La 29 mai 1848, Dieta de la Cluj care îi reprezenta în principal pe maghiari, a votat anexarea Transilvaniei la Ungaria, nesocotind voinţa majorităţii românilor ardeleni

În anul 1848, Europa a fost martora unor ample revoluţii şi a unor evenimente de inspiraţie liberală şi democratică, îndreptate împotriva regimurilor absolutiste.
Revoluţia a început mai întâi în Italia (la Palermo), la 12 ianuarie 1848, apoi s-a extins în Franţa, culminând cu răsturnarea regelui Ludovic Filip şi proclamarea republicii (22 februarie 1848).

Apoi s-a dezvoltat progresiv spre răsărit, cuprinzând Germania, Imperiul Habsburgic, Ţările Române. La 13 martie, revoluţia a izbucnit în Austria (la Viena), la 15 martie la Pesta, în Ungaria, unde guvernul revoluţionar condus de Kossuth Lajos a desfiinţat iobăgia şi a promovat alte reforme democrat-liberale, menite să ducă la progresul ţării.

În aceiaşi zi, Dieta ungară întrunită la Pojon, a decretat independența Ungariei față de Imperiul Habsburgic.

În programul revoluției, la punctul 12, era prevăzută alipirea Marelui Principat al Transilvaniei la Ungaria, fără să se consulte voința românilor covârșitor majoritari. Era aşadar vorba despre o unire forţată!

În 2/14  mai 1848, Simion Bărnuţiu, principalul ideolog al românilor transilvăneni, a prezentat în catedrala din Blaj, în faţa intelectualităţii venite la cea de-a doua adunare naţională, un discurs celebru intitulat „Românii şi ungurii”, adevărat prolog teoretic şi programatic al Adunări Naţionale desfăşurate în următoarele 3 zile.

La această întrunire au venit în jur de 40.000 de oameni, majoritatea ţărani din toate comitatele (judeţele) Transilvaniei, fiind prezenţi şi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească.

 

 

 

 

Adunarea a depus jurământ de credinţă faţă de naţiunea română şi faţă de împăratul de la Viena, adoptând Programul Revoluţiei Române, formulat în 16 puncte, intitulat „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”.

Punctul 1 solicita independenţa naţională a naţiunii române şi egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania. Se cereau apoi desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire din partea ţăranilor, libertăţi economice şi politice, învăţământ în limba română, etc.

Punctul 16 preciza că… „până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în camera legislativă…”.

În acelaşi timp, în „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”nu era  acceptată nicio dezbatere şi încercare de unire a Transilvaniei cu Ungaria.

La Blaj s-a făcut un pas important pe calea organizării Revoluţiei Române prin formarea unui „Comitet Naţional” care şi-a stabilit sediul la Sibiu. Preşedinte a fost ales episcopul ortodox Andrei Şaguna, vicepreşedinte Simion Bărnuţiu iar ca membri Alexandru Papiu-Ilarian, Aron Pumnul, Constantin Roman, A.T.Laurean, Florian  Micaş şi alţii.

La 29 mai 1848, Dieta de la Cluj, în care se aflau din 300 reprezentanţi numai 3 români si 24 de saşi, a votat fără a ține cont de cererea Adunării de la Blaj a reprezentanţilor românimii ardelene, pentru anexarea Principatului Transilvania la Ungaria, ignorând realitatea etnică existentă şi  faptul că românii reprezentau 2/3 din populaţie. 

În următoarea perioadă, conducătorii maghiarimii au declanşat  în Transilvania teroarea împotriva intelectualilor români şi a ţăranilor care se opuseseră anexării Transilvaniei la Ungaria, iar în a doua jumătate a lunii septembrie 1848 s-a întrunit la Blaj ce-a de-a treia Adunare Naţională la care au participat peste 60.000 de români.

Adunarea reafirma punerea în practică a programului revoluţionar din mai, cerea redarea autonomiei Transilvaniei, solicita încetarea execuţiilor militare şi a represiunilor împotriva celor care se opuneau guvernului maghiar.

Proclamând ruptura cu guvernul maghiar, elita românească s-a îndreptat spre o posibilă alianţă cu Austria liberală şi constituţională.

În „Memoriul” din 28 septembrie 1848, redactat la Blaj şi trimis Parlamentului austriac, s-a avansat  ideea constituirii unui stat românesc autonom în cadrul Austriei, prin unirea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti.

Acest „MEMORIU” constituie punctul culminant al colaborării dintre revoluţionarii români din Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Bucovina.

El este dovada unei acţiuni concertate, menite să salveze statutul politico-juridic al Ţărilor Române, aflate sub ocupaţie străină.

Românii au trecut la aplicarea în practică a principiului autodeterminării naţionale şi, sub coordonarea Comitetului Naţional de la Sibiu, încep organizarea administrativă şi militară a Transilvaniei pe baze democratice.

Au fost înfiinţate  15 Prefecturi, fiecare cu câte o Legiune militară.

Prefectul era şi comandantul legiunii cu rang de general. Acestea erau organe politico-administrative şi militare care trebuiau să constituie instituţiile autoguvernării naţionale.

În unele Prefecturi au fost cooptaţi în conducere şi etnici saşi.

Comandantul suprem al Transilvaniei, baronul austriac general Anton Puchner a avizat favorabil această organizare administrativă românească.

În calitate de PREFECT GENERAL, adică de conducător militar al revoluţiei româneşti, a fost numit tânărul avocat AVRAM IANCU.

Acesta mai avea şi comanda directă a Legiunii a II-a „Auraria Gemina”, care cuprindea zona centrală a Munţilor Apuseni.

După ce a început prigoana maghiară împotriva delegaților care au participat la Adunarea de la Blaj, Comitetul Naționl Român, condus de Simion Bărnuțiu a preluat conducerea mișcării naționale, susținând că românii nu vor deveni liber decât printr-un război dus împotriva maghiarilor.

”Dar națiunea română, mărturisească istoria, n-a avut cuget rău niciodată în contra națiunii ungurești și în acest an încă s-a purtat cu răbdare, până n-a scos-o din cumpăt fracțiunea teroristică, silind-o a se folosi de dreptul de apărare și de răzbunare. Ei au rupt iazul și au adus asupra-și potopul cerului răzbunător.

Cine va fi de vină decă se vor îneca?”, așa suna un îndemn la luptă, elaborat de Comitetul Național Român, sub oblăduirea lui Simion Bărnuțiu și George Barițiu.

Mai întâi, izbucnește războiul ungaro-austriac, în octombrie 1848,  revoluționarii maghiari reușind să elibereze Ungaria de sub ocupația habsburgilor.

La începutul lunii octombrie 1848, comandantul armatei imperiale din Ardeal a condamnat guvernul revoluţionar maghiar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, proclamând restaurarea regimului constituţional austriac.

Când armata ungară a pătruns în Transilvania, românii au pus mâna pe arme așa cum o făcuseră, cu câteva luni înainte, sârbii și croații ( mai-iunie) și slovacii ( septembrie) și au pornit luptele cu trupele maghiare, care se opuneau acordării de drepturi și libertăți.

Perioada negocierilor și a politicii pașnice se încheiase, iar episcopul Șaguna părăsea Pesta pentru a se întoarce în țară.

Comitetul Național Român, format din revoluționarii August Treboniu Laurian, Simion Bărnuțiu, Nifon Bălășescu, Florian Micaș, Timotei Cipariu, Ioan Bran,  îi chema pe români la luptă:

”Domnii ungurești nu vor să știe de naționalitatea română, nu vreau să recunoască cum că sunt și alte națiuni afară de cea ungurească, nici nu vreau să știe de constituțiuni ca aceea care dă drept nu numai națiunii ungurești, ci și altor națiuni.

Ei nu vreau ca românii să nu aibe judecători și apărători din neamul lor, ci să fie purerea niște prunci fără părinți și să rătăcească ca turmele fără păstori. Alergați, drept aceea, la arme, români tineri, pentru ca să luptați și pentru neamul vostru, căci pentru străinii cei nemulțumitori v-ați luptat destul”.

”În decembrie 1848 – martie 1849, Ardealul a fost cucerit de armata revoluţionară ungară, cu excepția Munților Apuseni, transformați  într-o mică și inexpugnabilă țară românească, de prefecții și tribunii lui Avram Iancu.

Se declanşase astfel şi pe teritoriul Transilvaniei războiul civil, în care românii au luptat alături de armatele austriece, împotriva trupelor maghiare.

Revoluţionarii români nu s-au subordonat însă pe deplin politic şi militar, armatei imperiale.

În Munţii Apuseni, Prefectul Avram Iancu a organizat un CONSILIU DE RĂZBOI (stat major), care a coordonat administraţia din zonă şi rezistenţa militară românească împotriva invaziei armatei maghiare.

 

 

 

 

Foto: O scenă de luptă din anul 1849, la Simeria, pe malul Mureşului

 

Iată cum vedea revoluţionarul „liberal” Kossuth dorinţa de libertate politică şi autonomie teritorială a românilor:

„dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii Statului ungar. De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea”.

Ura faţă de români şi dispreţul faţă de cerinţele democratice ale acestora reies şi dintr-un  „Apel către poporul român”emis la data de  10.10.1848 şi semnat de Kossuth:

„Ia seama popor român ca nu cumva să atragi asupră-ţi nimicirea totală! Viteaza noastră armată va porni asupra voastră şi atunci vai şi amar de fiecare aţâţător! Atunci ar fi fost mai bine să nu vă fi născut! Se va ordona maghiarilor şi secuilor ca să se ridice ca viforul să măture fiecare gunoi neascultător, să şteargă de pe suprafaţa pământului  pe fiecare trădător de patrie! Cel care nu vrea să asculte va pieri de mâna călăului sau de sabie.”

În iarna anului 1848-1849 s-au amplificat relaţiile dintre revoluţionarii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, în vederea constituirii unui bloc etnic românesc în Imperiul Habsburgic.

Într-un  MEMORIU înaintat la 25 februarie 1849 împăratului Francisc Iosif I  de către deputaţii din Bucovina, Banat şi Ardeal, se cerea unirea tuturor românilor din  imperiu într-o monarhie federalizată pe baze naţionale.

Până în luna martie 1848, armata revoluţionară maghiară, condusă de generalul Bem, reuşise să ocupe cea mai mare parte a Transilvaniei, cu excepţia regiunilor rămase sub control austriac (garnizoana cetăţii Alba Iulia) şi românesc (Munţii Apuseni).

În teritoriile ocupate, nobilimea maghiară a declanşat o cruntă represiune împotriva revoluţionarilor şi a ţăranilor români şi saşi care se opuseseră autorităţii guvernului maghiar.

Nobilii maghiari şi secui au organizat în Transilvania „echipe de vânătoare” şi „tribunale de sânge” care au comis crime îngrozitoare care depăşeau în amploare şi cruzime orice înţelegere a unei minţi omeneşti.

 Au avut loc, numai în perioada octombrie 1848 şi până la jumătatea lunii iulie 1849, cel puţin 14 înfruntări sângeroase cu armata maghiară, care încerca să pătrundă şi să ocupe zona Munţilor Apuseni.

Rezistenţa armată a românilor din Munţii Apuseni a fost de nezdruncinat.

În bătăliile de la Abrud din 6-10 şi 17-19 mai 1849, legionarii moţi, conduşi de prefectul Avram Iancu şi prefecţii şi tribunii din zonă, au zdrobit detaşamentele de unguri şi secui conduse de maiorul Hatvany. 

Între 11-16 iunie 1849 a fost învins şi alungat din Abrud detaşamentul maghiar condus de colonelul Farcaş Kemeny.

Toate acestea aveau loc în condiţiile în care zona Munţilor Apuseni rămăsese singurul teritoriu neocupat de armata generalului Kossuth, care pusese stăpânire pe întreaga Transilvanie, în vederea alipirii ei forţate la Ungaria, împotriva voinţei naţiunii române majoritare. 

Între timp, a început contraofensiva armatei austriece sprijinită de trupele ruse, aflate în Principatele Dunărene încă din vara anului 1848.

La 9/31 iunie 1849, armata maghiară, comandată de generalul Bem, a fost înfrântă de trupele ruse la Albeşti, lângă Sighişoara; la 29 iulie/10 august are loc înfrângerea definitivă a armatei maghiare, la sud de Timişoara.

La 1/13 august 1849, armata maghiară sub conducerea generalului Gorgey Arthurum capitulează la Şiria, lângă Arad, depunând armele în faţa armatei ruse, comandată de generalul Ivan Paskevici.

Imediat după acest eveniment, comandantul armatei austriece a cerut românilor să depună armele, inclusiv legiunile conduse de Avram Iancu, neînvinse până atunci de către armata maghiară.

Revoluţionarii din Ţara Românească (Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Gheorghe Magheru ş.a.), care s-au refugiat în Transilvania, după înfrângerea revoluţiei muntene,  pentru a nu fi arestaţi de  turci, au încercat să realizeze reconcilierea dintre revoluţia românească ardeleană reprezentată de Avram Iancu şi cea maghiară, condusă de Kossuth Lajos.

În acest sens, au fost lansate apeluri ale lui Nicolae Bălcescu către Kossuth şi către Avram Iancu, pentru a înceta vărsările de sânge şi a-şi uni eforturile împotriva duşmanului comun – Imperiul Habsburgic, însă Kossuth şi colaboratorii săi nu au renunţat la atitudinea arogantă de stăpânitori şi nu de colaboratori ai românilor, nici la anexarea Transilvaniei.

Liderii revoluţiei maghiare nu au acceptat nici un fel de drepturi politice şi sociale pentru români, din contră, au aţâţat populaţia maghiară, îndeosebi pe secui, la un război necruţător împotriva românilor transilvăneni.

Abia atunci când armatele ruso-austriece se apropiau de înfrângerea revoluţiei, guvernul Ungariei, constrâns de împrejurări, a acceptat să semneze cu Bălcescu, la Seghedin, în 2/14 iulie 1849, „Proiectul de Pacificare”, act prin care guvernul ungar se obliga să asigure românilor dreptul la folosirea limbii materne, abolirea corvezilor şi prestaţiilor feudale ş.a.; iar românii se obligau la o colaborare cu ungurii împotriva habsburgilor.

Înţelegerea s-a realizat însă prea târziu şi nu mai era timp de a fi pusă în practică; considerând-o tardivă, inutilă şi lipsită de sinceritate din partea conducătorilor maghiari, Avram Iancu a refuzat să o semneze.

 În scrisoarea trimisă  lui Kossuth, la începutul lunii august 1849, Avram Iancu arăta că românii ardeleni nu se pot alia cu maghiarii, însă vor manifesta o neutralitate faţă de confruntările acestora cu ruşii şi austriecii.

Din punct de vedere politico-militar această decizie a fost greşită. Pe 13 august 1849 la Siria, lângă Arad, unde armata maghiară a capitulat, ar fi trebuit să participe şi o Legiune românească alături de armatele austriece şi ruseşti. 

Nenorocirile încleştării din anii 1848-1849 au avut urmări grave pentru unguri şi români.

Au murit zeci de mii de oameni şi s-au produs mari distrugeri materiale.

Românii din Apuseni au pierdut patru prefecţi, mai mulţi subprefecţi, peste zece tribuni, peste 100 de centurioni, mai bine de o sută de preoţi şi protopopi au fost spânzuraţi,300 de sate arse şi peste 200 de biserici ortodoxe şi greco-catolice distruse.

Unii istorici susţin că, în urma confruntărilor din timpul revoluţiei, au fost ucişi 40.000 de români,  împuşcaţi, spânzuraţi sau căzuţi în lupte.

Alţii afirmă că, în numărul menţionat trebuie cuprinşi nu numai români, ci şi maghiari, saşi, armeni, evrei, ţigani şi  alţi locuitori ai Transilvaniei, deveniţi victime ale revoluţiei, dar faptul că românii reprezentau, în epocă, majoritatea populaţiei provinciei îndreptăţeşte afirmaţia că, dintre zecile de mii de victime ale revoluţiei, cea mai mare parte au fost români.

Acesta este doar o parte din preţul pe care l-au plătit moţii, în frunte cu Avram Iancu, pentru ca Cetatea Munţilor Apuseni să rămână singurul teritoriu al Transilvaniei care nu s-a aflat niciodată sub ocupaţia militară maghiară.

Cei care au dus la înfrângerea revoluţiei maghiare au fost tocmai conducătorii ei, lipsiţi de clarviziune politică şi de perspicacitate.

Nu se poate pretinde unor popoare asuprite, ca ele să lupte alături de asupritorii lor şi să le asigure acestora posibilitatea de a-i asupri şi în viitor.

Revoluția maghiară, atât de elogiată în zilele noastre, ascunde niște adevăruri triste…

Ziua națională a maghiarilor, sărbătorită pe data de 15 martie, semnifică lupta națională a ungurilor de eliberare de sub dominația habsburgică, iar istoriografia maghiară, consideră că ideile promovate de intelectualii unguri pot fi considerate liberale pentru acele vremuri.

Ceea ce omit mulţi istorici  maghiari și o fac în deliberat, este că liderii revoluționari maghiari au militat pentru  acordarea de drepturi  doar pentru nația lor, iar libertatea pe care o promiteau se baza pe exploatarea celorlalte națiuni care trăiau pe teritoriul așa zise Ungarii milenare, construite sub coroana Sfântului Ștefan.

Liderii maghiarilor voiau  drepturi și libertăți doar pentru unguri și supunerea celorlalte națiuni care trăiau în Ungaria: români, slovaci, sârbi, croați, ruteni.  Libertatea ungurilor se baza pe subjugarea altora.

În însemnările sale despre o  călătorie în Transilvania, Andrew Paton, un celebru diplomat orientalist englez care a vizitat Transilvania în toamna anului 1849 deplângea soarta românilor, majoritari în Transilvania şi Banat:

“Marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei sunt români, care au trăit secole de-a rândul în cea mai cumplită robie, cum poate fi judecat după lista de mai jos a lipsei de drepturi, în care au trăit românii până în timpul domniei împăratului Iosif  (n.r. Iosif al II-lea, a domnit între anii 1765 – 1790).

Astfel, niciunui român nu-i era permis să deţină o funcţie. Nu putea fi înfiinţată nicio şcoală fără permisiunea proprietarului de pământ.

Niciun român nu avea voie să poarte cizme sau pantofi, ci doar opinci.

Niciun român nu poate purta haine brodate sau cu blană, ci doar din lână aspră.

Niciun român nu are voie să poarte pălărie, ci doar căciulă de blană. În oraş nicio fereastră a unui român nu trebuia să privească pe stradă, ci doar în ograda fiecărei case.

Niciunui român nu-i era permis să aibă şemineu.

Pe scurt, maghiarilor, cu toată dragostea lor de libertate, le plăcea să-I domine pe alţii”, scria diplomatul englez, citat de autorii volumului V intitulat “Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, editat de Academia Română.

Faptul că liderii revoluţiei maghiare au văzut posibilă îndeplinirea aspiraţiilor lor doar prin încălcarea drepturilor istorice ale românilor, folosind forţa, teroarea şi crima, este de neadmis.

Având argumentul participării la luptă, până în ultima zi, împotriva trupelor maghiare rebele, liderii politici români, participanţi la negocierile de la Viena din 1849-1851, ar fi putut obţine materializarea în constituţia imperială a mai multor obiective înscrise în programul lor revoluţionar care fusese formulat la Blaj.

Cu toate acestea, Curtea Imperială de la Viena nu a dat recunoaşterea cuvenită revendicărilor poporului român din Transilvania.

 

 

 

 

Foto: Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Ţebea), avocat român transilvănean , conducătorul de fapt al Ţării Moţilor în anul 1849, calitate în care a comandat armata românilor transilvăneni împotriva trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth.

 

 

Avram Iancu a fost soldatul conştient al ideii naţionale, care a avut curajul să susţină cauza românismului în faţa împăratului austriac Franz Iosef, să refuze demn o decoraţie a acestuia spunându-i :

„Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate!” şi să suporte consecinţele răzvrătirii sale împotriva asupritorilor.

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/29/ziua-de-29-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/29/o-istorie-a-zilei-de-29-mai-video-4/

 

 

Surse:

Colonel (r) Ştefan RUS – http://www.dacoromania-alba.ro/nr78/falsi_martiri.htm

Prof.univ.dr. Ioan BOJAN – http://ziarulfaclia.ro/revolutia-de-la-1848-1849-din-transilvania/ 

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

 

1. Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Editura Şcoala Ardeleană, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, 2016.
2. Vasile Nuţiu, Istoria Românilor şi Cultura Civică, Fundaţia Culturală „Vasile Netea”, Târgu-Mureş, 2010.
3. Ştefan Pascu, Din Istoria Transilvaniei, vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1961.
 

Publicitate

Portretul neretusat al generalului Jozef Bem, „erou”al revolutiei maghiare de la 1848 si autor al genocidului antiromanesc din Ardeal. VIDEO

 

Imaginea neretusata a generalului Jozef Bem, autor al genocidului antiromanesc din Ardeal

Între „eroii”, dar nu şi „martirii” războiului civil din Tranilvania, botezat impropriu Revoluţia de la 1848, fabricaţi de istoriografia maghiară, alături de cei 13 generali executaţi de Curtea vieneză pentru încălcarea jurământului militar, se află şi generalul Jozef Bem (foto), sau, în forma maghiarizată, Bem Jozsef.

Cine a fost generalul Bem? Polonez de naţionalitate, născut la 14 martie 1795 la Tarnow, urmează o carieră militară obişnuită, lipisită de strălucire.

Aceasta, până in timpul evenimentelor din primăvara anului 1848, când – la 14 martie – preia conducerea mişcării antihabsburgice de la Viena, trădând legământul militar şi tronul imperialilor.

Mişcarea revoluţionară din capitala Imperiului Austriac va fi curând înfrântă, iar generalul Jozef Bem fuge în Ungaria, cuprinsă şi ea de rebeliune, şi intră în solda guvernului lui Kossuth Lajos, care îi încredinţează comanda trupelor „revoluţionare” maghiare şi secuieşti din Translvania.

ÎN PLAN POLITIC, RESPONSABILUL PENTRU GENOCIDUL CONTRA ROMÂNILOR ARDELENI RĂMÂNE KOSSUTH LAJOS; EXECUTORUL FIDEL AL ORDINELOR DE DECIMARE A POPULAŢIEI ROMÂNEŞTI A FOST ACEST JOZEF BEM, CARE LE-A CERUT OSTAŞILOR SĂ LUPTE „VITEJEŞTE” CU CIVILII (PESTE 40.000 DE MORŢI), SĂ ŞTEARGĂ DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI PESTE 300 DE SATE ROMÂNEŞTI, SĂ DISTRUGĂ BISERICILE ROMÂNEŞTI ŞI SĂ LICHIDEZE INTELECTUALITATEA ROMÂNĂ!

În rest, a fost un comandant mediocru şi fără noroc. Deşi, la Dej, îl înfrânge pe feldmareşalul austriac Anton von Puchner şi va ocupa Sibiul şi Braşovul, în dreptul lui nu putem consemna decât înfrângeri: în toate confruntările cu armata de ţărani şi târgoveţi a lui Avram Iancu, înfrângerea de la Ocna Sibiului în bătălia cu armata austriacă, eşecul în confruntarea cu ruşii, la Albeşti (Sighişoara) şi – în fine – dezastrul militar al „revoluţionarilor” maghiari, la Timişoara, din 9 august 1849, unde trupele ungureşti au fost spulberate de cele austriece şi ruseşti.

Capitularea ungurilor a avut loc patru zile mai târziu, la Şiria (Arad), în data de 13 augut 1849, iar cei 13 generali, tot atât de pur etnic maghiari precum slovacul Kossuth şi polonezul Bem, au fost judecaţi şi executaţi pentru înaltă trădare.

Nu şi generalul Jozef Bem, care şi-a luat din vreme tălpăşiţa şi a fugit taman în… Imperiul Otoman! Acolo s-a converit imediat la islamism şi a devenit înalt demnitar turc sub numele de Amurat Paşa.

Ne întrebăm ce schimbări de orientare ar mai fi avut şi pe acolo şi în slujba cui s-ar mai fi pus pentru o soldă mai substanţială acest mercenar înnăscut, dat fiind faptul că la scurtă vreme după aceea a avut loc războiul Crimeii, dacă nu s-ar fi întâlnit cu „doamna cu coasa”, la 10 decembrie 1850, la Aleppo (astăzi Halab), în Siria…

Aşadar, acesta este profilul biografic şi moral al personajului care e transformat într-o personalitate de prim rang a istoriei Ungariei din secolul al XIX-lea. Un trădător învederat, gata să slujească orice cauză, dacă era bine retribuit, un criminal de război în timpul disensiunilor interetnice din Transilvania de la 1848-1849…

În perioada dualismului austro-ungar, la Târgu-Mureş, lui Jozef Bem i-a fost înălţată o statuie, încă o dovadă că sprijinul acordat de aristocraţia maghiară era scump plătit de Curtea imperială de la Viena, inclusiv prin acceptarea de a fi amplasate monumente întru cinstirea foştilor duşmani ai imperiului.

Despre soarta acesteia, după Primul Război Mondial, dar şi despre faptul că nici secuii nu aveau prea multe motive să regrete dărâmarea ei, dat fiind modul dispreţuitor şi arogant în care îi tratase generalul Bem, aflăm dintr-un articol apărut în bilunarul „Mureşul”, organul Partidului Naţional Român, Anul III, Nr. 4 – Târgu-Mureş, din 10 februarie 1924, p. 2-3:

 

„SĂCUII ŞI GENERALUL BEM

 

În piaţa oraşului Tg.-Mureş [Piaţa Trandafirilor – n.n.] sta înainte de 1918 statua lui Iosif Bem – de naţionalitate polon, care nici nu ştia ungureşte –  general în armata revoluţionară maghiară din 1848-1849.

În revoluţia noastră dela finea [sfârşitul – n.n.] anului 1918 s’a demontat statua, fiindcă era simbolul unei puteri care a dispărut pe veci de pe aceste plaiuri. Soclul a stat încă, până acum câteva luni, când primăria a îndepărtat şi această ultimă rămăşiţă din trecut. Şi la demontarea statuei ca şi la a pedestalului, presa noastră minoritară ţipa şi înjura sau simula durerea…

Oare de ce? Căci motive istorice nu avem nici noi, nici „săcuii” ca să se menţină statua numită. Poate că o fi învins el trupe austriece: Nouă însă ne putea impune [impresiona – n.n.] Bem cu atât mai puţin, cu cât oştirile trimise de el contra românilor totdeauna au fost bătute: de două ori fiind conduse de maiorul Hatvani, apoi cele de sub comanda colonelului baron Kemeny Farcaş ca şi „voinicii” conduşi de însuşi Pavel Vasvary – rămas şi el pe câmpul de luptă de la Fântânele -, tot atâtea oştiri trimise de generalul Bem contra moţilor lui Iancu, pentru ca apoi de abia să se reîntoarcă din acestea căţiva oameni, cari să vestească dezastrul.

Dar nici săcuii nu credem să aibă motive pentru deplângerea îndepărtării monumentului…!

Pentru a dovedi şi aceasta, publicăm în extras un ordin de zi al lui Bem, dat cătră săcui:

‘Curtea marţială, care s’a înfiinţat pentru a judeca pe aceia care şi’au trădat steagul, conducătorul şi camarazii prin fugă laşă de pe câmpul de luptă, a adus judecata. Şi la judecata s’a pronunţat în aşa fel, că au ar trebui să împuşc în casă săcuii, sau să aplic bastoane cu sutele [subliniere originală, sublinierea generalului Bem – n.n.]. Prima nu o voesc, căci cred că cine e pătruns de spaimă poate face încă serviciu bun patriei sale şi libertăţii, dacă trece peste frica-i de femeie bătrână ca pe vite etc..

Dat la cartierul general din Bistriţa, la 5 Iunie 1849.
Iosif Bem.

 

Concluziune: nici pentru români, nici pentru săcui – deşi din motive diferite – nu a fost de dorit menţinerea statuei, cu atât mai puţin a soclului, depoiat de ea. Prin urmare, Primăria crede a fi purces de astădată conform dorinţei unanime.

 

Primar, Dr. A. Dandea”.

 

 

De prof. Alexandru Ciubîcă (Târgu-Mureş) – Condeiul Ardelean

 prin FrontPress