CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

FIGURI TRAGICE ÎN VIAȚA POLITICĂ A ROMÂNIEI OCUPATE DE HAITELE SOVIETICE

Foto: 14 martie 1945, Bucureşti. Andrei Vîşinski, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej și generalul Ivan Susaikov

„Petru Groza are un cap pătrat. Seamănă cu un țăran îmbracat orășenește, care face eforturi disperate să pară degajat. E unul dintre oamenii cei mai bogați din România, dar principalul său titlu de glorie este o lună petrecută în închisoare de unde a ieșit grație intervenției lui Iuliu Maniu. Dacă a întreținut relații cu comuniștii în timpul războiului, a făcut-o mai ales ca sa aibă avantaje personale și să-și măreasca averea.

A profitat de persecutarea evreilor și de naționalizarea proprietăților acestora; o bancă și o fabrică de lichioruri au trecut astfel în contul său personal. Acesta a fost rezultatul cîtorva reuniuni ținute de comuniști în casa lui în timpul războiului. Grație acestei ‹lupte pentru popor› a devenit favoritul Moscovei. Nu e inteligent. Psihologia clasică a parvenitului, care, moștenind deodată o avere uriașă, vrea să devină și un personaj celebru și să aibă fotografia în ziar. Moscova i-a realizat visul, iar Groza își exprimă recunoștința ascultînd orbește ordine pe care nici măcar nu încearcă să le înțeleagă”. (Adriana Georgescu, op,.cit. pp 47-48).

La rândul lor, Robert Bishop și EC Crayfield, agenți pe lîngă ambasada USA în perioada 1944/48, scriau în cartea lor „Moscova înhață România” (Editura Corint 2022) despre Petru Groza?:

”Gușat, cu urechile deformate, fără păr pe cap, putea fi luat drept un pugilist pus să bată adversarii lui politici. Îi plăceau poveștile nesărate și vorbea cu deosebită satisfacție despre succesul său la femei.

Odată la un dineu dat de Rege în timpul unei partide de vînătoare, Regina l-a întrebat:

– Dumneavoastră sunteți vînător? 

– Cel mai mare din cîți există. Dar eu vînez pe bulevardul Elisabeta! 

Pe această arteră a Bucureștiului se plimbau prostituatele…”, comentează autorii. 

Expedițiile lui Petru Groza în căutare de prostituate erau cunoscute și făceau obiectul umorului bucureștean. Un asemenea personaj fusese ales de Stalin să joace rolul lui Quisling. I-a dat România pe mînă, ca să o facă praf cu condiția să i se supună orbește Moscovei. Bineînțeles că lui Stalin nu i-a convenit ideea vehiculată la București cu Barbu Știrbey prim-ministru.

Serviciile sovietice de informații au aflat ce se plănuia la Palatul Regal. Controlau o rețea întinsă de spioni. Erau mulți care se ofereau să dea informații – din anturajul partidelor istorice, din armată și din presă, de la Palat. Aici nu există secrete. Totul se află în aceeași zi. Indiscreția este principala calitate necesară pentru a supraviețui. Trădătorii sperau să fie cruțați de stăpînirea care pregătea să se instaleze si să coloreze totul în roșu. 

De aici încolo intrăm pe terenul presupunerilor. Știrbey dispare de pe scena politică. Fiind suferind, se retrage pe domeniul său de la Buftea. Nu mai avea mult de trăit.

La 22 martie 1946 Andrei Ianuarevici Vîşinski dă o mare recepţie la Ambasada sovietică. Trimite mesaj la castelul Buftea, cum că ține neapărat să participe la marele eveniment și prințul Știrbey.

Un membru al familiei, Ion Varlam, își amintește (interviu cu autorul, 14 martie 2008): 

„N-avea nici o poftă să meargă, s-a eschivat, Vîşinski a insistat foarte mult, Ştirbey se încăpăţânează, dar nevasta lui, o femeie foarte blândă, îi spune: 

– Nu e bine să jignim pe oamenii aceştia, nu pentru tine, pentru ţară. Mai bine te duci, stai câteva minute şi pleci. 

Cînd uşierul îl anunţă în sala de recepţie pe Barbu Ştirbey, Vîşinski îl primeşte cu braţele întinse. Cheamă un fecior să aducă o tavă cu băuturi. Pe tavă erau şampanie şi cocktailuri, o amestecătură colorată de nu ştiai prea bine ce-i înăuntru. Vîșinski ia un pahar cu cocktail şi i-l pune lui Barbu Ştirbey în mână, care bea puțin din el. Vîşinski termină frazele de politeţe şi pleacă. După ce a băut, Barbu Ştirbey s-a simţit imediat rău”.

Foto: Prințul Barbu Alexandru Știrbey (n. 4 noiembrie 1872, Buftea, Ilfov – d. 24 martie 1946, București). Bunicul său a fost Barbu Știrbei, Domn al Țării Românești între 1849 – 1856, tatăl său a fost omul politic Alexandru Știrbei, iar mama, prințesa Maria Ghika-Comănești.Prin bunica Elisaveta, descindea din neamul Brâncovenilor.

A murit a doua zi dimineaţă. S-a spus oficial că moartea i s-a datorat unui cancer hepatic… A fost un asasinat, a murit prin otrăvire sau din cauze naturale? Rămîne o enigmă. Funeraliile sale – a fost îngropat la Buftea – au reunit pentru ultima dată elita societății românești.

Au fost prezente toate numele mari, care mai tîrziu fie au plecat în Exil, fie au putrezit în închisorile comuniste. Moartea lui Barbu Stirbey a venit la timp în ce îl privește. 

După anunțul că dr. Petru Groza este alesul, Vîșinski, plecînd din Palat, a spus:

”– Misiunea mea s-a dovedit mai ușoară și greutățile mai mici decît sperau anumite vrăbii politice create, precum știm, de Dumnezeu pentru a ciripi”. ( G. C. Giurescu, „Uzurpatorii”, Editura Vremea, 2004, pp.16 ).

Emisarul lui Stalin era un cinic, îi plăcea să rîdă de învinși. O făcuse și la Moscova în timpul proceselor „Marii terori” ca procuror general al URSS. Adriana Georgescu face o scurtă remarcă în cartea sa:

”Pentru prima oară simt că lupta e inegală: de o parte ei, sprijiniți de URSS; de cealaltă parte noi, fără arme, fără muniții, fără soldați în țară, cu mîinile goale și voința noastra de a trăi, de a supraviețui” (Adriana Georgescu, op cit. p. 53 ).

La anunțul formării guvernului dr. Petru Groza, Bucureștiul a avut parte de o sărbătoare scrîșnită, de o veselie forțată. Se dansa pe un vulcan. Presa a redat involuntar aceasta situație artificială. Azi poți citi printre rînduri și afla ce s-a întîmplat de fapt.

Lumea a fost scoasă din fabrici, încolonată și dusă în centrul Capitalei ca să își manifeste „marea bucurie”. Pe liste făcute de sindicat, cu comisari din partea PCR, cu brasardă, plasați la capătul coloanei. Cine lipsea era concediat. și nu îl mai angaja nimeni. Pierdea cartela, fără de care nimeni nu avea acces la alimente, haine, locuință etc. PCR trebuia să probeze popularitatea dr-ului Petru Groza și a FND, imaginara susținere pentru comuniști a bucureștenilor.

Locuitorii au răsuflat totuși ușurați. Cu toate că nu circulau informații – din cauza cenzurii -, lumea a trăit cu impresia că se depășise un moment periculos. Populația avea în auz huruitul șenilelor tancurilor rusești. Sperau așadar – odată Groza (omul rușilor) numit prim-ministru – că diviziile de blindate ale mareșalului Malinovski se vor retrage.

Apoi guvernele, cum știm, vin și pleacă. Se credea că și acesta va dura 2-3 luni, că anglo-americanii nu ne vor lăsa pe mîna rușilor. Se înșelau amarnic. Din punctul lor de vedere, România era deja livrată la cheie lui Stalin. Poftiți, luați, serviți! Bucureșteanul credea că a scăpat de ce a fost mai greu. Inexact, era o ambuscadă, pentru că rușii nu obișnuiesc să renunțe la ce au cîștigat. Răul abia începea, ceea ce nu se vedea.

Cine să-și închipuie că urma un coșmar de o jumatate de secol? Rușii înțelegeau situația ca pe o schimbare de orînduire. Capitalismul se termina și începea comunismul. Cum prezisese Marx, patronul lui Lenin și „genialului continuator”, Iosif Visarionovici Stalin.

Pentru bolșevici nu se producea doar o simplă rocadă guvernamentală. Regimul care se instala trebuia să dureze măcar 1000 de ani. Aceasta era gîndirea Kremlinului. Vorbea despre „marea revoluție socialistă din octombrie 1917” și despre „dictatura proletariatului”, ceea ce politicienii de la București nu înțelegeau cum se traduce. Era vorba de altă paradigmă.

Cine era totuși cel căruia i s-a rezervat rolul lui Quisling la București? Alesul lui Stalin! „Avea ochii mici, șireți. Înainte de a răspunde, de fiecare dată, se uita la Vîșinski și, după ce răspundea, se uita din nou să vadă dacă Vîșinki este satisfăcut de felul cum a răspuns… Un șiret cu o mutră de boxer”.

Așa îl caracterizează pe dr. Petru Groza Sir Archibald Clark Kerr, șeful Foreign Office, după conferința miniștrilor de Externe de la Moscova, în decembrie 1945, venit la Bucuresti cu Molotov și Harriman. (în Emil Ghilezan de vorbă cu Adrian Niculescu, editura ALL, 1998, pp 145). 

(Fragment din volumul ”Zvonuri despre sfîrșitul lumii”, manuscris de sertar, reprodus de https://podul.ro.)

Publicitate

04/02/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Fenomenul glorificării trecutului sovietic și manifestarea sindromului Stockholm în rândurile cetățenilor R.Moldova


Dacă urmărim comportamentul unei bune părţi a moldovenilor de peste Prut după 1991, anul declarării Independenţei R. Moldova, atitudinea lor faţă de fostul imperiu sovietic şi comunişti, faţă de atrocităţile şi crimele fostului regim, care i-au afectat în bună măsură şi pe ei, cred că suntem în drept să vorbim despre un aşa-zis „sindrom basarabean”. Ca să înţelegem ce înseamnă şi cum se manifestă acest „sindrom basarabean”, este nevoie să revenim la un alt sindrom, numit „sindromul Stockholm”.
 

Fenomen numit „sindromul Stockholm”,al cărui nume provine dintr-un caz real de jaf la o bancă din capitala Suediei când jefuitorii au ţinut ostatici angajaţii băncii timp şase zile (între 23 şi 28 august 1973). În acest răstimp, victimele s-au ataşat emoţional de răpitori şi chiar s-au solidarizat cu ei, luându-le apărarea înainte ca aceştia să-i elibereze… Termenul a fost pus în circulaţie de Nils Bejerot, criminologul şi psihiatrul care a asistat poliţia suedeză în timpul crizei ostaticilor de la bancă şi care s-a referit la acest sindrom în cadrul unei emisiuni de ştiri din acele zile.

Psihologii explică „sindromul Stockholm” drept comportamentul unei victime răpite sau captive care, după o anumită perioadă de timp, se solidarizează şi simpatizează cu răpitorul, ba chiar începe să se identifice cu el. Din teama de violenţă, se declanşează un mecanism defensiv care se manifestă prin aceea că victima devine hipervigilentă în privinţa nevoilor răpitorului şi neştiutoare în privinţa propriilor nevoi. „Micile atenţii” şi „gesturi umane” din partea răpitorilor fac separarea de aceştia tot mai dificilă pentru victimă, întrucât ea ar pierde singura relaţie pozitivă formată – cea cu răpitorul.

Tradiţional, se consideră că „sindromul Stockholm” apare numai în cazul unor persoane luate aparte – îndeosebi, al copiilor abuzaţi emoţional, ori a unor grupuri restrânse de oameni (membrii sectelor religioase, prizonierii de război şi deţinuţii lagărelor de concentrare).

 Despre efectul „sindromului Stockholm” putem vorbi şi în cazul unor comunităţi sociale, chiar a unor popoare întregi scrie jurnalistul Constantin Tănase în publicația https://timpul.md. de la Chișinău.

Cazul basarabenilor este edificator în acest sens: teama de Stalin (gulaguri, deportări) a rămas în sângele basarabenilor şi de aceea, în limbajul „sindromului Stockholm”, ei se identifică şi simpatizează cu răpitorul.

Cel mai edificator exemplu în contextul dat este comportamentul unor foşti deportaţi şi al unor urmaşi ai acestora: fiind deportaţi de comunişti, ei votează cu comuniştii… La nivel de psihologie colectivă, funcţionează „mecanismul defensiv” – aceştia se conduc de principiul „să uităm ce a fost, mai rău să nu fie…”.

Asistăm astfel la fenomenul blocării memoriei istorice, care conduce şi la blocarea viziunilor de viitor – moldovenii nu vor să fie mai bine, ei vor să nu fie mai rău. Nostalgiile moldovenilor pentru „raiul din URSS” sunt o manifestare a „sindromului Stockholm”, devenită cu timpul parte a psihologiei naţionale.

Într-adevăr, cu un trecut în care sute de mii de oameni au murit în timpul deportărilor staliniste și a foametei organizate, în Republica Moldova încă se mai manifestă nostalgia trecutului, iar o parte a societății de aici regretă dispariția Uniunii Sovietice.

Disonanța cognitivă a devenit tot mai evidentă de la începutul războiului din Ucraina, în condițiile în care unele voci chiar au susținut agresiunea Rusiei în țara vecină.

La toate acestea se adaugă și miile de moldoveni care au participat pe 9 mai la o paradă în care simboluri propagandistice imperiale rusești interzise prin lege, au fost puse la loc de frunte.

Istoricul Ion Xenofontov explică într-un articol publicat de https://agora.md,cum poate fi interpretat acest fenomen.

Esența regimului sovietic a fost una de sorginte totalitară. Toate regimurile totalitare își legitimează puterea printr-un discurs militar propagandistic, despre cetatea asediată- statul sovietic care, așa cum spunea și Stalin, are adversari, adică se luptă întotdeauna cu cineva: „Tovarăși avem dușmani interni, tovarăși avem dușmani externi”.

Dacă în regimurile fasciste sau naziste se pune accentul pe a căuta dușmani în afara cetății, în regimul totalitar sovietic se punea accent și pe a căuta dușmani în exterior, „imperialiști” le spuneau ei, dar și dușmani în interior”, spune istoricul Ion Xenofontov. 

Frica și propaganda erau instrumentele cu care cetățenii erau manipulați să trăiască și să procedeze în modul în care le dicta regimul. 

„Acest sindrom Stockholm, când victima îndrăgește călăul, este descris de psihologi în contextul unei situații individuale, care poate fi extinsă și asupra unei întregi populații. Un popor întreg poate să sufere de acest sindrom de venerare a răufăcătorului care ți-a distrus valorile, viața”, a menționat istoricul. 

„Cine uită istoria, riscă să o repete”

Un alt fenomen răspândit la nivel de societate este memoria selectivă, atunci când anumite acțiuni ale regimului sovietic sunt elogiate, făcându-se abstracție de crimele care au avut loc în aceeași perioadă.

Moscova, 23 august 1939. Ministrul de externe sovietic Veaceslav Molotov și omologul său german Joachim von Ribbentrop, semnează Pactul Ribbentrop-Molotov (foto).

În mod oficial prezentat ca un pact de neagresiune, acordul includea de asemenea, un protocol secret care împărțea Europa de Nord și de Est în sfere de influență germană și sovietică.

Drept urmare, regiunile Basarabia și Bucovina de Nord din România au fost ocupate de sovietici. 

Circa 70 de mii de basarabeni au decedat în timpul celui de-al doilea război mondial, însă și după încheierea acestuia, populația a fost supusă represaliilor, deportărilor și foametei organizate care au luat viețile a sute de mii de oameni. 

Numărul celor care au murit în RSS Moldovenească de foame și boli în perioada decembrie 1946 – august 1947 variază, unele surse dau un minim de 115.000 de oameni care au decedat, altele menționează că ar fi decedat circa 300 de mii de oameni. 

„Stalin, dar implicit și statul totalitar sovietic, a știut că își poate menține puterea în contextul în care genera frică, umilință, nesiguranță. Chiar în perioada de apogeu și relativă stabilitate a statului sovietic se alimenta aceasta frică.

Foametea din RSS Moldovenească în anii 1946-1947, a fost organizată pentru a băga frica în oameni: „Uitați-vă nu avem siguranță și așteptăm ajutorul autorității supreme”, în cazul de față a lui Stalin, a spus istoricul. 

Totodată, populația din Basarabia a fost supusă deportărilor, care au avut loc în trei valuri. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane, deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

În primul val au fost deportați moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, primarii, în cel de-al doilea – oamenii înstăriți și activiștii partidelor românești, iar în cel de-al treilea val, din 1951 – elementele religioase considerate a fi un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist.

„Scopul era de a elimina elementul social înstărit, oameni care cât de cât aveau o demnitate, o verticalitate, care pot gândi, pot pune întrebări, nu le trebuiau autorităților sovietice cei din categoria socială care venea în contrasens cu ceea ce anunța mesajul oficial”.

Rusificarea forțată

 Imediat după război, Stalin a declanșat o acțiune masivă de colonizare și rusificare a Basarabiei. Conform statisticii oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni , în majoritate ruși, s-au stabilit în RSS Moldovenească.

Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat, creând antagonisme în cadrul populației. 

În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească”, și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile “moldovenească” și rusă.

Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 .

Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.

„Propaganda sovietică a fost una dintre cele mai bune propagande din toate timpurile istorice și de aceea a fost și cu bătaie lungă. Suntem de peste trei decenii de la destrămarea URSS și mai sunt nostalgici care visează la epoca de aur a acestei perioade sumbre”, crede Ion Xenofontov. 

Efectele propagandei sunt vizibile și astăzi, întrucât experții au constatat de nenumărate ori caracterul divizat al societății. O demonstrează și datele studiilor. 

Potrivit recensământului din 2014 din R. Moldova, două milioane de persoane se considerau etnici moldoveni, 192 de mii – români, iar 111 mii – ruși. De notat că numărul etnicilor moldoveni și ruși a scăzut în comparație cu recensământul din 2004, iar cel al românilor – a crescut. 

Limba vorbită a fost și ea în mijlocul dezbaterilor de-a lungul timpului. În 2014, 1,5 milioane de persoane declarau că vorbesc „moldoveneasca”, iar 639 de mii – româna. 

Punctul final pe acest subiect l-a pus Curtea Constituțională în 2013, când a constatat că limba de stat în Republica Moldova este româna, întrucât textul Declaraţiei de Independenţă prevalează în raport cu textul Constituţiei. 

Despărțirea de trecutul sovietic. Modelul Țărilor Baltice

La sfârșitul anilor 1980, a început o campanie masivă de rezistență civilă împotriva dominației sovietice. La 23 august 1989, cetățenii din Țările Baltice au format un lanț uman de două milioane de oameni, care s-a întins pe o distanță de 600 km, de la Tallinn la Vilnius. Drept urmare, Gorbaciov a concluzionat că plecarea republicilor baltice devenise inevitabilă. Acest proces a contribuit la dizolvarea Uniunii Sovietice, creând un precedent pentru ca și celelalte republici sovietice să se separe de URSS. 

Estonia, Letonia și Lituania fac parte dintr-o categorie de tranziție post-comunistă separată de fostele republici ”populare” din Europa Centrală și de Est.

În calitate de republici ale URSS, statele baltice au fost pe deplin integrate în sistemul politic și economic sovietic, fără a avea practic nicio posibilitate de a-și exercita autonomia în elaborarea politicilor.

Controlul centralizat al lui Moscovei a fost evident în toate fazele vieții, în special în politica socială de promovare a imigrației masive, care a dus la schimbări radicale în compoziția lor etnică pe parcursul deceniilor de guvernare sovietică. 

Potrivit unor analize istorice, la momentul independenței, exista o teamă generalizată că, după 50 de ani de apartenență sovietică, limba și cultura celor trei națiuni baltice se vor reduce, chiar vor dispărea, în decurs de o generație sau două.

Din acest motiv, toate cele trei țări baltice au introdus politici menite să asigure renașterea limbii și culturii naționale. Aceasta a inclus elaborarea unei noi narațiuni istorice: condamnarea ocupației sovietice din 1940 ca fiind ilegală și comemorarea suferințelor poporului, în special a represiunilor și deportărilor prin care atrecut din 1940-1941 și 1945-1953.

Fiecare dintre cele trei țări a declarat restaurarea națiunii suverane care a existat între 1918 și 1940, subliniind că „dominația sovietică asupra statelor baltice în perioada Războiului Rece a fost o ocupație și o anexare ilegală”.

La mai mult de 30 de ani de la redobândirea suveranității lor, Estonia, Letonia și Lituania au devenit membri stabili din punct de vedere politic și prosperi din punct de vedere economic ai comunității europene. Procesul de reconstruire a națiunii a fost înglobat într-o agendă mai largă de europenizare, care a implicat, de asemenea, respingerea moștenirii sovietice.

Freedom House clasfică toate cele trei state baltice în rândul societăților libere, cu scoruri combinate pentru drepturile civile și politice de 94 (Estonia), 89 (Letonia) și 90 (Lituania) – cu mult înaintea Rusiei (20), depășind totodată Republica Moldova (62) și Ucraina (61).

În mod similar, indicele de democrație liberală Varieties of Democracy le clasează printre cele mai democratice țări din lume.

Estonia ocupă locul 6, Letonia – 30, Lituania – 27, Țările Baltice fiind cu mult înaintea Rusiei, care se clasează pe locul 151, dar și a Ucrainei (locul 99) și Republicii Moldova (locul 47). 

19/12/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

FOAMETEA, TEROAREA ȘI ȘANTAJUL – INSTRUMENTELE FOLOSITE DE COTROPITORII SOVIETICI PENTRU SUPUNEREA BASARABENILOR

Istoricul Anatol Petrencu, președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova, a menționat în timpul unui interviu acordat agenției de presă IPN, preluat de Timpul md., că nostalgicii perioadei sovietice ar trebui să cunoască faptul că regimul de atunci era unul bazat pe teroare, frică și șantaj, notează IPN.

La doi ani după genocidul foametei din 1946-1947, în Basarabia începea o altă dramă a țărănimii, la 6 iulie 1949 fiind organizat cel mai mare val al deportărilor, operațiune numită codificat „IUG”.

Peste 11 mii de familii, 40 de mii de persoane au fost strămutate în regiunile Kazahstanului de Sud, precum și în regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk.

„Al doilea val al deportărilor a avut loc în 1949 când lumea deja ieșise din foamete. Aici la fel s-a impus factorul politic și ideologic, legat de colectivizarea agriculturii. În Basarabia, în perioada interbelică, țăranii au fost împroprietăriți cu până la 6 hectare de pământ. Când a venit puterea sovietică în 40, pământul a fost naționalizat, dar lăsat țăranilor pentru a fi lucrat. În 49 s-a venit cu al doilea val de deportare, pe motiv că oamenii vizați erau așa-numiți „exploatatori sau chiaburi”.

Era invocat motivul exploatării omului de către om. Oamenii, de frica deportărilor, au scris mii de cereri pentru a intra în colhozuri. Uniunea Sovietică a fost un stat bazat pe frică și șantaj”, a spus Anatol Petrencu.

Operațiunea criminală a fost organizată în secret cu mult timp înainte de noaptea deportărilor, spune istoricul. Cot la cot cu ocupanții au lucrat băștinașii care au trecut de partea regimului.

Rusia a câștigat războiul împreună cu aliații, cu americanii, cu Occidentul. Administratorii care au venit în Basarabia în 1944 se comportau cu aere de superioritate, de învingători. Dar comportamentul lor era departe de a fi civilizat, erau bețivi, înjurau, furau bunurile oamenilor. La fel cum face acum armata rusă în Ucraina. Imaginea ocupantului a rămas în memoria oamenilor drept una negativă. În Basarabia au existat colaboraționiști, oameni care s-au dat cu puterea sovietică și au întocmit listele deportaților. În 49 listele au fost întocmite în primării. Acești colaboraționiști nu au fost iertați. Acest fenomen era posibil pentru că erau oameni invidioși pe cei mai înstăriți”, a explicat președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova.

Cel de-al treilea val al deportărilor a avut loc în 1951 și a vizat, în special, elementele religioase considerate un potențial pericol la adresa regimului. Operațiunea numită codificat „Sever” a presupus strămutarea în Siberia a peste 700 de familii.


„Motivele celui de-al treilea val au fost religioase. „Martorii lui Iehova” sunt categoria de oameni care nu votează, nu acceptă serviciul miliar și sovieticii au decis să-i deporteze. Pe motivul deportării „martorilor lui Iehova” au fost incluși în liste și intelectuali, oamenii critici față de regim, rezervați față de politica regimului sovietic. Urmările acestor deportări au fost catastrofale pentru că au plecat cei mai buni gospodari. Au fost deportați oamenii care chiar și la locurile de detenție au ridicat agricultura. Nostalgicii de astăzi trebuie să cunoască aceste lucruri.

Trebuie să înțeleagă că Uniunea Sovietică a promovat o politică represivă”, a spus istoricul Anatol Petrencu.

14/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: