CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Marxismul cultural și căile de distrugere a culturii occidentale şi a religiei creştine

După Primul Război Mondial, singura țară în care revoluția comunistă a reușit a fost Rusia țaristă, o țară subdezvoltată economic, și nu prea a avut nicio legătură cu proletariatul.

„Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, cum o numea istoriografia comunistă, a fost mai degrabă o lovitură de palat realizată de un grup de conspiraționiști bolșevici, lipsiți de scrupule, în frunte cu Lenin și Troțki care a reușit datorită dezorganizării generale a Rusiei și în primul rând a armatei, unde moralul și voința de luptă erau la pământ.

Această dezorganizare a urmat revoluției burghezo-democratice din februarie, care l-a detronat pe țar, iar cele două guverne provizorii care au urmat (Lvov și Kerenski) nu au făcut față situației și au creat serioase nemulțumiri în țară.

De această situație „revoluționară”, cum a numit-o Lenin, au profitat conspiratorii bolșevici mai hotărâți, mai bine organizați și mai lipsiți de scrupule.

De fapt, deviza bolșevicilor era „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, cu alte cuvinte, dezorganizarea, lipsurile, nevoile și scăderea dramatică a moralului populației favorizează revoluția socialistă.

 

 

 

 

 

 

 

Vladimir Ilici Lenin

 

 

Oare ce a fost, de fapt, Lenin? O butadă de pe vremea comunismului ne spunea că Lenin nu a fost, în mod sigur, savant, căci atunci ar fi știut că socialismul nu trebuie experimentat pe oameni și probabil că a fost un filozof!

Dar patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, ne spune că Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez care ne spune: „Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practica a filosofiei”.

O practică a filozofiei soldată cu asasinate în masă.
Înainte de Primul Război Mondial teoria marxistă spunea că dacă în Europa va începe un război, atunci clasa muncitoare de pe continent se va revolta, va declanșa revoluția socialistă, va înlătura guvernele şi va forma o nouă Europă Comunistă.

Când a izbucnit războiul, în vara anului 1914, acest lucru nu s-a petrecut, ci din contră, muncitorii din toate țările au luptat fiecare în armata țării lor ca să-şi apere propriile ţări de inamic.

Revoluţia comunistă din Rusia nu s-a extins în alte țări, nefiind susţinută de muncitori.
După încheierea Primului Război Mondial, teoreticienii marxiști s-au întrebat oare ce n-a funcționat. Răspunsurile au fost diferite! Lenin a creat Internaționala a III-a, comunistă, și o nouă teorie a revoluției socialiste mondiale, care poate izbucni și într-o țară dezvoltată politic, unde apare o situație revoluționară, cu referire la Rusia, nu neapărat într-o țară dezvoltată economic, cum a prorocit Marx!

În schimb, doi dintre conducătorii intelectuali marxiști, Antonio Gramsci în Italia şi Georg Lukacs în Ungaria (considerat cel mai strălucit gânditor marxist după Marx încoace), în mod independent, au venit cu acelaşi răspuns: „cultura occidentală şi religia creştină au făcut ca muncitorii occidentali să fie orbiţi, să nu mai vadă interesele propriei lor clase”.

Au concluzionat astfel că o revoluţie comunistă va fi posibilă în Occident numai după ce vor fi distruse atât cultura occidentală, cât şi religia creştină.

Ca urmare, acestea au devenit cele două obiective principale ale marxismului cultural, şi nu s-au schimbat de atunci.

 

 

 

Antonio Gramsci

Foto: Antonio Gramsci

 

 

Gramsci a fost cel care a pus bazele unei noi şi faimoase strategii de distrugere a reperelor morale tradiţionale, care s-a dovedit a fi foarte eficientă. Această strategie a constat din înlocuirea revoluţiei comuniste ca mijloc de preluare a puterii (cum a fost în Rusia) cu un „lung marş” al marxiștilor prin instituțiile occidentale care formează cultura: şcoli, mass-media, biserici şi oricare altă instituţie.

Georg Lukacs s-a dovedit a fi şi mai influent.

În 1918 el a devenit deputat-comisar pentru cultură în timpul efemerului regim bolșevic al lui Bela Kun din Ungaria. În această postură el îşi punea întrebarea: „Cine ne va salva de la civilizaţia occidentală?”.

Și a instituit în cele din urmă ceea ce el a numit „terorismul cultural”.

Una din principalele componente ale acestuia a fost introducerea educaţiei sexuale în şcolile maghiare. Lukacs şi-a dat seama că dacă va putea distruge morala sexuală tradiţională a ţării, atunci ar face un pas uriaş către distrugerea culturii tradiţionale şi a credinţei creştine în Ungaria.

România a salvat Ungaria de comunism și de „terorismul cultural” al lui Lukacs intrând cu armata în Ungaria, ocupând Budapesta și alungând guvernul bolșevic al lui Bela Kun.

Lukacs a dispărut, dar a reapărut în 1923, la „Săptămâna de studiu marxist” din Germania.
Georg Lukacs

Georg Lukacs (foto) a fost filosoful marxist care afirma prin 1970, deci la bătrânețe, într-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rău socialism celui mai bun capitalism.

Această afirmație venea după milioanele de victime ale gulagurilor și după eșecul vizibil al socialismului în toate domeniile.

Mai rar atâta consecvență în promovarea răului, ca în cazul acestui neomarxist! Oare ce așteptări să avem de la epigonii săi?

În Germania, fiind finanțat de către un tânăr marxist cu numele Felix Weil, care moștenise o avere imensă și care, după modelul lui Frederich Engels – care cheltuise averea părinților capitaliști pentru a finanța utopiile periculoase ale lui Marx -, dorea să și-o cheltuiască sponsorizând revoluția socialistă mondială, Georg Lukacs a întemeiat Şcoala de la Frankfurt, care avea să devină locul unde a apărut şi s-a dezvoltat conceptul de corectitudine politică, aşa cum îl ştim şi astăzi.

Aici, alături de Max Horkheimer, Theodor Adorno, care va deveni cel mai creativ colaborator al lui Horkheimer şi doi psihologi, Eric Fromm şi Wilhelm Reich, care au devenit promotorii feminismului şi ai matriarhatului, şi un student tânăr absolvent pe nume Herbert Marcuse, Lukacs a pus bazele marxismului cultural.

Horkheimer şi alți membri ai Școlii de la Frankfurt au decis că soluţia pentru distrugerea culturii occidentale este să intersecteze filozofia lui Marx cu psihologia lui Freud.

Ei au argumentat că aşa cum muncitorii erau oprimaţi în timpul capitalismului, în cadrul culturii occidentale, fiecare individ trăiește într-o stare constantă de represiune psihologică. Eliberarea tuturor de această represiune devine unul din obiectivele principale ale marxismului cultural.

Chiar şi mai important, ei au înţeles că psihologia le oferă un instrument cu mult mai puternic decât filozofia pentru distrugerea culturii occidentale: condiţionarea psihologică prin care oamenii absorb o lecție de marxism cultural fără ca să-şi dea seama.

De exemplu, pentru a promova homosexualitatea realizezi un film în care un homosexual este personajul pozitiv și acesta este oprimat de heterosexuali!
Un exemplu de condiționare psihologică „probabil involuntară” – căci nu credem că pe John Lennon l-au preocupat prea mult studiile Școlii de la Frankfurt dar, în același timp, el a fost produsul epocii sale, adică un „flower-power” cât se poate de sincer – este ilustrat foarte bine în piesa muzicală Imagine.

În 1934, Şcoala de la Frakfurt, inclusiv membrii conducători din Germania se stabilesc în orașul New York cu ajutorul Universităţii Columbia. Astfel, obiectivul Şcolii de la Frankfurt s-a schimbat curând de la distrugerea culturii occidentale din Germania la realizarea aceluiaşi lucru în Statele Unite.

