CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mesaje peste timp de la Domnul Mihai Eminescu: ”Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”

 

Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187

 

„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise;

ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea printre poloni, unguri, tătari şi turci; ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

Mihai Eminescu – 14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169

„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională;

dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate;

despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui.

Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…)

Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.”

Cine crede că România își va găsi un drum copiind modele mai mult sau mai puțin viabile se înșală, vrea să ne spună Eminescu atunci când avertizează pe cei care gândeau la un panaceu universal miraculos care poate să rezolve toate neajunsurile oricărei societăți.

„Cum numim pe aceia care zic c‑au descoperit o singură doctorie pentru toate bolile din lume, un leac fără greș, care, de ești nebun, te face cu minte, de‑ai asurzit, te face s‑auzi, în sfârșit orice‑ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot c‑o alipie te unge și tot cu‑n praf te‑ndoapă? Pe un asemenea doctor l‑am numi șarlatan. Ce să zicem acum de doctorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre, tot cu‑n praf ne‑ndoapă, care cine știe de ce o fi bun? (…) Aceste prafuri și alifii le‑am luat de ni‑i acru sufletul de ele și tot rău. Or fi bune buruienile acestea pentru ceva, dar se vede că nu pentru ceea ce ne lipsește tocmai nouă” (Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, pag. 25).

Nemulțumirea lui Eminescu exprimată atât în poezie, dar mai ales ca jurnalist venea din faptul că potențialul acestui neam nu e valorificat. El deplânge în Scrisoarea a III-a soarta românilor, blestemați parcă să li se predea lecții de patriotism, de cultură și viață autentice din partea unor nulități: „Tot ce‑n țările vecine e smintit și stârpitură/ Tot ce‑i însemnat cu pata putrejunii de natură/ Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții/Toți se scurseră aicea și formează patrioții”.

Eminescu știa că Dumnezeu dăruise acestui neam o țară rodnică, bogată, în care puteau trăi liberi de sărăcie și greutăți. Vorbind despre trecutul glorios și despre prezentul mizer în care se bălăceau românii spre sfârșitul secolului al XIX‑lea, ziaristul de la Timpul nu putea să nu constate cu tristețe:

„Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor. Sărăcia trebuie luată în înţelesul ei adevărat. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.

Calităţile morale ale unui popor atârnă – abstrăgând de climă şi de rasă – de la starea sa economică. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c‑au avut ce‑i trebuia” (Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, p. 30).

 

Imagini pentru Eminescu photos

Mihai Eminescu – n.15 ianuarie 1850, la Botoşani, d.15 iunie 1889, București. 

„Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.”

 

06/03/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea celui mai cunoscut portret al lui MIHAI EMINESCU

 

Fișier:Eminescu.jpg

 

 

 

 

Jan Tomas, cehul care a realizat cel mai mediatizat portret al lui Eminescu.

 

 

 

Dintre cele patru fotografii-portret certificate ca fiind ale lui Eminescu, una singura a facut „cariera”.

Ea a ajuns sa se identifice cu efigia poetului national, cu intreaga sa poezie, cu poezia romantica in general si poate chiar cu intregul romantism european.

Daca am face o statistica riguroasa a tuturor multiplicarilor acestei imagini (tinand cont de toate caietele si manualele scolare, de editiile populare ale poeziilor, de editiile critice si de lux, de afise, pliante, plicuri, timbre filatelice si postale, bancnote, monede, medalii etc.) am ajunge la peste un miliard de exemplare.

Eminescu este, fara indoiala, mai mult decat un brand. Este un simbol, oricat ar incerca unii sa-l profaneze.

Fotografia blazon din 1869 s-a impus de la sine, prin eliminarea naturala a tuturor celorlalte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cele patru portrete care alcatuiesc „careul de asi” al imagologiei Eminescu sunt, in ordine cronologica: cel din 1869, facut la Praga, in atelierul lui Jan Tomas, cel din 1880, facut la Bucuresti de Frantz Duschek, cel din 1884, facut la Iasi, de Nestor Heck, si cel facut de Jean Bieling la Botosani, in 1887-1888.

Incercarea de a consacra o imagine reprezentativa a poetului a facut-o Maiorescu, ilustrand editia princeps „Poesii” cu portretul din 1880, facut de Frantz Duschek.

Dupa moartea poetului, imaginea „livrata” publicului a fost cea a lui Jean Bieling de la Botosani, reprodusa pentru prima oara in volumul „Henriette si M.Eminescu” (Iasi, Editura Saraga, 1893).

 Fotografia convenea imaginarului unei epoci in care Eminescu era considerat filosoful pesimist, care a murit nebun, in mizerie.

Portretul apare pe coperta primelor editii Saraga, pe carti postale, insa aceasta „emblema” va fi in scurt timp refuzata de contemporaneitate.

Fotografia nu-l reprezenta pe poetul de geniu, ci, asa cum spunea Ion Scurtu in 1903, „este potrivita numai pentru a nedreptati pe poet si a falsifica in ochii publicului imaginea fizionomiei adevarate a lui Eminescu”.

Se facea, asadar, inca de pe atunci, referire la necesitatea unui chip ideal, model inconfundabil, absolut si abstract.

Cea de-a treia fotografie, realizata de Nestor Heck la Iasi (1884), a avut o popularitate redusa.

Criticii literari si publicul larg au respins-o, deoarece au recunoscut in ea semnele bolii.

Portretul a fost totusi reprodus in coperta editiei Saraga a volumului „Versuri si proza” (1890), pe prima pagina a unor numere consacrate lui Eminescu din reviste ca „Flacara” (1912) sau „Gandirea” (1929), precum si pe coperta editiei Botez din colectia „Clasicii romani comentati”.

Portretul executat de Frantz Duschek in 1880 pentru albumul Junimii (al doilea, in ordine cronologica) a fost considerat, de cei care l-au cunoscut pe poet, drept cea mai fidela reprezentare a lui Eminescu, in sensul realist si complet al cuvantului: un Eminescu frumos si puternic, o figura usor spiritualizata, de luptator.

Fotografia va fi reprodusa in editia princeps din 1883 a poeziilor eminesciene si pe prima pagina a numarului de doliu al revistei „Familia” (1889).

Dar, contrar acestei acceptiuni teoretice a contemporanilor, privind imaginea „oficiala” a poetului, preferinta artistilor plastici si a publicului s-a indreptat, incet-incet, catre prima fotografie, cea executata la Praga, in 1869 de Jan Tomas.

Cehii nu sunt constienti de impactul extraordinar pe care l-a avut una dinte fotografiile facute de un conational al lor asupra culturii si constiintei publice din Romania: poetul nostru national a fost consacrat, ca imagine emblematica, de fotograful praghez Jan Tomas (1841-1912).

Un fotograf important al epocii, dar nu reprezentativ pentru istoria si cultura poporului ceh. Sau, cel putin, care nu e plasat la nivelul corespunzator prestigiului…

Eminescu ajunsese la Praga in septembrie 1869, cu gandul si dorinta de a urma cursurile Universitatii Caroline, a doua ca reputatie in Imperiul Austro-Ungar (dupa Viena). Ca sa se poata inscrie, trebuia sa-si faca o fotografie.

Un functionar excesiv de scrupulos a respins insa cererea poetului, pe motiv ca documentul de absolvire nu era in regula.

 Dupa ce a stat o perioada la fratele sau, Serban, care locuia la Praga, Eminescu a plecat in acelasi an la Viena. Aici, functionarii Universitatii din capitala Imperiului i-au acceptat certificatul de absolvire si l-au inscris fara probleme ca student auditor.

Ca si Eminescu insusi, fotografia facuta la Praga a traversat toata Europa inainte de a fi celebra in Romania.

Pe urmele lui Jan Tomas

Vechiul nostru colaborator Dan Toma Dulciu, pasionat cartofil, a fost recent la Praga, cu gandul de a afla mai multe despre Jan Tomas, fotograful despre care nici studiile din tara, nici cele din Cehia nu ofereau prea multe date.

Practic, nu se stia decat ca era ceh, ca avea un atelier la Praga, in Piata Sf. Venceslas nr.7 si ca i-a facut prima fotografie-portret lui Eminescu (6 exemplare) in 1869.

 „Am poposit in aprilie 2008, la Praga, dorind sa aflu mai multe despre locurile prin care a trecut Eminescu in toamna anului 1869, dar mai ales pentru a cunoaste personalitatea acestui artist fotograf” – povesteste Dan Dulciu.

„Evident, atelierul lui Jan Tomas nu mai exista demult in P-ta. Sf. Venceslas nr. 7, acolo ridicandu-se, de pe la 1910, un hotel impunator.

 Sansa a facut sa gasesc insa, la colectionarii cehi, sapte fotografii de epoca purtand semnatura atelierului lui Jan Tomas.

Ca si in cazul celebrei fotografii de tinerete a poetului, aceleasi caracteristici tehnice si artistice mi-au atras atentia: cartoane fine, provenind de la Viena, cu intentia de a pune in evidenta trasaturile delicate ale chipului reprodus in fotografie…

Dar lucrul cel mai important este faptul ca pe unul dintre portrete este mentionat numarul de identificare al placii fotografice originale, care se pastra in atelierul artistului, astfel incat peste ani si ani sa se poata reproduce, eventual, la cererea clientului, o alta serie de fotografii.

 Deci, nu este exclus ca, pe langa cele sase fotografii ale lui Eminescu, sa mai existe una, pentru uz intern, si cliseul numerotat.

Intrebarea este: unde se pastreaza, in prezent, arhiva lui Jan Tomas?

Se mai pastreaza oare?”.

 

 

Romanian Global News si Certitudinea.ro

17/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MORTI BIZARE, TESTAMENTE CIUDATE SI TESTAMENTE HAZLII…Ce averi au lasat Wilde, Darwin, Carrol, Marx

 

 

 

 

Cele mai  bizare morţi din istorie

 

 

 

 

 

Cele mai bizare morţi din istorie

 

 

 

 

Dracon, un legiuitor din Atena, care a trait in secolul VII i.I.Hr.,  era într-atât de iubit de cetăţenii acestui oraş- stat, încât într-o bună zi aceştia au ales să-şi exprime recunoştinţa faţă de el aruncând asupra lui sub formă de daruri, sute de haine scumpe şi pălării până când îndrăgitul legiuitor a fost în cele din urmă sufocat şi a murit în mijlocul teatrului din Egine, sub un uriaş maldăr de haine.

 

 

 

 

  Studiul în exces poate conduce la moarte, după cum a demonstrat în anul 270 înainte de Hristos, un gânditor grec pe numele lui Philitas din Cos.

Acesta s-a angrenat într-o seară atât de intens în studierea argumentaţiei din spatele folosirii greştie a cuvintelor şi termenilor, încât a uitat să mai mănânce şi a murit de foame şi deshidratare.

 

 

 

 

Primul împărat  care a unificat China, Qin Shi Huand Di, a murit în anul 210 înainte de Hristos, la scurt timp după ce a înghiţit o mare cantitate de mercur în încercarea de a deveni nemuritor, convins conform medicinii tradiţionale chinezeşti că astfel nu va muri niciodată.

 

 

 

 

 

Chryssipus, un filozof grec din şcoala stoicilor, a murit în anul 206 înainte de Hristos, în urma unei crize de … râs!

 El a văzut într-o bună zi un măgar care-i mînca smochinele din livadă. Amuzat de privelişte, filozoful i-a poruncit sclavului său să-i dea măgarului şi o carafă de vin, să nu i se aplece după atâtea smochine. După ce a cugetat o clipă la gluma sa, filozoful a izbucnit într-un hohot care s-a prelungit într-un acces violent de rîs, soldat în final cu moartea sa.

 

 

 

 

 

 

 

 Sfântul Laurenţiu   a fost arestat în urma unei razii declanşată de persecuţiile împotriva creştinilor ordonate de împăratul roman Valerian,  si  a fost condamnat la o moarte cumplită.

Călăii l-au legat cu lanţuri de o frigare uriaşă, după care a fost ars la un foc mic, pentru a i se prelungi astfel chinurile.

Cronicarul Prudentius, martor la sinistra scenă a martiriului, a notat că Laureţiu a glumit cu călăii până în momentul morţii sale.

La un momenta dat, sfântul martir le-a  spus acestora:

 

 „Cred că m-am făcut destul pe partea acesta, întoarceţi-mă la proţap şi pe partea cealaltă, măcar să faceţi o treabă bună”.

  Sfântul Laurenţiu este considerat astazi a fi patronul bucătarilor şi al pompierilor.

 

 

 

 

 

De moarte cumplită  a avut parte în anul 1327 şi regele Edward al II-lea al Angliei care a fost detronat şi închis de soţia sa Isabela şi de amantul acesteia Roger Mortimer.

 

Cei doi i-ar fi născocit un sfârşit de-a dreptul diabolic. Fostul rege ar fi fost legat după care i s-ar fi introdus cu forţa în anus o bară de fier înroşită în foc…

 

 

 

 

 

 

 

 

Stăpânul cetăţii Braunau din Austria, nobilul Hans Steininger a murit în anul 1587 după ce a călcat pe propria barbă şi s-a împiedicat în cădere lovindu-se mortal la cap. Steninger avea o barbă lungă de peste 1, 4 metri pe care o purta de obicei rulată şi legată într-un săculeţ pe care îl avea atârnat mereu la gât. În acea zi fatală, săculeţul fusese uitat la vânătoare.

 

 

 

 

 

 

Perioada medievală a fost de altfel una în care decesle cauzate de torturile oribile, precum şi de accidente bizare, erau deosebit de frecvente.

Un exemplu în această direcţie este moartea din anul 1660 a lui Thomas Urquhart, un aristocrat scoţian, primul traducător al operelor lui Francois Rabelais în limba engleză. Fără să fi auzit probabil de cazul lui Chryssipus, Thomas Urquhart ar fi murit în urma unei crize convulsive de rîs, după ce nobilul scoţian auzise vestea încoronării lui Charles al II-lea.

 

 

 

 

 

In anul 1667,  James Betts, un student al Chorpus Christi College din Cambridge, pe care Elizabeth Spencer l-a ascuns într-un dulap căruia i-a bătut uşile în cuie, în încercarea de a-şi ascunde amantul-student de  tatăl său, John Spencer.

Uitat pare-se în dulap, James Betts a murit în cele din  urmă din lipsă de aer.

 

 

 

 

 

In anul 1771, Adolf Frederick, rege al Suediei a mâncat în dimineaţa zilei de 12 februarie câţiva homari, caviar, varză murată, heringi afumaţi plus 14 porţii din desertul său favorit servit alături de câteva căni cu lapte.

La sfârşit a mai băut o sticlă de şampanie. Până spre amiază regele era deja mort…

 

 

 

 

Luptătorul pentru libertatea grecilor, Athanasios Diakos, a fost capturat  de către turci după ce toţi oamenii săi au fost ucişi , la sfârşitul bătăliei de la Alamana, din anul 1821.

Turcii i-au propus să treacă la Islam, căci nu doar că-l vor cruţa, dar îl vor face colonel. A

thanasios Diakos le-a replicat scurt „m-am născut grec, voi muri tot grec”. Atunci turcii l-au tras în ţeapă de viu.

Conform martorilor vizuali, Athanasios nu a scos niciun ţipăt de durere, ba mai mult după ce a fost ridicat în ţeapă, le-a spus tuturor: „Uitaţi-vă şi voi ce moment şi-a ales Hades să mă ia din lume. Primăvara a venit, iarba verde a încolţit, iar  pomii sunt în floare”…

 

Un avocat şi politician din Ohio, Clement Vallandingham a murit într-un mod stupid în anul 1877 în timp ce demonstra cu propriul pistol modalitatea în care victima unei sinucideri s-a sinucis.

George Herbert, al cincilea Earl de Carnarvon a murit din cauz aunei muşcături de ţânţar survenită exact în momentul în care acesta de bărbierea.

Din cauza înţepăturii insectei, nobilul s-a tăiat cu briciul, infectându-se astfel cu erizipel ceea ce a dus în cele din urmă la o pneumonie fatală.

 

 

 

Isadora Duncan o celebră dansatoare şi balerină interbelică a murit strangulată de propria ei eşarfă, care s-a înfăşurat de roţile unui autovechicul în care aceasta era pasageră.

 

 

 

 

 

Singurul om din lume ucis până în prezent de un cazuar (pasăre din ordinul struţilor care trăieşte în Noua Zeelandă şi nordul Australiei, şi care este celebră pentru agresivitatea sa), este Phillip McClean, care întâlnind un cazuar pe proprietatea sa, a decis ca împreună cu fraţii săi să omoare pasărea cu bastoanele.

După ce australianul a lovit cazuarul, acesta l-a lovit în gât cu piciorul, ghearele uriaşe ale păsării retezându-i artera carotidă.

 

 

 

 

 

Celebrul Harry Houdini, maestrul  magiei si al evadărilor incredibile a murit de fapt din cauza unui pumn primit în abdomen. În anul 1926, pe când făcea o demonstraţie publică, Houdini a cerut unui boxer amator să-l lovească în abdomen cu toată puterea.

Lovitura a provocat o ruptură de apendice în urma căreia Houdini a decedat câteva zile mai tîrziu.

 

 

 

 

Sucul de morcovi poate fi fatal în anumit situaţii, după cum a demonstrat Basil Brown, un fanatic al alimentaţiei sănătoase din Croydon, Anglia care în decursul a zece zile a băut numai puţin de 38 de litri de suc de morcovi, gest extrem care i-a provocat o supradoză a vitaminei A în organism precum şi probleme serioase ale ficatului.

 

  Robert Williams un angajat al uzinelor Ford, avea să fie primul om din istorie ucis in anul 1979 de un robot, după ce braţul în greutate de peste o tonă al unui robot industrial s-a desprins şi l-a lovit în cap pe Williams.

 

 

 

 

 

Boris Sagal, un producător de filme documentare a murit în timpul filmărilor la serialul TV World War III, după ce fără să-şi dea seama a mers înspre palele pornite ale unei elice de elicopter sfârşind aproape decapitat.

 

 

 

 

David Grundman este şi el primul om care a fost ucis după ce a tras cu puşca într-un uriaş cactus saguaro din Arizona. După câteva gloanţe trase în planta imensă, un braţ al cactusului s-a desprins şi l-a lovit în cap.

 

 

 

  Garry Hoy, un avocat din Toronto, Canada, a murit  în anul 1993 într-o încercare de a dovedi forţa unui geam incasabil de la fereastra etajului 24 al unei clădiri, a decis să se izbească cu toată puterea de geam, după cum mai făcuse de câteva ori. Din nefericire pentru el şi pentru spectatorii îngroziţi, geamul nu a rezistat…

 

 

 

 

 

 

Jose Luis Ochoa, un spectator al o luptă ilegală de cocoşi din Tulare County, California, a intrat în istorie drept primul om ucis de un cocoş, după ce unul dintre cocoşii care averau ataşaţi de picioare pinteni lungi şi foarte ascuţiţi, a sărit din ţarcul de luptă şi l-a lovit accidental în picior, secţionându-i astfel artera femurală.

 

 

Edward Archbold din West Palm Beach, Florida, a reuşit trista şi inutila performanţă de a fi primul om din lume care a murit după ce a mâncat sute de gândaci în cadrul unui concurs de mâncat gândaci de bucătărie.

 

 

 

La capitolul morţi bizare se califică din plin şi un bielorus în vârstă de 60 de ani care a fost ucis de un castor pe care îl prinsese şi vroia să facă o fofografie cu uriaşul rozător.

Castorul disperat să scape, l-a muşcat pe bătrân atât de tare de picior, încât i-a retezat artera femurală, fapt care a dus la o hemoragie masivă, urmată de deces.

 

 
 

TESTAMENTE CIUDATE, TESTAMENTE HAZLII

 

Virgiliu, renumitul poet antic, autor al epopeii Eneida,inainte de a muri, furios ca nu reusise sa incheie decat 12 carti din opera proiectata (spre deosebire de cele 24 ale Iliadei homerice),  i-a conjurat, de pe patul de moarte pe apropiatii sai, sa-i arda opera si doar interventia imparatului Augustus, marele sau protector, l-a determinat pe Virgiliu sa se razgandeasca, oferindu-ne sansa sa-i citim si azi superbele versuri.

Nu intotdeauna geniul te face si bogat…

 

Site-ului britanic ancestry.co.uk, spune pe buna dreptate ca geniul nu merge intotdeauna mana in mana cu norocul sau cu bogatia.

Situl a a publicat peste 6 milioane de  testamente din epoca victoriana si prima jumatate a secolului XX, putand astfel sa mai aflam ca

Printre sutele de aforisme împrăştiate prin timp de Oscar Wilde, probabil, aceasta este una dintre cele mai veridice:” Nu am nimic cu mine , cu excepţia geniul meu .”

 

Wilde , Darwin, Carroll , Marx nu este întotdeauna geniul face bogat

In imagine celebrul Oscar Wilde

 ” Scriitorul şi poetul   irlandez,a lasat in urma la  data decesului său la Paris, în 1900, un pachet de doar 19 mii de lire sterline. Poate ca  Wilde ar  fi trebuit  să  o asculte pe mama lui, Jane , care ii recomanda  prozaic să se insoare cu o femeie bogata. El, desigur, nu i-a acordat o atenţie .

Destul de saraci au murit si Lewis Carrol (“Alice in tara minunilor”) si D. H. Lawrence (“Amantul doamnei Chatterley”).

 

 Arthur Conan Doyle, „tatăl”celebrului detectiv Sherlock Holmes, a fost si  doctor si scriitor si a folosit atat stiloul cat şi bisturiul.

La moartea sa  moştenitorii au găsit cu echivalentul a trei milioane de lire sterline .

 

Cel mai bine a dus-o   Charles Dickens care, când a decedat  în 1870,a  lăsat moştenire o sumă de şapte milioane de lire sterline in echivalentul de astăzi .

 Moştenirea lui Charles Darwin – cu toate ca  aceasta venea dintr-o familie înstărită –  s-a ridicat la suma impresionanta de 13 milioane de lire sterline,care echivalau in ziua de azi cu 9 milioane de lire sterline. .

Karl Marx i-a lasat fiicei sale, Eleanor o   moştenire  de 250 de lire sterline în momentul  cand  a părăsit în anul 1883  aceasta lume.

Ceea ce nu reprezenta nicidecum  un  capital …

 

– Moştenitorul averii: un trunchi de copac

Celebrul scriitor Lev Tolstoi, este probabil primul în topul celor care au lăsat cele mai neobişnuite testamente din lume. El a lăsat întreaga sa avere nu unei persoane, aşa cum se obişnuieşte, ci unui trunchi de copac.

 

– John B. Kelly, tatal actritei Grace Kelly, decedat in  1960

Kelly a fost un multimilionar, triplu medaliat cu aur, la Jocurile Olimpice. Prin mariaj, fiica lui, actriţa Grace Kelly, a intrat în  familia princiara din Monaco.

Dorinţa lui Kelly a fost ca nota de plată a hainelor cumpărate de Grace să îi revină familiei sale, astfel încât să nu îl ducă la faliment pe ginerele său, printul de Monaco.

– Leona Helmsley,o multimilionara americană, i-a lăsat prin testament fiului ei „plăcerea de a munci pentru a-şi câştiga existenţa”

Leona a specificat că i-a lăsat fiului său ceva ce nu a avut niciodată. Ea a lăsat prin testament 12 milioane de dolari fratelui şi câinelui sau.

Fiica Leonei Helmsley a moştenit o mie de dolari, pentru că „singura afacere bună pe care a făcut-o a fost să se mărite cu actualul ei soţ”.

– Poetul german Heinrich Heine a lăsat în anul 1856 întreaga sa avere soţiei sale , cu singura condiţie ca femeia să se recăsătorească. El a vrut ca măcar un bărbat să regrete moartea sa.

 

– William Shakespeare la decesul sau in 1616 a avut o ultima dorinţă care  a creat multe controverse în privinţa relaţiei scriitorului cu soţia sa, Anne Hathway.

Cerinţa lui William era ca soţia sa să primească patul pe care el a dormit. Mai mult de atât, Shakespeare a ţinut ca pe mormântul său să apară următorul epitaf: “Binecuvantat cel ce cruţă aceste pietre/ Blestemat cel ce ce mută osemintele mele”.

În timp ce multi susţin că inscripţia era destinată profanatorilor de morminte, experţii spun că mesajul a fost unul cu referire la soţia lui, astfel încât la moartea sa, şapte ani mai târziu, Anne nu a putut fi înmormântată alături de defunctul ei soţ.

 

-Scriitorul britanic Charles Dickens,decedat in  1870

“Cei ce vor asista la înmormântarea mea nu vor purta eşarfe, mantii, pălării sau alte absurdităţi similare.”

Pe lângă această dorinţă, Dickens a explicat foarte clar că nu doreşte o înmormantare publică, iar locul şi data ceremoniei nu vor fi dezvăluite publicului.

Cererile sale au fost ignorate. Dickens a fost onorat de catre un vast cortegiu funerar, toţi participanţii fiind îmbrăcaţi în haine specifice evenimentului, exact aşa cum nu a dorit el.

 

– Scriitorul irlandez George Bernand Shaw, decedat: 1950

Ultima dorinţă a lui Shaw a fost ca la înmormantarea sa să nu se facă o ceremonie religioasă şi de asemenea ca nimic din mormântul său să nu aibă formă de obiect religios. I-au fost îndeplinite dorinţele.

 

-Benjamin Franklin, decedat in  1790,  a fost unul din cei mai admiraţi oameni ai lumii vestice din secolul 18. Ultima dorinţă a acestuia a fost ca fiica sa să nu poarte bijuterii scumpe.

Motivul acestei cereri a fost cadoul primit din partea regelui Louis al Franţei: un tablou cu o ramă compusă din 408 de diamante.

Ulterior, rama şi tabloul au rămas în grija fiicei, însă Franklin a realizat un dispozitiv ce a împiedicat-o pe Sarah să îndepărteze diamantele de pe ramă.

 

– Faimosul luzionist Harry Houdini , decedat in  1926, a avut de-a lungul vieţii o pasiune puternică pentru de spiritism. Ultima dorinţă sa a fost ca anual soţia lui să organizeze o astfel de sedinţă pentru ca maestrul iluziei să se arate în faţa ei.

Houdini i-a lăsat soţiei sale o listă cu 10 cuvinte alese la întâmplare, pe care să i le comunice după moarte. Timp de 10 ani soţia lui a ţinut sedinţe de spiritism; Houdini n-a apărut niciodată.

 

– Imparatul francezilor Napoleon Bonaparte, decedat in  1821

Stiati care a fost ultima dorinta a lui Napoleon? Lasand deoparte monumentalul sau testament, care se intinde pe zeci de pagini, imparatul francezilor a mai vrut ceva: ca dupa moarte, capul sa-i fie ras si suvitele de par daruite prietenilor sai. Printr-o curioasa intamplare, chiar aceste suvite, in care s-a gasit o cantitate foarte mare de arsenic, i-au determinat pe unii istorici sa presupuna ca Napoleon ar fi fost otravit cu buna stiinta de catre englezi.

Astfel, nu mai există nici o umbră de îndoială asupra faptului că Napoleon a fost asasinat.

 

– William Hearst, unul dintre cei mai mari magnaţi din  presa,  a lăsat cu limbă de moarte ca fiecare persoană ce va dovedi că este copilul său, să primească un dolar.

– John Bowman, milionar american decedat in  1891 

  Moartea sotiei si a celor doua fiice ale sale l-au adus pe acest bogatas in pragul nebuniei si el a devenit, ca si Houdini, un apropiat al cercurilor spiritiste. Convins ca dupa moartea lui, toata familia se va reincarna  laolalta, magnatul a lasat prin testament suma de 500.000 de dolari, pentru ca servitorii sa-i intretina luxoasa resedinta si sa ii astepte permanent cu masa calda, in cazul in care familia s-ar fi intors flamanda de pe lumea cealalta…

 Dorinţa a fost onorată până în 1950, când contul bancar s-a epuizat…

– T.M. Zink, decedat in 1930

Ultima dorinţă: O bibliotecă interzisă femeilor.

Zink a depus anual la bancă 50.000 de dolari, timp de 75 de ani. Cu dobândă, suma a ajuns la 3 milioane de dolari, suficienţi pentru a construi o librărie interzisă femeilor.

Mai mult de atât, el a interzis expunerea de opere care poartă semnătura vreunei reprezentate a sexului feminin. Familia i-a respectat întocmai dorinţa.

 

– Mortul să fie asezat în picioare la priveghiul său

Angel Pantoja Medina, din Puerto Rico a murit la vârsta de 24 de ani. El a cerut ca, în timpul propriului său priveghi, să fie pus în picioare, îmbrăcat în hainele pe care le purta pe stradă şi să aibă un surâs pe chip.

 

– Testament anulat, dacă iarba de pe mormânt se îngălbeneşte

Un milionar din California a cerut ca testamentul său să fie anulat, iar averea sa să fie donată, dacă iarba de pe mormântul lui capătă vreodată culoare galbenă.

 

– 330.000 de lire sterline moştenire, dacă soţia fumează 5 ţigări pe zi

Un alt „ciudat” a fost şi englezul Samuel Bratt, căruia soţia îi interzicea să fumeze. El i-a lăsat nevestei prin testament 330.000 de lire sterline, cu condiţia ca aceasta să fumeze cinci ţăgări pe zi.

 

– Bypass-ul donat prin testament unui câine

O altă excentricitate a fost făcută şi de americanca Dorothea Edwars, care înainte de a muri a lăsat instrucţiuni familiei să doneze bypass-ul său unui animal.

Legea americană interzice ca bypass-urile să fie transplantate unei alte persoane, dar despre animale nu prevede nimic. Fericitul beneficiar a fost un câine lup, numit Sunshine, care avea nouă ani şi jumătate. Donaţia a salvat viaţa animalului, care avea afecţiuni cardiace.

 

– Testament scris pe o uşă

Un bărbat şi-a scris testamentul pe o uşă. „Actul” a fost semnat de martori şi, după îndelungi dezbateri, a fost acceptat de judecător, care a înregistrat uşa ca „testament oficial”.

 

– Cenuşa împrăştiată în spaţiul cosmic

Directorul şi producătorul serialului Star Trek, a fost atât de îndrăgostit de stele, încât a cerut ca după moartea sa să fie incinerat, iar cenuşa să fie împrăştiată în spaţiu.Visul său a fost realizat în 1997, iar zece ani după aceea, soţia lui l-a urmat.

 

Surse: La Repubblica;The List Universe;  jurnale ro.; adevarul.es.; Descopera.ro; Revista Magazin.ro.

Foto: Shutterstock si  ziare com.

19/04/2014 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: