișcării Legionare refugiată în Occident, în frunte cu Horia Sima, ar fi transmis în România ordinul ca legionarii deținuți în închisorile comuniste să se tortureze între ei până la distrugere, pentru a compromite astfel regimul communist de la București.

În cadrul anchetei preliminare rocesului, victimele au fost torturate până când au semnat declarațiile dinainte concepute de securiști. Însă la proces, o parte dintre ei, printre care viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, au expus în instanță adevărul, arătând că au făcut declarațiile respective sub tortură.

În ciuda dezvăluirii adevărului, au fost condamnați la moarte 22 de deținuți politici, în frunte cu Eugen Țurcanu, care în urma torturilor de la Pitești deveniseră torționari și fuseseră folosiți de Securitate pentru administrarea reeducării.

16 dintre ei au fost executați, iar restul au fost exterminați lent, fiind practic zidiți de vii într-un spațiu anume amenajat dintr-o hrubă a Fortului 13 Jilava. Cadrele Securității însărcinate cu conducerea experimentului au fost judecate și ele, primind sentințe foarte ușoare și fiind repede puse în libertate.

Numeroși cercetători au încercat, fără rezultat, să găsească o explicație rațională faptului că, dintre toate țările ocupate de soviete în care a fost aplicate prevederile directivei NKVD NK/003/47 (ne referim în special la practica continuării stoarcerii de informații și după condamnarea deținuților, așadar după încheierea oficială a anchetei), doar în România a fost posibilă împingerea acestor practici până la tratamentele dezumanizante aplicate în timpul ororilor de la Pitești. Cercetările efectuate în arhivele Securității, după anul 2010, de una din victimele reeducării de la Pitești, dr. ing. Constantin Iulian, au relevat un adevăr cutremurător.

Dintr-un număr de 45 de ofițeri încadrați în Direcţia a V-a – Cercetări Penale, care în anii 1949-1951, în timpul reeducării de la Pitești, a coordonat acțiunile de stoarcere a informațiilor de la deținuții deja condamnați, 31 (aproape 70%) erau evrei şi doar 8 români, restul de 6 fiind de alte naţionalităţi.

Însuși șeful Direcției a V-a Cercetări Penale, Mihai Dulgheru (născut Mișu Dulberger), era evreu și a emigrat și el în Israel, iar el era în legătură directă de subordonare cu șeful adjunct al Securității, Alexandru Nicolschi (născut Boris Grunberg), evreu. Chiar și ministrul de interne, Teohari Georgescu (născut Burah Tescovici), avea aceeași origine etnică.

În perioada torturilor de la Pitești, legătura cu conducerea penitenciarului era ținută de șeful Serviciului Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Tudor Sepeanu, la rândul său evreu, și el emigrat mai târziu în Israel, acesta fiind secondat în activitate de mr. Moise Senater şi cpt. Avram Solomon, ambii evrei.

Directorul închisorii Pitești în acea perioadă a fost ofițerul Ion Marina, care după unele surse ar fi avut origini evreiești.

Cum majoritatea covârșitoare a tinerilor deținuți la Pitești proveneau din rândurile Mișcării Legionare, răzbunarea sadică exercitată abuziv asupra unor vechi adversari deveniți prizonieri și aflați la discreția torționarilor, poate constitui o explicație asupra căreia cercetătorii ar trebui să se aplece onest.

O revistă a presei europene. Cum profită de criză politicienii pentru a controla societatea

 

 

 

---

Foto: George Orwell, autorul romanului «1984»

 

Cum politicienii profită de criză pentru a controla societatea și cum supraviețuiește cuplul pe timp de epidemie. Revista presei europene

 

« Vreau să fiu izolat(ă) cu tine » este declarația de dragoste a anului 2020.

 

Weekendul a trecut pe fundalul accelerării macabrului bilanț. În acest context, cum avertizează mai multe voci, printre care israelianul Yuval Noah Harari, într-un eseu publicat de Financial Times (FT), la Londra, mai peste tot politicienii profită de criză pentru a prelua controlul asupra societății.

“Benjamin Netanyahu a permis recent Agenției de Securitate a Israelului”, scrie Yuval Noah Harari, “să folosească o tehnologie de supraveghere a populației rezervată până acum combaterii terorismului. Când subcomitetul parlamentar responsabil cu asta a refuzat să accepte măsura, Netanyahu a împins-o în legislație printr-o “ordonanță de urgență” (“emergency decree”).”

