CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1763 – Represalii barbare împotriva românilor și secuilor în Transilvania

Înaintea măcelului secuilor de la Siculeni din 1764, a existat în 1763 și un măcel al românilor!

Un cutezător şi înzestrat orator român sub Dictatura de la Viena si Budapesta a fost ţăranul patriot Tănase Todoran din Bichigiu, în etate de 120 de ani (!) — (conf. Carol Gollner, op. cit. p. 45).

Militând activ pentru înfiinţarea regimentului graniceresc românvenerabilul bătrân il insoțește pe liderul românilor nasaudeni  Stefan Cutea  la Viena. 

Dupa multele  parlamentări pe aceasta temă,  urmează unele busculade (Adrian Hamzea , din studiul Gesta Siculorum redat de https://www.infobrasov.net ).


Generalul-guvernator von Buccow un personaj inflexibil si obtuz, abia scapă nebătut Nu însă şi episcopul Petru Pavel Aron, pe care guvernatorul ateu  îl adusese cu sine în ipostaza de „misio­nar”…
Aceste… impacturi între „părţi” au fost “comunicate” și consi­derate la Viena drept efectele insubordonării (deşi unităţile nu depuseseră încă jurămîntul militar!), deci o veritabilă rebellio!
Se ordonă o anchetă, VENERABILUL Tănase To­doran şi alte cîteva zeci de români, socotiţi ca in­stigatori, sunt arestaţi, apoi „justiţia” aşa-zisei ra­ţiuni de stat îşi spune, cu mare spor, cuvîntul “pildui­tor” — pentru masele de români.

In luna noiembrie 1763, Tănase Todoran este frînt cu roata, unii traşi în ţeapă, mulţi alţii spînzuraţi! (In hotarul comunei Sieuţ, din păr­ţile Năsăudului, există o înălţime care şi astăzi se numeşte „Dealul acăştarîlor ” — Dealul spînzuraţilor: „akasztott” în limba maghiară înseamnă „spînzurat”!.

Dureroasă reminiscenţă toponimică a acelor îndepărtaţi ani de zvîrcoliri.

tanase-tudoran-tras-pe-roata

Urmează – după… da­tină, ca sa scape – fuga a sute si sute de familii româneşti în „codrul frate”; şi, mai cu seamă, pribegirea în Moldova si Valahia.


Sa amintim că încă din anul 1757, Austria făcea repe­tate demersuri la Constantinopole, nădăjduind ca Înalta Poartă să facă uz de întreaga influenţă pe lîngă domnitorii din Moldova şi Muntenia, pentru ca aceştia să extrădeze 96.000 (nouăzeci şi şase mii!) de „dezertori”, (conf. Carol Gollner, op. cit, p. 119).

Demersurile au esuat….
Acţiunea de conscriere a „voluntarilor” români — ca şi a celor secui — continuă să treneze, în ciu­da faptului că în cursul anului 1763 fusese înfiinţa­ta o nouă comisie recrutoare compusă din generalul baron Ziskovic Jozsef, conţii Lazar Janos şi Bethlen Miklos.
Unele din metodele de „convinge­re” la care a recurs Comisia le-am evocat mai sus: presiuni si persuasiune… cu ţeapa şi ştreangul. 

In primăvara lui 1764, la numai cîteva luni după Sîngeroasa noapte de la Siculeni (Madefalva)— von Buccow moare subit (lumea și chiar niște cronicari vorbea despre “niște” blesteme)… !

ADDENDA

Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni - Sinaxar | Radio Renasterea


Sfinţii Mucenici Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu,Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu.

În zilele de 22-24 octombrie 2007, la Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Printre hotărârile luate a s-a numărat şi recunoaşterea în rândul sfinţilor a Martirilor Năsăudeni Atanasie Todoran, Vasile din Zagra, Grigorie din Telciu, Vasile din Mocod, din Ţara Năsăudului cu ziua de pomenire la 12 noiembrie, dată la care au suferit martiriul în anul 1763.

Atanasie Todoran a lui Dănilă din Bichigiu, de pe Sălăuţa, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, fusese militar în armata habsburgică, în perioada de domnie a împăratului Leopold I (1640-1705).

A părăsit armata austriacă şi s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, apoi în Maramureş şi în Moldova, unde a rămas o perioadă mai îndelungată.

Revine în ţinuturile de obârşie, din Ţara Năsăudului, în perioada în care Imperiul habsburgic încerca să consolideze frontierele sale de răsărit prin militarizarea zonei şi crearea unui Regiment de graniţă în ţinuturile năsăudene.

Concomitent cu militarizarea, austriecii urmăreau un al doilea obiectiv, deloc lipsit de importanţă pentru întărirea stăpânirii lor în Transilvania, şi anume atragerea românilor la catolicism, prin unirea cu Biserica Romei.

Acesta este contextul în care se înscrie episodul ilustrat de mişcarea de protest de la Salva din 1763, condusă de Atanasie Todoran, cu multiple semnificaţii în plan naţional şi spiritual deopotrivă.

Desfăşurarea evenimentelor care au culminat cu martirajul lui Atanasie Todoran, prin tragerea sa pe roată, s-a produs la începutul lunii mai 1763, când generalul Bukow a venit împreună cu un corp armat să primească jurământul grănicerilor năsăudeni.

Din suita generalului făcea parte şi episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron (1754-1764), fiind desemnat ca să binecuvânteze steagul regimentului grăniceresc, aceste momente solemne organizându-se în localitatea Salva, pe platoul numit “Mocirlă”. Dar mare a fost uimirea şi contrarierea asistenţei când, din rândul cavaleriei grănicereşti, a ieşit veteranul Todoran adresându-se confraţilor săi:

 ‘’De doi ani noi suntem cătane dar carte n-am căpătat de la înălţata împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au scris ca iobagi, dăm dare şi facem slujbe cătăneşti; copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ne-o ciufulească şi batjocorească tisturile (ofiţerii imperiali). Jos armele! …”.

Cuvântarea înflăcărată a lui Atanasie a avut un impact deosebit asupra celor prezenţi. Grănicerii l-au alungat pe Bukow şi pe ofiţeri şi s-au hotărât să continue revolta.

Se zice că  înţeleptul bătrân s-a dus la episcopul unit Petru Pavel Aron şi i-a spus: “Fătul meu, de unde eşti?” Acela i-a răspuns: “De la Blaj”.

Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră”. 

După aceea l-a luat pe vlădică de mână şi l-a condus prin mulţimea tulburată ca nu cumva aceasta să năvălească asupra lui.

La scurt timp după conflict, a venit la Salva o comisie imperială, pentru a face cercetări asupra faptelor. Ancheta s-a întins pe durata a şase luni, fiind îndreptată, în mod evident, asupra principalului conducător al protestelor, Atanasie din Bichigiu.

Acesta n-a retractat nimic din învinuirile aduse, asumându-şi cu bărbăţie mucenicească răspunderea celor întâmplate.

Sentinţa s-a pronunţat în ziua de 12 noiembrie 1763, în faţa “cvartirului” colonelului Schroder din Bistriţa, fiind scrisă pe o filă separată şi comunicată magistratului bistriţean.

Actul prevedea ca Todoran al lui Danilă din Bichigiu în vârstă de 120 ani (după alţii de 104 ani), să fie frânt cu roata “pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statul militar grăniceresc, precum şi pentru că, la cererea stăruitoare a fiului său muribund, n-a lăsat să i se ofere acestuia Sfânta Cuminecătură”, de către preotul greco-catolic.

Odată cu el au fost spânzuraţi Vasile Dumitru a Popii din Mocod, Grigore Mani din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, iar trupurile lor au rămas neînmormântate, pentru aceeaşi vină. Altor 15 conducători ai revoltei li s-a comutat pedeapsa: să treacă de 10 ori în sus şi în jos “printre loviturile de vergi a 300 de soldaţi”.

La executarea pedepsei, atât Atanasie, cât şi confraţii săi de supliciu, au mărturisit că nu regretă cele întâmplate, deoarece este mai bine să-şi jertfească viaţa decât să trăiască oprimaţi, trecuţi cu forţa la o credinţă străină de sufletul lor. 

04/10/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Actiunile represive ale generalului austriac Adolf Nikolaus von Bukow împotriva populatiei romane ortodoxe din Transilvania

 

 

 

 

 

Primăvara anului 1761 a  marcat  o nouă etapă în istoria neamului românesc din Ardeal.

Atunci, Curtea de la Viena il trimitea în Transilvania pe generalul Adolf Nikolaus von Bukow, numit comandant militar și guvernator al Transilvaniei, funcție pe care acesta a  îndeplinit-o timp de trei ani, până la moartea sa.

 

 

 

 

 

 

În calitate de comandant militar al Transilvaniei, von Bukow a pus în aplicare măsurile de represiune dispuse de Curtea de la Viena, măsuri îndreptate cu precădere împotriva românilor ortodocși  din sudul Transilvaniei, ordonand închiderea și distrugerea mănăstirilor ortodoxe.

Acțiunile sale au avut ca urmare valurile de emigrări din Transilvania în afara arcului carpatic, din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.

 Generalul a initiat o acţiune de represiune cruntă şi  sistematică.

El a declansat o anchetă pentru a afla care dintre români s-au declarat contra uniaţiei până la 1 aprilie 1761. Ancheta s-a făcut de comisii alcătuite din funcţionari subordonaţi generalului, asistaţi de către doi preoţi uniţi. Preoţii uniţi uzau de tot felul de mijloace pentru a determina măcar câţiva oameni să se declare pentru uniaţie. Cu toate acestea, aproape pretutindeni in Ardeal poporul român s-a declarat ortodox.

Rezultatul nefavorabil al anchetei l-a făcut pe general să schimbe promisiunea în privinţa bunurilor bisericeşti şi să refuze a atribui ortodocşilor bisericile lor, pe motiv că religia ortodoxă nu e recepta, ci numai tolerată.

Dacă până la Bucow, românii nu putuseră să fie siliţi să accepte unirea cu Roma, ,,Comisia de dezmembrare” care lucra la Sibiu sub preşedinţia lui Bucow  pe baza anchetei din aprilie-mai 1761, i-a înscris pe o parte din ei ca uniţi.

Aceste înscrieri s-au  făcut după bunul plac, fără a ţine cont de voinţa românilor, iar generalul i-a ţinut cu forţa în uniaţie.

Generalul recunoaşte la 6 mai 1761, într-un raport către împărăteasă, că niciodată ,,n-a lucrat aşa de tare”:

,,Vă rog să-mi permiteţi să introduc pe episcopul Dionisie peste tot în principat… şi anume cât mai repede, ca sa pun capăt dezordinelor viitoare ale valahilor prin stabilizarea unei căpetenii spirituale, care apoi să ţină în ordine pe supuşii săi şi în special să se opună autorităţii mereu crescânde a lui Sofronie în acest popor; este cu adevărat timpul ca să se procedeze aşa, căci altfel nu se mai salvează nimic din unire, cu toate mijloacele întrebuinţate, pe care eu desigur nu le cruţ şi de care poate şi trebuie să dea mărturie întreaga ţară, căci aşa de tare şi greu (“so hart und schwer”) n-am mai lucrat niciodată, aceasta trebuie să o recunosc”.

Episcopul catolic Bajtay s-a îngrozit de măsurile generalului Bucow, când acesta  a declarat că va extermina pe toţi românii din ţinutul Bistriţei, fiindcă nu voiau să primească uniaţia. ,,M-am cutremurat la propunerea Excelenţei sale, a d-lui baron de Bucow, care voia să detaşeze un corp de 2000 de soldaţi regulaţi, contra districtului amintit, pentru a-i masacra pe toţi, fără a-i distinge pe cei vinovaţi de cei nevinovaţi.”

,,De aceea, pe drept cuvânt s-a putut spune că adevăratul întemeietor al Bisericii Unite din Ardeal a fost acest general austriac, cu tunurile şi cu dragonii săi.’’ (Părintele Dumitru Stăniloae).

Cu toate acestea, româníi au stat tari în credinţa cea dreaptă.

Comisia de dezmembrare a trebuit să înscrie marea majoritate a poporului român ca ortodoxă.

Prigoana împotriva românilor ortodocşi a continuat şi după ,,dezmembrare.’’

Halmagy consemnează la 16 iunie 1763:

,,Preoţii uniţi umblă cu soldaţii, bat pe românii care nu sunt uniţi; aceştia fug în munţi, dar de lege nu se lasă (exemplul a şase sate din ţinutul Bistriţa), întrebaţi ce e unirea, ei zic că nu ştiu. ,,Ce credeţi?’’ ,,Ca cei din ţară”, răspund ei (ca cei din Principatele Române, adică)’’

Majoritatea poporului român din Ardeal a rămas ortodoxă. Greco-catolicismul cu tot ceea ce a însemnat acesta: uciderea, torturarea celor care nu acceptau să se unească cu Roma, dărâmarea, incendierea, distrugerea bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe sau luarea a aproape tuturor celor rămase de către uniţi, nu i-a îndepărtat pe români de la legea românească (Ortodoxia).

,,Poporul român din Transilvania a cunoscut pe pielea sa, în masă, ca nicăieri în altă parte a lumii, practica mijloacelor inchiziţiei.’’ (Părintele Dumitru Stăniloae).

 

Monahismul ortodox în Transilvania celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea și  actiunile distructive ale generalului Adolf Nikolaus von Buccow

Creștinismul răsăritean a fost, de-a lungul istoriei, un element caracteristic al românilor transilvăneni.

În ciuda tuturor încercărilor de catolicizare și calvinizare, încheiate prin unirea de la 1700, românii au rămas majoritar ortodocși.

Conștiința apartenenței la ortodoxie și-au păstrat-o însă și după evenimentul ,,unirii”, mulți dintre ei necunoscând nici măcar că au fost făcut uniți de către parohii lor.

Așa se face, spre exemplu, că unul dintre motivele înființării celui de-al doilea regiment de graniță de la Năsăud a fost tocmai sporirea numărului de aderenți la uniație. (1)

Un mare merit în păstrarea legii strămoșești l-a avut în mod cert și monahismul, care, la acea vreme era destul de bine organizat. (2)

În condițiile începutului luptei între unire (3) și dușmanii ei, care, după cuvintele lui Iorga, va cuprinde ,,în învălmășagul ei mai mult ori mai puțin pe toți românii” (4), și a apostaziei unor preoți pentru niște promisiuni de mai bine, (5) ei au rămas dârji.

Singuri și neavând ce pierde în afară de bunul lor cel mai de preț, mântuirea, s-au dovedit a fi precum niște stânci, viața lor fiindu-le pildă și oamenilor simpli care le-au urmat exemplul.

Urmările au fost crunte. După mai bine de o jumătate de veac în care au constituit nucleul rezistenței, călugării vor deveni ținta atacurilor imperiale, care îl vor avea drept făptuitor pe generalul Bucow.

Acesta va distruge aproape toate mănăstirile ortodoxe din Transilvania (6) (în concepția istoricilor existau cca. 200 astfel de mănăstiri).

Monahii care adesea au preferat moartea decât părăsirea locașului de nevoință au murit adesea, fiind dați pradă flăcărilor care ardeau locașurile, majoritatea din lemn.

Jertfa lor supremă a fost apoi mereu privită cu evlavie și cinstită de românii transilvăneni.

Din păcate însă astăzi, oameni mânați de o ranchiună nejustificată care refuză să vadă și să înțeleagă niște realități istorice, contestă valoarea monahsimului în acea vreme și cruzimea actului lui Buccow.

Iată de pildă ce spune un așa-zis monah contemporan al uniației post-decembriste:

,,Mănăstirile, atât de deplânse azi, cu excepția câtorva, erau mărunte schituri, improvizate din una sau două încăperi, adevărate bordeie, cele mai multe acoperite cu stuf, așezate la marginea satului sau la liziera pădurii, în care se aciuiaseră după răzmerița lui Visarion Serai, sub masca monahismului, agenți ai Mosocovei, foarte mulți sârbi.

Unii dintre ei locuiau împreună cu o călugăriță, cu care aveau împreună o droaie de copii, pe care îi întrețineau din rublele țarilor moscoviți, din cerșit și din agitație .(7)

Această coloană a cincea a Sfintei Rusii, din care și-a recrutat Sofronie mai mulți dintre luptătorii pentru Ortodoxie, a devenit un pericol pentru pacea din Transilvania și a generat reacția atât de brutală a generalului Bukow”. (8)

Cu alte cuvinte, scriitorul Prunduș și colegul său de condei încearcă să-l scuze pe Bukow, să arate măreția lui sufletească și să facă din distrugerea mănăstirilor un act de dreptate, ceea ce este cât se poate de fals și de greșit.

Încă de la prima vedere se poate observa lipsa de obiectivitate și, aș îndrăzni să spun, de seriozitate a autorului, care adoptă un ton ironic și care să încearcă să facă din monahismul de până atunci o adunătură de agenți ruși.

Ori acest lucru constituie o minciună sfruntată pentru că majoritatea lor erau oameni autohtoni, simpli și de bună credință și nu au simpatizat cu Sofronie pentru că aveau ordin de la ruși ,ci din pură convingere, altminteri nu ar mai fi fost călugări.

Fraza prin care încearcă să incrimineze călugării că nu duceau o viață morală curată, este cât se poate de tendențioasă și de malițioasă, nedovedind decât ura lui împotriva ortodocșilor (nicidecum un adevăr istoric).

În ceea îl privește pe Buccow, acesta nu a fost așadar un om care a acționat forțat fiind de niște împrejurări care nu-i permiteau o alternativă, ci un tiran crud și sângeros.

Observăm așadar că, în ciuda tuturor dorințelor de discreditare a monahismului ortodox transilvănean al secolului al XVIII-lea și de formare a unei imagini false și deformate despre el, acesta rămâne un pilon al apărării ,,Legii sfinte” și o oază de spiritualitate și cultură autohtonă de mare valoare.

BIBLIOGRAFIE

1. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928.
2. Moraru, Alexandru, Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009.
3. Păcurariu,Mircea, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas, Iași, 1994.
4. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
5. Prunduș, Silvestru Augustin, Plaianu, Clemente, Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994.
6. Stăniloae, Dumitru, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973.
7. Șotropa, Virgil, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud, 1938.

8) Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plaianu, Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994, p. 77.

 9) Cartea părintelui Dumitru Stăniloae ,,UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA. ÎNCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMÂN.’’

 

 

Note:

 

 

1) Cf. Virgil Șotropa, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud, 1938, p.1.

2)După cum rezultă din spusele unor mari istorici precum părintele Stăniloae. Faptul că, la 1697, ei îndrăzneau să ceară împărătesei egalitate în drepturi cu celelalte culte, ne face să credem că erau și destul de numeroși. Cf. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973, p. 17.

3) Care nu era decât un act realizat prin fals și înșelăciune: Cf. Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009, p. 39.

4)Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928, p. 426.

5) Au rămas însă și mulți preoți care au preferat supliciul și moartea în locul apostaziei. A se vedea în acest sens viețile unor preoți mari ai vremii, în volumul: Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas, Iași, 1994.

6) Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 400.

7) Distinsul prelat unit uită că în răsăritul ortodox nu avem de-a face cu ordine cerșetoare, ele fiind specifice Bisericii Apusene (n.n.).

autori: Iulius-Marius Morariu; Tudora Niculae

surse: Wikipedia.ro; Revista Luceafarul; foaienationala.ro/

16/03/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: