CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PIEDICI ÎN CALEA UNIRII BANATULUI CU ȚARA MAMĂ – ROMÂNIA

Teritoriul istoric al Banatului cu împărțirea sa în 1919-1924

Harta teritoriului istoric al Banatului și împărțirea sa în 1919-1924 (wikiwand.com/ro/Banat)

Câtă istorie cunoaștem și de ce, uneori, istoria tinde să se repete!?!

Puțini români cunosc faptul că, deși Unirea Banatului cu România a fost proclamată în ziua de 1 Decembrie 1918, în cadrul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, preluarea de facto și de jure a administrației Banatului de către autoritățile românești s-a desfășurat extrem de dificil, cu întârziere, abia un an mai târziu, din cauza trupelor sârbe și franceze prezente în zonă, constată scriitoarea și jurnalista MARIANA CRISTESCU într-un articol din publicația online http://www.napocanews.ro.

Unirea cu Banatul a fost consfințită de intrarea trupelor românești în Timișoara abia pe 3 august 1919.

Cum era de așteptat, și în Banat, toamna anului 1918 devenise tot mai tensionată. Se desfășurau acțiuni de protest, demonstrații pentru încheierea ostilităților militare, precum cea din 31 octombrie, de la Timișoara, dublată, în aceeași zi, în sala cazarmei militare, de înființarea unui Consiliu Național al Banatului, condus de dr. Aurel Cosma.

„Românii din Banat s-au constituit în Consilii și Gărzi naționale românești, ca răspuns la dezordinea care se crease, la atrocitățile jandarmilor și ale «gărzilor de oțel» ungurești. Lupta lor pentru emancipare națională și autodeterminare intra acum în ultima fază.”

Trebuie menționat faptul că, exact cu o zi înainte, „Dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria, și locotenentul colonel Albert Bartha, șeful Statului Major al Comandamentului Militar Timișoara, participanți, în Budapesta, la întrunirea liderilor politici maghiari, întorși la Timișoara, au convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntașii maghiari locali și decid ca, la Adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstrația de stradă, să proclame Republica Autonomă Bănățeană, în cadrul Ungariei, și să înființeze «Sfatul Poporului din Banat», subordonat guvernului din Budapesta.

Lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha.”

Zis și făcut! La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth a proclamat Republica Bănățeană și a declarat că va rămâne atașat noului guvern maghiar.

Manevra însă nu a fost deloc agreată de români, care o vedeau ca pe o încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul României. Fruntașii românilor au părăsit consfătuirea și, într-o întrunire separată, au alcătuit „Consiliul Militar Național Român”, având ca președinte pe dr. Aurel Cosma.

Într-un comunicat adresat populației, Consiliul Național a declarat că s-a atașat Consiliului Național Român Central de la Arad și avea să recunoască doar dispozițiile acestuia din urmă. Era o declarație fermă prin care respingea ideea maghiară a autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănățene și totodată o exprimare limpede a voinței bănățenilor de Unire cu România.

Tot în ziua de 31 octombrie s-a constituit „Sfatul Național Militar al Șvabilor” din Banat, lider fiind locotenent-colonelul Albert Fuchs.

La 10 noiembrie, Consiliul Național Român Central cu sediul la Arad a trimis o notă ultimativă Consiliului Național Maghiar, pentru predarea guvernării și administrației Banatului și Transilvaniei. Nota avea termen 2 zile.

Ar fi fost prea frumos ca să fie și adevărat! Budapesta a cerut o prelungire cu 48 ore a termenului, până pe 14 noiembrie. Guvernul maghiar începuse tratativele de pace cu Antanta și a încheiat armistițiul cu aceasta chiar la 13 noiembrie, la Belgrad.

Convenția de armistițiu a complicat planurile românilor de a prelua Banatul. Antanta convenise cu Ungaria ca soarta Banatului să fie definitivată după Conferința de Pace.

În baza unei Convenții Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia să se retragă la nord de Mureș, iar teritoriul evacuat să fie ocupat de forțele aliate sârbe și franceze. Sesizând oportunitatea creată, trupele sârbe au trecut Dunărea chiar înainte de parafarea acordului de armistițiu și la 14 noiembrie 1918, au ocupat Timișoara, iar la 20 noiembrie au ajuns la Mureș și s-au desfășurat pe linia Szeged – Lipova.

Imediat, comandamentul sârb a preluat administrația militară a Banatului, a dizolvat gărzile naționale, iar mai târziu a preluat și administrația civilă.

În acest timp, armata română era ocupată cu neutralizarea trupelor germane ale generalului Mackensen. (Ca de obicei, carnea de tun, „idioții de serviciu”!) Noile autorități au trecut la anihilarea sistematică a mișcării naționale românești, la desființarea consiliilor naționale române și a gărzilor românești. În funcțiile oficiale au fost numiți tot mai mulți sârbi.

„Otto Roth și reprezentanții social-democraților din rândul minorităților maghiare și șvăbești vedeau în armata sârbă un ajutor pentru perpetuarea stăpânirii maghiare. Ei sperau în continuare că războiul se va termina cu o Ungarie Mare, care să cuprindă și Banatul.

Pe de altă parte, sârbii duceau în Occident o puternică propagandă pentru cauza lor, urmărind politica «faptului împlinit» și încheierea războiului cu un Banat aflat de facto sub suveranitate sârbească.”

Se apropia Ziua de 1 Decembrie 1918. În ciuda restricțiilor și impedimentelor de tot felul impuse de trupele de ocupație, mii de bănățeni au răspuns la chemarea Consiliului Național Central și s-au îndreptat către Alba Iulia pentru a lua parte la Marea Adunare care avea să proclame Unirea.

Alegerea delegaților a fost un eveniment de mare importanță pentru comunitățile românești. Procesul de alegere a fost pe toate căile împiedicat să aibă loc, iar cei care au reușit să fie aleși, au fost împiedicați să părăsească Banatul.

Armata sârbă a patrulat constant granița cu Ardealul pentru a împiedica trecerea bănățenilor în Ardeal. Unul din cele mai păzite locuri era punctul de trecere de la Bouțari. Însăși episcopul de Caransebeș, Miron Cristea, unul dintre vicepreședinții Adunării și viitorul Patriarh al României, a fost reținut o zi și o noapte în gara de la Bouțari, dar a reușit totuși să treacă.

Așteptat cu însuflețire la Alba Iulia, a ajuns aici cu o zi întârziere, dar la timp pentru a participa la actul solemn.

Delegația bănățenilor a avut în final 359 de membri oficiali, reprezentând toate categoriile sociale și principalele organizații politice, sociale și culturale bănățene.

După proclamarea Unirii, persecuțiile armatei sârbe s-au intensifică și s-au generalizat de-a lungul întregii zone de ocupație.

Dar, între timp, în Banat a sosit generalul francez Berthelot, favorabil cauzei românilor.

Ca urmare a intervențiilor acestuia și ale reprezentanților Consiliului Dirigent pe lângă Antantă, s-a decis retragerea treptată a trupelor sârbești și preluarea de către trupele franceze. Acestea au preluat estul Banatului în ianuarie 1919.

În 1919, Banatul a fost împărțit între Regatul României și Regatul Serbiei, Croaților și Slovenilor (numit mai târziu Regatul Iugoslaviei).

Revendicarea sârbilor nu se baza pe vreun drept istoric, ci pe existența a 250.000 de sârbi locuitori la nord de Dunăre.

Alt argument al sârbilor a fost poziția geografică a capitalei Belgrad, aflată exact la granița cu Banatul și, prin urmare, vulnerabilă din punct de vedere strategic și militar.

Mai târziu, o ultimă încercare de independență a venit din partea germanilor din Banat, care, în data de 16 aprilie 1920, au trimis o petiție la Conferința de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul, dar și regiunea vecină Bácska. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărțită în cantoane, care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. (sic!!!!!) Conferința de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere.

În 11-13 iunie, Consiliul Suprem al Conferinței de Pace de la Paris a comunicat României decizia finală privind granița dintre România și Ungaria și dintre România și Serbia. Astfel, două treimi din Banat reveneau României și o treime revenea Serbiei.

În 28 iulie, administrația română s-a instalat în Banat.

La 3 august 1919, în Timișoara au intrat primele unități ale Armatei române, sub comanda colonelului Economu, în uralele mulțimii entuziasmate. În piața din centrul orașului, care de atunci se va numi „Piața Unirii”, armata a fost primită de oficialitățile locale și de reprezentanți ai minorităților.

Pentru a pecetlui actul unirii Banatului cu România, au sosit la Timișoara, de la Arad, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu și ministrul Consiliului Dirigent, Ștefan Cicio-Pop.

În ziua următoare, Regatul României a încheiat tratatul cu puterile aliate, în urma căruia Banatul intra în granițele României Mari.

La 10 august 1919 a avut loc la Timișoara o mare adunare populară a tuturor bănățenilor, veniți în număr de peste 40.000, din toate colțurile provinciei, să consfințească unirea Banatului cu România.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Ion_I__C__Bratianu.jpg

Foto: Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București), om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă.

La Conferința de Pace de la Paris, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a cerut recunoașterea granițelor unei Românii care includea întreg Banatul, cu granița pe Tisa inferioară, până la vărsarea acesteia în Dunăre, și apoi cursul Dunării.

Conferința însă a decis linia de demarcație care s-a păstrat până astăzi, cu excepția unei rectificări care a avut loc efectiv la 10 aprilie 1924.

E bine să știm sau să ne amintim! Cine nu-și cunoaște istoria riscă să o repete!

04/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Câteva cauze care au dus la înfrângerile dezastruoase suferite de România în Primul Război Mondial

File de Istorie/ Participarea României la Primul Război Mondial –  Actualitatea de Calarasi

Povestea campaniei românești din 1916 pe scurt:

Intrată în luptă la sfârșitul lui august 1916, armata noastră a fost învinsă imediat în Sud, de către trupele germane, bulgare și turcești, iar apoi – și în Nord, pe măsură ce germanii și austro-ungarii au reușit să-și trimită diviziile în Transilvania.

Românii au fost zdrobiți de trupele comandate de Erich von Falkenhayn în luptele de la Sibiu și Brașov, apoi împinși înapoi, peste munți.

În Dobrogea, August von Mackensen a ocupat Cadrilaterul, apoi Mangalia, iar în final, Constanța și calea ferată Cernavodă – Constanța.

După o lună și ceva de eforturi, nemții au spart frontul în Valea Jiului, la începutul lui noiembrie 1916, apoi au debușat în Oltenia. Mackensen a trecut Dunărea la Zimnicea și, alături de Armata 9 a lui Falkenhayn, a pornit un atac concentric, împingând trupele române către Moldova.

Armatele noastre au încercat o mare bătălie pe Neajlov, pentru apărarea Bucureștiului, dar rușii au refuzat să intre în luptă în momentul decisiv și diviziile române au fost zdrobite complet. Forțele Puterilor Centrale au ocupat toată țara până la Siret.

România nu a fost cotropită cu totul în iarna 1916-1917 din trei motive:

– nemții și austro-ungarii erau epuizați după efortul făcut,

– drumurile deveniseră impracticabile

și

– pe linia frontului apăruseră 1.000.000 de soldați ruși trimiși de țarul Nicolae al II-lea să salveze situația.

Cu eforturi supraomenești, Franța (în special) a reechipat și instruit armata română în iarna și primăvara lui 1917.

Un alt fapt incontestabil este că renașterea armatei române li s-a datorat francezilor, care au trimis un general (Henri Berthelot a fost un șef de stat major din umbră), sute de ofițeri și subofițeri, zeci de piloți, un foarte numeros corp medical.

Cu armament occidental, francezii au instruit la propriu armata română, învățându-i și pe ofițerii autohtoni să-și facă meseria. Printre marile câștiguri a fost și acela că ofițerilor români li s-a spus că nu mai au voie să-și bată soldații – obicei care, în Franța, încetase cu 100 de ani în urmă!

Așa au fost posibile, în vara lui 1917, operațiunile încununate de succes, atât de mult rostogolite în istoriografia României: ofensiva de la Mărăști și bătăliile defensive de la Mărășești și Oituz.

Cele trei succese au avut, într-adevăr, o importanță majoră, lor datorându-li-se supraviețuirea României ca stat și șansa de a reveni în război cu 24 de ore înainte să se semneze armistițiul pe Frontul de Vest, pe 11 noiembrie.

Dar fără victoria Aliaților în Vest, aceste trei bătălii n-ar fi făcut decât să amâne deznodământul. Intrată în convulsiile revoluției, Rusia își pierduse puterea de luptă. Armatele rusești s-au dezintegrat și, rămasă singură, România a fost nevoită să semneze mai întâi armistițiul, apoi pacea.

În final, capitularea nu s-a produs din vina României – redusă la teritoriul Moldovei, încercuită de inamici și fără posibilități de a se aproviziona. Dincolo de asta, indiferent de cauze și de circumstanțe, eșecul rămâne eșec.

Dar de ce a fost, totuși, învinsă România?

În august 1916 s-a plecat, până la urmă, de la o situație favorabilă. Puterile Centrale aveau în acel moment foarte puține trupe în Transilvania și nordul Bulgariei.

Românii au atacat prin surprindere și, pe parcursul întregii campanii din 1916, au avut superioritatea numerică față de inamici.

Cu toate acestea, lupta s-a pierdut.

Dintr-un tablou foarte complex, care este tratat de istorici în volume întregi, am ales 8 cauze majore ale dezastrului.

Intrarea României în război, așteptată de aliați ca o lovitură decisivă, menită să pună capăt războiului, s-a transformat repede într-o imensă farsă, țara noastră devenind o povară pentru toată lumea. Ba, mai mult, unii istorici cred că ocuparea Țării Românești, cu resursele sale inestimabile de grâne și petrol, a ajutat de fapt Germania să prelungească războiul încă un an.

Cum a fost posibil așa ceva? Ce a contribuit la un asemenea deznodământ?

S-a atacat în direcția greșită

Ipoteza Z, planul de campanie al României în 1916, prevedea un atac pe etape în Transilvania. În prima fază, frontul urma să fie scurtat de la 750 km la circa 300-350 km prin înaintarea până la aliniamentul răului Mureș. Apoi urma atacul până la linia Carpaților Occidentali. În final, trupele române urmau să debușeze în Câmpia Panonică, spre Budapesta. Planul avea serioase hibe. În primul rând, stabilea etape de înaintare excesiv de mari pentru niște trupe care mergeau pe jos. În al doilea rând, nu ținea cont de o posibilă reacție energică a inamicului. În al treilea rând, nu lua în calcul forța extraordinară a armatei germane.

