Captivitatea mareşalului Ion Antonescu în URSS

 

 

 

După ce a fost arestat din ordinul regelui Mihai la 23 august 1944, Mareșalul Ion Antonescu, împreuna cu o parte a colaboratorilor săi (Mihai Antonescu, col. Mircea Elefterescu, generalii Constantin Piky Vasiliu și Constantin Pantazi), a fost predat unei garzi   aparţinând partidului comunist condusă de Emil Bodnăraş și deținut într- o casă conspirativă a P.C.R. din Bucureşti.

In ziua de 31 august 1944,   maresalul Ion Antonescu, a fost predat  comandamentului trupelor sovietice de ocupație și transportat pe teritoriul U.R.S.S.

 

La 31 august 1944, din ordinul Consiliului Militar al Frontului 2 ucrainean, generalii I.Z. Susaikov şi A.H. Tevcenkov s-au deplasat la Bucureşti pentru a afla „unde se află mareşalul Antonescu şi dacă-l descoperă, să-l ia sub paza noastră”, aşa cum raporta mareşalul R.I. Malinovski în telegrama trimisă lui I.V. Stalin la 2 septembrie 1944.

 

 

 

 

 

 

Deplasându-se la Comandamentul Militar al Capitalei, generalul A.H. Tevcenkov, şeful Direcţiei Politice a Frontului 2 ucrainean, a discutat telefonic, prin intermediul generalului Iosif Teodorescu, comandantul militar al Capitalei, cu generalul Aurel Aldea, ministru de Interne, şi cu generalul Victor Dombrovski, primarul general al Capitalei.

„După câteva tergiversări şi intervenţii – informa mareșalul R.I. Malinovski conducerea sovietică de la Moscova – ei au declarat că Antonescu a fost arestat, că locul unde se află nu le este cunoscut, dar există o persoană care îl ştie”.

La al doilea „avertisment categoric” al generalului A.H. Tevcenkov, generalul Iosif Teodorescu a luat legătura cu guvernul, după care la Comandamentul Militar al Capitalei s-a prezentat Emil Bodnăraş, reprezentantul partidului comunist, care a declarat că Ion Antonescu se află „sub paza comuniştilor, într-o casă conspirativă”.

După ce s-au deplasat la locul indicat, însoţit de 40 de militari sovietici, generalul A.H. Tevcenkov i-a comunicat lui Emil Bodnăraş că „din cauza pazei proaste, comandamentul sovietic ia asupra sa paza arestaţilor şi îi va transporta în dispozitivul trupelor proprii”.

Reprezentantul partidului comunist a răspuns că „ar fi fost mai bine dacă arestaţii ar rămâne pe loc şi ar fi fost întărită paza cu soldaţi sovietici”.

Emil Bodnăraş a rugat „să fie luată şi paza lor” (cea asigurată de comunişti – n.n.) şi a făcut cunoscut că „guvernul (român – n.n.) nu doreşte ca Antonescu să ajungă la Moscova”.

Referindu-se la acest lucru, Constantin Sănătescu consemna în Jurnal: „Rușii i-au ridicat pe Antonești și ceilalți prizonieri politici cu toate că am protestat, întrucât este o chestiune internă”.

Astfel, la 31 august 1944 (ora 17.00), mareșalul Ion Antonescu și însoțitorii săi au fost predat către agentii sovietici și duși la postul de comandă al Armatei 53 sovietice, iar de acolo la cel al Frontului 2 ucrainean (1 septembrie 1944)

Impreuna cu Ion Antonescu erau dusi in captivitate colaboratorii sai cei mai apropiaţi: prof. Mihai Antonescu, ministrul de Justiţie, ministrul de Externe si vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Constantin Pantazi, ministrul Apararii, Constantin Z. (Piki) Vasiliu, Inspectorul general al Jandarmeriei si subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, Eugen Cristescu, seful Serviciului Special de Informatii (SSI), generalul Constantin Pantazi, ministrul; de Razboi, prof. Gheorghe Alexianu, Guvernatorul Transnistriei, generalul Constantin Toblescu, seful Directiei Sigurantei si Ordinei Publice din Inspectoratul General al Jandarmeriei, soţia mareşalului Maria Antonescu, preşedinta Consiliului de Patronaj, Comisarul Guvernului pentru problemele evreieşti Radu Lecca, colonelul Mircea Elefterescu, prefectul Politiei orasului Bucuresti.

Cum au ajuns prizonierii la Moscova si cum au fost tratati in timpul anchetelor? Ce-au vrut să ştie anchetatorii ruşi de la ei? Ce au mărturisit Antonescu şi oamenii săi anchetatorilor de bună voie şi ce au fost siliţi sa semneze? Au fost maltratati sau au beneficiat de un regim privilegiat? Şi de ce au fost readuşi la Bucureşti?

Iată întrebări la care nu numai istoricii cauta raspunsuri, ci si multi cititori preocupati de enigmele epocii.

Documentele au stat ferecate in Arhiva Centrala a Serviciului Federal de Securitate al Federatiei Ruse (Federalnaya Sluzhba Bezopasnosti – FSB) vreme de 60 de ani, si apoi, microfilmate, au ajuns la Washington,în Arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite.

După cum informează ingrijitorul ediţiei, istoricul Radu Ioanid, este pentru prima oara cand FSB permite publicarea integrală în străinatate a unui dosar din arhivele sale (vezi: „Lotul Antonescu in ancheta SMERS, Moscova, 1944-, editura POLIROM, 2006).

La 31 august 1944, generalii sovietici Burenin si Tevcenkov, din ordinul lui Stalin, au cerut prim-ministrului Sănătescu permisiunea de a-i vizita pe fostii conducatori romani arestati.

Generalii sovietici au intrat în casa din Vatra Luminoasa, însoţiţi de o gardă numeroasă de soldaţi şi agenţi, şi fără multe vorbe i-au luat cu ei pe arestaţi si i-au transportat la Moscova.
Imediat dupa ce trenul a intrat in capitala Uniunii Sovietice, prizonierii au fost preluaţi de o echipa a serviciului de contraspionaj militar sovietic SMERŞ, dusi la Galitzin, o mica localitate la o ora departare de Moscova si inchişi intr-o vilă.

Anchetatorii si paznicii SMERŞ nu i-au maltratat, hrana era bună, adesea li se serveau icre negre şi şampanie. Iar vodca şi vinul negru erau nelipsite.

Li s-au adus carti ale unor autori clasici francezi, şi un traducator le citea în fiecare zi ziarul partidului, „Pravda”. Translatorul era un ofiter sovietic evreu, care i-a insotit inca din Bucuresti, şi purta numele conspirativ „Vultur”.

Ulterior el a fost inlocuit cu un alt ofiter, pe nume Grigore Carpovici Kalinin.

Prizonierii au fost supuşi unor anchete serioase abia după capitularea Germaniei naziste, la 9 mai 1945. Cateva zile mai inainte, la 5 mai, generalul Abakumov i-a anchetat pe detinutii români, punându-le, dupa cele relatate de generalul Pantazi în memoriile sale, intrebari neimportante.

Prizonierii ştiau ca aceasta viaţa roză nu va ţine la nesfârsit, dar deocamdată se straduiau sa-şi păstreze verticalitatea şi se bucurau de tratamentul ciudat de binevoitor al anchetatorilor.

Cand gândesti cine conducea treburile serviciilor secrete sovietice, fiare ca Abakumov, sau Lavrentie Beria, si cui îi raportau acestia, pare mai mult decât ciudat modul cum au fost tratati prizonierii români la Galitzin.

Perioada de detenție pe care au petrecut o mareșalul și colaboratorii săi pe teritoriul U.R.S.S. poate fi împărţită în două etape :
– Prima (septembrie 1944 – 10 mai 1945) este caracterizată de respectarea de către sovietici a tuturor prevederilor Convenției de la Haga.

Prizonierii au fost cazați într-o vilă de stat în împrejurimile Moscovei, beneficiind de un regim de viață decent, chiar luxos (vezi Ion Pantazi, „Am trecut prin iad”, ediția a II- a).

Cu toate acestea, după cum îi mărturisea mareșalul avocatului său Titus Stoika, apărător în procesul „Marii Trădări Naționale”, asupra celor reținuți au fost exercitate puternice presiuni psihologice pentru intimidarea și obținerea unor declarațîi conforme cu interesele politice externe sovietice, în special în ceea ce privea problema Basarabiei și Bucovinei de Nord și raptul acestora de către sovietici din vara anului 1940. De altfel, în acest context, la 8 noiembrie 1944, Ion Antonescu a avut o încercare nereușită de sinucidere ce a determinat desemnarea de către sovietici a unor ofițeri cu rol de gardă de corp pe lângă toți membrii „lotului Antonescu”.

– La 10 mai 1945, odată cu încheierea războiului, deținuții au fost mutați în închisoarea Liubianka din Moscova, binecunoscutul sediu al securității sovietice N.K.V.D. , unde regimul de detenție s-a schimbat radical.

Fiecare dintre ei a fost închis într o celulă cu alți 100-150 deținuți, fără a mai avea vreo posibilitate de comunicare cu ceilalți.

În aceste condiții de extrema presiune au fost luate și interogatoriile ce va sunt prezentate în cele ce urmează, de către ofițeri sovietici prin translatori ale căror cunoșțințe de limba româna erau, așa cum se poate vedea din documente, cel puțin aproximative.

Grupul roman în frunte cu mareşalul Antonescu a fost anchetat de zbirii SMERŞ, (o prescurtare a sintagmei „Moarte spionilor”), serviciul de contraspionaj militar sovietic, care se desprinsese de NKVD, principalul serviciu de spionaj sovietic, si activa autonom, sub conducerea fiorosului general Victor Abakumov.

SMERŞ se afla sub comanda directa a lui Stalin.

Ce dezvăluie interogatoriile la care au fost supusi romanii din „Lotul Ion Antonescu”?
Un singur om din „Lotul Ion Antonescu” a lasat o marturie scrisa despre captivitatea sovietica: generalul Constantin Pantazi.

In cartea „Cu maresalul pana la moarte”, aparuta dupa incheierea celui de-al II-lea Razboi Mondial”, generalul Pantazi dezvaluie neobisnuita ospitalitate cu care au fost tratati la Moscova prizonierii, menu-urile cu icre negre si vodka din belsug.

Istoricii vor avea ce specula pe tema acestei curioase ospetii. Maresalului nu-i erau pe plac icrele negre si vodka ruseasca.

Nici ospitalitatea greţoasa a SMERŞ-ului. Ii era foarte clar ca-l asteapta condamnarea la moarte.

Procesul-verbal al primului interogatoriu la care a fost supus de locotenent-colonelul Lihacev, loctiitorul sefului Biroului de anchete al Directiunii Generale SMERŞ, ne dezvaluie un militar care nu are de gând sa-şi milogeasca salvarea.
Maresalul a inteles ca soarta sa e pecetluita, el a cerut hartie de scris si i-a spus generalului Pantazi: „Eu voi fi executat sigur. Nu-mi rămâne de facut decat sa incerc sa va salvez pe dumneavoastra si voi incerca”.

A scris un memoriu si apoi, la 14 iunie 1945, a incercat sa se sinucida spanzurandu-se.

Alertat, seful SMERS, generalul Victor Abakumov, a dat ordin ca arestatii sa fie supravegheati de aproape, 24 de ore din 24. Pe 16 iunie, generalul sovietic Abakumov s-a deplasat la vila-inchisoare si i-a anchetat personal pe prizonieri.

Apoi, Abakumov a ordonat ca Ion Antonescu si ceilalti prizonieri sa fie transportati imediat la teribila inchisoare Lubianca.

Aici, romanii nu vor mai vor fi detinuti impreuna, anchetarea lor va continua, separat, până la jumatatea lunii aprilie 1946, când vor fi transportati, sub escortă, inapoi la Bucureşti.

La intrebarea anchetatorului dacă se socoate vinovat de razboiul care l-a purtat impotriva URSS, mareşalul raspunde: „Da, recunosc.”

In continuare recunoştea că devenind Conducatorul Romaniei, la inceputul lunii septembrie 1940, el a intarit legaturile Romaniei cu Germania si a permis trecerea armatelor mecanizate germane spre Balcani. Recunoştea si faptul ca în timpul razboiului, „am dat Germaniei material strategic si produse agricole”.

Intrebat de ce a făcut acestea, mareşalul a raspuns:

„Daca aş fi refuzat alianţa cu Hitler, armata germană ar fi ocupat România. In prima jumatate a lunii mai 1941, fără preîntâmpinare, am fost chemat de Hitler la cartierul său, care atunci era in oraşul Munchen. Intâlnirea a avut loc într-o vilă, Hitler mi-a comunicat că a hotărât sa atace Uniunea Sovietica.

Atacul se va produce pe neasteptate si se va desfăşura de-a lungul graniţei de la Marea Neagră şi până la Marea Albă…. Dacă voi refuza, România va fi distrusăde Uniunea Sovietică.

Hitler a mai spus ca România trebuie sa participe la razboi, pentru ca URSS a luat României Basarabia şi Bucovina de Nord. Numai în alianţă cu Germania, România poate să primească înapoi Basarabia şi Bucovina.

Hitler a subliniat ca pentru ajutorul pe care il voi da in acest razboi, noi vom primi nu numai Basarabia si Bucovina, ci si alte teritorii sovietice pana la Nipru…”

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/05/o-istorie-a-zilei-de-5-septembrie-video-3/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/05/ziua-de-5-septembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.art-emis.ro/istorie/4851-aprilie-1946-preluarea-lotului-antonescu.html

http://www.art-emis.ro/istorie/4964-maresalul-antonescu-documente-din-prizonierat.html

Publicitate

26 august 1888 – S-a născut generalul român Constantin Pantazi,fost Ministru al Apărării în perioada 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944

Constantin Pantazi, general român, fost Ministru al Apărării în perioada 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944

Generalul Constantin Pantazi s-a născut la 26 august 1888 la Călăraşi, România. A urmat şcoala Militara de Infanterie şi Cavalerie, apoi, şcoala Superioară de Război.

A fost Ministru de Război în guvernul Antonescu (perioada precisă 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), anterior fiind comandantul Diviziei 3 Cavalerie, comandantul Diviziei blindate şi subsecretar de Stat al Armatei de uscat, primind în anul 1943 gradul de general de armată.

Gen. Constantin Pantazi a fost unul din cei mai fideli colaboratori ai Mareşalului Ion Antonescu.

A fost arestat împreuna cu grupul de deţinuţi din care făcea parte şi mareşalul Antonescu, care a fost predat în custodia sovieticilor între anii 1944-1946.

La 17 mai 1946, „Tribunalul Poporului” având în componenţă politruci ignoranţi despre care se ştie ce pregătire aveau, l-a condamnat la moarte, fiind acuzat de „crime de război” şi „crimă de dezastrul ţării”.
Execuţia sa a fost planificată să aibă loc la data de 1 iunie 1946.

Primul ministru Petru Groza și ministrul de Justiție Lucrețiu Pătrășcanu au semnat un decret de comutare a pedepsei cu moartea la 1 iunie 1946 și l-au  înaintat pentru contra-semnare Regelui Mihai I, care i-a schimbat pedeapsa în „muncă silnică pe viaţă”, în timp ce acesta mergea spre locul de execuție.

Încarcerat iniţial la abatorul uman al închisorii comuniste de la Aiud, generalul Pantazi a fost transferat la închisoarea Rîmnicu-Sărat, unde a murit orb, celula sa din subteran neavând fereastră.

Diabetul şi scleroza vaselor renale precum şi bătaile cumplite i-au pus capăt vieţii la 23 ianuarie 1958. 

Nu trebuie uitat regimul de exterminare fizică la care regimul criminal comunist a supus şi alţi  generali români, după cum urmează:

• La Aiud, au murit în chinuri groaznice, bătrîni, orbi, bolnavi de plămîni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali, lînga care precizăm telegrafic anul morţii. Comandanţi: Aurel Aldea – 1949, Constantin Anton – 1950, Constantin Antonie – 1952, Emanoel Barzotescu – 1951, Ion Carlaont – 1950, Dumitru Carlaont – 1952, Constantin Eftimiu – 1950, Nicolae Gheneraru – 1950, Iosif Iacobici – 1952, Gheorghe Koslinschi – 1950, Nicolae Macici – 1950, Gheorghe Macici – 1952, Socrate Mardari – 1954, Gabriel Negrei – 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu – 1949, Olimpia Stavrat – 1951, Gheorghe Stavrescu – 1951, Ion Sichitiu – 1952, Nicolae Stoenescu – 1951, Ion Topor – 1950, Alexandru Vatamanu – 1951.

• La închisoarea de tristă amintire Sighet, au trecut în lumea umbrelor masacraţi în urma unor schingiuiri prelungite 17 generali şi un contraamiral: Henri Cihoski – 1950, Grigore Georgescu – 1952, Alexandru Glatz – 1953, Gheorghe Marinescu – 1952, Nicolae Marinescu – 1953, Nicolae Pais – 1952, Alexandru Popovici – 1953 (96 de ani), Epure Popovici – 1953, Cehan Racovita – 1954, Mihail Racovita – 1954, Radu Rosculet – 1952, Nicolae Samsonovici – 1950, Nicolae Tataranu – 1952, Alexandru Tatarascu – 1951, Gheorghe Vasiliu – 1954, Aurel Vlad, Anton Zwiedinek – 1953.

• La Jilava, au murit în chinuri cumplite sau au fost executaţi şi îngropaţi în locuri neştiute un mareşal şi 11 generali: Ion Antonescu – 1946, Radu Baldescu – 1953, Sergiu Enulescu – 1949, Constantin Iordachescu – 1950, Gheorghe Iliescu – 1957, Ion Mihailescu – 1949, Ion Negulescu – 1949, Radu Rosetti – 1949, Constantin Teodorescu – 1950, Dumitru Teodorescu – 1957, Constantin Piky Vasiliu – 1946, Mihail Voicu – 1958.

• La închisoarea Văcăreşti, delirul masacrării s-a abătut asupra unui grup de nouă generali: Ioan Arbore – 1954, Nicolae Ciuperca – 1950, Constantin Constantin – 1948, Grigore Cornicioiu – 1952, Constantin Ilasievici – 1955, Radu Korne – 1949, Vasile Mainescu – 1953, Ioan Mihailescu – 1957, Gheorghe Rozin – 1961.

• Lîngă digurile lagărelor de exterminare de la Canalul Morţii, au avut parte de o moarte cumplită şase generali: Gheorghe Giosan – 1953, Ioan Ilcusu – 1953, Alexandru Nicolici – 1953, Emil Palangeanu – 1953, Nicolae Stoenescu – 1959, Constantin Voiculescu – 1953.

• La închisoarea Făgăraş, au fost masacraţi cinci generali: Emanoil Leoveanu – 1959, Gheorghe Stefan Liteanu – 1959, Gheorghe Lintes – 1955, Ion Popescu – 1954, Vasile Zorzor – 1952.

• În beciurile fără ferestre de la Rîmnicul-Sărat, au murit orbi, infometaţi şi bolnavi de tuberculoză trei gene­rali: Gheorghe Dobre – 1959, Gheorghe Jienescu – 1953, Constantin Pantazi – 1958.

• La închisoarea Piteşti, au fost exterminaţi doi gene­rali: Mihail Kiriacescu – 1960, Constantin Trestioreanu – 1957.

• Enumărăm o serie de temniţe în care au murit cîte un singur general: Botoşani – Ion Petrovan (1963); Galaţi – Petre Vasilescu (1959); Gherla – Vasile Pascu (1960); Tg. Ocna – Constantin Tobescu (1951); Ocnele Mari – Arthur Popescu (1952); Dej – Traian Teodorescu (1951).

Dumnezeu să îi odihnească pe toţi.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/26/o-istorie-a-zilei-de-26-august-video-3/