Evident, ministrul justiției în Israel a amânat procesul de corupție în care e inculpat Netanyahu.

La fel, aliatul lui Netanyahu, maghiarul Viktor Orban, se folosește de coronavirus, cum e acuzat chiar de către Human Rights Watch, pentru a stârni și mai multă xenofobie în Ungaria, după ce în ultima vreme el și guvernul său naționalist s-au străduit să lege epidemia de imigrație. 

Potrivit unor noi legi adoptate vineri, “Orban va putea continua să anunțe măsuri de combatere a virusului prin decret, până când guvernul va decide că nu mai e necesar,” observă Bloomberg News. “

La fel estimează și în Belgia cotidianul flamand De Standaard: Covid-19 este de acum o șansă pentru big brother.

Yuval Harari avertizează în FT că dacă nu suntem atenți, această paralizie generală în fața răspândirii supravegherii electronice și biometrice, ca în China sau în romanul distopic al lui George Orwell «1984», va deveni generală, “chiar și în țări occidentale care o refuzau până acum”. Desigur, a lucra de acasă nu face decât să faciliteze munca celor care te supraveghează.

Deocamdată, cum a anunțat-o ieri Frankfurter Allgemeine Zeitung, Facebook a decis să șteargă orice postare despre care Organizația Mondială a Sănătății spune că conține informații false.

Anglia: sfârșitul culturii de pub și tavernă

Europa sanitară e departe de a se armoniza. Belgia a închis chiar si frontiera cu Olanda, inclusiv în Flandra nederlandofonă, deoarece autoritățile olandeze continuă să aplice teoria britanică a imunității de grup, contestată de toate celelalte țări europene.

Trebuie precizat că acordurile Schengen permit țărilor membre închiderea frontierelor pentru 10 zile, în caz de “forță majoră”. Astfel, sute de olandezi au încercat să meargă în weekend la casele lor de vacanță din Belgia, dar au fost respinși la frontieră.

Premierul olandez Mark Rutte ar fi dorit ca frontiera cu Belgia să rămână deschisă.

În schimb, în Marea Britanie Boris Johnson a dat înapoi.

În Anglia, acolo unde un Johnson faimos a spus: „Nimic din ce a făurit omul nu produce atâta fericire ca o tavernă de calitate” (Samuel Johnson, citat de Boswell în Life of Dr. Johnson: „There is nothing which has yet been contrived by man, by which so much happiness is produced as by a good tavern or inn.”), în această Anglie cu modernismul ambiguu, un alt Johnson, Boris Johnson a decretat în cele din urmă închiderea restaurantelor și cafenelelor.

Cum o revelează însă Libération, la Paris, Johnson a luat vineri această decizie abruptă după un ultimatum telefonic al lui Emmanuel Macron, care îl avertizase vineri dimineața că dacă nu face asta, Franța va impune interdicția totală a primirii cetățenilor britanici pe teritoriul său.

Asta a pus capăt acelei politici britanice de «benign neglect» («blândă nepăsare» care înspăimânta pe tată lumea pe continent, mulți fiind șocați de declarații precum cea a propriului tată al lui Boris Johnson, Stanley, care spusese la televiziune: «evident că o să merg la pub dacă o să am chef».

Iată însă că aflăm acum că tătânele lui Boris, Stanley Johnson, va cere cetățenia franceză. The Times,la Londra, precizează că Stanley Johnson, care are 79 de ani, poate cere cetățenia deoarece mama lui, Irene, se născuse în Franța.

În schimb, guvernul lui Johnson refuză să prelungească Brexitul și cum negocierile sunt împotmolite din pricina epidemiei (chiar negociatorul european, francezul Michel Barnier, a fost testat pozitiv), se profilează din ce în ce mai mult spectrul unui Brexit brutal, fără un acord cu UE, dacă nu se ajunge la o înțelegere înainte de sfârșitul anului.

În Germania, Angela Merkel a interzis reuniunile de mai mult de două persoane. Dar ea însăși a intrat în carantină după ce s-a întâlnit cu un doctor care are virusul.

La Londra, ministrul de externe Dominic Raab a fost numit “designated survivor” și ar prelua puterea în cazul în care Boris Johnson și alți miniștri s-ar îmbolnăvi.

La fel, în Spania marele cântăreț de operă Plácido Domingo a descoperit că este infectat, iar premierul Pedro Sánchez a cerut Europei echivalentul unui nou plan Marshall pentru a combate epidemia.

Și mai aflăm, din cotidianul belgian Le Soir, care citează Gazette du Niagara și deadline.com, că producătorul de la Hollywood Harvey Weinstein, cel recent condamnat și aflat la originea mișcării #MeToo, are la rândul său coronavirus și se află acum izolat într-o celulă din New York.

Ucraina primește 10 milioane de kituri din China

Presa ucraineană îl citează pe Volodimir Zelenski, care a anunțat că țara va primi din China 10 milioane de kituri de testare pentru a putea lupta împotriva epidemiei.

Zelenski a spus că Pekinul a mai oferit și 10 aparate de respirație artificială, precum și un milion de măști.

În schimb, Belgia, care a primit 5 milioane de măști din China, a descoperit cu dezamăgire că măștilechinezești sunt generice și nu corespund nevoilor din spitale.

Tot în legătură cu măștile, o dispută diplomatică între Praga și Roma s-a mai domolit, potrivit to Hospodářské noviny, după ce Cehia a decis să trimită Italiei 110.000 de măști cehești pentru a compensa confiscarea de vameșii cehi a unui transport medical din China.

Materialul medical chinez a fost confiscat în Cehia, cum a explicat vice-ministrul ceh de externe Aleš Chmelař, sub pretextul combaterii contrabandei. Asta nu a făcut nimic pentru a ameliora imaginea Cehiei în Italia.

Necazuri domestice și orori cotidiene

“Un test de maturitate (Reifetest) pentru societate” este titlul care ocupă întreaga pagină 1 din cotidianul elvețian Neue Zürcher Zeitung. Cotidianul atrage atenția asupra unor gesturi domestice la care nu suntem atenți, dar care se pot dovedi periculoase.

Astfel, dacă într-adevăr se pare, în lumina cercetărilor de până acum, că animalele par imune la virus și că deci teoretic nu putem lua boala de la drăguțul câine de apartament, nu același lucru se poate spune despre zgarda lui, care poate fi un autentic cuib de viruși.

Pe același ton, De Morgen în Belgia scrie că anul acesta nu vor fi vârfuri de asparagus (asperges) din pricina absenței mâinii de lucru, muncitorii fiind cu toții sezonieri străini.

“Infernul sunt ceilalți”

În sfârșit, sub titlul: « Să o sărut? Nici în vis! »Le Monde analizează cu umor amar, în numărul său de weekend, ce înseamnă pentru cuplurile care trăiesc împreună încercarea izolării în același apartament.

Cușca nu e întotdeauna aurită, constată Le Monde. « Nous sommes en guerre », a scandat Emmanuel Macron la TV în alocuțiunea lui din 16 martie. Pentru multe cupluri, izolarea este însă un adevărat război de tranșee. Mai ales pentru cuplurile nou închegate, care n-au trăit niciodată vreme îndelungată între patru pereți.

Sigur, la început e plăcut împreună: «să gătești, să asculți muzică, să bei un vin bun, să visezi la viitor împreună cu celălalt».

Vin însă rapid strategiile de ținere la distanță a celuilalt, ca în piesa lui Sartre “Cu ușile închise”.

Acolo, personajele sunt pedepsite să împartă aceeași cameră. În versiunea inițială, erau într-un adăpost antiaerian, sub un bombardament.

În versiunea finală a piesei ei sunt morți, dar tot se urăsc, nesuportându-se în același spațiu. De fapt ei sunt în iad și asta e pedeapsa lor, să stea împreună.

De aici vine replica monstruoasă pentru cei obligați să împartă același spațiu: “Infernul sunt ceilalți.” (L’enfer, c’est les autres.).

Cum o spune în Le Monde o persoană intervievată (probabil prin Skype): – «Vreau să fiu izolat(ă) cu tine» este declarația de dragoste a anului 2020.

(«Je veux être confiné(e) avec toi, c’est la déclaration d’amour 2020 ! »)

https://romania.europalibera.org/a/cum-politicienii-profit%C4%83-de-criz%C4%83-pentru-a-controla-societatea-%C8%99i-cum-supravie%C8%9Buie%C8%99te-cuplul-pe-timp-de-epidemie-revista-presei-europene/30502932.html

 

 

 

 

P:S: Cum era de așteptat, maneliștii noștri s-au mobilizat și au scos  primul cântec dedicat coronavirusului…