Lunga istorie a evoluției limbii latine

Limba romanilor [din Roma] a fost latina, pe care Virgilius (15 octombrie 70 î.Hr. – 21 septembrie 19 î.Hr.) o subliniază ca sursă de unitate și tradiție romană. Până în timpul lui Alexander Severus (a domnit 222-235), certificatele de naștere și testamentele cetățenilor romani trebuiau scrise în latină.

Latina a fost limba instanțelor de judecată din Occident și partial a armatei din întregul Imperiu, dar nu a fost impusă oficial popoarelor aduse sub dominație romană.
Această politică contrastează cu cea a lui Alexandru cel Mare Macedon, care a impus greaca în întregul său imperiu ca limbă oficială.

Ca o consecință a cuceririlor lui Alexandru, greaca koine a devenit limba comună în jurul Mediteranei de Est și în Asia Mică.

„Frontiera lingvistică” care împarte Vestul Latin și Estul Greciei a trecut prin peninsula Balcanică.

Romanii care au primit o educație de elită au studiat greaca ca limbă literară, iar majoritatea bărbaților din clasele de conducere puteau vorbi greaca.

Împărații Julio-Claudiani au încurajat standarde înalte de latină corectă (Latinitas), o mișcare lingvistică identificată în termeni moderni ca latină clasică, și au favorizat latina pentru desfășurarea afacerilor oficiale.

Claudius a încercat să limiteze utilizarea limbii grecești și, ocazional, a revocat cetățenia celor ce nu vorbeau latina, dar în Senat s-a servit de bilingvismul său în comunicarea cu ambasadorii vorbitori de limbă greacă.

Suetonius îl citează ca referindu-se la „cele două limbi ale noastre”.
În imperiul estic, legile și documentele oficiale au fost traduse în mod regulat în limba greacă din latină. Interpenetrarea zilnică a celor două limbi este indicată de inscripții bilingve, care uneori chiar se schimbă înainte și înapoi între greacă și latină.

Printre alte reforme, împăratul Dioclețian (a domnit între 284 și 305) a încercat să reînnoiască autoritatea latină, iar expresia greacă hē kratousa dialektos atestă statutul continuu de latină ca „limbă a puterii”.

La începutul secolului al VI-lea, împăratul Justinian s-a angajat într-un efort quixotic de a reafirma statutul de latină ca limbă de drept, chiar dacă în timpul său latina nu mai
Trimiterile la interpreți indică utilizarea continuă a limbilor locale, altele decât greaca și latina, în special în Egipt, unde a predominat limba copta și în medii militare de-a lungul Rinului și DUNĂRII.
Juriștii romani manifestă, de asemenea, o preocupare pentru limbile locale, cum ar fi Punic, Galic și Aramaic, asigurând înțelegerea și aplicarea corectă a legilor și jurămintelor. În provincia Africa, Libico-Berber și Punic au fost folosite în inscripții și legende pe monede în timpul lui Tiberius (secolul I d.Hr.).

Inscripțiile Libico-Berber și Punic apar pe clădirile publice în secolul al II-lea, unele bilingve cu latină.- Miles, Richard (2000) „Comunicarea culturii, identității și puterii”, pp. 58–60.

În Siria, soldații palmyreni au folosit chiar dialectul aramaic pentru inscripții, într-o excepție izbitoare de la regula conform căreia latina era limba armatei.- Adams, J. N. (2003). „‘Romanitas’ și limba latină”. Trimestrialul clasic. 53 (1): 184–205.doi:10.1093/cq/53.1.184

Arhiva Babatha de la Marea Moarta este un exemplu sugestiv de multilingvism în Imperiu. Aceste papirusuri, numite după o femeie evreică din provincia Arabia și datând din 93 până în 132 d.Hr., folosesc în mare parte aramaică, limba locală, scrisă în caractere grecești cu influențe semitice și latine; o petiție adresată guvernatorului roman, cu toate acestea, a fost scrisă în limba greacă. – Rochette, Bruno (2012). „Politici lingvistice în Republica Romană și Imperiu”. Un companion pentru limba latină. pp. 549–563. doi:10.1002/97814443397.ch30. ISBN 978-1-4443-4339-7.

Dominația limbii latine în rândul elitei alfabetizate poate ascunde continuitatea limbilor vorbite, deoarece toate culturile din imperiul roman au fost predominant orale. – Miles, Richard (2000) „Comunicarea cultura, identitatea, și puterea,” în care se confruntă cu putere: cultură, identitate și putere în Imperiul Roman. Routledge. pp. 58–60.
În Occident, latina, denumită în forma sa vorbită latină vulgară, a înlocuit treptat limbile celtice și italice care erau legate de aceasta printr-o origine indo-europeană comună.

Prin natura sa, latina vulgară a variat foarte mult în funcție de regiune și de perioada de timp, deși pot fi văzute mai multe diviziuni majore. Dialectele latine vulgare au început să se îndepărteze în mod semnificativ de latina clasică în secolul al III-lea în perioada clasică a Imperiului Roman.
Aspectele comune în sintaxă și vocabular au facilitat adoptarea limbii latine. – Stefan Zimmer, „Indo-European”, în Celtic Culture: A Historical Encyclopedia (ABC- Clio, 2006), p. 961

După descentralizarea puterii politice în antichitatea târzie, latina s-a dezvoltat local în ramuri care au devenit limbi romanice, cum ar fi spaniola, occitana, portugheza, franceza, italiana, catalana și româna, și un număr mare de limbi și dialecte minore.

Până la începutul secolului 21, aproximativ 920 de milioane de oameni au revendicat o limbă romanică ca limbă maternă.(”Astăzi, mai mult de 900 de milioane de oameni sunt vorbitori nativi de limbi romanice în întreaga lume”. – Sala, Marius; Posner, Rebecca. „Limbi romanice”.)

Limbile romanice toate au evoluat impreuna cu limba latină vulgară de care au fost puternic influențate, ele nu provin din limba latină clasică, ci multe dintre ele, originar, provin ca și latina dintr-o limba Proto Indo Europeana.

Ca limbă internațională de învățare și literatură, latina însăși a continuat ca un mediu activ de exprimare a diplomației și a evoluțiilor intelectuale identificate cu umanismul renascentist până în secolul al XVII-lea, precum și pentru lege și Biserica Romano-Catolică până în prezent.

Sursa: Jensen, Kristian (1996) „Reforma umanistă a predării latine și latine”, în The Cambridge Companion to Renaissance Humanism. Cambridge University Press. pp. 63–64, reluat de https://ioncoja.ro/putina-istorie-a-limbii-latine/.

Cum și când a apărut limba română?

La această întrebare lingvistul român Marius sala, membru titular al Academiei Române Marius Sala, răspundea într-un articol publicat în revista HISTORIA, nr. 62, din februarie 2007 :

”În loc de „A fost odată …”, am să încep cu răspunsul pe care l-aș da la eventuala întrebare: „Când și cum au apărut cuvintele românești?”.

Întrebarea aceasta derivă dintr-una cu sferă mai largă: „Cum și când a apărut limba română?”

Limba latină

În puținele ore de istorie a limbii române predate la școală se învață că limba română provine din latină. Nu se prea explică însă cum s-au petrecut lucrurile.

Despre modul cum a ajuns latina în Dacia se știu mai multe de la orele de istorie: în urma războaielor dintre Decebal și Traian, Dacia a fost cucerită, în anul 106 d.H., și a fost transformată în provincie romană. Imperiul Roman era, la acea vreme, un stat unitar, în care limba latină servea drept mijloc de comunicare între toți locuitorii Imperiului.

Latina s-a instalat și în noua provincie, odată cu administrația și cu armata romană. La fel ca în celelalte provincii cucerite, într-o primă fază, dacii au fost siliți de nevoile practice ale vieții să adopte latina ca limbă secundară, folosind- o în relațiile lor cu administrația, cu armata și cu coloniștii romani.

Se știe din scrierile latinești că în Gallia, de exemplu, cei care au adoptat la început limba latină au fost nobilii și comercianții. Primii și-au trimis copiii la școli romane pentru că numai astfel puteau promova în magistratura Imperiului. Comercianții aveau și ei interes să o învețe, fiindcă latina era limba comerțului din întregul Imperiu.

În a doua fază, latina a devenit mijlocul de comunicare principal; vechile populații și-au abandonat limba maternă, a cărei sferă de utilizare s-a restrâns din ce în ce mai mult (mai era folosită, probabil, ca limbă de conversație în familie).

Acest proces de adoptare a limbii latine și de părăsire a limbii materne se numește romanizare și a avut loc în toate regiunile cucerite de romani. Latina introdusă în Dacia, vorbită de locuitorii acestei provincii, s-a modificat, cum s-a întâmplat și în celelalte provincii romane; după destrămarea Imperiului (secolul 4), latina s-a dezvoltat în varietăți ce devin, cu timpul, limbile romanice.

Timp de câteva secole a avut loc o evoluție lentă, care a făcut ca latina să sufere schimbări așa de mari încât în secolul 8 se poate vorbi de apariția limbii române, în urma unui proces îndelungat de transformare a limbii latine.

Elementele care dovedesc că în toate provinciile romane se dezvoltă limbi noi (fapte fonetice, forme gramaticale sau cuvinte diferite de cele din latina clasică) apar în textele latinești din Occident încă din secolul 6, ele fiind mai numeroase în tot cursul secolului 7 și la începutul secolului 8: latina din aceste texte nu mai este latină, dar nu este încă nici limbă romanică (română, franceză, italiană, spaniolă).

Într-o excelentă lucrare, Latina dunăreană, I. Fischer a arătat că postularea unei faze romanice, de tranziție între latină și limbile romanice individualizate, are un echivalent în logică, citând în acest sens forma dată celebrului tip de raționament antic numit sorit de filozoful grec Chrysippos: care e momentul când firele de nisip devin prin acumulare o grămadă de nisip?

Pentru a determina momentul când acumularea cantitativă a firelor de nisip devine o nouă calitate, grămada, filozoful stoic propune o perioadă de „repaus”, de abținere de la o afirmație; după acest „repaus”, se poate constata neîndoielnic apariția „grămezii”. Or, perioada de „repaus” între limba latină și fiecare dintre limbile romanice individualizate corespunde fazei latinei romanice din fiecare provincie.

Substratul romanic

Am prezentat pe larg cum au apărut limbile romanice, deci și româna, evocând fapte mai puțin cunoscute cititorului român. Precizez astfel că, de fapt, primele cuvinte româna le are de la mama ei, latina. Într-un episod următor o să arăt tot ce este esențial pentru istoria primelor cuvinte românești, cele moștenite de la limba-mamă: câte cuvinte avem din latină, legătura dintre istoria românilor și limba lor, evoluția în română a cuvintelor moștenite, dispariția unor cuvinte latinești, urme ale unor cuvinte latinești dispărute etc.

Spre deosebire de alte studii consacrate istoriei lexicului românesc moștenit din latină, în încercarea mea de a face cât mai clară această istorie, voi compara, ori de câte ori va fi posibil, cele petrecute în română cu situația din celelalte limbi romanice-surori. Pentru a satisface curiozitatea unor eventuali cititori, spun de pe acum că româna a moștenit din latină aproximativ 2.000 de cuvinte-bază (în numărul acesta nu sunt incluse cuvintele derivate); același număr de cuvinte s-a păstrat în fiecare dintre limbile romanice.

Unele dintre aceste cuvinte (500) au fost moștenite în toate limbile romanice, sunt panromanice; altele s-au conservat numai în una sau în unele dintre limbile romanice. Am arătat mai sus cum s-a produs romanizarea lingvistică, cum vechile populații și-au abandonat limba în favoarea latinei. Adaug acum că limbile vechilor populații au lăsat urme în lexicul latinei din diversele provincii ale Imperiului. Este firesc ca băștinașii daci romanizați să fi denumit, vorbind latinește, prin cuvinte din limba lor unele noțiuni pentru care, din diverse motive, nu aveau la îndemână cuvinte latinești.

Termeni referitori la flora și fauna regiunii sau la forme de relief de mici dimensiuni, precum și termeni speciali din domeniul unei profesiuni importante la daci, păstoritul, acestea erau cuvintele cele mai potrivite spre a fi adoptate de lexicul latinei dunărene. Istoria acestora este deosebit de interesantă, mai ales dacă se compară cu situația cuvintelor similare din celelalte limbi romanice.

Toate sunt cuprinse sub denumirea de substrat romanic. Istoria lor este tulburătoare, pentru că limbile preromane nu sunt cunoscute direct, spus altfel, nu avem texte dace, celtice, iberice. Spre a fi detectate se folosesc metode speciale. Și pentru ca lucrurile să fie și mai provocatoare, semnalez că latinii, popor indo-european venit în Europa cu 6 milenii în urmă, au o serie de cuvinte (vinum, oleum „ulei”, rosa „trandafir”) care nu se pot explica decât printr-un substrat mediteraneean. Și despre istoria lor sunt multe de spus.

Sunt mai multe consemnări ale faptului că după cucerirea Daciei a urmat o colonizare intensă, cu un mare număr de cives romani.

Pentru ca numărul lor să fie cât mai mare s-a lansat formula „magică” Dacia Felix!…

Colonizarea Daciei va fi fost, în principiu, deschisă tuturor, ex toto orbe romano! În fapt, avem motive să credem că numărul cel mai mare de coloniști au venit din Italia, din Sudul Italiei mai ales!

În acest sens pledează în primul rând calitatea limbii române, care se dovedește că are la bază o limbă latină ai cărei purtători o vorbeau perfect! O vorbeau impecabil pentru că le era limba maternă! Dovezile arheologice susțin și ele că în Dacia opera de colonizare a fost de o intensitate fără egal în tot imperiul roman!

De ce numai Dacia a fost prezentată cu acest atribut, Dacia Felix? De ce nu ne-a rămas o Galia Felix sau o Hispania Felix?

Pentru că, foarte probabil, aceste provincii nu au fost ținta unei colonizări intensive, ci romanizarea s-a produs în alt fel, cu alte mijloace și într-un răstimp incomparabil mai mare!

În cercetarea vastului și complexului fenomen numit romanizare, trebuie să avem în vedere și detaliul semnalat mai sus: statutul de civis romanus!… Era teribil de atrăgător! De dragul acestui statut făcea, merita să înveți limba unor cuceritori atât de corecți,de generoși, care îți ofereau posibilitatea de a deveni egalul lor!

Opera de colonizare efectuată de romani, precum se ştie, a fost, spre deosebire de cea a grecilor, susţinută în primul rând prin agricultori, deseori soldaţi-agricultori.

Cucerirea Daciei, a fabuloasei Dacii, nu oferea oare o soluţie şi pentru aceşti ţărani sud-italici, a căror rusticitate o regăsim atât de bine conservată în caracterul rustic, ţărănesc al latinei de la baza limbii române?

Lăsăm pe alţii, mai pricepuţi, să dea un răspuns acestor întrebări şi mai ales în chestiunea originii celor ce au colonizat Dacia, aducând aici limba latină şi implantând-o pentru totdeauna.

Ceea ce noi ne-am pricepe propriu-zis să facem ar fi să vedem ce răspuns ne sugerează situaţia lingvistică în care ne aflăm.

Să vedem deci care ar fi realitatea, astăzi pipăibilă, de care se cuvine să ţină seama istoricii atunci când, studiind chestiunea propusă, vor avea de ales între mai multe ipoteze.

Căci, fireşte, o ipoteză a istoricului, care nu rimează cu realitatea lingvistică, nu face nici două parale!

Aşadar, ne spune oare limba română ceva despre originea celor ce au colonizat Dacia?

Cercetările pe care le-am făcut ne-au permis să răspundem indirect întrebării de mai sus. Căci am ajuns la concluzia că limba latină adusă în Dacia a fost de o calitate excepțională.

Româna a moștenit din latină o sumedenie de elemente lingvistice de mare subtilitate expresivă, care nu puteau fi cunoscute decât de vorbitori nativi ai limbii latine, cives romani a căror limbă maternă era limba latină! (Vezi textele publicate pe acest site în legătură cu limba maternă a celor care au adus latina în Dacia!)

Această concluzie rimează numai cu originea italică a latinofonilor veniți în Dacia. Veniți din Italia, din sudul Italiei cel mai probabil, iar nu ex toto orbe romano!

În final ne punem pentru prima oară și următoarea întrebare:

Nu cumva faptul că în sudul Italiei a existat un puternic substrat tracic a determinat o mai bună și mai trainică osmoză între noii veniți și autotonii geto-daci?!(https://ioncoja.ro/ginta-nobila-latina/).

Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat.
Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă.

Eventual singura limbă pe care o cunoşteau.
Însuşi Iorgu Iordan a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane.
Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte.
Drept care singura şansă pentru nigerieni de a vorbi toţi aceeaşi limbă este să se perpetueze limba foştilor stăpâni.
Aşa au păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias decives romani adunaţi ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini.
Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză există o mare discordanţă.

Acad. Marius Sala: Cum și când a apărut limba română?

Cum și când a apărut limba română?

Am acceptat să prezint, într-o manieră accesibilă unui public larg, istoria sau povestea cuvintelor românești. Dar, în loc de „A fost odată …”, am să încep cu răspunsul pe care l-aș da la eventuala întrebare: „Când și cum au apărut cuvintele românești?”

Întrebarea aceasta derivă dintr-una cu sferă mai largă: „Cum și când a apărut limba română?”

Limba latină

În puținele ore de istorie a limbii române predate la școală se învață că limba română provine din latină, scria acad. Marius Sala într-un articol publicat în revista HISTORIA, nr. 62, februarie 2007 .

Nu se prea explică însă cum s-au petrecut lucrurile. Despre modul cum a ajuns latina în Dacia se știu mai multe de la orele de istorie: în urma războaielor dintre Decebal și Traian, Dacia a fost cucerită, în anul 106 d.H., și a fost transformată în provincie romană.

Imperiul Roman era, la acea vreme, un stat unitar, în care limba latină servea drept mijloc de comunicare între toți locuitorii Imperiului.

Latina s-a instalat și în noua provincie, odată cu administrația și cu armata romană.

La fel ca în celelalte provincii cucerite, într-o primă fază, dacii au fost siliți de nevoile practice ale vieții să adopte latina ca limbă secundară, folosind- o în relațiile lor cu administrația, cu armata și cu coloniștii romani.

Se știe din scrierile latinești că în Gallia, de exemplu, cei care au adoptat la început limba latină au fost nobilii și comercianții. Primii și-au trimis copiii la școli romane pentru că numai astfel puteau promova în magistratura Imperiului.

Comercianții aveau și ei interes să o învețe, fiindcă latina era limba comerțului din întregul Imperiu.

În a doua fază, latina a devenit mijlocul de comunicare principal; vechile populații și-au abandonat limba maternă, a cărei sferă de utilizare s-a restrâns din ce în ce mai mult (mai era folosită, probabil, ca limbă de conversație în familie).

Acest proces de adoptare a limbii latine și de părăsire a limbii materne se numește romanizare și a avut loc în toate regiunile cucerite de romani.

Latina introdusă în Dacia, vorbită de locuitorii acestei provincii, s-a modificat, cum s-a întâmplat și în celelalte provincii romane; după destrămarea Imperiului (secolul 4), latina s-a dezvoltat în varietăți ce devin, cu timpul, limbile romanice.

Timp de câteva secole a avut loc o evoluție lentă, care a făcut ca latina să sufere schimbări așa de mari încât în secolul 8 se poate vorbi de apariția limbii române, în urma unui proces îndelungat de transformare a limbii latine.

Elementele care dovedesc că în toate provinciile romane se dezvoltă limbi noi (fapte fonetice, forme gramaticale sau cuvinte diferite de cele din latina clasică) apar în textele latinești din Occident încă din secolul 6, ele fiind mai numeroase în tot cursul secolului 7 și la începutul secolului 8: latina din aceste texte nu mai este latină, dar nu este încă nici limbă romanică (română, franceză, italiană, spaniolă).

Într-o excelentă lucrare, Latina dunăreană, I. Fischer a arătat că postularea unei faze romanice, de tranziție între latină și limbile romanice individualizate, are un echivalent în logică, citând în acest sens forma dată celebrului tip de raționament antic numit sorit de filozoful grec Chrysippos: care e momentul când firele de nisip devin prin acumulare o grămadă de nisip?

Pentru a determina momentul când acumularea cantitativă a firelor de nisip devine o nouă calitate, grămada, filozoful stoic propune o perioadă de „repaus”, de abținere de la o afirmație; după acest „repaus”, se poate constata neîndoielnic apariția „grămezii”.

Or, perioada de „repaus” între limba latină și fiecare dintre limbile romanice individualizate corespunde fazei latinei romanice din fiecare provincie.

Singura limbă de civilizație până în secolul XII

Primul care a observat că s-a petrecut ceva cu latina a fost împăratul Carol cel Mare (768-814), inițiatorul „Reformei carolingiene” care promova „salvarea” latinei scrise prin întoarcerea la normele latinei clasice. El a adus din Anglia un călugăr savant, Alcuin, pentru a preda latina la mânăstirea Saint-Martinde-Tours.

Împreună cu alți călugări învățați din Irlanda, Anglia și Italia, care știau latinește, a realizat o „purificare” a limbii latine scrise, religioase și administrative, eliminând haosul fonetic și gramatical care cuprinsese limba scrisă sub influența practicării ei orale.

Pentru acest demers a luat ca model latina literară, operele autorilor creștini cultivați și tratatele de gramatică ale Antichității.

Această limbă, cunoscută sub numele de latina medievală, a constituit în Evul Mediu limba bisericii, a administrației și a culturii, singura limbă de civilizație până în secolul 12. Din aceeași epocă avem o altă dovadă, de data aceasta directă, că latina vorbită ce stă la baza limbilor romanice se deosebea de latina clasică.

În 813, Conciliul de la Tours recomandă, în scopul sporirii accesibilității, traducerea predicilor din latină în rustica Romana lingua.

Textul este deosebit de clar în ceea ce privește motivația: quo facilius cuncti possint intellegere quae dicuntur „ca să înțeleagă cu toții mai ușor ce se spune”. După 30 de ani, la 14 februarie 842, este redactat textul Jurămintele de la Strasbourg (Les Serments de Strasbourg), cel mai vechi document de limbă romanică păstrat până astăzi.

Substratul romanic

Am prezentat pe larg cum au apărut limbile romanice, deci și româna, evocând fapte mai puțin cunoscute cititorului român. Precizez astfel că, de fapt, primele cuvinte româna le are de la mama ei, latina.

Într-un episod următor o să arăt tot ce este esențial pentru istoria primelor cuvinte românești, cele moștenite de la limba-mamă: câte cuvinte avem din latină, legătura dintre istoria românilor și limba lor, evoluția în română a cuvintelor moștenite, dispariția unor cuvinte latinești, urme ale unor cuvinte latinești dispărute etc.

Spre deosebire de alte studii consacrate istoriei lexicului românesc moștenit din latină, în încercarea mea de a face cât mai clară această istorie, voi compara, ori de câte ori va fi posibil, cele petrecute în română cu situația din celelalte limbi romanice-surori.

Pentru a satisface curiozitatea unor eventuali cititori, spun de pe acum că româna a moștenit din latină aproximativ 2.000 de cuvinte-bază (în numărul acesta nu sunt incluse cuvintele derivate); același număr de cuvinte s-a păstrat în fiecare dintre limbile romanice.

Unele dintre aceste cuvinte (500) au fost moștenite în toate limbile romanice, sunt panromanice; altele s-au conservat numai în una sau în unele dintre limbile romanice.

Am arătat mai sus cum s-a produs romanizarea lingvistică, cum vechile populații și-au abandonat limba în favoarea latinei.

Adaug acum că limbile vechilor populații au lăsat urme în lexicul latinei din diversele provincii ale Imperiului. Este firesc ca băștinașii daci romanizați să fi denumit, vorbind latinește, prin cuvinte din limba lor unele noțiuni pentru care, din diverse motive, nu aveau la îndemână cuvinte latinești.

Termeni referitori la flora și fauna regiunii sau la forme de relief de mici dimensiuni, precum și termeni speciali din domeniul unei profesiuni importante la daci, păstoritul, acestea erau cuvintele cele mai potrivite spre a fi adoptate de lexicul latinei dunărene.

Istoria acestora este deosebit de interesantă, mai ales dacă se compară cu situația cuvintelor similare din celelalte limbi romanice.

Toate sunt cuprinse sub denumirea de substrat romanic. Istoria lor este tulburătoare, pentru că limbile preromane nu sunt cunoscute direct, spus altfel, nu avem texte dace, celtice, iberice. Spre a fi detectate se folosesc metode speciale.

Și pentru ca lucrurile să fie și mai provocatoare, semnalez că latinii, popor indo-european venit în Europa cu 6 milenii în urmă, au o serie de cuvinte (vinum, oleum „ulei”, rosa „trandafir”) care nu se pot explica decât printr-un substrat mediteraneean. Și despre istoria lor sunt multe de spus.

Latina „îmbogățită”

Înainte de a deveni limba română, latina din Dacia s-a îmbogățit și cu unele cuvinte vechi grecești. Este vorba de cuvinte specifice latinei dunărene, transmise apoi limbii române, inexistente în celelalte limbi romanice. Dacă în Occidentul romanic vechea influență greacă s-a produs prin intermediul grecilor stabiliți pe litoralul mediteraneean (grecii n-au pătruns în interiorul continentului), în latinitatea orientală, care a fost învecinată direct cu o zonă elenofonă compactă, au pătruns cuvinte care prin formă arată că sunt împrumuturi populare, transmise pe cale orală.

Dintre termenii proveniți în latina dunăreană din greacă (cu etimologie sigură sau cu un înalt grad de probabilitate), transmiși limbii române, amintesc pe a amăgi, broatec „brotac”, cir „terci”, jur (din locuțiuni adverbiale ca în jur), martur, a măcina, mesteacăn, mic, papură, proaspăt, putină, stup, stur „țurțure”. Până la „apariția” limbii române (secolul 8), diverse populații migratoare au trecut prin provinciile dunărene ale fostului Imperiu Roman.

De pildă, vizigoții, popor vechi germanic, sunt amintiți în unele manuale școlare, împreună cu regele lor Atanaric, ca fiind cei care și-au îngropat celebrul tezaur Cloșca cu puii de aur (Tezaurul de la Pietroasele) la venirea hunilor (375 d.H.).

Tot despre ei se relatează că au avut un episcop numit Wulfila (Ulfila), care a tradus aici prima Biblie într-o limbă germanică. Limba română nu are însă niciun cuvânt care să fie unanim acceptat ca vechi germanic.

Vechimea influenței slave

Există discuții în legătură cu începutul și durata relațiilor româno-slave vechi. Unii lingviști (O. Densușianu, E. Petrovici) susțin că limita inferioară a pătrunderii elementelor vechi slave poate fi în secolele al VI-lea – al VII-lea, alții propun secolul al IX-lea (G. Mihăilă) sau consideră că elementele vechi slave au început să pătrundă în secolele al VIII-lea – al IX-lea (Th. Capidan, S. Pușcariu, I. Pătruț) sau chiar în secolul al X-lea (I. Bărbulescu).

Împrumuturile vechi slave prezintă trăsături fonetice ale dialectelor bulgare din epoca slavă veche de până în secolul al XI-lea. E. Petrovici susține că unele cuvinte vechi slave au intrat chiar în latina dunăreană, înainte ca aceasta să devină limba română. Termeni ca șchiau <lat. sclavus, jupân, stăpân, stână, smântână, măgură, mătură ar fi astfel de cuvinte vechi slave pătrunse în latina dunăreană. Este sigur că unele cuvinte vechi slave au pătruns în română înainte de separarea celor patru dialecte românești (dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân).

Așa sunt babă, blid, bob, brazdă, clește, clin, clopot, coajă, coasă, colac, coș, cocean, (a) croi, cosiță etc.

Câte cuvinte vechi slave are româna?

Nu se poate stabili cu exactitate cât de mare este acest număr. O lucrare de sinteză asupra problemei a dat G. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română (1960).

Evaluarea elementelor vechi slave din română capătă noi dimensiuni dacă se examinează unitățile lexicale folosite de diverse limbi romanice pentru noțiunile denumite în română prin termeni împrumutați din vechea slavă. Primul care a atras atenția asupra acestui fapt a fost W. Meyer – Lübke, părintele lingvisticii romanice comparate, într-o conferință cu titlul Rumänisch und Romanisch prezentată la Academia Română (1930).

El a arătat că uneori termenului vechi slav din română îi corespunde în limbile romanice occidentale un termen de origine germanică, deci din superstrat.(Acad. Marius Sala în https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cuvinte-vechi-slave-mostenite-de-limba-romana).

Pentru bogat, de origine slavă, avem fr. riche, it. ricco, sp., port. rico, de origine germanică, iar lui (a) păzi, tot din vechea slavă, îi corespund elemente germanice, și anume fr. garder, it. guardare, sp., port. guardar.

În alte cazuri, limbile romanice occidentale au împrumutat ulterior un cuvânt din latină: nume de plante (ca podbeal, știr, bujor, pelin) sau de animale (ca râs, lebădă), ca și unii termeni abstracți (ca prilej, pricină, vrajbă), toate de origine slavă în română au în limbile romanice occidentale corespondente împrumutate din latină (fr. amaranthe, pivoine, absinthe etc).

Aceasta este o probă că unele tipuri lexicale latinești n-au fost destul de puternice ca să poată rezista concurenților apăruți în epoca de bilingvism de la începuturile limbilor romanice sau, pur și simplu, nu au avut șansa să supraviețuiască.

S. Pușcariu a făcut o remarcă interesantă: românii au împrumutat din slavă substantive ca plug, sită, război (de țesut), brici, dar au păstrat din latină verbele corespunzătoare: (a) ara, (a) cerne, (a) țese, (a) rade.

Se poate trage concluzia că termenii vechi slavi au pătruns în română deoarece denumeau instrumente mai perfecționate decât cele ale locuitorilor romanici din Dacia (dar românii n-au încetat să are, să cearnă, să țeasă, să radă).

În ceea ce privește alte cuvinte slave vechi, este sigur că românii au avut termeni moșteniți din latină, chiar dacă nu sunt atestați, pentru că nu se poate presupune că românii nu aveau cuvinte pentru „a vorbi”, „scump”, „drag”, „a iubi”.

Amintesc, în acest sens, faptul că, până nu demult, româna avea termeni latinești moșteniți pentru unele noțiuni denumite astăzi în limba standard prin cuvinte provenite din slavă.

Astfel, în Transilvania au fost moșteniți termeni ca arină (<lat. arena), lard (<lat. lardum), vipt (<lat. victus), cărora le corespund, în limba literară, cuvinte slave ca nisip, slănină, hrană.

Cele 233 de cuvinte vechi slave din vocabularul reprezentativ al românei (bici, boală, bogat, brazdă, ceată, ciocan, (a) citi, (a) clădi, clei, clește, (a) clipi, coajă, (a) coborî, comoară, (a) cosi, coș, (a) croi, cumpănă etc.) ocupă același rang IV ca elementul germanic din vocabularul reprezentativ francez și italian, limbile romanice în care elementul vechi germanic (superstratul lor) este cel mai bine reprezentat.