CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Când şi cum s-au hotărât ruşii să anexeze Basarabia

Comemorăm astăzi  una dintre tragediile care au marcat şi marchează încă istoria modernă a României – anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus.

În 16 mai 1812, diplomaţii ruşi şi cei turci au semnat Tratatul de la Bucureşti, prin care puneau capăt războiului ruso-turc izbucnit în 1806.

Tratatul de pace atribuia Rusiei jumătatea de răsărit a Principatului Moldova, teritoriul dintre Prut şi Nistru, care avea să fie numit de ocupanții ruși, Basarabia.

 

 

 

 

Unităţi militare ruse în Războiul ruso-turc 1806-1812, reconstituire

Sursa imaginii: Istoria.md

 

 

Când şi cum s-au hotărât ruşii să anexeze Basarabia.

Trei documente prezentate de istoricul George Damian pe blogul  https://historice.ro/cand-si-cum-s-au-hotarat-rusii-sa-anexeze-basarabia-trei-documente/

 

Pe 16 mai 1812 Rusia a anexat Basarabia prin semnarea Păcii de la Bucureşti cu Imperiul Otoman. Dar cum le-a venit ruşilor ideea să anexeze Basarabia? Principatele române au fost răvăşite în tot secolul al XVIII lea de zeci de războaie purtate între imperiile vecine.

Teritoriile românilor deveniseră un fel de teren pentru înfruntarea dintre armatele turcilor, austriecilor şi ruşilor, însă singura anexare teritorială a fost cea a Bucovinei din 1775, luată de austrieci.

Se pare că ruşii au ajuns la ideea anexării Principatelor române (sau cel puţin a unei părţi din acestea) cu câţiva ani mai înainte de anexarea propriu-zisă. Pe 14 iunie 1807 Napoleon îl înfrângea la Friedland pe ţarul rus Alexandru I.

În paralel, mai la sud, armatele ruse ocupaseră Moldova şi Valahia la sfârşitul anului 1806 (când generalul Michelson emitea o proclamaţie în numele ţarului prin care promitea respectarea drepturilor acestor principate, mai multe detalii aici).

 

 

Împăratul Napoleon şi Ţarul Alexandru îşi împart Europa la Tilsit

În imagine: Împăratul Napoleon şi Ţarul Alexandru îşi împart
Europa la Tilsit  

 

 

La 7 iulie 1807 împăratul Napoleon şi ţarul Alexandru semnau tratatul de la Tilsit în care se prevedea clar la articolul 22 retragerea trupelor ruse din Principatele române:

”Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahiei şi Moldovei, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Sultanului până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv între Rusia şi Poarta otomană.”

La 10 iulie 1807 ţarul Alexandru îi trimitea generalului Michelson (comandantul trupelor ruse din Principatele române) ordinul de retragere dincolo de Nistru.

Generalul nu s-a grăbit foarte tare să se retragă şi oricum, diplomaţia rusă stabilise două principii pentru negocierile cu francezii: primul – nici un fel de cedare din teritoriile Rusiei; al doilea – schimburile teritoriale trebuiau făcute pe socoteala altor ţări.

În privinţa evacuării militare a Principatelor române diplomaţii ruşi urmăreau ca Napoleon să nu se poată amesteca în negocierile lor cu turcii (vezi primul document de mai jos).

Răsturnarea de situaţie a venit pe 19 august 1807 când ministrul de externe rus, baronul Budberg, i-a recomandat ţarului Alexandru să nu îşi retragă trupele din Principatele române (vezi al doilea document de mai jos, sugestia iniţială a venit din partea generalului Michelson).

Motivaţia acestei încălcări a Tratatului de la Tilsit vechi de nici o lună era una militară: retrăgându-se dincolo de Nistru ruşii ar fi pierdut o poziţie strategică faţă de turci (demarcaţia pe Dunăre fiind mai interesantă decât demarcaţia pe Nistru).

Ţarul a fost de acord cu propunerea ministrului său şi a doua zi, pe 20 august 1807, pleca de la Sankt Petersburg către Bucureşti ordinul către generalul Michelson prin care i se transmitea acestuia să nu se retragă din Principatele române şi îi erau făcute o serie de sugestii pentru motivarea diplomatică a acestei acţiuni.

 

Andrey Iakovlevici von Budberg, ministrul de Externe al Rusiei 1806-1807
Foto: Andrei Iakovlevici von Budberg, ministrul de Externe al Rusiei 1806-1807

 

 

 

 

Acesta a fost momentul în care ruşii s-au hotărât să nu se mai retragă din teritoriile românilor.

Au urmat ani de negocieri între ruşi şi otomani, între ruşi şi francezi, au fost propuse multe proiecte de împărţire a Europei şi a lumii, în cadrul cărora românii erau o simplă monedă de schimb.

Până în 1812 ruşii şi francezii au discutat de zeci de ori despre teritoriile românilor, existând inclusiv varianta anexării în bloc a Valahiei şi Moldovei la Imperiul Ţarist.

Până la urmă a fost anexată doar Basarabia în 1812 – însă momentul în care ruşii s-au hotărât să nu mai plece de pe teritoriile românilor a fost 19 august 1807, ziua în care baronul Budberg i-a recomandat ţarului să încalce Tratatul de la Tilsit şi să nu îşi mai retragă trupele din Valahia şi Moldova.

 

 

Ivan Ivanovici Michelson, generalul rus care a avut ideea să nu se mai retragă din Principatele române (sursa foto istoria.md)

 

Foto: Ivan Ivanovici Michelson, generalul rus care a avut ideea să nu se mai retragă din Principatele române (sursa foto istoria.md)

 

 

DOCUMENTE

 

1. Fragment din memoriul rus intitulat: «Câteva idei care şi-ar putea găsi locul în instrucţiunile negociatorului rus ce va fi însărcinat să trateze încheierea păcii. Puncte de discutat între plenipotenţiarii rus şi francez.» iunie 1807.

Diplomaţia rusă se pregătea pentru negocierile de pace şi îşi stabilea principalele linii de acţiune. Deşi armata rusă fusese înfrântă pe câmpul de luptă, se căutau mijloace pentru a fi păstrată stăpânirea asupra Principatelor române Valahia şi Moldova.

Redactat imediat după o înfrângere militară majoră, memoriul de mai jos stabileşte în anexa sa un principiu al reciprocităţii pentru evacuarea Principatelor române.
(Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, „Acte şi documente relative la istoria renascerei României”, Bucureşti, 1900, p. 562-567).

Integritatea Imperiului Rus propriuzis. După intenţiile pe care inamicul le-a manifestat din momentul primelor propuneri de armistiţiu care i-au fost făcute, nu părea că cineva vrea să conteste acest punct capital. Deci, nu va mai trebui menţionat, doar dacă se simte că Rusia este departe de a se afla într-o situaţie de a face sacrificiul unei părţi oarecare din teritoriul său. […]

[…] 3) Evacuarea Moldovei şi Valahiei. Fără îndoială, va fi de dorit ca făcând pacea cu Franţa noi să ne putem păstra posibilitatea de a trata de comun acord cu Poarta. Însă cum nu ne putem face iluzii de a putea evita intervenţia lui Bonaparte în acest aranjament, trebuie să încercăm, promiţând evacuarea celor două principate, obţinerea obligaţiei ca până la pacea definitivă între Rusia şi Franţa, Moldova şi Valahia vor rămâne în deplina stăpânire a drepturilor şi privilegiilor ce le-au fost acordate începând cu tratatul de la Kainargi. […]

2. Referatul baronului Andrei Budberg, ministrul de Externe al Imperiului Rus către Împăratul Alexandru I, din 19 August 1807. Petersburg, prin care se cere renunţarea la evacuarea Principatelor române. Acesta este primul document care indică faptul că Imperiul Ţarist nu avea în realitate nici cea mai mică intenţie să respecte prevederile Tratatului de la Tilsit.

Ambiguităţile din înţelegerea realizată între cei doi împăraţi urmau să fie folosite de abilii diplomaţi ruşi pentru a negocia păstrarea Valahiei şi Moldovei sub stăpânirea ţaristă.
(Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, „Acte şi documente relative la istoria renascerei României”, Bucureşti, 1900, p. 594-595).

Prezentându-vă rapoartele generalului Michelson şi cel al consilierului personal Laşkarev referitoare la deschiderea negocierilor între acesta şi plenipotenţiarul turc cred că am datoria să prezint Majestăţii Voastre Imperiale opinia mea despre importanţa care există pentru noi ca armatele noastre, în parte cel puţin, să rămână în Principate până la pacea definitivă şi să nu se retragă în josul Nistrului.

Deşi a fost stipulat, într-un articol al tratatului nostru de pace cu Franţa, că după semnarea actului de armistiţiu între armata turcă şi a noastră cele două oştiri să se retragă peste Dunăre şi Nistru pentru toată perioada cât vor dura negocierile până la pacea definitivă, de acest articol profită numai Poarta şi este în dezavantajul nostru.

