Prețul de sânge plătit de români în Transilvania din 1918 până în 1920 pentru împlinirea Marii Uniri

 

 

 

 

 

 

 

România de la 1 decembrie 1918 până în 1920

 

Marea Adunare de la Alba Iulia s-a desfășurat în timp ce Transilvania era ocupată de armata austro-ungară, iar trupele feldmareșalului Mckensen se retrăgeau, trecând prin Sebeș și ocolind Alba Iulia, conform înțelegerii cu organizatorii Adunării care au promis că nu vor dezarma soldații germani din grupurile răzlețe.

Condițiile Unirii de la Alba Iulia erau, deci, de dublă ocupație străină. Spunem aceasta pentru cei care mai susțin că Unirea s-ar fi făcut sub presiunea și ocupația armatei române.

Din fericire, după o sută de ani, sărbătoarea Centenarului Marii Uniri s-a făcut fără ocuparea Transilvaniei de către cele două armate străine, cum mai sperau adversarii de atunci, ca și cei de acum, ai României. Numai că România nu mai este aceea, sperată pe atunci de români, și nici măcar aceea dobândită ulterior cu acordul Marilor Puteri.

Au rămas în afara României, chiar de la început, teritoriile întinse din Țara Ungurească, despre care uită adesea să amintească până și istoricii români. Este vorba despre Crișana de Vest, cu cele trei Crișuri, până la Tisa, rămasă la unguri, ca și de Banatul, tot până la Tisa, rămas la sârbi, și cele două treimi din Maramureșul de dincolo de Tisa.

Aceasta, făcându-ne că uităm de ținuturile din Transnistria până în Nordul Mării Negre și de cele din Sudul Dunării: din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Albania și Grecia, până în Peloponez.

Căci România era statul înconjurat din toate părțile de români, până departe, și nu cuprindea nici un sfert din romanitatea orientală de pe vremea aceea, în ciuda multelor exterminări și asimilări forțate ale românilor de către toate fostele populații nomade care s-au stabilit în Peninsula balcanică. Ceea ce amintește de soarta autohtonilor din cele două Americi sau din Australia, care au sfârșit prin a fi închiși în rezervații.

Datorită succeselor armatei române din 1917 și proclamărilor Unirii, semnate de Basarabia (9 aprilie 1918), de Bucovina (18 noiembrie 1918), de Transilvania, Banat și Țara Ungurească (1 decembrie 1918) cu România, au fost uitate pentru moment toate necazurile romanității orientale, căci, față de Moldova și Muntenia, noua Românie putea fi numită, într-adevăr, Mare.

În decembrie 1918 însă, Unirea nu era încă desăvârșită.

La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia s-a hotărât înființarea Marelui Sfat Național Român, alcătuit din 250 de membri. Întrunirea Marelui Sfat Național s-a petrecut la 19 decembrie 1918 în sala Tribunalului din Alba Iulia.

Atunci a fost ales ca Președinte Gheorghe Pop de Băsești, iar ca vicepreședinți: Episcopul ortodox Miron Cristea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Teodor Mihali și Andrei Bârseanu.

Cu această ocazie a fost ales și un fel de „guvern provizoriu” care se va numi Consiliul Dirigent al provinciilor românești din fostul Imperiu Austro-Ungar – stabilit la Sibiu – care hotărâseră Unirea cu România.

Guvernul maghiar n-a recunoscut hotărârile Adunării de la Alba Iulia, nici Unirea cu România, nici Marele Sfat Național Român și nici Consiliul Dirigent, căci, după 3 noiembrie 1918, guvernul maghiar declară independența Ungariei față de Austria și începe reorganizarea țării și, în special, a armatei, considerându-se îndreptățită la autodeterminare ca și restul naționalităților din fostul imperiu, dar fără să acorde, la rândul ei, independența naționalităților din cuprinsul vechiului său teritoriu, din care făcea parte și Transilvania.

După armistițiul de la Belgrad între Puterile aliate și Ungaria, proaspăt independentă, la 13 noiembrie 1918, fără să cunoască situația reală, generalul Franchet d’Esperey, care conducea armata franceză, a fost de acord cu stabilirea unei limite între Ungaria și Transilvania, fără să țină cont de convențiile Antantei cu România, pe care n-o mai considera aliată.

În felul acesta, Ungaria obținea legal un teritoriu din Transilvania, până la râul Mureș, pe care a și început să-l ocupe, cu intenția vădită de a recupera toată Transilvania.

A început atunci, de la sfârșitul lunii noiembrie 1918 și până în aprilie 1919, un adevărat masacru al populației românești. A fost un fel de preludiu al ocupării, tot prin convenții internaționale, a Transilvaniei de Nord, în 1940.

După relatările istoricului Constantin Kirițescu, în județul Arad, au fost uciși 300 de români; la Giurcuța, lângă Huedin, 44 de români arși pe un fel de rug improvizat; la Făget, peste 100 (loc. cit.); la Șiria, 60; în județul Caraș-Severin, 180; la Sighișel, 50 (loc. cit.) și multe cazuri izolate de martiri români omorâți în chinuri groaznice.

La Beiuș, de exemplu, Ioan Ciordaș, membru al Comitetului Executiv al Partidului Național Român și desemnat de Consiliul Dirigent ca Prefect al Județului Bihor și avocatul dr. Nicolae Bolcaș „au fost maltratați, apoi duși la marginea gropii săpate pentru ei într-o vâlcea. Aici supliciul a reînceput. Li s-au tăiat nasurile, li s-au sfărâmat brațele cu paturile puștilor, li s-au înfipt baionetele în gură și în ceafă, li s-au scos ochii și la urmă au fost aruncați în groapă de vii, unul peste celălalt, și acoperiți cu pământ”.

Curios cum toate aceste crime, și multe altele, nu sunt menționate de către istoricii noștri, la fel de curios ca și atitudinea aliaților și, în special, a armatei franceze, mereu favorabile Ungariei, în ciuda demersurilor făcute de către delegațiile române la Paris.

A fost stabilită, totuși, o nouă zonă (Satu Mare, Oradea, Arad) între Ungaria și Transilvania, orașele respective rămânând tot sub ocupație maghiară, și, în mod curios, propunându-se și o „zonă neutră” între maghiari și români.

Deși favorabilă Ungariei, guvernul maghiar a respins hotărârea Conferinței de Pace de la 19 martie 1919 și a demisionat (22 martie 1919) în favoarea guvernului revoluționar de tip comunist-bolșevic, privit cu aceeași îngăduință de către Antantă.

Numai că revoluționarii comuniști, având și sprijinul armatei maghiare, în loc să-și retragă trupele pe noua linie stabilită, au pornit atacul pentru recuperarea integrală a Transilvaniei. Este vorba despre luptele din Munții Apuseni (16-18 aprilie 1919).

Declanșarea unui adevărat război după semnarea armistițiilor dintre toate forțele beligerante a fost evenimentul crucial pentru Armata Română, care i-a oferit prilejul de-a elibera restul Transilvaniei și de a fixa granița promisă de Antantă pe Tisa.

Au fost lupte grele, dar victorioase, ale românilor. Este demnă de remarcat participarea cu această ocazie a două divizii de ardeleni români, dintre care „soldații regimentului Beiuș depuseseră jurământul de credință pe steagul românesc de la Țebea, în fața mormântului lui Avram Iancu”.

Rezultatul bătăliei din Munții Apuseni a fost eliberarea orașelor Satu Mare, Oradea, Beiuș, după care au continuat luptele (19 aprilie – 1 mai 1919) până la alungarea armatelor maghiare peste râul Tisa.

La 2 mai, guvernul revoluționarilor maghiari de la Budapesta face propunerea de încheiere a păcii cu România, promițând că „recunoaște fără nici o rezervă toate pretențiile teritoriale naționale ale românilor”.

Ar fi fost, desigur, frumos ca totul să se termine așa, cel puțin pe Frontul de Vest al României, cu toate că românii din Banat erau încă sub ocupația trupelor sârbești și franceze. Dar n-a fost să fie așa, căci zeitatea cea rea a războiului mai cerea încă sânge de român, și lacrimi, și jale.

Iar bunii și străbunii noștri le-au dat cu prisosință.

––––––––––––––-

Surse:

 Acad. Alexandru Surdu , https://www.art-emis.ro/romania-de-la-1-decembrie-1918-pana-in-1920

 Constantin Kirițescu Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Casa Școalelor, 1923

27 octombrie 1918: Ultimatumul adresat de România trupelor de ocupaţie germane şi austro-ungare, prin care li se cerea să părăsească teritoriul ţării în 24 de ore. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

În timpul Primului Război Mondial, după doi ani de lupte eroice duse împotriva trupelor Antantei, România rămasă singură, ca urmare a părăsirii frontului românesc de către armata rusă aliată, nu mai avea nici o şansă reală de a se împotrivi prin mijloace militare, armatelor germane, austro-ungare, turce şi bulgare, fiind obligată prin Tratatul de la Buftea – Bucureşti să încheie pacea cu Puterile Centrale.

Pacea a fost semnată de către ţara noastră sub presiunea prăbuşirii frontului, ca urmare a revoluţiei bolşevice din Imperiul Ţarist, cu toate că în vara anului 1917 armata română reorganizată şi refăcută câştigase marile victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Tratatul a fost încheiat la 20 februarie/5 martie ora 19, în localitatea Buftea, de lângă Bucureşti, care la acea vreme se afla în teritoriul românesc ocupat de Puterile Centrale.

 

 

 

 

 

Foto: Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace.

 

 

 

 

După numai câteva luni, în data de 27 octombrie 1918, Guvernul român a adresat un ultimatum trupelor de ocupaţie ale Antantei, prin care le cerea să părăsească teritoriul României în 24 de ore şi imediat, în noaptea de 28 octombrie/10 noiembrie spre 29 octombrie /11 noiembrie, Armata română reîncepea operaţiunile militare împotriva Puterilor Centrale.

Cu mari eforturi s-a reușit mobilizarea armatei, adunându-se cca 90 000 de oameni. Trupele române au primit ordin să treacă simultan în Transilvania,Muntenia și Dobrogea.

În același timp, trupele franceze din corpul expediționar, comandat de generalul Franchet d’Esperey au forțat Dunărea pe la Giurgiu, îndreptându-se spre București.

Armata germană, comandată de mareșalul August von Mackensen, a fost obligată să înceapă retragerea spre Transilvania.

Pe 9 aprilie 1918, Sfatul Ţarii din Basarabia proclamase  cu o majoritate zdrobitoare a voturilor, unirea cu România.

Pe 28 noiembrie, reprezentanţii populaţiei din Bucovina au votat pentru unirea cu Ţara, iar pe 1 decembrie acelaşi an, şi reprezentanţii românilor din Transilvania a adoptat o Proclamaţia de la Alba Iulia de unire cu Regatul României, aprobată şi de reprezentanţii saşilor din acest străvechi ţinut istoric românesc.

România Mare se născuse !

 Tratatul de la Versailles a recunoscut toate aceste proclamaţii de unire, în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declaraţia celor 14 puncte ale preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson.

 Rusia sovietică a refuzat însă cu încăpăţânare recunoaşterea Unirii cu România a Basarabiei, teritoriu românesc pe care îl anexase abuziv între anii 1812- 1918.

 

 

 

Foto: Regele Ferdinand decorând militari români care se distinseseră în timpul luptelor.

 

 

Luptele de eliberare a teritoriului național au continuat în Transilvania și în anul următor. La 16/29 ianuarie 1919, trupele române au eliberat orașul Zalău, linia de demarcație cu forţele ungare stabilindu-se pe latura de vest a Munților Apuseni.

Între 16-18 aprilie, armata română a respins un atac ungar, începând astfel ofensiva şi eliberând orașele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea, pentru ca la 1 mai să ajungă la Tisa.

Între 20-23 iulie o ofensivă a trupelor ungare pe Tisa a avut loc între 20-23 iulie, fiind urmată de o contraofensivă a armatei române (24-26 iulie),care a continuat cu  trecerea Tisei și intrarea în scurt timp Armatei Române în Budapesta (4 august), fapt care a dus la prăbuşirea  regimul comunist instaurat de bolşevicii lui Kun Bela în Ungaria.

După eliberarea Ungariei de comunism, a urmat retragerea trupelor române din această ţară, în mai multe etape, între 14 noiembrie 1919 și 20 martie 1920. 

 Nu se uscaseră bine cernelurile de pe iscăliturile tratatelor internaţionale încheiate de Ungaria, că politica amiralului (fără mare) Horthy Miklos, devenit regent al acestei ţări în primăvara anului 1920, a început să se facă simţită. Încă în octombrie 1919,Horthy desemna într-un memorandum „România inamicul numărul unu”, iar ca principal ţel al politicii externe ungare el vedea „rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme”.

Planul său a început să se concretizeze imediat ce a fost posibil să se mişte prin măsuri antiromâneşti.

Nu ne mai poate mira aşadar faptul că, pe  14 noiembrie 1919, la retragerea armatei române, ziarul „Uj Nemzedek” scria:

„Când pe creştetul cetăţii Buda fâlfâia steagul valah totuşi ungurimea considera faptul acesta ca o mântuire şi pe drept, deoarece ştia că după ocupaţia valahă poate urma numai învierea.

Două fapte avem de înregistrat în cartea lui Clio.

Recunoaştem că, desigur regretabil, numai cu ajutorul valah am reuşit şi nu din iniţiativa noastră, al doilea fapt este că nici dracul nu ne poate uni”.