Ipoteza Z, planul de acțiune al armatei române, a prevăzut ca 65% din efectivele disponibile să se concentreze pe ofensivă în Transilvania, în timp ce aproximativ 35% din trupe urmau să adopte o atitudine defensivă în Sud, la granița cu Bulgaria. Asta însemna că 369.159 de oameni s-au îndreptat spre Transilvania, în timp ce 142.523 de oameni au rămas în poziții defensive în Dobrogea și de-a lungul Dunării, înspre Bulgaria.

S-a comis astfel eroarea de a pune rațiunile politice înaintea argumentelor de natură militară, care cereau, din contră, o ofensivă hotărâtă și rapidă contra Bulgariei, simultan cu o defensivă activă pe linia Carpaților.

Aceasta nu este o speculație și nici o discuție contrafactuală inițiată ulterior de istorici care n-aveau ce face.

Generalul Alexandru Averescu, cel mai apreciat și influent comandant militar român, care fusese șeful Marelui Stat Major în 1913, în timpul campaniei românești din Bulgaria, în Al Doilea Război Balcanic, dar și ministru de Război în 1907, pledase încă dinaintea intrării în luptă pentru această strategie.

Numit în august 1916 comandantul Armatei a II-a din Transilvania, el a rămas fidel ideii sale și după ce România a început luptele.

Atașații militari ai Aliaților erau și ei de părere că ar fi fost mai bine ca România să atace în Bulgaria, în loc de Transilvania.

Motivele erau destul de clare, deopotrivă militare și strategice.

Bulgarii erau un adversar „mai pe măsura noastră”, după cum estima Averescu. N-aveau nivelul armatelor germane.

Principalele forțe bulgărești, susținute de câteva divizii germane, se aflau în acel moment în Sud, unde luptau, în zona Kavala – Monastir, cu trupele franco-engleze.

O lovitură puternică, dată cu circa 300.000 de soldați români și cu corpul expediționar ruso-sârb de circa 30.000 de oameni trimis de STAVKA, ar fi avut șanse mari să înfrângă armata bulgară și micile detașamente germane (câteva batalioane) aflate în zona Dobrogei.

Prinsă între două fronturi, Bulgaria ar fi fost constrânsă să se predea, moment din care situația Puterilor Centrale ar fi devenit disperată și nesustenabilă militar.

Scoaterea Bulgariei din luptă ar fi rupt comunicațiile dintre Germania și Austro-Ungaria, pe de o parte, și Imperiul Otoman, pe de alta, ceea ce ar fi dus, foarte probabil, la o capitulare și din partea sultanului de la Istanbul.

România ar fi eliminat pericolul de a lupta pe două fronturi (în Carpați și pe linia Dunării și a Dobrogei).

În sfârșit, s-ar fi scurtat foarte mult linia de aprovizionare a României cu Franța și Marea Britanie. Armamentul, muniția și proviziile s-ar fi putut descărca de pe vapoare la Salonic și aduce apoi cu trenul în țară, o rută infinit mai scurtă și mai facilă decât cea greoaie și nesigură pe precarele căi ferate rusești.

Nu în ultimul rând, odată eliminate Bulgaria și Imperiul Otoman, trupele franco-engleze, alături de reconstruita armată sârbă, s-ar fi putut alătura românilor în efortul de a împinge armatele germane și austro-ungare către Budapesta.

În locul acestui scenariu pentru care au militat destui ofițeri, în frunte cu Averescu, Guvernul liberal condus de Brătianu a ales atacul în Nord, asupra Transilvaniei.

Rațiunile politice au primat în fața celor militare, iar prețul a fost plătit foarte scump de întregul popor român, cu sute de mii de morți, ani de ocupație și de chin, sărăcie, boli și foamete.

Ar fi însă nedrept ca Brătianu să fie judecat foarte aspru. Premierul avea, la rândul său, motive bine întemeiate să insiste pentru atacul în Transilvania.

Ionel Brătianu a trăit toată viața cu amintirea trădării rusești de care avusese parte tatăl său, Ion C. Brătianu, premierul țării în 1878.

România a intervenit în războiul ruso-turc din 1877-1878 la cererea țarului Alexandru al II-lea, într-un moment în care trupele ruse dădeau semne că nu pot gestiona situația.

Armata română condusă de Carol I a contribuit decisiv la victorie, dar după încheierea conflictului rușii n-au mai vrut să plece din țara noastră, iar la tratativele de pace ne-au trădat.

Pentru a scăpa de armata rusă, a fost nevoie ca România să își concentreze forțele și să se pregătească fățiș de război. Apoi, la negocieri, țara noastră n-a fost primită ca beligerant, spre furia lui Brătianu senior.

În final, Rusia ne-a luat județele din Sudul Basarabiei. La schimb, ni s-a dat Dobrogea, teritoriu turcesc care nu fusese niciodată al nostru și care în acel moment era foarte sărac și depopulat.

Acele momente l-au bântuit pe Ionel Brătianu. El nu avea încredere în ruși și știa că, dacă România n-ar ocupa fizic Transilvania, erau mari șanse să rămână fără această provincie istorică pentru care intraserăm, de fapt, în luptă.

Apoi, mai era opinia publică. Soldaților le-ar fi fost foarte greu să înțeleagă ce caută să lupte și să moară în Bulgaria, când, de fapt, ei voiau să-i elibereze pe frații din Transilvania.

Duplicitatea rușilor

Toate aceste motive au făcut ca, până la urmă, să se ia hotărârea greșită din punct de vedere strategic și militar.

Generalul Victor Vladimir Saharov, comandantul trupelor rusești în România, avea o părere foarte proastă despre ofițerii români despre care spunea că nu sunt buni de nimic. A comandat mai întâi corpul expediționar din Dobrogea în a doua jumătate a campaniei (după ce se pierduse Constanța), apoi toate trupele rusești din țară, dar nu le-a angajat ferm în luptă până nu s-a atins aliniamentul de pe Siret. A cerut insistent evacuarea armatei, guvernului și administrației românești în Rusia, cât mai departe de linia frontului

Comportamentul armatelor rusești a fost duplicitar pe parcursul întregii campanii din toamna lui 1916.

Acest lucru l-au afirmat nu doar românii – care ar putea fi suspectați de paranoia –, ci și ofițerii francezi și membrii misiunilor aliate aflate la București.

În drumul său spre România, într-un moment când situația era deja foarte dificilă, generalul francez Henri Berthelot a oprit la Moghilev, unde se afla STAVKA (Marele Stat Major al armatei țariste) și a discutat cu Mihail Alekseev, comandantul trupelor ruse.

Pe parcursul întrevederii, lui Berthelot i s-au trezit primele semnale de alarmă. Solicitându-i lui Alekseev să trimită trupe în ajutorul românilor aflați în dificultate, francezul a avut surpriza să i se răspundă că acest lucru nu se va întâmpla.

Rusul i-a arătat pe hartă linia de pe Siret, dintre Carpați și Dunăre, spunându-i că acel aliniament poate fi apărat.

“Ce jocuri joacă acești oameni?”, s-a întrebat Berhtelot după ce a părăsit STAVKA.

În săptămânile și lunile care au urmat, dovezile că rușii fac un joc duplicitar au fost nenumărate. Trupele trimise în România au evitat să se angajeze în luptă în momentele cheie ale bătăliei pentru București, când intervenția lor ar fi putut schimba soarta încleștării.

Marile unități rusești s-au retras permanent până pe linia indicată de Alekseev, când – într-adevăr – au oprit ofensiva trupelor oricum epuizate de efort ale germanilor.

Lăsând la o parte comportamentul absolut sălbatic al rușilor (care au jefuit în asemenea hal localitățile românești încât bieții locuitori au ajuns să îi întâmpine pe nemți ca pe niște salvatori), această strategie a armatelor țariste a stârnit suspiciuni din partea tuturor.

Venit fără nicio prejudecată în Est, Berthelot a tras, până la urmă, concluzia că rușii își doreau înfrângerea României pentru a putea ulterior să o scoată de la negocierile de pace și să ocupe militar, după încheierea războiului, cel puțin provincia Moldova, dacă nu toată țara.

Țarul Nicolae al II-lea nu părea parte din acest plan machiavelic. El a promis ajutor și a transmis că e alături de Regele Ferdinand “până la ultimul meu soldat și până la ultima copeică”. Dar împăratul Rusiei era un om slab, fără personalitate, a cărui influență era scăzută.

Guvernul și comandanții armatei ruse au făcut, în schimb, tot ce au putut pentru a vedea România prăbușită.

După înfrângerea armatelor române și preluarea frontului de către trupele rusești, guvernul de la Sankt Petersburg a exercitat mari presiuni asupra Regelui Ferdinand și asupra cabinetului Brătianu să accepte evacuarea armatei și a administrației în Est.

Pretextând că armata română e oricum distrusă și că mai mult încurcă operațiunile trupelor ruse, s-a cerut imperativ ca Guvernul, Parlamentul, funcționarii și armata română să fie evacuați fie în zona Donețk, fie chiar în Caucaz!

Sprijiniți de francezii care înțeleseseră șmecheria, românii au rezistat presiunilor. După revoluția rusă din februarie 1917, care a dus la înlăturarea țarului Nicolae al II-lea și a guvernului său și instaurarea unui guvern democratic, rușii au renunțat să mai ceară evacuarea României.

Sursa: Fragmente din articolul https://colectionaruldeistorie.ro/8-motive-pentru-care-romania-a-pierdut-primul-razboi-mondial-cauzele-infrangerilor-dezastruoase-din-1916.

24/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La 26 noiembrie/9.XII 1917, ca urmare a dezastrului produs de pacea separată a aliatului rus cu Germania, România s-a văzut silită să semneze la Focşani armistiţiul cu Puterile Centrale

 
Armistiţiul de la Focşani din anul 1917, „vântul de abandon şi de trădare“. Salvarea României a venit pe termen scurt, cu consecinţe ireparabile

Comandanţii semnatari ai Armistiţiului de la Focşani  FOTO: http://www.focsaniulvechi.ro

Se împlinesc 100 de ani , de când România semna, la Focşani, armistiţiul cu Puterile Centrale, ca urmare a condiţiilor militare intervenite în urma armistiţiului ruso-german de la Brest-Litovsk (26.XI/9.XII).

În  data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917  în condiţiile mai mult decât dramatice cauzate de cererea de armistiţiu a aliaţilor ruşi  s-a semnat la Focşani, Convenţia de armistiţiu dintre România şi Puterile Centrale.

Dezastrul  produs de pacea separată a Rusiei cu Germania s-a datorat bolşevizării în ritm alert a grosului armatelor ruseşti şi a anarhiei care s-a răspândit fulgerător în Rusia în a doua jumătate a anului 1917.

Pentru a salva prestigiul regal şi a nu crea impresia că statul român se supune situaţiei create de revoluţia rusă, s-a decis ca regele Ferdinand să părăsească comanda armatelor şi a frontului româno-rus. 

Conducerea armatei de pe acest front a fost încredinţată generalului Prezan, care a transmis comandantului trupelor germane de pe frontul Siretului ca armata română urma să participe la armistiţiul pe care l-a propus armata rusă.

 Armistiţiul intra în vigoare pe data de 22 noiembrie/5 decembrie 1917, ora opt seara, trupele române urmau să rămână pe poziţii, iar aviaţia  română îşi suspenda zborurile. Se atrăgea atenţia că avioanele germane care vor depăşi linia frontului vor fi supuse focului de artilerie.

 Răspunsul Puterilor Centrale a venit prompt. La 22 noiembrie/5 decembrie 1917, arhiducele Iosef a comunicat guvernului român acordul ca tratativele pentru încheierea armistiţiului să se desfăşoare la Focşani.

   Conducerea României l-a numit şef al delegaţiei române la tratative pe generalul Al. Lupescu. Mersul evenimentelor a demonstrat că decizia conducerii României de a participa la armistiţiu era necesară. Atmosfera din rândul armatei ruse se deteriora rapid şi devenea ameninţătoare pentru situaţia şi aşa extrem de grea a României.

Pe la jumătatea lunii decembrie 1917, doi proporgici de la Socola, în Iaşi, unde era o bază militară rusă, au pătruns în cabinetul generalului Şcerbacev cu scopul de a-l asasina. Atentatorii au fost ucişi de garda ucraineană a generalului, dar primejdia continua să crească.

           

Locul de adunare al delegaţilor ruse şi române pentru tratative a fost oraşul Tecuci. Delegaţia rusă era formată din 21 de ofiţeri ruşi în frunte cu generalul Kelşevski, comandantul Armatei a IX-a ruse, iar delegaţia română era formată dintr-un general şi trei colonei. Delegaţia română era independentă de cea rusească.

  Intâlnirea dintre reprezentanţii cele două părţi inamice a avut loc la 24 noiembrie/7 decembrie pe şoseaua Focşanilor, într-un punct de pe linia de contact a celor două fronturi. De aici delegaţiile au fost transportate cu automobile germane la Focşani, unde au fost primite de generalul Kurt von Morgen şi colonelul Hentsch, reprezentanţii feldmareşalului Mackensen.

Începute  în Casa Apostoleanu din Focşani, negocierile au durat până pe 26 noiembrie/9 decembrie 1917, la orele 2330, când a fost adoptată forma finală a armistiţiului, în vederea asigurării răgazului pentru tratativele de pace.

Între prevederile documentului se aflau obligaţia suspendării ostilităţilor pe întregul front răsăritean şi interdicţia dislocării unor efective militare într-un procent mai mare de 10% din totalul armatelor prezente pe acest front. 

La o întrebare a generalului von Morgen, cu intenţia vădită de a provoca zâzanie, dacă delegaţia română lucrează „sub tutela rusă“, sau în mod independent, generalul Lupescu a răspuns că procesele-verbale ale discuţiilor se vor încheia în exemplare separate, dar redactate în comun acord „ca între buni aliaţi“.

 

Armistiţiul a fost prelungit de mai multe ori, până la încheierea Păcii de la Bucureşti, dar ostilităţile au continuat sub o altă formă 

În timp ce situația din Rusia se deteriora din ce în ce mai mult, iar dezordinea și anarhia din armata rusă se accentua, generalul Berthelot a luat legătura cu generalul D.G. Scerbacev, solicitându-i luarea unor măsuri energice eficiente în vederea stăvilirii anarhiei din rândul trupelor ruse din Moldova. Autoritățile militare nu mai aveau însă situația sub control. Într-un raport înaintat superiorilor săi la începutul lunii octombrie 1917, generalul Berthelot preciza că trupele române și cele ruse ”n-ar putea fi separate” având în vedere ‘strânsa lor colaborare”.

În fond soarta României este intim legată de evoluția situației din Imperiul rus, mai sublinia generalul Berthelot.

 

 

 

 

Imagine

Caricatură politică franceză: Kaiserul german,

cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia),

amenință cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace. http://istoria.md/articol/798/

 

 

 

La 18 noiembrie/1 decembrie 1917, în timp ce la Brest-Litovsk se desfășurau convorbiri de armistițiu între delegațiile Puterilor Centrale și Rusiei, în România a fost convocat un consiliu prezidat de regele Ferdinand și de președintele Consiliului de Miniștri, Ion I.C. Brătianu, pentru a fi examinate posibilitățile evitării unei catastrofe naționale.

La consiliu au luat parte, de asemenea, generalii C. Prezan, Al. Averescu, Eremia Grigorescu, H.M. Berthelot.

La Roman se crease un Comitet Socialist Revoluţionar în spatele armatei, dar acesta era atât de slab încât în noaptea de 2-3 decembrie câţiva răzvrătiţi l-au arestat şi s-au constituit ei în comitet la Roman.  

  Cete de soldaţi ruşi părăseau în debandadă frontul şi se dădeau la grave neorânduieli. Comunicaţiile au început să devină nesigure iar aprovizionarea şi întreţinerea armatelor s-a transformat într-o problemă îngrijorătoare. Pe linia frontului dezagregarea lua proporţii din ce în ce mai mari, armata rusă se dezagrega şi se desfiinţa. In mintea soldaţilor ruşi încheierea armistiţiului însemna sfârşitul războiului şi întoarcerea acasă.

             Comandamentele ruseşti au găsit în armata română un scut protector împotriva maltratărilor soldaţilor proprii. A rezultat astfel cea mai bizară situaţie care se putea închipui, comandanţi de armate, ofiţeri superiori, condamnaţi la moarte de proprii lor soldaţi au fost nevoiţi să se pună sub protecţia altei armate spre a se apăra, pentru a aresta şi a aduce la supunere pe proprii soldaţi.

A rămas celebră Bătălia de la Galaţi între ruşi şi români (pe atunci încă aliaţi), cu un deznodământ unic în istoria Primului Război Mondial, când ruşii s-au predat armatelor germane; bătălia a fost considerată prima în care s-au folosit, concomitent, trupe terestre, marine şi de aviaţie. Chiar înainte, dar mai ales după semnarea armistiţiului situaţia armatei ruse de pe frontul român ajunsese foarte curioasă. Generalul Şcerbacev nu-şi mai putea menţine comandamentul decât sub protecţia trupelor române. El nu recunoştea nici guvernul bolşevic şi nici pe generalismul Krilenko, nici pe comisarii poporului de pe lângă unităţile armatei sale.

După numai câteva luni, România s-a văzut silită să semneze cu guvernele Triplei Alianțe,Tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale – numit și Tratatul de la Buftea, un acord internațional  având ca obiect principal încetarea stării de beligeranță pe Frontul Român,  în urma prăbuşirii frontului rusesc sub presiunea revoluţiei bolşevice din Imperiul Ţarist.Ca urmare a părăsirii luptelor de către armata rusă şi a prăbuşirii frontului, România nu mai avea şanse reale de a se împotrivi  Puterilot Centrale prin mijloace militare.

Tratatul a fost semnat la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea. Din partea română a fost semnat de Constantin Argetoianu, iar din partea Puterilor Centrale de Richard von Kühlmann, Ottokar Czernin, Talaat Pașa și Nicola Momcilov.
Preambulul tratatului consemna denunțarea unilaterală de către Puterile Centrale a Armistițiului de la Focșani la 2 martie 1918 și acordarea unui ultimatum de trei zile Guvernului României pentru încheierea păcii.

De asemenea, luând act de răspunsul pozitiv al părții române, prin prezența la negocieri, decide prelungirea stării de armistițiu cu paisprezece zile, începând de la 5 martie 1918, ora 12 amiază, cu un drept de denunțare în termen de trei zile. Au fost stabilite 9 puncte pe baza cărora urma să se încheie tratatul de pace, în termenul de 14 zile agreat

  Dat fiind faptul că Regele Ferdinand I dorea evitarea semnării unui astfel de document, pentru a respecta întru totul Tratatul de Alianţă semnat cu Antanta în anul 1916 anul intrării României în Primul Război Mondial, acest tratat s-a încheiat după o serie de lungi discuţii între reprezentanţii României şi ai Puterilor Centrale,

Tratatul preliminar de pace a fost semnat la 20 februarie/5 martie 1918, ora 19, în localitatea Buftea, de lângă Bucureşti, care la acea vreme se afla în teritoriul românesc ocupat de Puterile Centrale.

Textul care stabilea Pacea de la Buftea era următorul:

Însufleţiţi de dorinţa comună de a pune capăt stării de război dintre Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de o parte, şi România, pe de altă parte, şi pentru a restabili starea de pace, subsemnaţii, adică: secretarul de stat de la departamentul Externelor, consilierul intim imperial d. Richard von Kühlmann, ca împuternicit al Germaniei, ministrul Casei imperiale şi regale şi ministrul Afacerilor Externe al Maiestăţii Sale imperiale şi regale apostolice, consilierul intim contele Ottokar von Czernin, von şi zu Chudernitz, ca împuternicit al Austro-Ungariei, vicepreşedintele Sobraniei, d. dr. Momcilov, ca împuternicit al Bulgariei, Alteţa Sa Marele Vizir Talaat-Paşa, ca împuternicit al Turciei, pe de o parte, şi d. C. Argetoianu, ca împuternicit al României, pe de altă parte, după ce am examinat documentele de împuternicire, am căzut de acord că, după ce convenţia de armistiţiu semnată la Focşani în ziua de 9 decembrie 1917 a fost denunţată la 2 martie 1918 şi expirată la 5 martie 1918, ora 12 amiază, acest armistiţiu va mai continua patrusprezece zile cu începere de la 5 martie 1918, cu un drept de denunţare în termen de trei zile. Între subsemnaţii s-a obţinut deplin acord ca în intervalul acestui spaţiu de timp să se încheie pacea definitivă pe baza următoarelor puncte:

  1. România cedează Puterilor Centrale Dobrogea până la Dunăre.

  2. Puterile Centrale vor purta grija pentru menţinerea căii comerciale pentru România prin Constanţa spre Marea Neagră.

  3. Rectificările de frontieră cerute de Austro-Ungaria pe graniţa austro-ungară sunt admise în principiu de România.

  4. De asemenea se admit în principiu măsurile corespunzătoare situaţiei pe domeniul economic.

  5. Guvernul român se obligă să demobilizeze imediat cel puţin opt divizii ale armatei române. Executarea demobilizării se va efectua în comun de către comandamentul suprem al grupei de armate Mackensen şi comandamentul suprem al armatei române. De îndată ce pacea dintre Rusia şi România va fi restabilită, se vor demobiliza şi celelalte părţi ale armatei române, atâta timp cât nu vor fi necesare pentru serviciul de siguranţă pe graniţa ruso-română.

  6. Trupele române vor evacua imediat teritoriul Monarhiei austro-ungare ocupat de ele.

  7. Guvernul român se obligă să sprijine din punct de vedere tehnic al căilor ferate transportul trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odessa.

  8. Se va asigura repatrierea ofiţerilor misiunilor militare ale Înţelegerii în cel mai scurt timp posibil, prin teritoriul Puterilor Centrale.

  9. Tratatul va intra imediat în vigoare.

Tratatul (Pacea) de la București, cunoscut și ca Pacea de la Buftea-București, a fost semnat de România la 7 mai 1918, după semnarea Tratatului preliminar de pace  din  data de 5/18 martie 1918 la Buftea, de unde numele de Pacea de la Buftea-București.

În urma acestui tratat, România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (zisă „Cadrilater”) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja „Cadrilaterul” în decembrie 1916; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la un tratat ulterior definitiv;
România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați;
România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere.

Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deși învins, regatul ar fi ieșit oricum mărit teritorial din război.
 Parlamentul României a ratificat tratatul (la 15/28 iunie 1918 de Camera Deputaților, iar la 21 iunie/4 iulie 1918 de către Senat), dar acesta nu a fost niciodată promulgat de Regele României, Ferdinand I, dispozițiile sale intrând în vigoare timp de șase luni.

Când Puterile Centrale au început să dea, în octombrie 1918, la rândul lor, semne de epuizare, înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile, cu ajutorul armatei franceze.

În scurt timp a avut loc  Marea Unire din decembrie 1918, în urma căreia toate teritoriile cu populație majoritară românească au intrat în componența României Mari („Întregirea”).

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2012/05/romania-primul-razboi-mondial_6302.html

http://adevarul.ro/locale/focsani/armistitiul-focsani-anul-1917-vantul-abandon-tradare-salvarea-romaniei-venit-termen-scurt-consecinte-ireparabile-1_55361ff8cfbe376e3563e6a5/index.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_preliminar_de_pace_al_Rom%C3%A2niei_cu_Puterile_Centrale_(1918)

26/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: