CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Cuvântarea episcopului unit Iuliu Hossu înaintea poporului adunat pe Câmpul lui Horea din Alba-Iulia.VIDEO

 

 

Foto: Harta Romaniei reintregite dupa Marea Unire din 1918

 

Cardinalul Bisericii Române Unite  Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885, în Milaş, un sat din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud, din părinţii Ioan, preot, şi Victoria.

După promovarea examenului de maturitate, în 1904, a fost primit în clerul Episcopiei Lugojului, care, în toamna aceluiaşi an, l-a trimis la studii teologice la Roma la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 este promovat doctor în Filosofie, iar în 1910 doctor în Teologie.

În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, este hirotonit preot şi numit Primo Prefetto, adică prim-doctorand al doctoranzilor în Teologie de la Colegiul De Propaganda Fide din Roma, unde învaţă studenţi adunaţi din întreaga lume.

Revine în Lugoj unde activează pe rând intre anii 1910-1912,ca protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi Vicar şi secretar episcopesc, fiind promovat în cele din urmă director de cancelarie. La 3 martie 1917 este numit Episcop în scaunul Eparhiei Gherla, rămas vacant, numirea găsindu-l preot militar. 

Episcopul Iuliu Hossu În 1913 este numit profesor la Catedra de Studii Biblice a Academiei de Teologie Română Unită din Lugoj.

În vara anului 1914, aflat într-o călătorie de studii în Germania şi Franţa, participă ca delegat la Congresul Euharistic Internaţional de la Lourdes.

 În aceeaşi perioadă se declanşează şi Primul Război Mondial. Întors din nou la Lugoj, este trimis pe front ca preot militar, în spitale militare ale Imperiului, în Austria, Boemia şi Moravia.

La 3 martie 1917 este numit, prin Decret Imperial, Episcop al Diecezei Gherla.

În octombrie 1918, episcopul Iuliu Hossu a trimis o directivă către credincioşi şi clerici, în care le cerea să recunoască doar autoritatea Sfatului Naţional Român de la Arad, fără să mai ţină seama de guvernul de la Budapesta. Asta se întâmpla cu câteva săptămâni înainte să fie declarată Unirea cu Regatul României.

„Eu aş zice: să înţelegem limpede chemarea vremii şi să împlinim din răsputeri porunca ei. Atunci suntem la culmea chemării noastre şi vom plini toate ce slujba noastră categoric ne impune“, scria Hossu.

„Marele Sfat Naţional a luat în mână organizarea poporului iubit, pentru ca păstrând ordinea şi liniştea, cinstea şi buna rânduială, neprihănit să-şi poată croi soarta şi să vadă întrupat visul care a ieşit biruitor din marea suferinţelor“.

Iuliu Hossu, Ştefan Cicio Pop şi Iuliu Maniu, la şedinţe, in timpul discutiilor privind căile de urmat pentru realizarea statului naţional unitar român, s-au opus unor propuneri de chemare a armatei române ca să ocupe Transilvania, după ce s-a prăbuşit Austro-Ungaria.

N-au vrut ca la conferinţele de pace susţinătorii Ungariei să afirme că a fost o Unire forţată, că s-a încălcat dreptul la autodeterminare.

I-au convins, în cele din urmă, şi pe ceilalţi participanţi la discuţii că ar fi mai bine ca totul să se desfăşoare prin consultarea populaţiei, sub supravegherea gărzilor naţionale, care să asigure şi ordinea publică.   

 

 

 

 

 

Pe 1 decembrie 1918, episcopul  Hossu a citit pe Platoul Romanilor (Câmpul lui Horea) din Alba-Iulia, Declaraţia Unirii .

În Preambulul Rezoluţiei, a rostit memorabi său discurs:

 

Fraților!

Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernic rostește, prin poporul Său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri.

Astăzi prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți Românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Țara mamă, România.

Vă reamintiți când prin sutele de spitale, în zilele de întunerec, povesteam: “Va învinge dreptatea” (întreruperi entuziaste: Te cunoaștem pe Sfinția Ta); vă arătăm că vine ceasul când toți făcătorii nedreptății vor plânge, lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre.

A biruit dreptatea!

Aceasta e ceasul dreptății lui Dumnezeu și al răsplătirii Lui, aceast-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferințele veacurilor, purtată de un neam, cu credința în Dumnezeu și cu nădejdea în dreptatea lui.

Suferințele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare.

(În acel moment ieșea soarele de sub norii, ce acopereau până atunci întreg orizontul, mulțimea rupând într-un entuziasm înflăcărat).

Cuvintele Domnului se împlinesc și aici, întru plinirea dreptății: “Mulți au dorit să vadă ce vedeți voi și nu au văzut, și să aude ce auziți voi și nu au auzit. Ochii voștri sunt fericiți că văd și urechile voastre fericite ca aud”.

Văd ziua întregirii neamului și aud bunăvestirea unirii noastre pe veci cu Țara-mamă: România.

La lumina celor expuse până aici, din încredințarea și numele Marelui Sfat al națiunii române din Ungaria, Banat și Transilvania, rog mărita Adunare națională să binevoiască a primi și a anunța, ca ale sale, următoarele hotărâri…

(P.S.S. Episcopul Iuliu Hossu citește proiectul de rezoluție votat de Adunarea Națională.)

„Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918.

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.

Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia lui.

Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.

Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.”

Fericit am vestit hotărârea judecății lui Dumnezeu prin reprezentanții a toată suflarea românească; fericiți voi, cari ați pecetluit pe veci, Unirea cu Țara-mamă.

O viață întreagă veți mărturisi cu mândrie: “Și eu am fost la Alba-Iulia”!

Fiii fiilor voștri vor chezășui puternic și fericiți, rostind: “Și părinții noștri au fost la Alba-Iulia!” Voi sunteți marea armată a sufletelor alese, a neamului vostru.

De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu și credința poporului Său.

Cântarea noastră de biruință să fie cântarea neamului pe calea lungă și grea a veacurilor:

“Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac și cuvântul Tău adevărul”.

Dreptate și adevăr, la temelia României întregite.

Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu.

Pe pământ pace.

Ziua învierii, să ne luminăm, popoare.

Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită, Amin.

(Urmează îmbrățișarea cu Prea Sfinția Sa Dr. Miron Cristea, atunci episcop ortodox de Caransebeș, în fața mulțimilor entuziaste, cari clamau și plângeau de bucurie).

Prea Sfinția Sa a adăugat cuvintele: “Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați, pe veci, toți Frații României”.

 

(Delirante aclamări)

 

În 1930 Eparhia de Gherla a devenit Eparhia de Cluj-Gherla, mutându-şi sdiulul în oraşul Cluj, Iuliu Hossu fiind numit Episcop de Cluj-Gherla. Aici îl prinde perioada de ocupaţie horthystă ungureasca (1940-1944), o perioadă grea, în care scapă din două atentate: unul la Cutiş, prin dezafectarea unui pod, în august 1943, şi altul la Budac, două luni mai târziu, cu focuri de armă.

Viaţa îi era permanent în pericol şi apropiaţii l-au sfătuit să se refugieze insa Iuliu Hossu a refuzat să îşi părăsescă credincioşii şi a luptatin continuare pentru apărarea drepturilor lor.

În martie 1944, Academia de Teologie din Cluj a fost devastată, iar episcopul insultat de studenţii maghiari. 

După 23 august 1944, până la eliberarea Clujului, episcopul a stat mai mult ascuns  in Palatul de Reşedinţă sau la familii din oraş.

După alungarea ocupantilor maghiari şi-a reluat activitatea, însă eliberarea a adus în ţară comunismul.

Stalin declara că singura armată de care se teme este armata neagră a Papei. Şi începe prigoana. 

La 28 octombrie 1948 inaltul prelat este arestat de autoritatile comuniste şi dus la Dragoslavele. Este transferat mai apoi la Mănăstirea Căldăruşani, iar în 1950 la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei.

 

 

 

 

 

 

În 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la Mănăstirea din Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969 este numit Cardinal „in pectore”.

 

Moare la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

La 5 martie 1973, papa dezvăluie faptul că episcopul Hossu fusese numit in secret cardinal, în anul 1969 .

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/01/o-istorie-a-zilei-de-1-decembrie-video/

 

 

 

 

 

01/12/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Centenarul Marii Uniri. Onisifor Ghibu: articolul „Două autonomii” publicat în 12 noiembrie 1917

 

 

 

 

Imagini pentru o ghibu photos

Onisifor Ghibu (1883 – 1972), intelectual patriot român ardelean, militant pentru Unire refugiat în Basarabia în 1917, a fost un luptător  al deşteptării naţionale în acea bucată de ţară încă ruptă din trupul României.

Doctorand al Universităţii din Jena (Germania) în pedagogie, cărturar, autor a sute de cărţi, luptător pentru unitatea românilor, a fost unul dintre participanţii importanţi la realizarea Marii Uniri de la 1918.

Până a-şi vedea visul împlinit, Ghibu a fost condamnat la moarte de unguri în Ardealul său natal şi a fost vânat de ruşi în Basarabia, unde a pus umărul la înfăptuirea unirii ei cu România. Din martie 1917 îl pleacă la la Chişinău, unde devine unul dintre conducătorii acţiunii de eliberare naţională a românilor basarabeni din 1917-1918.

Împreună cu câţiva fruntaşi basarabeni întemeiază şi organizează Partidul Naţional Moldovenesc.

 De asemenea, conduce efectiv vasta acţiune de organizare a învăţământului în limba română, inexistent în 1917 şi reuşeşte deschiderea de şcoli româneşti în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917.  

 

 

 

 

Tipăreşte apoi ziarul ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”.

În primul număr publică marea ”Declaraţie” – întocmită şi cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.

După ce s-a aflat în fruntea luptei care a dus la unirea Basarabiei cu Ţara Mamă în 1918, s-a întors în Transilvania, unde şi-a împlinit misiunea de a-şi vedea poporul reîntregit la 1 decembrie 1918.

După ’45, Ghibu a fost arestat de comunişti şi a trăit restul vieţii ca o persona non grata în ţara pe care se  luptase să o clădească.

 

„Două autonomii”, este un articol publicat de O. Ghibu  în ziarul „Ardealul (Transilvania)”, la Chișinău, în data de 12 noiembrie 1917.

„Acum când, mulțumită hotărârii congresului ostașilor moldoveni, Basarabia a ajuns să își vadă împlinit visul ei de un veac, pe dinaintea ochilor noștri sufletești trec toate suferințele și toate luptele, pe care le-am dat și noi în Transilvania, pentru dobândirea autonomiei țării noastre.

Când au venit ungurii în Europa, înainte de aceasta cu mai bine de o mie de ani, noi ne aveam țărișoarele noastre, cu voievozi români.

Înfrânți de sălbăticia ungurească, noi ne-am pierdut țara și drepturile.

De atunci și până astăzi nici o clipă noi n-am încetat de a lupta pentru a ne dobândi îndărăt slobozenia pierdută.

Dar, vai, lupta noastră a fost zadarnică. N-au ajutat nici revoluțiile pe care le-am făcut din când în când, n-a ajutat nici suferința de o mie de ani. Ungurii au rămas tari și neînduplecați.

Luptele noastre frumoase, date în cei din urmă 40 de ani, în Duma țării, pentru dobândirea autonomiei Transilvaniei, au fost luate chiar în batjocură de dușmanii noștri. De un astfel de lucru nici nu voiau să audă!

Totuși fruntașii noștri mai credeau că va veni vremea când ungurii vor fi siliți să ne dea autonomia. La începutul bătăliei, în anul 1914, când Austria era bătută de ruși și de sârbi, și când ungurii erau cum nu se poate mai strâmtorați, unii români credeau că, în sfârșit ungurii, acum și de teama României, ne vor da autonomia.

Dar și această nădejde a fost zadarnică. Abia atunci am înțeles noi că autonomiile nu se cer, ci se iau. Dar noi n-o puteam lua, fiindcă n-aveam o oaste națională, care să-și arunci sabia în cumpăna hotărârii. Iar fără oaste nimic nu se poate face.

Când, în sfârșit, ne-am dat seama de aceasta, ne-am întors către țara noastră mamă, către România, și ne-am pus soarta în mâinile ei.

Falnica oaste românească avea să ne dea ea, nu numai ceea ce de o mie de ani am tot cerut de la unguri, dar să ne dea totul, rupându-ne cu desăvârșire de la sânul otrăvit al Ungariei.

Și dacă în trecut n-am putut avea o oaste națională românească în Transilvania, suntem mângâiați că avem cel puțin acum o astfel de oaste în România și în Franța.

Voluntarii transilvăneni plecați din Rusia pe frontul francez vor face ei acum, ceea ce înainte nu s-a putut face. Regimentele ardelenești din România și din Franța sunt cea dintâi oaste națională a noastră.

Umăr la umăr cu oastea din România, ea va ști să biruiască, luând ce ni se cuvine.

Cu toate că pentru moment starea întovărășiților e deosebit de grea din pricina rușilor, păstrăm neclintită nădejdea că Dumnezeu va ajuta acestor oști să-și împlinească datoria lor sfântă de a dezrobi Ardealul de sub mână apăsătorilor noștri.

Precum oastea națională moldovenească a făurit autonomia Basarabiei, așa nădăjduim că și oastea națională ardelenească, mână-n mână cu cea românească, va făuri autonomia Transilvaniei, dar nu sub scutul austro-unguresc, ci sub al României, care s-a jertfit pe sine pentru noi.

Vom fi atunci o țară fericită, la sânul dulce și cald al mamei noastre, pe care o vom iubi cu atât mai mult, cu cât și-a pus în primejdie însăși viața sa pentru ca să ne mântuiască pe noi.

 (http://centenarulromaniei.ro/doua-autonomii-de-o-ghibu-din-12-noiembrie-1917/)

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/08/ziua-de-8-septembrie-in-istoria-romanilor/

08/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: