CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Țăranul patriot Ion Codreanu – un martir al Unirii Basarabiei cu România

 

 

 

  Soldatul Codreanu Ion (1879-1949), țăran, om politic, autodidact și patriot, deputat în Parlamentul României Codreanu Ion, s-a născut la […]

Soldatul Codreanu Ion, țăran, om politic, autodidact și patriot, deputat în Parlamentul României.

 

Codreanu Ion, s-a născut la 30 ianuarie 1879 în satul Ștefănești, județul Soroca, într-o familie de țărani răzeși. Părinții, români-moldoveni, au plugărit în propria gospodărie dar și la marii proprietari de pământuri, pentru a-și întreține familia, bucata de pământ- proprietate privată și animalele domestice din mica gospodărie.

După școala de două clase rusești, unde a învățat să scrie și să citească în rusește, a fost mereu pe lângă părinții harnici, ajutându-i la treburile casnice, țărănești.

Târziu, la vârsta maturității, în 1915, în preajma Primului Război Mondiala fost recrutat în armata țaristă și trimis pe frontul rusesc din Galiția, în armata generalului Brusilov. Ca soldat infanterist, a participat în lupte împotriva Austro-Ungariei, care țineau ocupată Bucovina. Aici a întâlnit țărani români, care vorbeau aceiași limbă ca și în Basarabia, îi primeau cu pâine și sare pe basarabenii moldoveni-români, pentrucă erau frați de un sânge și care luptau pentru dezrobirea românilor bucovineni.

Moldovenii, ținuți închiși între granițele de fier ale Rusiei, nu știau că neamul lor se întinde și în cuprinsul altor țări. În timpul războiului ei au descoperit această mare taină, lărgindu-și astfel orizontul cunoașterii lor naționale. Ajutat de ”pământenii” basarabeni din unitățile militare ruse, a stabilit relații frățești și de camaraderie cu soldații români de pe front, făceau întâlniri și discuții organizate de propagandiști naționaliști. Nour Alexei, un lider al propafgandiștilor,  l-a încadrat pe soldatul I.Codreanu în Mișcarea Națională a soldaților basarabenilor de pe front.

Ion Codreanu era deja cunoscut basarabenilor de pe front, ca luptător al cauzei naționale. În 3 aprilie 1917, se afla printre membrii comitetului ostășesc și aproate de conducerea Partidului Național Moldovenesc, reînființat de președintele Pavel Gore. Influiențat de intelectuali, a pus mâna pe carte, citea românește foarte mult, uneori până dimineața, având o memorie foarte bună, prinde din mers totul.

La 18 aprilie 1917, „moș Ion Codreanu”, așa îi spuneau soldații și camarazii de luptă, pentru că avea 38 de ani, vorbește la un mare miting ostășesc, desfășurat la Odesa, la care au participat aproape 10.000 români moldoveni, care au cerut autorităților ruse drepturi sociale și libertate. S-au strigat  slogane revoluționare, ostașii împreună cu comandanții lor basarabeni, apoi au defilat prin fața hotelului Londra, în care se afla bolnav Vasile Stroescu, venit de la San Francisco (SUA), pentru a participa la evenimentele timpului. El a finanțat manifestarea.

Ca delegat cu experiență propagandistică politică, la 20 mai, Ion Codreanu a participat la primul Congres Studențesc care s-a ținut la redacția ziarului „Cuvânt Moldovenesc” din Chișinău, acolo acționa pentru pregătirea tineretului în contextul național românesc..

La Congresul Țărănesc din mai 1917, românii delegați protestează împotriva faptului că țăranii din unele raione, localități mari din Basarabia nici măcar nu au fost convocați pentru proiectele agrare și cer ca președintele Comisiei să fie un român-moldovean și nu de altă nație. Minoritarii protestează, vociferează, amenință ca pe vremea țarismului și drept urmare, țăranii de etnie română părăsesc sala Eparhială, în care avea loc Congresul, plecând în grup spre localul Zemstvei guberniale.

Acolo deschid propria lor Adunare, sub președinția lui Ion Codreanu și având ca vicepreședinte pe Pan Halippa, V.Bogos și N.Dulea. Mai târziu, însuși generalul rus, Socolov, reprezentatntul primului ministru al Rusiei, împreună cu guvernatorul Schmidt, reprezentantul minorităților, sosesc la Zemstvă, încercând să împace spiritele, sunt de acord și acceptă că românii moldoveni din Basarabia au dreptul la autonomie. Dorința lor va fi adusă la cunoștința Guvernului Provizoriu din Petrograd și atunci, împăcați, românii se unesc într-un singur Congres, împreună cu minoritățile naționale.

La Congresul învățătorilor (25 mai 1917) din Basarabia, unde minoritarii ruși și ucraineni, proslăveau limba rusă și alfabetul chirilic, acest om simplu le-a vorbit învățătorilor și profesorilor următoarele:

„… Eu sunt un om fără învățătură, n-am fost nici un ceas la școala gimnazială. Dar știu ce înseamnă limba mamei, căci pentru dragostea ce i-o port, am fost închis la Varșovia și la Kronștadt. Pentru noi nu poate fi ceva mai sfânt decât limba românească. M-a durut adineaori, când câțiva dintre Dumneavoastă l-ați supărat pe domnul Gore, spunându-i că limba noastră nu-i limba românească. Apoi eu, fraților, am citit prin fel de fel de cărți și am căutat să văd cine suntem noi. Și am aflat că întradevăr noi suntem români. (lungi aplauze). Spuneți fără frică orișiunde: români suntem, români ne cheamă!”.

 Aceiași atmosferă patriotică s-a repetat și la  Congresul preoților, au cerut o „mai largă autonomie pentru Basarabia” și cu această ocazie a fost trecută în revistă o companie de soldați basarabeni, purtând steaguri tricolore românești pe care era scris cu litere latine „Trăiască Basarabia autonomă!”

Un alt eveniment a fost când în ziua de 6 iunie 1917, la gară un eșalon de foști prizonieri români ardeleni și bucovineni, care se înscriseseră voluntari pentru Frontul românesc s-a oprit pentru scurt timp la Chișănău. Partidul Național s-a grăbit să le facă o primire frumoasă, cu masă și băutură.

Astfel, Simion Murafa le-a dăruit un steag tricolor, ca să-l ducă din partea militarilor basarabeni la Alba Iulia, Vl. Herța le dăruiește o frumoasă icoană a Mântuitorului, s-o ducă la Catedrala din Sibiu. Și cu această ocazie, Ion Codreanu s-a aflat printre vorbitori și a sprijinit acțiunea frățească a moldovenilor români-basarabeni și transilvăneni.

La Congresul Ostășesc Moldovenesc, vorbește în favoarea autonomiei Basarabiei, îndemnând pe delegați să voteze în acest sens. În aceeași zi, Congresul a hotărât autonomia și organizarea Sfatului Țării.

În noiembrie 1917, este propus candidat din partea cooperatorilor moldoveni pentru Constituanta Rusă, se include în agitația pro-românească a basarabenilor.

În decembrie 1917, îi convinge pe țăranii din comuna Lozova, judeul Lăpușna,  să-i găzduiască pe ofițerii ardeleni, care, în plină iarnă, nu aveau unde locui.

A fost delegat pentru Sfatul Țării din partea Congresului Ostășesc, face parte din Partidul Național Moldovenesc. A fost deputat  de la 21 noiembrie 1917 până la 27 noiembrie 1918.

Prezent la 27 martie 1918, a votat PENTRU Unirea Basarabiei cu România.

A fost membru al delegației basarabene la Conferința de pace de la Paris din 1919.

 

 

 

 

Ion Codreanu (stânga, pe scaun) în cadrul delegației basarabene la Conferința de la Paris în anul1919.
(Sursă fotografie: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

 

 

 

În anii 1920, 1922, 1927, 1928-1938 este deputat în Parlamentul României din partea Partidului Național Țărănesc și vicepreședinte al Camerei deputaților. În 1931, Ion Codreanu, alături de Constantin Stere, întemeiază Partidul Radical Țărănesc.

După ultimatumul sovietic și ocupația Basarabiei la 28 iunie 1940 de trupele bolșevice, nu s-a refugiat în România, gândind că rușii vor fi loiali cu românii- băștinași, spunând că ”capul plecat, sabia nu-l taie”.

Nu sunt nici bogat, sunt un țăran cu un petic de pământ pe care l-am moștenit de la părinți. Însă politica sovietică stalinistă a fost foarte dură, dușmănoasă și agresivă nu numai cu politicienii sau patrioții români-moldoveni, dar și cu populația pașnică de la sate.

La 25 iulie 1940, Ion Codreanu este arestat de N.K.V.D, averea jefuită, casa pustiită, familia decimată de sovietici.

Este întemnițat fără judecată, purtat prin pușcăriile din Chișinău și Tiraspol, de două ori pe noapte bătut și anchetat, pentru a fi umilit și depărtat de ideile naționale românești. Se îmbolnăvește și își așteaptă executarea.

După un an crunt de detenție la sovietici, serviciul N.K.V.D., la 3 mai 1941, l-a schimbat pe Ion Codreanu, prin grija oficialităților românești, cu comunista Ana Pauker, încarcerată în România, ca agent important al Cominternului, care va deveni ulterior  membru al Guvernului și ministru în echipa guvernului comunist  Gh.Gheorghiu –Dej.

 

În cartea „Generația Unirii”, scriitorul Iurie Colesnic menționează că dr. Nicolae Lupu a publicat la 5 mai 1941 în „Viața Basarabiei” nr.4 o schiță biografică, pe care a întitulat-o ”Moș Ion Codreanu”, în care, foarte frumos descrie portretul spiritual al personajului care în acel moment se afla la Chișinău, în beciurile  închisorii N.K.V.D.: ” … Căci Ion Codreanu n-are alte cusururi decât că e țăran întâi, apoi că e moldovean și a fost revoluționar.

Dar un țăran nu ca toți tăranii. Are el, desigur, apucături comune cu masa țărănească, poartă căciulă până târziu, spre vară și cizme totdeauna. Dar se deosebește grozav încolo, în totul și în toate. Apariția unui om ca dânsul în cursul generației țărănimii, e un fenomen, un rar fenomen.

E o inteligență vie, cu o memorie prodigioasă, cu un spirit de un humor bogat și profund, cu o adâncă înțelepciune. Acest țăran, fără școală, din Ștefăneștii Sorocii, a știut, în cursul lungei cătănii rusești să-și însușească și să adâncească cunoștința întregii literaturi ruse și străine. Ajutat de memoria lui uriașă, nimic nu-i e necunoscut, nimic din ce a citit și a văzut, n-a uitat.

Era o plăcere să discuți cu dânsul. Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Pușkin, Mihailovski, Bakunin, Cernâșevski și mai în urmă, Gorki, Andreev, Bunin și toți titanii gândirii scrisului rusesc din veacul al XIX-lea și începutul celui al XX-lea îi erau familiari. Puțini intelectuali de la noi și de aiurea i-au înțeles și interpretat mai bine ca dânsul. Ba el citise șiCritica rațiunii pure de Kant. Fruntea lui înaltă și mare adăpostea și cuprindea multe.

Folclorul rus și moldovan, cu miile de probverbe – înțelepciunea populară de milenii condensată – cântece, doine, nimic, nimic nu-i era necunoscut, și le povestea cu măiestrie de neîntrecut. …

… Darul lui de povestire e minunat. De la Creangă încoace, n-am avut altul ca el. În adevăr, am pierdut un mare scriitor.”

Revine în țară împotriva dorinței sale (prefera torturile închisorilor sovietice, numai să nu fie schimbat cu evreica bolșevică, cominternista Ana Pauker).

După întoarcerea din detenția rusească sovietică, cu sănătatea degradată, cu ficatul și rinichii distruși de temnicerii sovietici, din închisoarea stalinistă, este preluat de Siguranța română, iar din 1946 și de serviciile KGB-ului sovietic, care controla toată România.

Bărbatul politic, țăranul autodidact Ion Codreanu, considerat ca „burghez și dușman al poporului”, a fost prigonit, torturat și omorât de regimul comunist sovietic, iar astăzi uitat de contemporani. Un munte de om, moare în condiții neelucidate, fiind înmormântat la Cimitirul Sfânta Vineri din București.

Distincții: Ordine și medalii – Steaua României în grad de Ofițer, Ferdinand I în grad de Ofițer, ș.a.

Fie ca jertfa înaintașilor să nu fi fost zădarnică, iar pilda lor să rămână vie peste veacuri! Avem nevoie de astfel de modele mai ales în zilele de astăzi, când lupta noastră pentru afirmare și românism continuă.

 

                                                 

 Col. (r) conf. univ.  dr. Anatol MUNTEANU, membru AOȘR

prin

 

 

Bibliografie

1.A.N.M., f.727, inv.2, dos.37, p.56.

2.Ir., Colesnic, Generația Unirii, enciclopedie, Chișinău, 2016

3.N.Lupu, Moș Ioan Codreanu, Viața Basarabiei, nr.4, 1941.

4.C.Stere, Documentări și lămuriri politice, București, 1930.

18/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Eroii Marii Uniri exterminaţi în închisorile comuniste. VIDEO

 

 

Cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieţi omeneşti, implacabil şi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuşit să se menţină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâţire a interiorităţii naţionale şi personale ce se dovedeşte greu de remediat.

Instaurată după model sovietic şi de către cadre sovietice Securitatea, braţul înarmat al partidului va fi dublată de Miliţie, o altă instituţie represivă care la nivelul comunelor şi satelor va prelua prerogativele Securităţii .

În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniţi de la periferia vieţii sociale, ajutaţi de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea şcolite la Moscova. Dacă în anii ’45 -’60 tortura şi bătaia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea şi delaţiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puţin eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deşi puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziţia ocupată, aparatul Securităţii devenea şi el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaţie creştea şi ea

La scurtă vreme după ocuparea României de sovietici, în 1944, şi instaurarea comunismului (care a devenit evidentă şi n-a mai lăsat loc nici unei iluzii în 1946, când s-au falsificat alegerile), numeroşi intelectuali şi oameni politici români au fost arestaţi de autorităţile comuniste instalate la conducerea ţării de ocupantul sovietic.

Ei au fost anchetaţi şi torturaţi, au făcut ani mulţi de închisoare (în unele cazuri, fără judecată), au avut parte, ca deţinuţi politici, de un tratament barbar şi de umilinţe greu de imaginat, şi-au ruinat sănătatea (iar unii dintre ei au murit, în timpul detenţiei sau imediat după eliberare).

Cei care au ieşit din închisoare şi-au petrecut alţi ani cu domiciliu forţat sau au trăit o lungă perioadă asemenea unor proscrişi, urmăriţi de Securitate şi supuşi interdicţiei de a publica.

Tragedia care s-a abătut asupra elitelor acestui popor a fost trăită de o ţară întreagă. După estimările istoricilor, în România, în perioada 1944-1964 au fost întemniţaţi, din motive politice, între 1.000.000 şi 2.000.000 de oameni.

Dintre ei, datorită regimului de exterminare din închisori şi lagăre, au murit între 200.000 şi 500.000. Cifrele oscilează în funcţie de modul de calcul (unii istorici iau în considerare numai arestaţii din România, alţii îi au vedere şi pe românii deportaţi din Basarabia în Siberia, unii se referă la deţinuţii politici morţi în închisori, alţii şi la cei care au murit după ispăşirea pedepsei, ca urmare a maltratării din timpul detenţiei etc.).

Oricum, se poate vorbi de un dezastru de mari proporţii al civilizaţiei româneşti.

Represaliile au fost îndreptate cu precădere împotriva oamenilor de valoare din toate domeniile, selectarea lor explicându-se printr-o viscerală ură de clasă a indivizilor de joasă extracţie veniţi la putere, dar şi prin existenţa unui plan secret al forţei de ocupaţie de distrugere a oricărei forme de rezistenţă şi de mankurtizare a unui întreg popor.

Soarta lor impresionează în mod deosebit prin contrastul  dintre respectul de care ei erau înconjuraţi prin tradiţie în ţara noastră şi înjosirea de care au avut parte, în timpul comunismului, fără nici o vină reală.

Arestările  s-au desfăşurat practic fără întrerupere timp de aproximativ douăzeci de ani (1944-1964). S-au remarcat însă două „valuri” de arestări, primul între 1946 şi 1953 (de la scoaterea în afara legii a PNŢ), adevăratul câştigător al alegerilor din 1946, şi până la moartea lui Stalin), iar al doilea în anii 1956-1959 (ca reacţie la revolta anticomunistă din Ungaria din 1956 şi ca dovadă de fidelitate a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej faţă de Moscova, în împrejurările retragerii trupelor sovietice din România în 1958).

 

 

 

Surse:

  www.memorialsighet.ro; romanialibera.ro;

 Alex. Ştefănescu – http://www.romlit.ro/scriitori_arestai_1944-1964

 

 

11/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN MARE ROMAN, UN MARE OM DE STAT SI UN LUPTATOR NEINFRICAT PENTRU UNIREA ROMANILOR – MIHAIL KOGALNICEANU

 

 

Mihail Kogălniceanu – artizan al făuririi statului ROMÂNIA

 

 

 

“N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume” –  Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogâlnic, dar născut la Iaşi la 6 septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român.

 Şi-a făcut studiile în Franţa şi Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865).

 Rugându-se lui Dumnezeu „să ne păstreze români (subl. n.)” în aprilie 1840, în Întroducţie, publicată în „Arhiva românească”, Mihail Kogălniceanu propune să se publice o colecţie a tuturor cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre a le păstra românilor”. Avem, deci, o recunoaştere directă de către Kogălniceanu a apartenenţei sale la naţionalitatea română.
În „Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană”, rostit la 24 noiembrie 1843, M. Kogălniceanu spune, printre altele: „Departe de a fi părtinitorul unui simtiment de ură către celelalte părţi a neamului meu, eu privesc ca Patria mea (passim subl. n.), toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istoria naţională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania.

 Această istorie este obiectivul cursului meu; întinzându-mă,. .., mai mult asupra întâmplărilor Moldaviei, nu voiu trece subt tăcere şi faptele vrednice de însămnat a celorlalte părţi a Daciei, şi mai ales a românilor din Valahia, cu cari suntem fraţi şi de cruce, şi de sânge, şi de limbă, şi de legi”

Deja în august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, M. Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Ţara Românească, „ o Unire care este dictată atât de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese”.

El spunea: „…Pe lângă toate aceste radicale instituţii, singurele cari ne pot regenera Patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amânduror Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mână au vroit să o săvârşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului”.

Românismul, conştiinţa naţională românească ale moldoveanului M. Kogălniceanu se resimt în fiece frază ieşită de sub pana lui.

Din programul ziarului lui M. Kogălniceanu „Steaua Dunării”, care a văzut lumina tiparului la 1 octombrie 1855 (cenzura nu a îngăduit a se numi, potrivit dorinţei redactorului, – „Unirea”), reproducem câteva pasaje care-l caracterizează pe unul dintre cei mai străluciţi oameni politici ai Moldovei din sec. XIX: „Acest jurnal este „Steaua Dunării Române”; prin urmare, politica sa nu poate să fie decât politica seculară a românilor, politică naţională care – spre onoarea publiciştilor noştri – se urmează şi se sprijină de întreaga presă românească,…, politică care se rezumă în aceste cuvinte: autonomia Principatelor, Unirea Principatelor”.

 „Unitatea Principatelor, scrie Kogălniceanu, a fost visul de aur, ţelul isprăvilor a marilor bărbaţi ai României, a lui Iancu Huniad ca şi a lui Ştefan cel Mare, ca şi a lui Mihai Viteazul, a lui Vasile Vodă, ca şi a lui Matei Basarab. Unirea Principatelor a fost ţelul gândurilor şi a celor mai străluciţi dintre domnii fanarioţi; şi cu toată apăsarea străină, totuşi legislatorii noştri din 1830 au înscris în articolul 425 al Legii Fundamentale de atunce (Regulamentul organic – notă) aceste cuvinte repetate din secol în secol până astăzi de toate inimile române: „Art. 425.

Începutul, religia, obiceiurile şi asemănarea limbii lăcuitorilor acestor două Principate, precum şi trebuinţele a ambelor părţi, cuprind din însuşi descălecarea lor elementele nedespărţitei Uniri, care s-a împiedicat şi s-a întârziat din întâmplătoarele împrejurări.

Mântuitoarele folosuri a rodului ce s-ar naşte din întrunirea acestor două ţări sunt netăgăduite! etc. etc.”.

 

 

„Unirea Principatelor, continuă eminentul bărbat al României, inclusiv al Moldovei, este dar dorinţa vie şi logică a marii majorităţi a românilor”.

„Românii, declară Kogălniceanu, au dovedit că sunt demni de libertate”.
În articolul „Profesie de credinţă” Kogălniceanu declară: „Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor Române (subl. n.).

 Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite, nefiind decât sublime expresie a eternei dorinţi a românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui fundare am participat şi eu”.

M. Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărât al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decât atunci când vom fi uniţi”.

Ghidat de aceste convingeri, crezând în idealul Unirii, Kogălniceanu declară următoarele în Adunarea ad-hoc a Moldovei:

„Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfârşit, aceeaşi misie de împlinit”.

Cine ar mai putea pune la îndoială, întrebăm noi, conştiinţa românească a acestui moldovean (moldovean sub aspect teritorial, regional, geografic), a acestui român moldovean cu numele de Mihail Kogălniceanu?

Pe bună dreptate, marele istoric român, tot de origine moldovenească, Nicolae Iorga, spune despre Mihail Kogălniceanu ca este un „genial bărbat de stat” care „domină ca un uriaş istoria modernă a României”, că „ideile naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M. Kogălniceanu de la 1840 până la 1859”.
La 20 iunie 2010, s-au împlinit 119 ani de la moartea unuia din cei mai mari basarabeni pe care i-a avut România.

De fapt, România ca stat, există şi datorită acestui mare bărbat al neamului românesc.
E indispensabil să ne cunoaştem înaintaşii, care s-au luptat pentru dăinuirea şi existenţa noastră!

Surse :spiritromanesc

 Conştiinţa naţională a românilor moldoveni – Gheorghe Ghimpu spiritromanesc.org

 www.wikipedia.org

http://ro.wikipedia.org/wiki/Kogalniceanu

 

30/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: