CONFLICTUL TRANSNISTREAN ŞI IMPLICAŢIILE SALE GEOPOLITICE. VIDEO

 

 

ASPECTE GEOPOLITICE ALE CONFLICTULUI TRANSNISTREAN 

Spre un nou curs al politicii externe

Încă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cunoscutul geopolitician german Friedrich Ratzel (1844-1904) afirma că războiul constă în „a plimba frontiera pe teritoriul altcuiva”.

În consecinţa confruntării, întemeietorul geopoliticii clasice germane, menţiona că două dinamici opuse sfârşesc prin a se stabiliza în lungul unei linii de front, pe care compromisul şi pacea o vor transforma în frontieră.

Indiferent dacă în războiul declanşat împotriva Republicii Moldova în primăvara anului 1992 Federaţia Rusă s-a condus sau nu după respectiva teză geopolitică, nu putem avea nici un dubiu că aceasta reflectă atât mersul, cât şi consecinţele conflictului transnistrean.

 

 

 

 

 

 

 

Războiul din Transnistria a avut consecinţe multidimensionale şi traumatizante, marcând profund întreaga evoluţie ulterioară a evenimentelor şi proceselor politice, economice, sociale şi culturale din Republica Moldova.

Convenţia de la Moscova din 21 iulie 1992 a fost considerată, în mod justificat, drept „apăsătoare”, iar condiţiile acesteia – „un eşec nu doar al unei persoane, ci şi unul colectiv”.

O primă concesie serioasă a Chişinăului oficial, făcută separatiştilor transnistreni, a fost acordarea dreptului de a-şi hotărî singuri soarta „în cazul modificării statutului de stat independent al Republicii Moldova”.

O altă concesie nejustificată a fost abandonarea formulei cvadripartite de reglementare a conflictului (Moldova, România, Rusia, Ucraina) care a fost înlocuită printr-o formulă tripartită: participarea României şi Ucrainei a fost înlocuită de cea a grupării separatiste de la Tiraspol.

În cele din urmă, prin semnarea Convenţiei din 21 iulie 1992, a fost oficializată prezenţa unităţilor ruseşti pe o perioadă nedeterminată, sub falsul pretext al „menţinerii păcii”, ştiindu-se că tocmai această prezenţă a constituit unul din principalii factori ai declanşării şi alimentării conflictului armat.

Cedările unilaterale au fost dublate şi de o turnură vizibilă în cursul politicii externe a Republicii Moldova.

Dacă la începutul lunii iunie 1992, „după o analiză mai profundă a evenimentelor din stânga Nistrului”, M. Snegur ajunsese la concluzia că „sporirea agresivităţii Rusiei în Moldova de Est nu e deloc întâmplătoare”, că „Moscovei nu-i este pe plac politica noastră independentă şi ea foloseşte orice mijloc, şi în primul rând separatismul, pentru a putea schimba orientarea republicii şi a instaura la Chişinău un regim pro-moscovit”, la începutul lunii următoare preşedintele Republicii Moldova formula deja într-un mod pe cât de paradoxal, pe atât de explicabil însă o opinie diametral opusă, afirmând că „în etapa actuală, ar fi de folos pentru Moldova ca ea să participe la această Comunitate”, din simplul considerent că „a apărut un anumit optimism faţă de CSI”.

 

 

 

ADDENDA

 

Conflictul armat de la Nistru, început în data 2 de martie 1992, a fost un conflict militar între Republica Moldova și regimul separatist, instalat în autoproclamata „Republica Moldovenească Nistreană”, care a avut sprijinul direct al militarilor ruşi dislocaţi în stânga Nistrului, precum şi al mercenarilor ruşi, printre care s-a aflat şi actualul vicepremier al Federaţiei Ruse, Dmitri Rogozin, tot el şi reprezentant special al preşedintelui rus Vladimir Putin pentru regiunea transnistreană. Bătălia s-a dat pentru exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbnița, Slobozia și orașul Toraspol, situate pe malul stâng al râului Nistru, precum şi orașului Tighina, aflat pe malul drept al râuluii.

Conflictul politic a început în anul 1990, după proclamarea independenței așa-zisei „Republicii Moldovenești Nistrene”, fază latentă a acestuia desfășurându-se până în prezent.

Motivul formal al conflictului transnistrean a fost adoptarea legislației privind limba română în calitate de limbă de stat, care, până atunci, în tot spaţiul sovietic era limba rusă, precum şi îngrijorările privind o eventuală unire a Republicii Moldova cu România.

În esenţă, în acest teritoriu s-au ciocnit două viziuni privind calea de dezvoltare de mai departe a Republicii Moldova şi a societăţii ei, după destrămarea Uniunii Sovietice. Luptele de la Nistru au răpit viaţa mai multor sute de oameni din partea ambelor părţi beligerante.

Documentul de încetare a focului, denumit oficial „Convenţia cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova” a fost semnat pe 21 iulie 1992, la Moscova, de către preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţin şi preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur, în prezenţa liderilor transnistreni – toţi cetăţeni ai Federaţiei Ruse.

Acordul prevedea încetarea imediată a focului, crearea unei „zone de securitate”, constituirea unor forţe de menţinere a păcii din militari ai Rusiei, ai Republicii Moldova şi ai regiunii separatiste.

A început să funcţioneze o Comisie unificată de control, tripartită, care monitorizează realizarea Acordului.

După semnarea acestuia, de facto, 12% din teritoriul Republicii Moldova a rămas sub controlul regimului de la Tiraspol, conflictul transformându-se în unul din conflictele îngheţate de pe teritoriul fostei URSS.

Ulterior, pentru soluţionare acestuia a fost constituit un mecanist multipartit de negocieri în formatul numit „5+2”, din care, în calitate de mediatori şi observatori, fac parte Federaţia Rusă, Ucraina, OSCE, SUA şi UE, plus reprezentanţii Chişinăului şi Tiraspolului, care au statut de „părţi”.

Summit-ul OSCE de la Istanbul obligă la 22 noiembrie 1999, Federaţia Rusă, succesoarea Uniunii Sovietice, să evacueze până la 1 ianuarie 2003, forțele sale militare și armamentul, staţionate în regiunea transnistreană a Republicii Moldova încă din perioada sovietică.

Declarația Summit-ului prevede că statele-părți „salută angajamentul Federației Ruse de a finaliza retragerea forțelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova până la sfârșitul anului 2002”.

Rusia a retras 58 de trenuri de echipamente și muniții din Transnistria, dar ulterior a adoptat poziţia conform căreia procesul de evacuare va fi finalizat doar după soluţionarea politică a conflictului transnistrean.

În luna iulie 2017, Parlamentul de la Chişinău a adoptat Hotărârea prin care cere Federaţiei Ruse să-şi retragă trupele şi muniţiile staţionate pe teritoriul Republicii Moldova fără acordul acesteia, fiind primul document oficial în acest sens pe toată perioada Independenţei.

În luna august 2017, guvernarea de la Chişinău a solicitat Organizației Națiunilor Unite în mod oficial să includă subiectul scoaterii trupelor militare străine de pe teritoriul țării pe agenda celei de-a 72-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, care se va desfășura la începutul lunii viitoare.

Relația dintre Republica Moldova și Federația Rusă a fost marcată pe parcursul anilor și de nenumăratele embargouri la produsele moldoveneşti în calitate de instrument al relaţiilor bilaterale, cu începere din anul 2005, atunci când guvernarea comunistă a ţării a reorientat opţiunile geopolitice ale Republicii Moldova din direcţia Estică, în cea Vestică, cu apropierea considerabilă de structurile UE.

Cel mai masiv, însă acest instrument a fost aplicat cu începere din septembrie 2013, când deja se profila perspectiva reală de semnare a Acordului de Asociere cu UE.

Restricțiile rămân în mare parte în vigoare şi acum, referindu-se la produsele de export strategice: vinuri, fructe, legume, conserve etc.

După nenumăratele restricții instituite de către Federația Rusă din 2005 încoace, companiile moldovenești s-au reorientat pe piața din UE, iar în prezent cota exporturilor pe piața comunitară este de 63%.

 

 

Surse: 

– Nicolae ENCIU- http://istoriamilitara.org/stiinta/istorie-per-zi/792-aspecte-geopolitice-ale-conflictului-transnistrean-5.html

-IPN

Publicitate