Din moment ce armatele noastre vor fi în josul Nistrului ce ar putea să împiedice turcii să facă incursiuni în Valahia, traversând Dunărea şi să devasteze ţinuturile de acolo? În caz că nu se încheie pacea definitivă, trei sau patru zile le vor fi suficiente pentru turci să traverseze Dunărea şi să ocupe nu numai cetăţile din partea stângă a acestui fluviu, unde se găsesc acum trupele noastre, însă de asemenea şi alte localităţi şi locuri fortificate care se află acum în mâinile noastre, înainte ca armatele din josul Nistrului să poată întreprinde cele mai minime măsuri pentru a se opune.

Am pregătit în baza acestei opinii o depeşă pentru generalul Michelson pe care o supun aici aprecierii Majestăţii Voastre Imperiale.

3. Scrisoarea baronului Andrei Budberg, ministrul de Externe al Imperiului Rus către generalul Michelson, din 20 august 1807, Petersburg, prin care i se aduc la cunoştinţă comandantului trupelor ruse din Principatele române condiţiile şi metodele prin care trebuie menţinută prezenţa militară rusă în Valahia şi Moldova.
(Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, „Acte şi documente relative la istoria renascerei României”, Bucureşti, 1900 p. 597-599).

Au fost primite la timp toate rapoartele Excelenţei Voastre către Majestatea Sa Împăratul, la fel ca şi celelalte pe care mi le-aţi adresat personal cu diferite ocazii. Ultimul, din data de 5 a acestei luni, au ajuns ieri printr-un curier special. Am văzut conţinutul său şi Împăratul a binevoit să-mi ordone să vă comunic, domnule, voinţa sa supremă, pe care am onoarea să v-o prezint.

Majestatea Sa Imperială este complet de acord cu observaţiile conţinute în rapoartele Dumneavoastră precedente referitoare la dificultăţile care pot urma retragerii armatelor noastre în josul Nistrului în cazul în care pacea definitivă cu Poarta nu va fi încheiată.

Primele instrucţiuni privind armistiţiul, date de Excelenţa Voastră în acest sens printr-un rescript imperial din 28 iunie s-au bazat pe un articol al tratatului nostru de pace cu Franţa; însă incovenientul suprem al acestei măsuri constă incontestabil în distanţele disproporţional inegale la care se află cele două armate după retragere faţă de poziţiile pe care le ocupă acum.

Turcii vor putea trece Dunărea din primul moment şi să ocupe poziţii mai avantajoase şi totodată majoritatea cetăţilor unde se află armatele noastre acum, înainte ca acestea să treacă Nistrul din nou. Ţelul principal al armistiţiului trebuie să fie încetarea completă a ostilităţilor şi începerea imediată a negocierilor pentru pacea definitivă.

Cele două puncte, semnate deja de către plenipotenţiari şi pe care ni le-aţi comunicat, conţin tot ce trebuie în acest sens. Ar fi mult de dorit ca actul însăşi să prevadă aceste stipulări şi Împăratul să vă încredinţeze într-o manieră specială grija eforturilor dumneavoastră perseverente.

Trebuie doar extins mai mult primul punct pentru a-i cuprinde şi pe sârbi în armistiţiu sau să se introducă un articol special în acest sens; cât despre retragerea celor două armate, este de dorit, din motivele enunţate mai sus, să fie trecută complet sub tăcere: ca armatele turceşti să rămână acolo unde se găsesc în momentul armistiţiului, cu condiţia ca noi să ne păstrăm poziţiile ocupate, chiar şi dacă trebuie să reducem numărul trupelor care se găsesc acum acolo.

În cazul în care (ceea ce va fi extrem de regretabil) au stipulat deja retragerea armatelor sau că a fost imposibil de a aduce modificări, este esenţial pentru noi ca voi să încercaţi să tărăgănaţi, sub diferite pretexte favorabile, lucrurile în ceea ce ţine de retragerea completă a armatelor noaste.

Articolele al douăsprezecelea şi al cincisprezecelea al proiectului turc nu pot figura în actul de armistiţiu, căci ele trebuie să formeze temeiul negocierii tratatului definitiv de pace; însă dacă, în schimbul bunăvoinţei noastre referitor la unele articole, noi putem obţine articolul care ne este necesar, referitor la menţinerea unei părţi mai mici a trupelor noastre în principate, pot obţine imediat restituirea insulei Tenedos şi chemarea în porturi a forţelor noastre maritime de la Marea Neagră din locurile unde sunt plecate. […]

În sfârşit, trebuie să adaug, de asemenea, că dispoziţia cu care am fost de acord şi care stipulează, că în cazul în care nu se încheie pacea, ostilităţile să nu înceapă înaintea primăverii, nu este nicidecum în acord cu interesele noastre.

Turcii ţin la ea, pentru că ei nu pot primi întăririle din Asia înainte de primăvară, în timp ce noi în toate anotimpurile putem să mobilizăm armatele noastre într-un număr superior de trupe.