Ceea ce se va dovedi o reușită pentru ei.

Pentru a servi scopului său de „negare” a culturii occidentale, Şcoala de la Frankfurt a dezvoltat un instrument puternic care se numeşte „teoria critică”. Această teorie spune că trebuie criticat orice la nesfârşit. Se pun la îndoială și sunt relativizate și orice fel de instituţii, începând cu familia, care trebuie criticată fără încetare.

Şcoala de la Frankfurt a căutat să definească atitudinile tradiţionale faţă de orice aspect al vieţii ca aducând un „prejudiciu”. Astfel au fost făcute o serie de studii universitare care au culminat cu o carte a lui Adorno care pretindea că leagă credinţa tradiţională privind morala sexuală, relaţiile dintre bărbaţi şi femei cu chestiuni care demonstrau sprijinul familiei faţă de fascism.

Astăzi, termenul preferat utilizat de personajul care se pretinde „corect politic” faţă de oricine nu este de acord cu el este „fascist”!

Şcoala de la Frankfurt a plecat de la marxismul ortodox, care susținea că istoria e determinată de cei care deţineau mijloacele de producţie. În acelaşi timp însă, istoria a fost determinată de grupuri de bărbaţi, femei, rase, religii care au avut puterea de dominaţie asupra celorlalte grupuri. Anumite grupuri, şi în mod special cel al bărbaţilor de culoare albă, au fost catalogate ca fiind „asupritoare”, în timp ce alte grupuri au fost definite ca fiind „victime”.

„Victimele” au fost definite automat ca fiind „bune”, iar „asupritorii” ca fiind răi, fără a se analiza comportamentul fiecărui individ în parte.

Adică bărbatul alb, creștinul, heterosexualul sunt automat opresori, iar femeia (feministă, căci celelalte femei nu există), omul de culoare, ateul, musulmanul, membrul LGBT sunt automat victime!
La începutul anilor 1930, Horkheimer a lăsat deschisă întrebarea cine ar înlocui clasa muncitoare ca agent al revoluției marxiste?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În anii ’50, Marcuse a răspuns acestei întrebări spunând că ar putea fi înlocuită de o coaliţie de studenţi, negri, femei feministe şi homosexuali, exact cei care au fost nucleul revoltelor studenţeşti ai anilor ’60 şi victimele „sacre” ale corectitudinii politice ale zilelor noastre.

Marcuse a preluat apoi un alt termen favorit, şi anume cel denumit „toleranţă”, pentru a fi extins la toate ideile şi mişcările venite dinspre stânga, inducând antonimul de „intolerantă” pentru toate ideile ce veneau dinspre dreapta.

Astfel, atunci când îi auziţi astăzi pe marxiştii culturali că fac apel la toleranţă, aceasta înseamnă, de fapt, referirea la termenul lui Marcuse „toleranţă eliberatoare”.

Este acelaşi lucru ca atunci când se vorbește despre „diversitate”, aceasta însemnând uniformitatea credinţei în ideologia lor stângistă.
Se poate spune despre marxismul cultural că a realizat un nou limbaj cu „nou vorbe”, exact ca în romanul avertisment «1984» al lui George Orwell, unde Ministerul Adevărului stabilise că „Războiul este pace, libertatea este sclavie, iar ignoranța este putere”!
Herbert Marcuse a rămas în Statele Unite ale Americii şi este cel care s-a ocupat de traducerea într-un limbaj simplu, ușor de înțeles pentru omul de rând, a scrierilor academice foarte dificile ale membrilor Şcolii de la Frankfurt.

Cartea sa «Eros şi civilizaţie» a utilizat conceptul Şcolii de la Frankfurt, de intersecție a lui Marx cu Freud, pentru a argumenta că, dacă am elibera „erosul non-procreativ” prin intermediul „perversiunii polimorfe”, s-ar putea crea un paradis nou în cazul în care ar exista doar joacă şi nu muncă. «Eros şi civilizaţie» a devenit unul dintre principalele texte ale Noii Stângi, în anii 1960.

Deci, dacă ești bărbat alb și pe deasupra creștin și heterosexual, ești automat triplu opresor și nu ai dreptate niciodată, iar dacă ești femeie de culoare, lesbiană și eventual atee sau musulmană, ești de patru ori victimă și ai dreptul să te adresezi justiției catalogând tot ce nu-ți convine drept „discriminare”!

Nu întâmplător un progresist român, ecologistul Remus Cernea, declara, în 2009, că „România va fi cu adevărat liberă şi democratică atunci când va avea preşedinte o femeie rromă, lesbiană şi atee, pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor”.

Nu degeaba se spune că ecologiștii sunt ca pepenii, adică verzi la exterior și roșii la interior!

 

Sursa: http://anonimus.ro/de-la-marxism-leninism-la-neomarxism-marxismul-cultural-si-corectitudinea-politica-de-astazi/

 

 

 

 

 

 

 

26/02/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Rădăcinile bolșevice ale unor politici publice contemporane. Educația sexuală, de la Rusia Sovietică la Organizația Mondială a Sănătății. VIDEO

 

 

 

 

 

Image result for revoluţia sexuală in rusiaphotos

 
 
 Educația sexuală, de la Rusia Sovietică la Organizația Mondială a Sănătății. Rădăcinile bolșevice ale unor politici publice contemporane

Acest articol își propune să explice că:

  • educația sexuală este la origine un concept educațional sovietic preluat în politicile publice occidentale sub influența neomarxismului

  • educația sexuală este o necesitate artificial creată de revoluționarii bolșevici (mai vechi), respectiv neomarxiști (mai noi), care, sub pretextul „eliberării omului”, au promovat o cultură a iresponsabilității sexuale și a comportamentului sexual de risc, apoi au pretins că trebuie să ajute oamenii să se ferească de bolile sexuale și sarcinile „neplanificate”

  • viziunea europeană despre educația sexuală nu doar că urmează fidel, ci duce la extrem preceptele sovietice: bolșevicii promovau educarea copiilor cu privire la riscurile de boli cu transmitere sexuală și de sarcini nedorite, în timp ce biroul european OMS cere azi predarea principiilor plăcerii sexuale la copiii de creșă

  • în continuare, nu se adresează cauza problemei, respectiv disoluția familiei, iar politicile publice nu promovează educația pentru viața de familie, nu sprijină maternitatea și familiile numeroase și nu recunosc contribuția femeilor casnice la creșterea și educarea noilor generații

  • neomarxismul este urmașul ideologic al comunismului, care a mutat „lupta de clasă” de la nivel macrosocial la nivel microsocial, respectiv în interiorul familiei, astfel încât răsturnarea ierarhiilor firești se face pornind de la baza piramidei sociale în sus, nu de sus în jos, cum a făcut Lenin, care a impus un regim dictatorial cu forța, de la vârful societății înspre bază

Pe vremuri, chestiunile intime se discutau în privat între mamă și fiică, respectiv între tată și fiu. Sexualitatea era explicată în familie ca acțiune care duce în mod natural și nedezmințit la conceperea unui copil. De aceea, erau în mod firesc încurajate relațiile sexuale în cadrul stabil și asumat al instituției căsătoriei.

Dar astăzi tot mai multe voci susțin că părinții nu sunt specialiști și că e nevoie de experți în educație care să facă acest lucru. Se cere instituționalizarea educației sexuale și realizarea ei pe baze „științifice”, în clasele mixte (fete alături de băieți) din școlile publice.Se spune că societatea informațională le aduce copiilor informații despre sexualitate care oricum nu sunt bine ierarhizate și conduc la o practică deficitară a sexualității.

Se spune că adolescenții vor să pună în practică ceea ce oricum văd pe la televizor și pe internet, dar nu se informează suficient pentru a se feri de bolile cu transmitere sexuală și de „sarcinile nedorite”.

Însăși această sintagmă de „sarcină nedorită” arată că la ora actuală sexualitatea este văzută ca un act în sine, un exercițiu „sportiv” care nu trebuie să meargă până la scopul și consecința sa firească, de împlinire a iubirii prin nașterea de copii.Dar sunt aceste principii noi? Și cât de științifice sunt? 
Revoluția și educația sexuală în Rusia Bolșevică

Ideea educației sexuale a copiilor nu este nouă. Prima promotoare a educației sexuale a fost comisarul sovietic Alexandra Kollontai, care propovăduia, în primii ani ai Revoluției Bolșevice din Rusia, iubirea liberă ca mijloc de eliberare. Aceasta vedea familia naturală ca pe o structură opresivă, viziune preluată de teoreticienii neomarxiști ai Școlii de la Frankfurt (construcția creată de sovietici în Germania anilor 1920 și exportată în SUA după venirea naziștilor la putere în Germania).

În Rusia anilor 1920, Kollontai îndemna oamenii să se dezbare de viziunea tradițională asupra familiei. Dezideratul preconizat era iubirea liberă și tratarea copiilor rezultați drept bunuri ale întregii societăți, ceea ce presupunea instituționalizarea obligatorie a tuturor copiilor din societate. Pentru a gestiona noile principii ale iubirii libere, și atunci, ca și acum, se promova introducerea educației sexuale în școli.Kollontai spunea:

„Educația sexuală în școli trebuie să înceapă de la 12-13 ani. În caz contrar, ne vom confrunta tot mai mult cu astfel de excese, cum ar fi începutul sarcinii la o vârstă mică. Nu este o raritate faptul că astăzi se dă naștere la această vârstă de 14 de ani.”

În acest scop, guvernul bolșevic a importat aproximativ 300 de psihologi și sexologi din străinătate, în principal din Germania.Ca prima țară care a recunoscut oficial teoria lui Sigmund Freud, Uniunea Sovietică s-a situat în ceea ce oficialii internaționali de azi, ca și cei sovietici de atunci, ar numi drept „avanpostul progresului științific”.

Tot guvernul bolșevic a fost și primul din lume care, în numele eliberării de „moravurile burgheze”, a eliminat din codul penal articolul care penaliza relațiile sexuale între persoane de același sex.

Image result for Alexandra Kollontai photos

Alexandra Kollontai

 

Dar vederile radicale ale Alexandrei Kollontai au fost temperate de Lenin, care s-a opus continuării revoluţiei în Rusia pe această linie. Iar sub conducerea lui Stalin codul penal sovietic incrimina din nou relațiile homosexuale.

Revoluția sexuală și educația sexuală în Ungaria Sovietică

A existat și un emul al Alexandrei Kollontai în Europa de Est. Puțină lume își amintește de regimul de 133 de zile al lui Bela Kuhn în Ungaria. La 21 martie 1919, Partidul Comunist Maghiar (fabricat la Moscova în anul anterior) a luat puterea și a proclamat Republica Sovietică Ungaria, care a supraviețuit doar până la intrarea armatei romane în Budapesta.

 

 

 

 
Image result for Georg Lukacs,photos

Georg  Lukacs

Dar, până atunci, în cele câteva luni, comunistul maghiar Georg Lukacs, membru al guvernului, cu funcția de Comisar pentru Educație și Cultură, a introdus educația sexuală obligatorie în școlile publice, accesul liber la contracepție și înlesnirea legii divorțului.

El era promotorul conceptului de „terorism cultural”, prin care copiii erau instruiți despre „iubirea liberă” și raporturile sexuale în afara căsătoriei, despre natura învechită a familiei „burgheze” și a monogamiei, despre irelevanța religiei, care privează omul de plăceri.

Revoluția sexuală din Occident (anii 1960) are rădăcini marxisteAceste concepte promovate de Lukacs s-au regăsit întru totul în programul promovat de Școala de la Frankfurt, brațul ideologic al bolșevicilor în Occident, înființată în anii 1920 pe lângă universitatea din orașul cu același nume, cu scopul secret de a cuceri ideologic Vestul.

În 1933, când naziștii au venit la putere în Germania, Școala de la Frankfurt a trecut oceanul și s-a instalat temeinic în zona universitară americană, punând umărul la ceea ce în anii 1960 a fost îndeobște cunoscut sub numele de „revoluția sexuală”.

Teoria suna cam așa: familia tradițională oprimă instinctele creatoare și libere ale omului; omul este prin definiție ființă sexuală; manifestarea sexualității echivalează cu manifestarea deplină a umanității și trebuie să depășească barierele și limitele arbitrar impuse de familie; aceasta se face în principal contestând figura autorității paterne.

Treptat, s-a făcut joncțiunea cu feminismul neomarxist, care prezenta femeia ca fiind oprimată de statutul ei de născătoare de viață și cerea eliberarea ei din acest șablon social prin care se spunea că bărbatul și-o supunea.

În paralel s-a promovat teoria minorităților reprimate de autoritate: minoritățile rasiale, sexuale, femeile (văzute ca „minoritate” oprimată de bărbații care dominau pozițiile-cheie din familie și societate).

 

 

 

Related image

Alfred Kinsey

Între timp a apărut și studiul lui Alfred Kinsey, un zoolog american în haină de sexolog, care pretindea că a studiat populația generală din SUA, când în realitate făcuse studii pe un eșantion de delincvenți sexuali (inclusiv pedofili), publicând concluzia că bărbatul american este incapabil de monogamie și că până la o treime din bărbații americani ar fi non-heterosexuali.

Toate acestea, coroborate cu inventarea pilulei anticoncepționale (1960, SUA) și cu legalizarea avortului (1973, SUA), care îi promiteau femeii eliberarea din constrângerile ciclului ei biologic firesc (sexualitate-concepție-naștere), a condus la mutarea „luptei de clasă” marxiste de la nivel macrosocial la nivel microsocial, respectiv în interiorul familiei și al relației bărbat-femeie.

Ca orice comuniști care se respectă, și teoreticienii marxismului numit „cultural” au promis libertate și egalitate. Desigur, pentru aceste deziderate trebuia să te lupți.Așa a început în familii lupta: dintre bărbat și femeie, dintre tată și fiu.

Treptat, lupta aceasta avea să propage unde și la nivelul societății. O răsturnare a valorilor, ierarhiilor și priorităților în familii nu putea conduce decât la aceeași mișcare revoluționară în întreaga societate. Era doar o chestiune de timp.

Revoluția sexuală a învins

Această revoluție culturală a trecut oceanul în Europa de Vest și a cuprins întreaga lume. Rezultatul este că, în prezent, femeia a devenit (cu voia ei) obiect sexual, bărbații nu își mai asumă copiii concepuți în urma relațiilor sexuale, ceea ce conduce la multe avorturi și la realitatea că până la o treime din copiii americani cresc azi în familii monoparentale.

Divorțurile sunt la ordinea zilei, iar femeile se căsătoresc tot mai târziu sau deloc, fiind ocupate să profite de „egalitatea de șanse” pentru a-și urma visul de emancipare socială printr-o carieră cot la cot cu bărbații.

 

Educația sexuală tratează doar simptomele

Pe vremea bolșevicilor, oamenii nu erau pe deplin pregătiți să internalizeze aceste principii „revoluționare”. Dar acum, după zeci de ani de reeducare subtilă prin formatori de opinie formați în universitățile dominate de ideologia neomarxistă, a venit momentul potrivit pentru reintroducerea principiilor călăuzitoare ale sovieticilor în politicile publice din întreaga lume.

Astăzi aproape că nu există reclamă, program de televiziune sau conținut online care să nu bombardeze utilizatorii cu imagini în care mesajul este unul explicit sexual. Pornografia online face ravagii și circulă viral pe telefoanele inteligente ale copiilor, inclusiv printre școlarii de 6-7 ani.

Dar, în loc să se ceară curățarea mediilor de comunicare în masă de astfel de conținuturi sau împiedicarea ori îngreunarea accesului la acestea, se încearcă doar stăvilirea efectelor vizibile.Adică se urmează fidel preceptele comisarului Kollontai, care prescria educarea copiilor cu privire la riscurile de boli cu transmitere sexuală și de sarcini nedorite.

Dar rădăcina răului nu este atinsă: promovarea iubirii „libere” care duce la disoluția familiei continuă, iar politicile publice nu promovează educația pentru viața de familie, nu sprijină maternitatea și familiile numeroase și nu recunosc contribuția femeilor casnice la creșterea și educarea noilor generații.Educația sexuală în epoca revoluției sexuale victorioase: știință sau ideologie?

Principiile „știintifice” după care se dorește educarea sexuală a copiilor astăzi sunt menționate într-un document oficial emis în 2010 de Organizația Mondială a Sănătății – Biroul European. Acesta spune că un copil este ființă sexuală de la 0 ani și trebuie educat ca atare.

O organizație pro-familie din Italia care a evaluat și a împins până la ultimele consecințe logice cele scrise în documentul OMS citat, a constatat ca aplicarea acestuia ar echivala cu abuzarea sexuală a copiilor de grădiniță:

„Cum poate fi, de fapt, informat în mod eficient un copil de 2 sau 3 ani despre plăcerea masturbării infantile precoce fără a deschide posibilitatea de a efectua cu copilul sau a reprezenta acte sexuale în prezența lui? Mai ales atunci când se recunoaște că educația la vârsta respectivă trece prin stadii incipiente, ale mesajelor non-verbale, care constau din gesturi și imagini?” (Sursa: Petiție italiană împotriva standardelor OMS de educație sexuală).

Incidență sporită a comportamentului sexual de risc la tinerii din țările cu îndelungată tradiție în educația sexualăÎn țările care s-au grăbit să introducă educația sexuală în programa școlară încă din anii 1970-1980, după revoluția de eliberare sexuală, rezultatele au fost exact pe dos decât cele scontate.

Marea Britanie este un exemplu bun. Au introdus materia în anii 1970, iar peste decenii au constatat o creștere îngrijorătoare a bolilor cu transmitere sexuala la tineri (la fel și în SUA) și a sarcinilor la adolescență.Opinia unui educator britanic este că

„toate celelalte aspecte ale educației pentru societate și sănătate îi avertizează pe copii cu privire la comportamentul de risc, dar numai în privința educației sexuale școlile ajung să le spună:

«Știm că o să o faceți oricum, așa că vă oferim posibilitatea să o faceți mai bine». Această abordare subminează celelalte obiective [educaționale] … și …a condus la o confuzie.”

 

 

Related image

 
 
Dar să vedem și opinia tinerilor britanici de astăzi în această privință. Unul din răspunsurile libere primite de la adolescenți în cadrul unui sondaj realizat de o companie din Marea Britanie cu privire la educația sexuală este următorul:

„Întotdeauna m-am simțit presată de profesori atunci când, de exemplu, îmi spuneau că «sexul e normal, doar să vă protejați cum trebuie», când de fapt eu nu eram interesată să fac sex la momentul respectiv și eram fericită să aștept persoana potrivită.”

În același sondaj tinerii au spus că se simt presați către promiscuitate prin abordarea pedagogică a acestei materii și că pornografia este „omniprezentă” în viețile lor.De altfel, un caz care a făcut vâlvă tot în Marea Britanie a fost al băiatului care a violat o fată la școală imediat după ora de educație sexuală.

Sursa:  Ștefania Armanca –  Știri pentru viață

 

 

Documentar despre abordarea educației sexuale în școlile publice din lume la ora actuală: Războiul împotriva copiilor. Scopul educației sexuale comprehensive

 

Apăsaţi  butonul CC pentru subtitrarea românească .

 

 

 

15/02/2017 Posted by | FORUM | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat asta: