Conflictul armat chino-sovietic şi inceputul sfarşitului ideologiei „internationalist proletare”comuniste

 

Cel mai mare conflict armat sovieto-chinez din trecut si substratul sau geopolitic

 

 

 

 

 

 

 

La timpul sau, presa scrisese puţin despre eveniment, pentru ca atât la sovietici, cat si la chinezi, orice informatie constituia secret de stat, mai ales când problema avea conotaţii militare si când reputatia tarilor comuniste ar fi putut fi nu numai afectată, dar şi batjocorită de “propaganda” burgheză.

Asa se face ca, acum 45 de ani, ziarele noastre nici n-au scris despre conflictul de frontiera, ajuns razboi in toata regula intre China si URSS, pentru suprematia asupra unui ostrov situat pe fluviul de frontiera Ussuri, numit Damanski de catre rusi sau Zhenbao de chinezi.

 

 

 

 

 

 

Ostrovul era atat de mic (0,74 kmp), incât este evident ca mărul discordiei nu putea fi nimic altceva decât numai o chestiune de ambiţie, dar conflictul a fost la un pas de la a se transforma intr-un razboi nuclear, relateaza Big Picture.

Ostilităţile s-au declanşat subit in martie 1969, cand un grup de graniceri chinezi au tabarat peste cantonamentele granicerilor sovietici, care işi desfăşurau activitatea pe ostrovul cu pricina.

 

Pierderile sovietice au fost 31 morţi si 14 răniţi, iar pierderile chinezilor atât de secrete, incât nu le cunoaste lumea nici astazi.

In replică, sovieticii au contraatacat cateva zile mai tarziu, bombardand pozitiile chinezilor, care au trebuit sa se retraga, multumindu-se cu capturarea unui tanc tip T-62.

Ocupantii tancului au fost ucişi, dar ostrovul a rămas sub control sovietic.

 Dupa o liniste care a durat 5 luni, ostilitatile au reinceput in luna august 1969, când ameninţările ajunsesera la culme, iar beligeranţii s-au acuzat reciproc cu un bombardament nuclear, pentru stăpânirea micuţului ostrov.Şi unii si alţii deţineau la acea data bomba atomică.

Se pare ca Statele Unite au fost solicitate discret sa sara in ajutorul unora sau al altora, dar presedintele Nixon a apreciat ca nu este cazul sa se amestece in confruntarea dintre doi giganti comunisti, care isi disputa un teren.

Faptele ajunsesera la cunostinta opiniei publice occidentale, desi nici presa sovietica, nici cea chineza n-a relatat vreo informatie in legatura cu ceea ce se intampla in tara lor.

 

 

 

 

 

Conflictul s-a incheiat la 11 septembrie 1969, când beligerantii au semnat un acord formal de incetare a focului. N-a fost cazul sa se semneze si un tratat de pace, intrucat ostilitatile nu debutasera cu o declaratie de razboi.

Totusi, patru militari sovietici au primit cu aceasta ocazie inaltul titlu de Erou al Uniunii Sovietice, pentru fapte de lupta. La randul ei, partea chineza a acordat distinctii, desi insula a ramas detinuta de graniceri sovietici, dar pretinsa in continuare de chinezi.

Conflictul propriu zis s-a incheiat definitiv abia in 1991, când noul presedinte rus Boris Elţin a hotarât sa cedeze ostrovul autoritatilor chineze, fără nicio tocmeală, pe baza unui simplu proces verbal de predare-primire.

 

Disputele politice si teritoriale dintre Rusia şi China au o lungă istorie.

 

Un factor care a deteriorat relaţiile sino-sovietice şi care poate fi analizat cu ajutorul instrumentarului geopolitic este constanta opoziţie a Kremlinului faţă de dezvoltarea nucleară a puternicului său vecin sudic.

Reuşind să îşi revină treptat după abrupta retragere a experţilor sovietici, China a dezvoltat un program nuclear independent, testând „prima încărcătură atomică” în 1964 şi în 1967 „prima bombă cu hidrogen.”⁸⁰

În final este foarte interesant de remarcat cum se combină leninismul asianizat cu gândirea de factură geopolitică. Încă din timpul luptelor împotriva ocupantului japonez, Mao observase că acesta poate controla relativ uşor oraşele chineze, dar întâmpină mari dificultăţi în ceea ce priveşte controlul zonelor rurale.

Pe cale de consecinţă, „Războiul revoluţionar apărea drept o operaţiune de încercuire a oraşelor de către zone rurale.”

Generalul Lin Biao a extrapolat teoria la scară globală – zonele dezvoltate, „urbane” ale lumii, Statele Unite şi Europa de Vest, trebuie încercuite de cele subdezvoltate, „rurale”, reprezentate de Asia, Africa şi America de Sud, acestea cuprinzând totodată şi „zdrobitoarea majoritate a populaţiei mondiale”.

Teoria a atins apogeul în a doua jumătate a anilor 1960 şi intrând apoi într-un con de  umbră după căderea în dizgraţie a generalului. Începând cu 1970, Mao dezvoltă o nouă teorie geopolitică foarte asemănătoare sociologului marxist Immanuel Wallerstein. Denumită „«teoria celor trei lumi»”, ea plasează superputerile în pe primul loc, Japonia şi Europa Occidentală pe locul doi, în timp ce China este asimilată Lumii a Treia.⁸¹

China va ajunge astfel să denunţe rivalitatea superputerilor din cadrul Războiului Rece incluzându-se, alături de Iugoslavia pe care o detesta, (Beijingul a condamnat vehement încercările făcute de sovietici după moartea lui Stalin de a readuce ideologic Belgradul în „lagărul socialist”) – în categoria ţărilor „neutre”.

 

 

Dimensiunea economică a conflictului

 

 

Aşa cum am amintit , cei 1390 de experţi sovietici care demarau proiecte economice şi infrastructurale pentru China comunistă aflată la început de drum au fost retraşi în 1960 ca urmare a încercării eşuate a Beijingului de a ocupa Taiwanul, insucces pe care Mao l-a atribuit neimplicării conducerii de la Moscova.

Acţiunea a durat aproximativ o lună, timp în care China a pierdut 343 de contracte şi „257 de proiecte ştiinţifice şi de cooperare tehnică” în care respectivii consilieri economici erau implicaţi. 

Dar neînţelegerile economice între cele două puteri comuniste începuseră mult mai devreme. Chinezii le reproşau sovieticilor că, încă de la proclamarea Republicii Populare, Stalin a făcut tot posibilul pentru a o exploata.

Împrumuturile pe care Stalin le acordase Chinei în timpul Războiului Coreei au fost plătite înapoi cu dobândă (gest inadmisibil, din punctul de vedere al Beijingului, pentru un stat care se considera farul revoluţiei mondiale şi care ar fi trebuit să acţioneze în vederea încurajării şi consolidării revoluţiilor de pretutindeni, nu în vederea obstrucţionării lor), Mao afirmând fără ocol că ţara sa a fost prejudiciată.

Mai mult, s-au făcut presupuneri în legătură cu o posibilă întreţinere a conflictului din Coreea chiar de către Stalin însuşi, care ar fi urmărit astfel să epuizeze tânăra Republică Populară.

„Trebuie să fi fost adevărat” scrie Michael Lynch, „pentru că imediat după moartea lui Stalin în 1953 s-a negociat încheierea armistiţiului”.⁸³

Mai mult, continuau chinezii, Republica Populară ar fi fost înşelată şi în privinţa preţurilor practicate de sovietici, „mult mai ridicate decât cele de pe piaţa mondială”, cumpărând în special „material de război” care „a fost folosit în războiul pentru a rezista agresiunii Statelor Unite şi a ajuta Coreea.”⁸⁴

Dacă luăm în  calcul şi posibilitatea ca sovieticii să fi întreţinut deliberat războiul Coreei pentru a destabiliza China, nemulţumirile Beijingului se justifică cu prisosinţă.

Însă Moscova post-stalinistă încerca să acrediteze o altă variantă a disputei economice. Acuzând conducerea de la Beijing că a transpus conflictul sino-sovietic în planul relaţiilor internaţionale, ea învinovăţea Republica Populară pentru declinul raporturilor comerciale dintre cele două state.

Între 1960 şi 1963, susţineau sovieticii, comerţul Beijingului cu Moscova „fusese redus cu aproximativ 67 de procente”, iar „livrările de fabrici industriale [dinspre URSS spre Republica Populară, n.m.] au scăzut de 40 de ori.”⁸⁵

Bineînţeles, chinezii dezminţeau responsabilitatea pe care le-o atribuiau sovieticii pentru drastica diminuare a raporturilor comerciale dintre cele două părţi, având în mare măsură dreptate.

Beijingul amintea de „dezastrele naturale extraordinare” care se abătuseră asupra Republicii Populare între 1959 şi 1961, susţinând că este „nerezonabil” din partea Moscovei să acuze China de diminuarea raporturilor comerciale, când ea ar fi avut nevoie de ele mai mult ca oricând.⁸⁶

Atunci când Hruşciov a criticat, la sfârşitul anilor ’50, Marele Salt Înainte, un program de redresare economică iniţiat de Mao şi cu consecinţe catastrofale pentru dezvoltarea pe termen mediu a Chinei, despre a cărui existenţă fusese înştiinţat de mareşalul chinez Peng Dehuai – relaţiile sino-sovietice au suferit un nou recul.⁸⁷

O trăsătură interesantă a leninismului asianizat, care îi demonstrează atât pragmatismul cât şi lentoarea cu care a înţeles adevărata importanţă a dimensiunii ideologice circumscrisă conflictului său cu leninismul europenizat poate fi găsită într-o scrisoare a CC a PCC către CC a PCUS din februarie 1963.

Găsim aici un paragraf demn de atenţie: „Nimeni nu este într-o poziţie mai bună decât voi” – scriau chinezii – „pentru a cunoaşte cauza reală a descreşterii comerţului sino-sovietic din ultimii ani.

Această descreştere a fost rezultatul precis a extinderii voastre a neînţelegerilor din planul ideologiei în cel al relaţiilor interstatale.”⁸⁸ Dar „extinderea” disensiunilor sino-sovietice nu a ieşit niciodată din sfera ideologică. Nu avea cum. Mai degrabă sfera ideologică le-a subîntins pe toate celorlalte.

 

 

Dimensiunea politică a conflictului

 

 

 

PCUS a fost înconjurat întotdeauna de o aură de mesianism, fiind primul partid comunist care a pus în practică o revoluţie comunistă reuşită.

Nu ar fi fost însă capabil să îndeplinească acest deziderat de unul singur, fiind ajutat nu numai de confuzia şi lipsa de fermitate a guvernului menşevic (februarie-octombrie 1917) ci şi, mai ales de consistentul ajutor financiar al Germaniei wilhelmiene care urmărea răsturnarea absolutismului ţarist, ajutor care a fost primit de bolşevici constant, începând cam la un an de la declanşarea Primului Război Mondial.⁸⁹

Pe cale de consecinţă, Moscova s-a considerat, de-a lungul întregii existenţe a Uniunii Sovietice, singurul centru, iar după izbucnirea conflictului sino-sovietic, adevăratul centru al revoluţiei mondiale a cărei îndeplinire, urmând legile dialectice ale istoriei, era o chestiune de timp.

PCC nu a ezitat niciodată, de la declanşarea conflictului sino-sovietic, să pună într-o lumină negativă şi să conteste preeminenţa ideologică şi politică a „centrului moscovit”, acuzând URSS că „încalcă suveranitatea şi independenţa ţărilor frăţeşti”.

După 1960, când Moscova făcea eforturi pentru a eficientiza economia sovietică şi a dirija, prin intermediul Consiliului pentru Ajutor Economic Reciproc, economia întregii tabere socialiste, Beijingul i-a acuzat pe sovietici că au „introdus legea junglei din lumea capitalistă în relaţiile dintre ţările socialiste” şi că „urmează deschis exemplul Pieţei Comune [Europene, n.m.] care a fost organizată de grupuri capitaliste monopoliste”.⁹⁰

Uniunea Sovietică mai era acuzată şi de încercarea de a răsturna, sau cel puţin de a prejudicia regimul comunist chinez prin amplificarea deliberată a tensiunilor naţionaliste.

La începutul anului 1962, provincia chineză Xinjiang, unde grupul etnic dominant îl reprezenta populaţia uigură, a trecut printr-o serie de revolte.

Sensibilă pentru regimul de la Beijing deoarece adăpostea facilităţile nucleare secrete ale acestuia, provincia a fost pacificată în manieră violentă, nu înainte ca unele grupuri etnice să fi emigrat în URSS, dezvăluind abuzurile la care au fost supuse sub conducerea chineză.

Beijingul a fost ferm convins că propaganda sovietică se afla în spatele incidentelor.⁹¹ Sigur, Moscova a amplificat tensiunile existente în Xinjiang, dar în nici un caz nu le-a creat; ele izbucnesc periodic şi în prezent.

Conflictul sino-sovietic a devenit public în 1961, pornind de la o dispută pe care URSS o avusese cu Albania, un stat mic şi aparent fragil care se îndepărtase îngrijorător de mult de canonul ideologic şi de liniile politice impuse de la Moscova.

Ce se întâmplase? Sfidând conducerea sovietică, Beijingul, convins şi dezamăgit de perniciozitatea politicilor sovietice ca retragerea consilierilor economici din China sau, înainte de acest gest profund ofensiv pentru chinezi, de destalinizare, a încurajat făţiş orice tentativă de nesubordonare a „ţărilor frăţeşti” în raport cu Kremlinul.

Albania a decis să profite de pe urma oportunităţii care i se oferea.⁹² 

Conferinţa din 1960 a partidelor comuniste, ţinută ca de obicei la Moscova şi centrată pe problematica internaţională, a oferit o aparenţă omogenizatoare foarte fragilă a tendinţelor centrifugale tot mai puternice existente în lumea comunistă.

După un an, la al IV-lea Congres al Partidului Comunist Albanez, PCUS a condamnat vehement, dar fără a ieşi din limitele vocabularului ideologic, atitudinea Tiranei. PCC şi-a susţinut aliatul, la fel cum au făcut, în măsuri diferite şi partidele comuniste din Indonezia, Birmania, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord şi Sri Lanka.

La Congresul al XXII-lea al PCUS, desfăşurat în acelaşi an, şi unde albanezii nu s-au prezentat, gazdele au inisistat din nou asupra destalinizării, condamnând totodată în termeni lipsiţi de ambiguitate comportamentul recent al Tiranei.

Delegaţia chineză, condusă de redutabilul diplomat Ciu Enlai, a interpretat gestul ca pe un atac indirect la adresa regimului pe care îl servea, moment în care diplomaţii chinezi au părăsit Congresul.⁹³Acesta poate fi considerat punctul în care conflictul sino-sovietic devine cu adevărat public.

Treptat, China a reuşit să atragă de partea sa câteva partide comuniste şi să creeze facţiuni pro-chineze în cadrul altora, pe care Moscova le culpabiliza pentru subminarea unor partide comuniste legitime, sugerând totodată că sunt alcătuite din „elemente” declasate, incapabile şi resentimentare.

Pe lângă partidele mai sus menţionate (cu excepţia celui din Vietnamul de Nord), Partidul Comunist Brazilian s-a alăturat cauzei chineze⁹⁴ şi, temporar, şi cel Australian.⁹⁵

În Europa de Vest, zonă de o importanţă maximă atât pentru Moscova cât şi pentru Beijing, facţiuni pro-chineze puternice au apărut în interiorul partidelor comuniste din Belgia, Franţa şi Italia. Nici partidul Comunist din Statele Unite nu a putut evita emergenţa unei aripi pro-chineze.⁹⁶

Atunci când Moscova a făcut apel către Beijing în prima jumătate a anului 1964 pentru găsirea unor soluţii în vederea stopării conflictului, care degenerase afectând imaginea ambelor state, a fost acuzată de ipocrizie.

Comuniştii chinezi imputau sovieticilor activităţi subversive ca diseminarea „printre partidele frăţeşti” a unor scrisori menite să le pună în gardă în faţa deviaţionismului chinez, în timp ce deciseseră deja să admonesteze „viziunile incorecte şi acţiunile periculoase ale conducerii PCC.”⁹⁷

Pe cale de consecinţă, şansele pentru o soluţionare relativ recentă a conflictului au fost anulate.

În lupta lor pentru a deveni, în cazul Chinei, noul centru al revoluţiei mondiale şi de a păstra, în cazul Uniunii Sovietice, acest recompensatoriu statut, cele două puteri a lumii comuniste au provocat un deserviciu enorm şi iremediabil leninismului.

Asta pentru că el nu poate fi cu adevărat implementat decât pornind de la un singur centru şi printr-un partid în care nu contează altceva în afara disciplinei totale puse în slujba revoluţiei totale, indiferent de mijloace.

Disputa sino-sovietică a afectat disciplinele tuturor partidelor comuniste care au fost implicate, într-o formă sau alta, în ea, dar, mult mai important, a distrus singularitatea şi unicitatea centrului din care leninismul şi-a început asaltul asupra realităţii.

În absenţa unui singur pol care să articuleze şi să conjuge eforturile partidelor comuniste în manieră sinergică, să le disciplineze, realitatea şi-a luat revanşa.

Leninismul asianizat a fost învins pentru mult timp, dacă nu pentru totdeauna, făcând compromisuri sociale şi politice majore pentru a-şi păstra existenţa tot mai anemică, în timp ce leninismul europenizat, cel care beneficiase odată de indispensabilul centru unic, a sucombat după numai câteva decenii.

 

Mao, Stalin şi Hruşciov. Dimensiunea personală a conflictului

 

 

Relaţiile personale dintre Mao şi Stalin nu au fost niciodată cordiale. Mai mult, „Cei doi se detestau reciproc”, argumentează Michael Lynch. Apoi continuă sarcastic: „Acest lucru se datora probabil faptului că se asemănau foarte mult.”

 

 

 

Mao si Stalin

 

 

Într-adevăr, Stalin nu l-a agreat niciodată pe Mao sau mişcarea pe care o conducea, nici înainte, nici după comunizarea Chinei. După ce s-a convins, la rândul său, de acest lucru, Mao a început să dispreţuiască personalitatea lui Stalin şi pe a majorităţii celor cale îl înconjurau.

Nu a extrapolat însă sentimentul asupra imaginii şi colosalei forţe centripetale pe care „tătucul popoarelor” o reprezenta pentru lumea comunistă, încercând, dimpotrivă, să profite cât mai mult de pe urma ei – în ciuda şicanelor diplomatice la care a fost supus şi a contractelor economice dezavantajoase pe care a trebuit să le semneze.⁹⁸

După începerea procesului de destalinizare, cultul personalităţii parcticat de fostul dictator a început să fie denunţat cu vehemenţă, cel puţin în Uniunea Sovietică. Stalin era responsabil pentru erori serioase în conducerea Uniunii Sovietice şi a comunismului internaţional, dar asta nu însemna, susţineau chinezii, că deosebitele sale merite trebuiau minimalizate sau discreditate.

Pentru ei, asta echivala cu o minimalizare şi o discreditare a progreselor făcute de mişcarea comunistă mondială în timpul erei staliniste şi cu o exacerbare a meritelor lui Hruşciov, considerat inferior în orice privinţă antecesorului său.⁹⁹

Pe Hruşciov, liderul chinez l-a dispreţuit cu siguranţă şi mai mult decât pe Stalin. Considerându-se superior acestuia ca experienţă revoluţionară şi pregătire ideologică, Mao se considera, după dispariţia lui Stalin, „seniorul (…) figurilor conducătoare din lumea comunistă.”¹⁰⁰

Umilinţele diplomatice la care îl supusese Stalin Mao le-a returnat din plin succesorului acestuia¹⁰¹, fapt ce a contribuit la deteriorarea relaţiilor celor două state, nu prea strânse, cum am avut ocazia să constatăm, nici în perioada în care „tătucul popoarelor” a condus destinele lumii comuniste.

Prin ce anume sunt subsumabile conflictele personale dintre liderii sovietici şi Mao spectrului ideologic?

Răspunsul este unul de natură antropologică: mediile în care aceştia au crescut (violente şi nesigure, în care apetenţa pentru conspirativitate deţinea un loc central), ideile radicale, dogmatice şi salvaţioniste pe care şi le-au asumat şi experienţa de viaţă pe care au căpătat-o, în special experienţa politică – toate acestea reprezintă itinerarii ale unor deveniri ideologice.

 

 

Dimensiunea rasială a conflictului

 

 

Chiar dacă este insolită pentru a dispută care a avut loc între state comuniste, conflictul sino-sovietic a conţinut şi o dimensiune rasială. Am optat mai degrabă pentru denumirea de rasială şi nu rasistă deoarece este vorba despre un conflict purtat între forţe de extremă stângă, iar Uniunea Sovietică, deşi a tratat cu o condescendenţă nedisimulată China comunistă, nu a facut-o în nici un caz în manieră rasistă autentică, nici chiar după declanşarea conflictului; miza aflată în joc era cu totul alta.

Bineînţeles, fiecare parte o acuza pe cealaltă de introducerea acestei componente a conflictului, discreditantă pentru orice mişcare politico-ideologică ce se revendică, indiferent de măsura în care este îndreptăţită sau nu să o facă, de la Marx însuşi.

Se poate afirma că în special ideologii de la Beijing se fac responsabili de insistarea asupra acestei dimensiuni în cadrul conflictului (chiar dacă nu se poate stabili cu exactitate cine a început să profileze astfel de acuze, ele s-au dovedit folositoare în special chinezilor) pentru a compromite cât mai mult posibil adversarul sovietic şi pentru a-şi afirma o cât mai profundă apartenenţă culturală şi antropologică la Lumea a Treia şi la idealurile revoluţionare ale luptelor de eliberare naţională din coloniile sau fostele colonii ale „imperialismului”.

Moscova reproşa Beijingului că, în 1962, la Conferinţa de Solidaritate a popoarelor din ţări asiatice şi africane, acesta s-a opus, prin liderul delegaţiei chineze, „participării reprezentanţilor din Comitetele de Solidaritate Afro-Asiatică a ţărilor europene socialiste”.

Delegaţia chineză ar fi insultat-o pe cea sovietică, spunându-i fără ocolişuri că „«albii nu au ce căuta aici».”¹⁰²

La rândul ei, China susţinea că URSS a „instigat la ură rasială” Occidentul pentru a obnubila luptele popoarelor din „Asia, Africa şi America Latină” pentru eliberare naţională. Mai mult, sovieticii erau acuzaţi că ar fi repus pe tapet problematica „pericolului galben”, asemânând China comunistă cu brutalul şi invazivul Genghis Han.

La această comparaţie, chinezii au răspuns sugerând „liderilor PCUS necesitatea de a-şi revizui lecţiile de istorie înaintea manufacturării unor astfel de basme. Genghis Han a fost un Han al Mongoliei, şi în zilele sale atât China cât şi Rusia au fost supuse agresiunii mongole.”¹⁰³

Beijingul continua afirmând că Lenin a reuşit să distrugă clivajele rasiale şi culturale dintre europeni şi non-europeni, dar că prezenta conducere sovietică le restaura prin opoziţia pe care o manifesta faţă de mişcările de eliberare naţională, asemănătoare opresiunii colonialiste a omului alb împotriva oamenilor de rase diferite.

Lewis Feuer interpretează dimensiunea rasială a conflictului sino-sovietic în cheie psihologică.

Pentru el, disputa conjură uri iraţionale şi emoţii din eradicarea cărora marxismul clasic îşi făcuse un scop. Cuprinde obiective suprapuse ale unor ţări avansate industrial şi înapoiate, rurale, împreună cu întreaga textură nervoasă sensibilă a diferenţei rasiale.

Este de o importanţă minoră faptul că chinezii insistă, în manieră pedantă, că Genghis Han era mongol, şi nu chinez, şi că sovieticii au făcut o greşeală istorică.

Pentru că greşeala însăşi are o semnificaţie psihologică freudiană: pentru ruşi, chinezii par să afirme că toţi oamenii galbeni se aseamănă, şi că mongolul este chinez; ruşii au propriul stereotip al omului alb faţă de chinezi.¹⁰⁴

Nu sunt sigur de ce chinezii nu ar fi avut, la rândul lor, un stereotip al non-albilor faţă de albi. Ideea este însă următoarea: deşi neînsemnată ca pondere în cadrul conflictului în raport cu alte dimensiuni, punerea problemei în termeni rasiali discreditează enorm ambele părţi, mai ales că fiecare se revendica, repet, cu mai mult sau mai puţină îndreptăţire, de la fondatorul teoriei comuniste, Karl Marx.

La prima vedere, componenta rasială a disputei dintre cele două mari puteri a lumii comuniste este cea mai puţin circumscribilă spectrului ideologic, părând să acrediteze ideea că lupta a fost dusă strict pentru putere şi influenţă.

Dar dacă ne întoarcem la Hannah Arendt şi la ceea ce ea numea „imperialism continental” (v. supra, prima secţiune, „Luarea cu asalt a realităţii. Mic excurs asupra fenomenului ideologic”), lucrurile încep să se prezinte într-o altă lumină.

Chiar dacă, din punct de vedere geografic, nici unul dintre cele două centre nu îşi exercita autoritatea asupra unor periferii contigue (aşa cum procedau panslavismul şi pangermanismul, „imperialisme continentale” analizate de Arendt), din punct de vedere al obiectivelor internaţional-ideologice, vagi şi confuze, dar urmărite ardent, şi din punctul de vedere al dinamismului şi proteismului de care dădeau dovadă atunci când îşi instigau proprii cetăţeni şi pe cei ai aliaţilor la o ură iraţională faţă de oponent, din toate aceste aspecte reiese fără putinţă de tăgadă fermentul ideologic.

 

 

Concluzii

 

 

Conflictul sino-sovietic a avut un puternic ecou în relaţiile internaţionale din epocă. Una din consecinţele sale cele mai importante a fost deschiderea Chinei spre Statele Unite, Beijingul şi Washingtonul iniţiind relaţii diplomatice şi comerciale după 1970.¹⁰⁵

În ceea ce priveşte lumea comunistă, aceasta a devenit iremediabil polarizată şi, pe cale de consecinţă, mult mai puţin puternică decât ar fi fost în cazul, dificil de pus în practică, al colaborării dintre Uniunea Sovietică şi China.

Pe de altă parte, „acţiunile fracţioniste chineze” nu au atins ponderea şi amploarea pe care şi-ar fi dorit-o Beijingul.

Dacă etapa cuprinsă între destalinizare (1956) şi „controversa albaneză”¹⁰⁶ (1961) poate fi considerată faza latentă a conflictului, atunci întreg deceniul şapte al secolului XX reprezintă etapa de maturare şi extindere a conflictului, care devenise de acum deschis şi de o vehemenţă incomensurabilă.

Succesorul lui Nikita Hruşciov, totodată fostul său protejat şi cel care i-a organizat debarcarea de la putere în toamna lui 1964 – Leonid Brejnev, a reuşit să convoace, în 1969 „cea de a treia conferinţă comunistă internaţională cu scopul de a condamna atitudinea Chinei.”

Impactul ei s-a dovedit a fi extrem de redus, în parte şi datorită invaziei Cehoslovaciei de către statele membre a Tratatului de la Varşovia (cu excepţia României) din anul precedent, fapt ce se repercuta negativ asupra erijării Moscovei în tutore moral al lumii comuniste – reflectând practic fragmentarea iremediabilă a mişcării comuniste internaţionale.¹⁰⁷

De abia în ultimii ani ai existenţei sale, pe timpul conducerii lui Gorbaciov, a iniţiat Uniunea Sovietică eforturi diplomatice şi politice serioase în vederea depăşirii animozităţilor dintre Moscova şi Beijing.

Chiar dacă relativ reuşite în planul relaţiilor interstatale, negocierile dintre cele două părţi – purtate sub puternice presiuni interne şi externe pentru fiecare dintre ele – nu au mai putut face nimic pentru leninism, nici măcar să îi salveze fragila aparenţă.

Cheia înţelegerii conflictului dintre Uniunea Sovietică şi China lui Mao rezidă în, aşa cum am încercat să argumentez de-a lungul acestui întreg eseu, dimensiunea sa ideologică. Ea le conţine şi le articulează pe toate celelalte şi toate sunt, desigur, interdependente.

Textura intimă în interiorul căreia se manifestă interacţiunea dintre faţetele conflictului este de departe cea leninistă.

Leninismul suportă, aşa cum am constatat, anumite nuanţări ideologice, dar în nici un caz pluralitatea politică; privat de centrul monolitic de unde îşi începuse, în 1917, asaltul asupra realităţii, acesta a implodat sub presiunea conflictuală a celor două ramificaţii pe care le-a dezvoltat, leninismul asianizat şi leninismul europenizat.

Moştenirea lui Lenin s-a autodevorat în timpul conflictului, iar diversitatea sub care a reapărut în deceniile următoare nu a făcut decât să mascheze eroziunea sa internă.

 

 

 

 

 

 

NOTE

80 Lynch, Republica, 160.

81 Paul Claval, Geopolitică şi Geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, traducere de Elisabeta Maria Popescu, (Bucureşti: Corint, 2001), 150-151.

82 Documentul 33, McNeal, International, 149.

83 Lynch, Republica, 149.

84 Documentul 33, McNeal, International, 149.

85 The Central Committee of the Party of the Soviet Union, „Open Letter”, în Jacobs, From Marx, 277.

86 Documentul 33, McNeal, International, 150.

87 Harry Hanak, „Foreign Policy”, în Martin McCauley, Khrushchev and Khrushchevism, (Londra, MacMillan şi Şcoala de Studii Slavonice şi  Est-Europene a Universităţii din Londra: 1987), 189-190; Lynch, Republica, 154.

88 Documentul 33, McNeal, International, 150.

89 Vezi Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, traducere de Anca Irina Ionescu, (Bucureşti: Orizonturi, Lider, 1997), 141-160.

90 Documentul 33, McNeal, International, 151.

91 André Fontaine, Istoria Războiului Rece. De la Războiul din Coreea la criza alianţelor. 1950-1967, traducere de George Potra şi Delia Răzdolescu, vol. IV, (Bucureşti: Editura Militară, 1994), 268-269.

92 Lynch, Republica, 154.

93 Leonhard, „A World”, 20-21. Vezi, pentru o expunere detaliată a triadei conflictuale URSS-Albania-China lucrarea lui William Griffith, Albania and the Sino-Soviet Rift, (Massachusetts: Institute of Technology, The M.I.T. Press, 1963).

94 Documentul 36, în McNeal, International, 157.

95 Kevin Devlin, „Boring from Within”, Problems of Communism, 13:1964, 38-39.

96 Devlin, „Boring”, 27-38.

97 Documentul 35, în McNeal, International, 155.

98 Lynch, Republica, 148,148-149.

99 The Central Committee of the Party of the Soviet Union, „Open Letter”, în Jacobs, From Marx, 300-302.

100 Michael, „The Polycentric”, în Gyorgy, Issues, 52.

101 Taubman, Khrushchev, 389-392; Lynch, Republica, 153.

102 The Central Committee of the Party of the Soviet Union, „Open Letter”, în Jacobs, From Marx, 278.

103 Editoria Departments of Jenmin Jihpao and Hong Chi, „Comment”, în Jacobs, From Marx, 306-307.

104 Feuer, „Marxisms”, 54-55, 55.

105 John Spanier, Steven Hook, American Foreign Policy Since World War II (Washington D.C: Congressional Quarterly Inc., 1995), 156-158.

106 Leonhard, „A World”, 20.

107 Lynch, Republica, 161-162.

EMANUEL COPILAŞ – Preparator la Universitatea de Vest din Timişoara, doctorand în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în cadrul Universităţii Babeş Bolyai, Cluj-Napoca.

 Victor Pitigoi – Ziare.com

Publicitate