Din aceste considerente, este de o necesitate mare pentru noi ca acest articol să fie modificat şi să se stipuleze în locul său că în caz de redeschidere a ostilităţilor cele două părţi vor fi absolvite de a da un avertisment cu treizeci de zile înainte. Majestatea Sa Imperială recunoaşte în întregime eforturile perseverente ale Excelenţei Voastre în această problemă.

 

 

 

 

Foto: George Damian

 

George Damian este jurnalist, a studiat istoria, a absolvit masteratul de jurnalism al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București și masteratul de Istoria Relațiilor Internaționale al Facultății de Istorie, Universitatea București.

Și-a început activitatea jurnalistică în anul 2001 și a lucrat pentru publicații de prestigiu precum  ZIUA, Magazin Istoric, Deutsche Welle, Timpul, Adevărul Moldova.  

A  fost reporter la secţia română a postului de radio Deutsche Welle, redactor la departamentul de politică externă al ziarului ZIUA, după care a  coordonat suplimentul Dosare Ultrasecrete şi departamentul de politică externă până la închiderea ziarului în ianuarie 2010.

 Timp de un an de zile a  lucrat la Arhivele Naţionale.

Din noiembrie 2010 până în 2014 a scris articole de opinie pentru ziarul Timpul din Chișinău.

În 2012 a avut Cel mai popular blog la Roblogfest. Între ianuarie – decembrie 2012 a  fost redactor la ziarul Puterea. Din ianuarie 2013 până în 2014 a  fost redactor la revista Magazin Istoric. Din septembrie 2014 până în martie 2016 a  lucrat pentru Adevărul Moldova.

În 2014 și-a susținut la Facultatea de Istorie Universitatea București teza de doctorat în istoria relațiilor internaționale cu titlul ”Implicarea factorului economic în politica externă a României în anii dinaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial” sub coordonarea prof. univ. dr. Constantin Bușe.

În prezent face parte din echipa editorială a paginii moldNova.eu.

16/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ungaria, Transilvania, România și Tratatul de la Trianon. Revizionismul – Obsesia de 100 de ani a Budapestei

Foto: Delegația Ungariei la semnarea Tratatului de la Trianon (sursa historice.ro)

Tratatul de la Trianon, obsesia de 100 de ani a Budapestei.

Așa-zisa Ungarie Mare și ”transilvănismul”- înșiruiri de mituri fără fundament istoric și logică

 

Obsesia de o sută de ani a Ungariei privind revizuirea Tratatului de la Trianon este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, avertizează istoricul și jurnalistul George Damian, într-o amplă analiză postată pe  blogul  său, historice.ro, preluat de publicația  http://www.podul.ro, prilej cu care explică, punctual și cu argumente, de ce discursul Budapestei privind așa-zisa Ungarie Mare și Transilvania nu reprezintă altceva decât o înșiruire de mituri lipsită de orice fundament istoric și logic. 

Iată în cele ce urmează, excepționala analiză a istoricului și jurnalistului George Damian:

Tratatul de la Trianon, Ungaria și Transilvania

 

 

”De 100 de ani Ungaria are ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Trianon, într-o formă sau alta, indiferent de contextul internațional. Asta este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, și nici nu cred că vor ieși vreodată, asta le este soarta. Până când vor dispărea din istorie vor continua să încerce anularea Tratatului de la Trianon.

Ungurii au intrat în capcana asta încă de la venirea în Europa: un popor migrator cu o economie pastorală și de jaf. Calul, principala platformă de luptă a ungurilor, era crescut în turme care aveau nevoie de câmpii.

Stabiliți în Câmpia Panonică ungurii au avut de rezolvat problema apărării și soluția a fost apărarea prin atac.

O zonă de câmpie nu poate fi apărată decât prin controlarea obstacolelor naturale care o înconjoară, de aici împrăștierea radială în toate părțile a primelor generații de unguri, până la atingerea obstacolelor naturale.

Exercitarea controlului pentru zonele de frontieră se realiza în funcție de capacitatea de acoperire a distanțelor, capacitatea de mobilizare a unor forțe coercitive, colonizarea punctelor cheie și controlul prin intermediul unor oameni atașați ideologic (solidaritate tribală, ulterior feudalism).

Centrul de putere al ungurilor a pendulat inițial între Imperiul Bizantin și regatul Bavariei (incluzând aici vasalii Habsburgi care s-au ridicat ulterior).

Zarurile au căzut de partea bavarezilor, ungurii devenind o marcă de apărare a acestora (în aceste războaie civile inițiale ale ungurilor între partida pro-bizantină și cea pro-bavareză cel mai important rol în stabilirea victoriei l-a jucat distanța și capacitatea de a interveni rapid; dacă ungurii s-ar fi stabilit la sudul Dunării cu siguranță ar fi fost ortodocși și ar fi avut o istorie asemănătoare cu bulgarii).

Ungurii și-au ratat de două ori misiunea de apărare a Europei Centrale, prima oară în fața tătarilor, a doua oară în fața turcilor otomani.

De fiecare dată statul ungar a fost spulberat și cordonul sanitar pe cursul mijlociu al Dunării a fost restabilit cu intervenția și sprijinul unor forțe exterioare.

Oricum, între 1526 și 1867 statul ungar nu a existat, ungurii făcând parte din diverse provincii aflate sub stăpânirea directă a Imperiului Otoman sau a Imperiului Habsburgic. Singura provincie care și-a păstrat autonomia a fost voievodatul, ulterior principatul Transilvaniei.

Iar Transilvania a fost dintotdeauna o chestie aparte, inclusiv în vremea regatului arpadienilor, aici se resimțea foarte mult influența politică bizantină.

Colonizările cu secui și sași au transformat Transilvania medievală într-o regiune afectată periodic de conflicte politice, economice, confesionale și etnice, ne lipsește o istorie a războaielor civile din voievodatul/principatul Transilvaniei, dar rebeliunea împotriva puterii pretinse de regalitatea ungară era un fenomen curent, asta din cauza faptului că regiunea era orientată către sud, aflându-se pe orbita Imperiului Bizantin, ulterior a Imperiului Otoman.

În esență, Ungaria Mare a fost de fapt un protectorat german (de factură habsburgică) cu o durată istorică extrem de scurtă, între 1867 și 1918. Implozia acestei Ungarii Mari a fost întârziată de voința politică și militară a habsburgilor, însă toată perioada a fost marcată de conflicte interetnice care nu au atins intensitatea celor din 1848 doar mulțumită impresiei că habsburgii au destulă forță să țină lucrurile sub control.

Când slăbiciunea și criza internă a habsburgilor a devenit evidentă în Primul Război Mondial, Ungaria Mare s-a făcut bucăți. Ar fi putut fi ținută la un loc doar cu forța, dar ungurii nu au fost niciodată germani, când germanii i-au abandonat din cauza propriilor probleme, stăpânirea ungară s-a evaporat.

Ceea ce unii numesc ”dreptul istoric” în realitate este o ficțiune, nu există așa ceva. Este ca și cum ai spune că revendici Grădina Raiului în calitate de moștenitor direct al lui Adam. Exercitarea autorității unui stat asupra unui anumit teritoriu nu are nici o legătură cu ”dreptul istoric”.

Un stat (în calitate de organizație care pretinde monopolul în exercitarea legitimă a forței asupra unei comunități și unui teritoriu în interesul respectivei comunități – definiția mea preferată) există într-un teritoriu în baza altor considerente.

Legitimitatea în fața celor care i se supun (cetățenii să fie de acord să facă parte din acel stat), capacitatea de a se apăra de intervenții externe (de orice natură, e vorba de intervenții agresive), un cadru legal, administrativ și economic care să asigure un nivel de bunăstare perceput ca adecvat de populațieși nu în ultimul rând recunoașterea internațională (acordul comunității statelor pentru exercitarea suveranității). Este un echilibru delicat între aceste considerente care asigură existența unui stat.

Poți fi foarte puternic și să nu ai nevoie de acordul comunității statelor pentru a-ți exercita suveranitatea asupra unui teritoriu (Rusia și Crimeea de exemplu). Sau poți fi foarte puternic și să nu mai ai nevoie de legitimitate în fața cetățenilor (Coreea de Nord). Sunt multe combinații posibile, ideea este că un dezechilibru între aceste elemente duce la apariția sau perpetuarea conflictelor internaționale, trecerea la forme violente de manifestare.

Ceea ce se numește ”drept istoric” are un rol în existența unui stat, însă acesta scade foarte mult în fața considerentelor expuse mai sus, care atârnă mult mai greu în balanță atunci când se pune sub semnul întrebării existența unui stat, revizuirea forntierelor sau cedarea de suveranitate.

Dacă ești un stat legitim, funcțional, deții putere militară și beneficiezi de recunoaștere internațională este destul de greu pentru oricine să-ți modifice frontierele.

(Mai există un aspect destul de imponderabil, respectiv voința de a lupta a unui stat, dar asta e o altă discuție, mult mai lungă).

Ceea ce contează aici este altceva: istoria nu justifică în sine existența unui stat; înșiruirea de fapte din trecut reprezintă manifestările de voință ale unor oameni care au murit în cadrul unor condiții care nu se mai regăsesc în prezent. Această înșiruire de fapte reflectă o serie de procese (economice, tehnico-științifice, ideologice) care au desfășurări în timp și se influențează reciproc cu manifestările de voință ale oamenilor.

Ceea ce numim ”istorie” este rafinarea din cadrul unei cantități mari de informație întinsă pe o durată lungă a unor ”permanențe” (așa le zicea Iorga). ”Incidențele” (asasinarea arhiducelui la Sarajevo) afectează ”permanențele” și le pot influența, le pot afecta curgerea, însă nu în mod fundamental (Primul Război Mondial ar fi izbucnit oricum, Imperiul Austro-Ungar era destinat dispariției fiind incapabil să se reformeze). (Iorga zicea că există 3 permanențe: pământul – respectiv geografia, caracteristicile teritoriului; rasa – caracteristicile populației; ideile).

Pentru chestiunea în discuție istoria are rolul de a dezvălui permanențele, de a ne indica modul în care acestea au fost afectate de incidențe, de a ne da un sens asupra proceselor desfășurate într-o anumită regiune. Pe termen lung nu prea poți lupta împotriva permanențelor, foarte rar se întâmplă să fie acestea afectate printr-un act de voință umană.

De exemplu Vlad Țepeș a încercat să modifice în interes propriu echilibrul comercial stabilit la Dunărea de jos în zona tampon (de ambreiaj?) reprezentată de Valahia între Imperiul Otoman și Europa Centrală.

Actul său de voință a fost unul impresionant și a știut să-și urmărească obiectivul cu o aplicare extremă a violenței – însă l-au înfrânt geografia și interesele economice. În fiecare perioadă istorică există condiționări care sunt dincolo de voința umană.

Ca să scurtez acest excurs teoretic: istoria nu acordă drepturi atunci când vine vorba de sistemul juridic internațional, istoria ne spune cum și de ce s-a ajuns în actuala configurație, ne poate da o hartă a divergențelor și convergențelor de interese cu desfășurarea lor în timp.

Drepturile și le manifestă și apără fiecare în funcție de capacități. Iar dreptul internațional nu are o constituție și un cod penal, este o permanentă negociere a manifestărilor de interese și forțe. (Bun, istoria mai are și rolul de potențare a voinței de a lupta a unui stat, dar deviază prea mult raționamentul meu).

Revenind la ungurii noștri: cu Trianonul și Transilvania și-au ridicat la nivel de politică de stat o mitologie pe care și-o repetă până dincolo de orice nivel de saturație.

Întregul discurs ungar despre Transilvania este o înșiruire de mituri. De exemplu mitul toleranței confesionale din Transilvania, care chipurile ar fi fost un model protocronist al respectării drepturilor omului.

Fals, confesiunea ortodoxă avea statutul de religie tolerată (autoritățile admiteau că există, dar doreau extirparea ei).

Tentativele de convertire forțată a românilor din Transilvania la altă confesiune sunt considerate acte de cultură.

Periodicele războaie civile din Transilvania (de multe ori războaie interetnice) sunt pur și simplu ignorate.

Mitologia ungară a transilvanismului ne prezintă o istorie falsă a unei Transilvanii tolerante și prospere, în care toate comunitățile etnice trăiau într-o superbă armonie. Imaginea asta idilică are rolul de a fi pusă în oglindă cu ”epurarea etnică” și ”abuzurile” practicate de autoritățile române în ultimii 100 de ani (din nou o construcție istorică extrem de falsă care necesită foarte multe corecții).

Am arătat mai sus că Ungaria Mare milenară nu corespunde sub nici o formă istoriei, așa zisa Ungarie Mare a existat câteva generații în vremea regilor arpadieni și s-a confruntat de la bun început cu o serie de tendințe centrifuge care au făcut ca niciodată acest stat să nu fie unul centralizat în mod real, a fost o colecție de provincii legate printr-un sistem vasalic.

Apoi avem dezbaterea din jurul ”reconcilierii istorice”. Așa cum este promovată, reconcilierea istorică vine pe mai multe planuri: pe de o parte avem insinuarea mitologiei transilvaniste ungare în discursul istoric românesc, pe de cealaltă avem aspectele mult mai practice ale retrocedărilor de clădiri și terenuri.

Povestea cu retrocedarea clădirilor și terenurilor este exemplul perfect pentru încurcăturile pe care le generează considerarea istoriei drept izvor de drept.

De-a lungul timpului dreptul de proprietate pentru clădiri și terenuri a fost contestat, unele drepturi de proprietate au fost modificate prin proceduri de drept civil, altele prin tratate internaționale, în unele cazuri s-au plătit despăgubiri.

În cazul unei revendicări depinde foarte mult pe ce documente și din ce perioadă îți întemeiezi cererea de revendicare: se poate ajunge la decizii abuzive, la retrocedarea aceleiași proprietăți către mai multe persoane diferite, la încălcarea unor tratate internaționale.

Și toate acestea dacă nu luăm în calcul corupția și abuzurile. Insinuarea mitologiei transilvaniste în discursul public românesc merită o discuție separată.

Ideea este că reconcilierea istorică nu poate fi altceva decât un mit al spațiului public, în realitate ascunde interese ideologice și materiale.

Povestea acestei mitologii istorice ungare devine îngrijorătoare în momentul în care este ridicată la nivelul politicii de stat în Budapesta.

 

 

 

 

 

Felvidéki Trianon-megemlékezések | Felvidék.ma

 

 

 

 

 

 

Ungaria își construiește în prezent o politică externă fundamentată pe o mitologie istorică prin care încearcă revizuirea Tratatului de la Trianon.

Este un joc extrem de periculos propaganda prin care se reclamă o traumă la nivelul unui întreg popor, dacă unor oameni sănătoși le repeți până la saturație că ei de fapt sunt bolnavi, până la urmă chiar se vor îmbolnăvi.

Și este fascinantă revenirea Ungariei la revizionism în ultimii 100 de ani. Indiferent de sistemul internațional, de regimul politic intern, de ideologia dominantă, Ungaria a revenit de fiecare dată la o politică revizionistă, la ideea de contestare a tratatelor existente.

Au existat mai multe paliere ale discursului revizionist ungar, de la celebrul ”Nu, nu, niciodată!” la actuala ”reconciliere istorică” și ”autonomie regională”, dar obiectivul principal a fost de fiecare dată revizuirea Tratatului de la Trianon.

Condițiile tehnico-științifice s-au schimbat în ultimii 1000 de ani, calul nu mai este principala platformă de luptă, un popor semi-nomad nu mai are nevoie să caute controlul asupra obstacolelor naturale pentru a-și asigura securitatea spațiului central.

Foarte multe s-au schimbat de-a lungul secolelor, și totuși Ungaria relansează periodic câte o campanie pentru schimbarea tratatelor de la sfârșitul Primului Război Mondial.

Cred că asta trebuie luată în considerare drept una din permanențele istorice ale vecinilor noștri”.

 

14/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Glume între securişti, în primii ani ai instaurării regimului comunist în ţara noastră

 

 

 

 

 

 

 

Glume de securiști din 1952

Dl.  George Damian, istoric şi jurnalist român de marcă, scrie pe blogul său https://historice.ro/glume-de-securisti-din-1952/, că în timpul regimului comunist, adus în ţara noastră de tancurile cotropitorilor sovietici, securiștii aveau un simț al umorului al lor, extrem de specific.

Să luăm cazul colonelului Mișu Dulgheru, primul anchetator, fără rezultate deosebite în anchetă, al lotului Pătrășcanu. 

La un moment dat, prin 1952, Mișu Dulgheru a primit un telefon de la un șef al său care-i zicea să meargă urgent la închisoarea de pe strada Uranus unde trebuia să se ocupe de ”cazarea” unui personaj important.

Colonelul Dulgheru, disciplinat, îl sună pe șeful Securității, tiraspoleanul Gheorghe Pintilie să ceară detalii suplimentare despre misiune.

Pintilie îi zice ceva de genul ”Cum, n-ai plecat? Fugi repede, e treabă importantă, trebuie să alegi celula unde îl băgăm pe ăsta!”

Așa că tovarășul colonel Mișu Dulgheru se suie în mașină și dă fuga la închisoarea de pe strada Uranus – unde află că personajul care trebuia cazat urgent, era el însuși…

Nu știm dacă a putut să-și aleagă celula, dar a stat în închisoare vreo 4 ani.

 

 

 

Dar cine a fost „tovarăşul” Moise Dulbergher, pardon „Dulgheru Mişu”?

 

 

 

 

 

Foto: Colonelul Mișu Dulgheru (Moise Dulberger), un criminal „apărător al ” cuceririlor” regimului dictatorial comunist..

 

 

 

 

 

Părinţii, Sache şi Olga Dulbergher, erau comercianţi. A absolvit un liceu comercial în München, Germania.

În anii 1938-1939 a trăit din vânzarea de prosoape şi apoi, dintr-un mic atelier de confecţii de lenjerie bărbătească.

În 1940, soţii Dulberger au primit posturi la Agenţia comercială a URSS din Bucureşti, iar la izbucnirea războiului împotriva URSS (22 iunie 1941), a fost arestat şi internat împreună cu soţia sa  în Lagărul de la Târgu Jiu.

În 1944 şi 1945, Dulberger a făcut parte Biroul Auxiliar al Formaţiunilor de Luptă Patriotică.

La 6 martie 1945, susţinut de Vanea Dudenko (Ion Vidraşcu), militant comunist de frunte pe care îl cunoscuse în lagăr şi care devenise unul dintre conducătorii serviciilor secrete ale PCR, Dulberger a fost angajat ca inspector al Siguranţei Statului (Corpul Detectivilor) şi şi-a românizat numele: Dulgheru.

În 1947 a făcut parte din comisia de repatrieri din Germania. După crearea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, în anul 1948 a devenit colonel şi timp de 4 ani, din 1948 până în 1952, a fost şeful Direcţiei a V-a de Anchete (Cercetări Penale)  şi şeful de cabinet al ministrului de interne, Teohari Georgescu.

A activat în  ceva mai devreme înfiinţata Brigadă Mobilă de pe lângă Direcţia Generală a Poliţiei, care s-a ocupat cu deportarea saşilor şi şvabilor în URSS, reprimarea grupurilor înarmate antisovietice, trierea repatriaţilor, în care poziţie, împreună cu generalul Alexandru Nicolschi, a deportat zeci de mii de persoane în colonii de muncă forţată.

În paralel cu activitatea din cadrul Securităţii, Mişu Dulgheru a deţinut şi funcţia de membru al Direcţiei Organizatorice a CC al PMR (1949-1952), şeful Direcţiei V (Cercetări Penale) a DGSP şi şeful cabinetului ministrului de Interne Georgescu între 1948 şi 1952 (avansat la gradul de general în 1951), când va fi destituit împreună cu şeful său şi arestat.

Împreună cu Francisc Butyka a fost pus de partidul comunist şi de consilierii sovietici să conducă anchetarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu , care ulterior a fost condamnat la moarte şi executat în aprilie 1954, şi a celorlalţi din deţinuţii din „lotul Pătrăşcanu”, a participat la ancheta şi pregătirea proceselor deţinuţilor din lotul aşa-zisei „mari finanţe”, anchetarea pastorului de origine evreiască Richard Wurmbrand etc.

A mai fost implicat în pregătirea procesului Canalului. Din cauza eleganţei vestimentare şi a obiectelor de lux din biroul său, şi fiindcă se înconjura de consilieri „cu carte” (foşti avocaţi), Dulgheru era poreclit de subalterni „Împăratul”.

După mărturiile unor persoane anchetate, Dulgheru a ieşit în evidenţă în anchete prin violenţa fizică faţă de deţinuţi.

16 octombrie 1952 a fost destituit împreună cu şeful său, ministrul Teohari Georgescu, şi arestat, împreună cu alţi ofiţeri, ca membri ai „grupului antipartinic de dreapta Ana Pauker-Vasile Luca-Teohari Georgescu”, pentru “activitate duşmănoasă” desfăşurată în cadrul organelor Securităţii Statului.

După arestarea lui Dulgheru, Butyka a fost avansat în locul său.

După o „anchetă” care a durat doi ani, în februarie 1955, tipică pentru reglările de conturi între gangsterii comunişti, ” tov” Dulgheru a fost eliberat din arest, îndepărtat din ministerul de interne şi degradat la gradul de soldat.

La un proces din 1955, a fost condamnat la doi ani închisoare pentru neglijenţă, după care a fost angajat la întreprinderile  „Foarfeci şi Bricege”, „Metalo Globus”, şi  ICAB, în calitate de conducător al unei gospodării de canalizare.

În 1967 şi 1968, Securitatea l-a anchetat, se pare pentru ultima oară, în legătură cu activitatea sa de anchetator, în special în procesul intentat lotului Pătrăşcanu şi în procesul Canalului.

La începutul anilor ’80, fostul colonel Dulgheru şi familia sa au emigrat în Israel , unde se stabilise una dintre fiicele sale.

Ulterior, a emigrat în Canada, unde locuia cealaltă fiică a sa.

Aceștia au fost mahării cei mari, de la vârfurile deciziei politice, în anii de maximă teroare ai ,,dictaturii proletariatului”.

Imediat sub ei erau ,,eșaloanele doi și trei” ale puterii bolșevice din Republica Populară Română.

Iar aceste ,,eșaloane” au fost cele care au pus în aplicare ordinele criminale venite direct de la  ,,Conducerea de Partid și de Stat”.

Acest criminal emigrat la începutul anilor ’80 în Israel împreună cu familia sa, a scăpat de judecata dreaptă pentru crimele sale sale împotriva poporului român.

Nu a fost singurul care a murit în patul său, fără să dea socoteală pentru crimele săvârşite împotriva românilor !

05/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: