Mărturii din culisele anilor de teroare din România despre rușinoasa ofensivă prin care regimul comunist a urmărit să împiedice acordarea Premiului Nobel pentru Literatură marelui poet român Lucian Blaga

Foto: Zaharia Stancu, Lucian Blaga, Gheorghiu Dej

Culisele unei istorii rușinoase din anii terorii comuniste

Marele poet și filosof Lucian Blaga a fost propus în 1956 în vederea acordării Premiului Nobel pentru Literatură, dar regimul comunist avea să depună eforturi însumate cu scopul de a-i face pierdut și îngropat dosarul, ceea ce de altfel s-a și întâmplat, scrie Răzvan Gheorghe în https://www.podul.ro/ culisele-unei-istorii-rușinoase

Un vârf de lance în această ofensivă rușinoasă a fost chiar scriitorul politruc Zaharia Stancu, recompensat cu funcții importante de orânduirea comunistă genocidară.

Propunerea lui Lucian Blaga pentru Premiul Nobel a fost făcută de intelectuali români din Franța și Italia, comisiei de la Stockholm fiindu-i trimise câteva antologii cu poeme ale filosofului, o traducere în germană a dramei ”Meșterul Manole” și un Referat privitor la întreaga sa operă, acesta din urmă fiind întocmit de Basil Munteanu, prietenul lui Blaga.

Prinzând de veste că un ”dușman al poporului” le-ar putea face o astfel de figură, Blaga având șanse reale de a câștiga Premiul Nobel pentru Literatură, autoritățile comuniste au întețit persecutarea filosofului, în paralel trimițându-l pe komisarul ”cultural” Zaharia Stancu (era președinte al Societății Scriitorilor Români încă din 1947), într-un turneu în țările nordice, cel mai mult timp petrecându-l la Stockholm, cu scopul de a-l compromite prin minciuni pe Lucian Blaga și de a-i dinamita șansele.

În ultimii săi ani de viață, spectrul arestării avea să planeze lungi perioade asupra filosofului.

În ꞌ58 începuseră arestările în anchetele aferente ”Lotului Iubu” (după numele profesorului Mihai Iubu, prieten apropiat al lui Blaga), securiștii chinuindu-se inițial să demonstreze că grupul ar fi plănuit un așa-zis complot condus chiar de Lucian Blaga, dar filosoful nu a putut fi acuzat de așa ceva, totul fiind o minciună de la un capăt la altul, însă cercetările l-au avut în mod permanent în vedere.

De notat că cei 15 membri ai Lotului Iubu au fost condamnați la ani grei de închisoare. Să nu uităm nici că, de-a lungul terorii comuniste, conținutul scrierilor literare a constituit deseori motivul recurgerii la represiune politică directă la adresa autorilor – bunăoară, în ꞌ59 avea loc ancheta ”Lotului Noica-Pillat”, dosarul fiind deschis ca urmare a unor preocupări de natură literară.

Ostracizat, marginalizat și supravegheat în mod constant de Securitate, Lucian Blaga avea să treacă la Dumnezeu în 1961. Fusese scos, de la un an la altul, din literatură, din teatru, de la Academia Română, de la Universitate, ca să fie trimis la ”munca intelectuală de jos”. 

În remarcabilul volum ”Despre ‹baltici›. Ipostaze ale represiunii politice în România postbelică” (Editura Eikon, București, 2018, detalii AICI),  istoricul și cercetătorul Silviu B. Moldovan dezvăluie un episod puțin spus scabros, datând din 1946, episod care spune foarte multe atât despre natura odioasă a poliției politice comuniste cât și despre lichelismul (de asemenea instrumentat politic) al lui Zaharia Stancu, ajutându-ne astfel să înțelegem ura veninoasă pe care politrucul o nutrea pentru Blaga, probabil și din pricina faptului că măreția acestuia va fi fost o dovadă vie a propriei nimicnicii.

Către sfârșitului anului 1946, când instaurarea comunismului era abia la început, editura vieneză ”Erwin Müller” s-a declarat interesată să publice ”în limba germană un volum de poezii al însemnatului poet liric român Lucian Blaga”.

 De notat că un volum de poeme fusese deja tradus în germană și probabil se dorea o republicare, dar, necunoscând deloc situația politică din România, conducerea editurii se adresează Ministerului Educației Naționale de la București cu scopul de a se ”convinge dacă Blaga nu a fost cumva colaboraționist”, caz în care își preciza intenția de a renunța la publicarea volumului de poezii.

Anii de după război au fost marcați de așa-numita denazificare, vertij care nu de puține ori a dus la culmi ale cruzimii și ale poliției politice – pentru mai multe detalii, a se citi studiul istoricului și cercetătorului Keith Lowe, ”Continentul barbar. Europa și urmările celui de-al Doilea Război Mondial” (detalii AICI). 

La rându-i, Silviu B. Moldovan punctează, pentru a contextualiza cât mai bine:  

”Parte a spațiului occidental, Austria nu era momentan și un teren al libertății neîngrădite, aceasta aflându-se, alături de Germania, sub regimul ocupației principalelor puteri învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial, care impuneau deja principiile denazificării”. 

A nu se uita că ”denazificarea” în România era oricum o formă fără fond, o vânătoare de vrăjitoare coordonată de năimiții Kremlinului, în condițiile în care țara noastră nu s-a aflat deloc sub ocupația Germaniei naziste.

 De remarcat și că, specific vremurilor, editura austriacă oferea și o definiție inedită ”colaboraționismului”: ”colaborarea pe teren cultural cu puterile nemțești” – dintr-o astfel de sintagmă-umbrelă, Securitatea (la acea vreme în curs de coagulare sub instructajul agenților NKVD) putea înțelege orice dorea. 

Să admitem că solicitarea editurii către Ministerul Educației Naționale era cât se poate de firească în acei ani, deși asta exceda oricărei valorizări pe criterii pur estetice.

Însă nefirescul decurge din următorul aspect: notificarea editurii ”Erwin Müller” este deturnată spre Ministerul Afacerilor Interne, care iată că își arogă în forță competențe vizând opere filosofice și literare, poeme și așa mai departe.

Toate acestea se transformă imediat în ”muncă de informații”, o îndeletnicire care însă ar fi trebuit să se oprească în momentul constatării că Lucian Blaga nu figura în indicatorul întocmit pentru aplicarea art. 16 din Convenția de Armistițiu (care ulterior va fi sporit în permanență de comuniști, pe fundalul represiunilor ce i-au vizat în mod direct pe autorii critici la adresa regimului).

Lucian Blaga nu putea fi acuzat de ”colaboraționism”, fiindcă nimic, dar absolut nimic nu ar fi putut susține așa ceva. 

Dar nu, problemele nu se termină aici. MAI solicită Ministerului Informațiilor un aviz privind publicarea volumului de poezii al lui Blaga în limba germană.

Mai mult, în cerere, MAI mută problema într-un alt registru, precizând sumar că Blaga a lucrat în diplomație, însă fără a face vreo precizare referitoare la rostul acestei mențiuni.

Contrar oricăror așteptări, Ministerul Informațiilor se comportă normal și comunică MAI că nu are nimic împotriva publicării traducerii.

E momentul în care intervine cu crampoanele ideologice tovarășul Zaharia Stancu: 

”Nu știu ce atitudine a avut (Lucian Blaga – n. red.) în timpul legionarilor, întrucât atunci el a locuit la Sibiu și nu l-am văzut. Ceea ce pot afirma este că literatura lui nu deservea legionarismul și presa legionară nu l-a atacat. Opera dramatică a lui Blaga n-ar putea fi astăzi reprezentată pe scenă din pricina misticismului de care e străbătută. Cred că nu s-ar putea tipări nici lucrările lui filozofice și, în cea mai mare parte, nici versurile pe care le-a scris și publicat”. 

Ca o paranteză, după expunerea acestor refulări bolșevice, Silviu B. Moldovan amintește că, în ”Dicționarul scriitorilor români”, coordonatorii Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu au scris că Zaharia Stancu ”a debutat editorial o dată cu Arghezi, prelungind apoi ecouri din Blaga și Pillat”.

Să nu uităm că în momentul în care îl atacă total nedrept și prin cele mai mișelești metode pe Blaga, Zaharia Stancu era director al Teatrului Național, din această postură interzicând jucarea tuturor pieselor scrise de filosof. Ulterior, Stancu avea să parvină președinte al Societății Scriitorilor Români, începând cu 1947, și apoi al Uniunii Scriitorilor, din 1966, unde a fost reales până când a decedat în funcție. Pe linie politică, din ꞌ48 a fost ales deputat în Marea Adunare Națională. Întreaga sa viață a fost un personaj umflat cu pompa de partid. 

Ce e cu adevărat halucinat în acuzațiile fără acoperire ale lui Stancu? El mută diametral datele problemei, de la ”colaboraționismul” care nici nu a existat (doar au recunoscut asta chiar Ministerul Informațiilor și MAI, instituții de forță ale dictaturii comuniste!) la obsesiile comuniste privind răfuielile românești interbelice, filtrând totul prin insinuarea abjectă a unei așa-zise pactizări a lui Blaga cu… legionarii. 

Astfel de etichete (de cele mai multe ori fabricate prin intermediul poliției politice) deveneau din ce în ce mai letale în România, următorii ani aveau să demonstreze cu prisosință asta. Zaharia Stancu lansează inepțiile de mai sus și în condițiile în care editura nu ceruse nicio informație în acest sens.

Pe de altă parte, Silviu B. Moldovan punctează: ”Dacă Blaga ar fi avut o cât de mică implicare în guvernarea național-legionară (septembrie 1940-ianuarie 1941) este evident că Zaharia Stancu ar fi știut”. 

E însă siderant că Stancu s-a pretat să reproșeze cărților lui Blaga că ”nu deserveau legionarismul”, în timp ce plusa cu o nouă culpă ideologică: cea de a nu fi fost atacat de presa legionară!

Finalmente, după ce îi interzisese teatrul, Zaharia Stancu recomandă represalii politice împotriva lui Blaga, pe care le motivează prin atacuri imunde la adresa poeziei și operelor filosofice ale acestuia. 

”Din activitatea desfășurată de Lucian Blaga, se constată că întreaga sa operă este străbătută de un profund misticism folosit în general de fascism”, aprecia ateul bolșevic Stancu, punând semnul egal între credință în Dumnezeu, misticism și… fascism.

Cât despre prolifica activitate universitară a lui Blaga, politrucul debitează (scăpând și o virgulă între subiect și predicat): ”Un om cu asemenea concepții și trecut politic, nu poate da o edicație în spirit progresist, tineretului universitar”.

E limpede: discuția referitoare la publicarea unui volum de poezii se transformă într-un atac total și eminamente politic la adresa omului Blaga. Trebuie spus și că numele lui Zaharia Stancu va fi prezent în mai toate conjuncturile în care Blaga a fost persecutat sau șicanat.

Nu e deloc de mirare că regimul genocidar l-a trimis chiar pe el, un dușman frustrat și învederat al filosofului, în turneu la Stockholm, cu scopul declarat de a lăsa România fără Premiul Nobel pentru Literatură. 

Silviu B. Moldovan remarcă marea iritare ce emană din dosarul de la Securitate al lui Lucian Blaga, din chiar momentul în care acesta a fost propus pentru Premiul Nobel.

Filosoful era cât se poate de conștient de jocul perfid al autorităților comuniste. La dosar există o notă informativă a unui turnător care relatează că Blaga i-a spus: ”Guvernului, desigur, nu i-a convenit acest lucru, să primească premiul Nobel pentru prima dată – tocmai azi – un român, care nu scrie pe linie. De aceea l-au și trimis pe Zaharia Stancu la Stockholm, ca să arate acolo în cercurile autorizate, că guvernul român n-ar privi cu simpatie o asemenea distincție acordată lui Blaga. De aceea a și fost abandonată această idee”. 

Drept urmare, nu doar Blaga a ratat Premiul Nobel pentru Literatură, ci întreaga Românie.

Fiica lui Blaga – Dorli Blaga – avea să pună și ea punctul pe i:

 ”Este evident că autoritățile românești nu au acceptat o asemenea propunere. Atunci a fost și Zaharia Stancu prin țările nordice, probabil pentru a lansa ideea că tatăl meu ar fi colaborat cu regimul de dreapta de la noi”.

Tot în volumul ”Despre ‹baltici›. Ipostaze ale represiunii politice în România postbelică” sunt reproduse o serie de fragmente ale fiicei lui Blaga referitoare la marile presiuni pe care regimul comunist le-au exercitat asupra tatălui ei, care a rămas până la moarte un exemplu de rezistență și demnitate: 

”Tov. Joja i-a răspuns că nu i se cere să-și abjure filosofia. El însuși, tov. Joja, e filozof, și-și dă seama că asemenea probleme nu astfel se aranjează. Însă există o serie de oameni, și în țară, dar mai ales în străinătate, care speculează tăcerea lui (a lui Lucian Blaga – n. red.) interpretând-o ca un act de opoziție față de regim. Față de aceasta, bineînțeles regimul nu poate fi indiferent. Și dacă el – Blaga – continuă această atitudine pasivă de până acum, de a nu publica decât traduceri, atunci să nu se mire că va fi considerat inamic și va fi combătut. În definitiv, el nu se poate plânge, pentru că față de el nu s-au aplicat măsuri de privare a libertății personale. A fost numai combătut. Dacă dovedește însă o atitudine din care rezultă clar că nu este un adversar al regimului socialist, se va trece cu vederea opera sa care nu poate fi nici într-un caz popularizată, dar el – Blaga – se va putea bucura de considerațiile care revin de drept unui talent excepțional de la care Republica noastră populară așteaptă o contribuție de creație la nivelul talentului său”. 

Firește, tov. Joja era lunecosul tovarăș Athanase Joja, deputat în Marea Adunare Națională și membru al Academiei Române. 

P.S. Lucian Blaga obișnuia să spună că nu e adevărat că nu scrie, e adevărat că nu publică.

Dosar istoric. Foametea provocată în Basarabia de cotropitorii sovietici a condamnat la moarte sute de mii de oameni. VIDEO

Condamnați să moară de foame

Pe 28 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, care aparțineau statului român la acel moment.

Din primele ore după ocupație, au început represiunile împotriva tuturor cetățenilor pe care regimul de ocupație îi considera periculoși pentru URSS, care au culminat cu deportarea în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a elitei intelectuale, a administrației române și a fețelor bisericești rămase pe teritoriile ocupate.

După câteva zile petrecute în vagoanele pentru vite, bărbații au fost despărțiți de soții și copii, fiind duși în închisorile Gulagului.

Femeile și cei mici au fost duși în Siberia sau Kazahstan, pentru a fi folosiți la munci fizice necalificate.

Autoritățile sovietice nu au creat condiții pentru ca deportații să fie asigurați cu hrană și, în consecință, a crescut drastic mortalitatea printre aceștia, scrie Mariana S. ȚĂRANU, conferențiar universitar, doctor în istorie în publicația https://www.timpul.md.

Sistemul de cartele alimentare

În prima săptămână, familiile deportate în Kazahstan intenționat nu au fost asigurate cu hrană. Oamenii erau nevoiți să vândă lucrurile pe care reușiseră să le ia de acasă sau să le schimbe pe mâncare cu localnicii. Apoi a fost introdus sistemul de cartele.

În cazul familiilor, ajunse în Siberia, acest sistem a fost instituit chiar din prima zi. Raţia alimentară pentru o persoană constituia 200 grame de pâine pe zi. Boris Vasiliev își amintea că mamă-sa a primit cinci foi cât jumătate de caiet, împărțite în pătrățele numerotate. Erau atâtea pătrățele câte zile avea luna.

La magazin, i-au tăiat un pătrățel din fiecare foaie și biata femeie s-a întors plângând cu bucata de pâine. Mai mult nu le dădeau nimic, doar ceai sau apă fiartă.

Cele 200 de grame de pâine trebuiau răsplătite prin muncă, fiind împărțite doar femeilor care lucrau și îndeplineau norma fixată de autorități. Dacă o mamă se îmbolnăvea sau era epuizată de muncă, ea și copiii săi erau lipsiți, respectiv, de mâncare și mureau.

În primele luni de deportare, familiile își primeau tainul de la prăvăliile improvizate. Cu toate acestea, pâinea nu era adusă cu regularitate, iar calitatea ei era sub orice nivel. Era caldă și crudă, încât o puteai frământa ca s-o coci iarăși. De regulă, o aduceau pe la orele două-trei de noapte și oamenii prindeau rând de cu seară.

150 de grame de pâine pentru doi ari de pământ săpați

Primăvara, îndată ce se dezgheța pământul, copiii deportaților ieșeau în câmp, pe terenul unde se cultivaseră cartofi. Răscoleau solul și strângeau cartofi putrezi, pe care îi aduceau acasă şi îi spălau, îi curățau, îi pisau și făceau un fel de „turte” coapte pe plită, nesărate, fără făină. Spre vară, oamenii mâncau ștevii cu tot cu rădăcină, urzică și chiar și lobodă, iar ceva mai târziu ciuperci și zmeură.

Mai multe familii s-au salvat, mâncând supe din broaște țestoase. Alții, pentru a supraviețui, omorau pisici și câini, cu care se alimentau. Erau și cazuri când oamenii se umflau de foame și își pierdeau viața.

Foamea, la care au fost supuși deportații, o descrie în memoriile sale și Ecaterina Chele, profesoară din Bălţi. În perioada decembrie 1941 – februarie 1942, scrie ea, au primit jumătate de kilogram de pâine pe zi, dar din iunie li se dădea 200 grame de făină de grâu, dacă îndeplineau norma de trei ari la săpat. Pentru doi ari primeau numai 150 de grame de pâine.

Când a apărut roada anului 1942, cei care lucrau zi și noapte au început să fie hrăniți doar cu jumătate de lipie pe zi. Explicația era simplă – pâinea se duce pentru necesitățile frontului.

„Legea celor 12 spice”

În situația în care toți deportații sufereau de foame, femeile nu reușeau să-și îndeplinească norma de lucru. Astfel, tainul pe care îl primeau nu era complet. Iar din primăvara lui 1942, pâinea era eliberată direct la locul de lucru al femeilor, unde supraveghetorii nu le permiteau să ia nicio bucățică acasă, pentru copii. Uneori, mamele îşi găseau copiii seara morți de foame și frig. De aceea, îi luau pe cei mici cu ele și le dădeau chiar acolo să mănânce, iar apa o beau din canale.

Alteori, femeile își umpleau pe furiș buzunarele cu boabe de cereale de pe câmp, expunându-se unui mare risc. Dacă erau prinse, nimereau sub incidența „Legii celor 12 spice”, care prevedea condamnarea pentru asemenea acțiuni la zece ani de închisoare. Olga Bujor-Motoc descria cu lacrimi în ochi suferința prin care a trecut mamă-sa, care secera secară împreună cu o altă deportată, Olga Fuștic.

Dacă nu se afla departe, se ducea și ea până la ele, unde făcea focul și cocea spice de secară, pe care le mâncau. Într-o zi, când ea nu era cu ele, cele două femei au vrut să-i aducă și ei câteva spice coapte. Dar, ghinion, le-a ieșit înainte paznicul, care le-a găsit în buzunare 200 de grame de spice. În scurt timp, ambele au fost condamnate la câte doi ani de pușcărie. Sute de alte familii au împărtășit această tragedie.

Copiii mâncau din gunoi

Copiii, care nu împliniseră vârsta de 12 ani, umblau cu cerșitul pe la localnici, culegeau pomușoare sau se angajau cu ziua. Una dintre supraviețuitoarele calvarului, Ana Sorocean, își amintește că tinerii, dar și copiii, alegeau resturile din gunoi. Localnicii vărsau căldările în tomberoane, de unde cei mici adunau capete de pește și alte resturi. Iar Xenia Gore relatează despre cum kazahii aruncau la gunoi cojile de zămos, pe care copiii le râșneau și asta le era pâinea.

Când găseau o coajă mai grosuță, o rupeau și o împărțeau între ei. Surorile sale mai mari, adaugă Xenia Gore, au fost luate în colhoz, unde nu primeau bani, ci numai de mâncare. De aceea, după o zi de muncă la colhoz, lucrau în gospodăriile kazahilor. De regulă, strângeau balega uscată de vacă.

„O loveam cu călcâiul și o desprindeam de pământ. Așa mergeam și poc! Poc! Umpleam sacul și îl căram în spate kazahilor, ca să ne dea ceva de mâncare. Pentru un sac plin ne dădea o pălușcă de zară, rămasă după ce băteau untul. Ei o beau pentru a-și potoli setea. Erau călduri mari. Luam pălușca ceea și fuga acasă. N-o beam singură, i-o duceam mamei s-o împartă la toți”, îmi amintește Xenia Gore.

Pentru copiii, care lucrau cu ziua la kazahi, o zi de muncă la prășit era răsplătită cu o căldare de cartofi și cu o masă. Vara, copiii pășteau și mulgeau vitele localnicilor, pentru care primeau carne, lapte și brânză.

Și în 1943 deportații continuau să moară de foame

În primii ani de deportare, din cauza foamei, a condițiilor climaterice, a lipsei oricărei îngrijiri medicale și a atitudinii față de deportați, mulți dintre aceștia au decedat. Aproape fiecare familie a pierdut atunci câte cel puțin un membru.

Mai întâi au murit bătrânii, apoi copiii mici, dar au fost și cazuri când și-au pierdut viața familii întregi. Ana Sorocean spunea că din cei în vârstă nu a scăpat viu niciunul. Potrivit ei, în iarna lui 1941, când a început o foame cumplită, familia sa a pierdut trei membri. Primul a fost bunicul său, Andrei, care a decedat la începutul lui decembrie.

La mijlocul aceleiași luni i-a murit și bunica. Sora mai mică, Paraschița, avea doar trei anișori când s-a îmbolnăvit și s-a stins văzând cu ochii. Toți au fost înmormântați la un cimitir, nu departe de casă. Iar Elizaveta Dulghier a pierdut acolo trei surori și pe frate-său. Depășind cu greu această situație, mamă-sa zicea: „Mai bine Stalin nu se năștea pe fața pământului! Din cauza lui mi-am îngropat patru copii pe pământ străin, cum de îl mai ține pământul?!”.

La rândul său, Eugen Livovschi, membru-corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, își amintea că, în Siberia, oamenii continuau să moară de foame și la începutul anului 1943.

Înfometarea populației a fost provocată de autoritățile sovietice pentru a dezumaniza oamenii. Fiind supuși acestei criminale metode de reeducare, ultimul scop al deportaților era de a nu ceda în fața morții.

Pagini terifiante ale istoriei – Valurile de deportări prin care au trecut locuitorii Basarabiei și Bucovinei de Nord cotropite de barbarii sovietici. VIDEO (III)

URMAREA ARTICOLULUI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/06/pagini-terifiante-ale-istoriei-valurile-de-deportari-prin-care-au-trecut-locuitorii-basarabiei-si-bucovinei-de-nord-cotropite-de-barbarii-sovietici-video-ii/

Al treilea val de deportări. Operațiunea „Sever” („Nord”), 1951

„Martorii lui Iehova” au devenit ținta mecanismului sovietic de represiune din mai multe motive. Membrii acestei organizații au negat puterea statului: au refuzat serviciul militar și participarea la alegeri.

Regimul a perceput viziunea lor asupra lumii ca fiind anti-sovietică și potențial periculoasă pentru securitatea națională.

Merită remarcat că, din motive similare, Martorii lui Iehova au fost supuși și represiunilor din partea autorităților române.

Un exemplu în acest caz este cel al lui Gheorghe Vacarciuc din satul Corjeuți: în 1942, autoritățile române i-au trimis ordin de recrutare dar Vacarciuc a refuzat, invocând convingeri religioase.

În rezultat a fost închis 16 zile într-o celulă întunecată, aproape fără hrană și i-au promis că îl eliberează dacă va fi de acord să treacă serviciul militar.

Vacarciuc a rămas neclintit, fapt pentru care a fost condamnat la 25 de ani de temniță.

Dar la 25 septembrie 1944 a fost eliberat – se instaurase puterea sovietică. Pe scurt timp. Sovieticii l-au chemat și ei pe Vacarciuc în armată iar după ce a refuzat, l-au condamnat la zece ani de lagăr de muncă.

După eliberare, Vacarciuc a rămas un membru activ al cultului până la moartea sa în 1980.
“Îmi amintesc bine ziua aceea. Dimineața, cam pe la cinci, au venit un grup de soldați. Ofițerul a spus că trebuie să ne strângem rapid lucrurile personale, pentru că vom fi trimiși în regiuni îndepărtate ale Rusiei. Nimeni nu ne-a spus exact unde suntem trimiși și ce ne așteaptă acolo. Ne-au permis să luăm cu noi o tonă jumătate de lucruri. Când au venit vagoanele, s-a dovedit că o tonă și jumătate era cantitatea totală permisă pentru patru familii. Am fost băgați în vagoane împreună cu lucrurile noastre. Îmi amintesc că eram 12-13 oameni și am luat cu noi doar strictul necesar.
— Din memoriile lui Serghei Shobe, activist al cultului religios „Martorii lui Iehova”, născut în 1934Serghei Shobe a devenit unul dintre cei 2.724 de membri ai organizației religioase Martorii lui Iehova, deportați din RSMM în noaptea spre 1 aprilie 1951, în cadrul sub operațiunea „Sever”.

Acest al treilea val de deportări rămâne cel mai puțin studiat de istoriografia moldovei. În majoritatea cărților de istorie studiate în cadrul pregătirii acestui proiect special, acestei perioade i se dedică doar câteva pagini. Și dacă e ușor de găsit amintirile celor care au supraviețuit deportărilor din 1941 și 1949, în bibliotecile din Chișinău, în cazul „Martorilor lui Iehova” nu au fost publicate deloc asemenea colecții.

Deportările lor nu sunt practic menționate la mitingurile comemorative organizate deja în zilele noastre.

Unul dintre cele mai ample studii ale deportărilor „Martorilor lui Iehova” – e cartea lui Nicolae Fuștei „Persecutarea organizației religioase „Martorii lui Iehova”. Operațiunea „Sever” (1951) în RSSM”.

Cartea este disponibilă într-un singur exemplar la biblioteca Academiei de Științe a Moldovei și a devenit principala sursă pentru acestui capitol. Merită de remarcat faptul că Fuștei este redactor-șef al publicației ortodoxe „Curierul Ortodox”.

Primele represiuni ale Martorilor lui Iehova au început încă în 1949. În timpul operației „Sud”, 354 membri activi ai comunității religioase au fost expulzați în Kazahstan. Dar acest lucru nu a speriat „martorii”.

Dimpotrivă, rândurile lor pe teritoriul RSSM au continuat să se completeze.

Tot în 1949, în RSSM au fost arestați patru lideri ai Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Autoritățile au argumentat arestul lor astfel: „membrii grupărilor lichidate în raionul Târnova, județul Soroca și raionul Lipcani, județul Bălți practicau sistematic propaganda anti-sovietică.”

În 1950, conducerea URSS a decis să ia măsuri suplimentare, mai stricte contra „martorilor”. La 19 februarie 1950, atotputernicul ministru al securității naționale al URSS, Viktor Abakumov, a emis un ordin „Cu privire la deportarea a 1.670 de persoane din RSSM”. Era vorba de aproximativ 670 de familii, enoriași ai cultului religios „Martorii lui Iehova”.

Coordonarea operațiunii i-a fost însărcinată primului secretar al Partidului Comunist din Moldova, Leonid Brejnev. Operațiunea avea numele de cod „Sever” („Nord”) și, la sugestia lui Stalin, a avut loc în perioada martie-aprilie 1951.

Deportările au vizat și membrii acestei comunități religioase din alte republici sovietice: RSS Ucraineană (2020 de familii), RSS estonă (130 de familii), RSS lituaniană (48 de familii), RSS Belarusă (153 de familii) și RSS letonă (27 de familii).

Există două versiuni privind originea numelui operațiunii. Cele mai multe surse spun că operațiunea a fost numită astfel din cauza punctelor finale de sosire ale deportaților – Irkutsk și Tomsk. Dar există o altă versiune: nordul în interpretarea Martorilor lui Iehova este iadul, așa că numele operației a fost unul de batjocură la adresa adepților cultului.

La două săptămâni după ordinul lui Abakumov, cei mai activi membri ai cultului au fost arestați. Acest lucru a devenit posibil datorită faptului că minim 25 de ofițeri de informații au fost incluși în rândurile organizației, inclusiv în conducerea sa.

Astfel, agentului „Isak”, i-au trebuit trei ani de lucru sub acoperire pentru a ajunge lider al organizației. Angajații serviciilor speciale au obținut astfel listele membrilor organizațiilor regionale pe care i-au deportat ulterior.

La 25 martie 1951, Ministrul Securității Naționale al RSSM, generalul-maior Misurov, a aprobat listele de „martori” pentru deportare.

Au fost incluși „martori” din 14 regiuni ale țării, mai ales din nord. Din cele 2.684 de persoane propuse pentru deportare, 790 erau copii.

Conform ordinelor emise, Martorii lui Iehova urmau să fie deportați în vagoane potrivite transportului de persoane. De asemenea, ei trebuiau să dea suficient timp pentru colectarea lucrurilor personale. În realitate, totul a fost exact invers. Soldații veneau pe neașteptate, noaptea, prezentau ordinele de deportare și dădeau câteva ore pentru pregătiri.

“În organizarea deportărilor, s-au implicat șapte grupuri operaționale. Printre acestea se remarcă în mod deosebit maiorul Matcovschi și împuternicitul Ministerului Securității Naționale pentru raionul Balatina, locotenentul Stirbul. Se prevedea deportarea a 15 familii din Balatina, incluzând 50 de persoane: 18 bărbați, 17 femei și 13 copii. Cu toate acestea, au fost găsite 48 de persoane în timpul arestărilor. La momentul deportării, doi membri ai organizației – Andrei Stanțieru și Elena Vatavu – nu erau acasă și astfel s-au salvat. În timpul transportului a trei familii, camionul s-a răsturnat pe pod. Nu s-au înregistrat victime.— Din rapoartele privind organizarea deportării Martorilor lui Iehova din raionul BalatinaDin istoria operațiunii „Sever” mai fac parte și istorii ale solidarității umane. Au existat cazuri în care oamenii, care nu erau membri ai Martorilor lui Iehova, au insistat să fie și ei deportați. Motivul – voiau să fie cu cei dragi.Istorii de solidaritate umanăNatalia Curtiș, care nu era „martoră”, a decis să meargă în Siberia pentru a fi cu sora ei, Olga Balan, care avea nevoie de îngrijiri, fiind bolnavă. Acest lucru a devenit cunoscut din scrisoarea ei adresată șefului secției locale a Ministerului Securității Naționale.

Claudia Chislinski a scris o scrisoare către șeful eșalonul de deportați cerând să o trimită în Siberia, împreună cu soțul ei, activist în „Martorii lui Iehova”.

Se căsătoriseră cu puțin înainte de deportare, în februarie 1951.
În ciuda acestor măsuri, „Martorii lui Iehova” au continuat să-și promoveze ideile.Operațiunea „Sever” a început pe teritoriul RSSM pe 1 aprilie 1951 la patru dimineața și a durat până la opt seara. Un total de 2724 de persoane au fost deportate, inclusiv 846 de copii.

În Siberia, Martorii lui Iehova au continuat să adere la principiile lor. Ei au refuzat să semneze documente pentru primirea salariilor și uniformelor de lucru.

Astfel, apare decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din octombrie 1951, stipulând că „martorii” deportați vor rămâne în teritoriile nordice „permanent”. Au fost obligați să se prezinte periodic la miliție și li s-a interzis să părăsească raioanele.

Autoritățile au încercat să-i convingă pe restul „martorilor” cu lecții ateiste și procese demonstrative.

De exemplu, la 15 octombrie 1959 în satul Răuțel, raioul Bălți a avut loc o ședință în deplasare a Curții Supreme a RSSM, în timpul căreia, liderul organizației locale I. Jitariuc a fost condamnat la șase ani de închisoare pentru distribuirea literaturii Iehoviste publicate în SUA și pentru opoziția sa față de serviciul în armata sovietică. Când a fost pronunțat verdictul în sală au fost prezente 700 de persoane.

În ciuda acestor măsuri, „Martorii lui Iehova” au continuat să-și promoveze ideile.
Din conversația unuia din liderii „Martorilor lui Iehova” în RSSM, V.I. Cucoș cu un agent al serviciilor speciale cu numele de cod Isak.

Discuția a avut loc după eliberarea lui Cucoș din închisoare în 1956:

La întrebarea dacă poate un adept al „Martorilor lui Iehova” să facă serviciul militar în armata sovietică, un pastor veritabil trebuie să spună că un credincios este obligat să asculte pe Domnul, iar Domnul spune: „Să nu ucizi.

„Documentele de arhivă demonstrează că „Martorii lui Iehova” au refuzat să participe la alegerile din RSS Moldovenească în anii 1970 și 1985.

Ministrul securității lui Stalin, Abakumov, care a jucat un rol important în organizarea persecuției „Martorilor lui Iehova”, a fost executat în decembrie 1954.

Mai multe detalii despre soarta sa pot fi găsite aici.

VA URMA

Sursa: Articolul ”Nu se va întoarce nimeni și niciodată — aici vă vor putrezi oasele». Cum au fost deportați locuitorii Moldovei sovietice”