CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

AMERICA E PE MOARTE SUB ASALTUL ”CORECTITUDINII POLITICE” DE SORGINTE NEOMARXISTĂ

America trage să moară de o boală cumplită. Nu este COVID-ul!

Statele Unite, fostul „paradis al libertății”, se sting pe picioare, măcinate de o maladie stranie împotriva căreia par să nu aibă antidot, nici vaccin, scrie comentatorul ADRIAN PĂTRUȘCĂ  în https://www.activenews.ro, reproducând un editorial excepțional de Giulio Meotti publicat de Gatestone Institute.

Astăzi, în America, există o nouă generație de exilați din regimurile comuniste care se luptă cu noua corectitudine politică numită „wokeism”.

Înainte de a deveni laureat al Premiului Nobel pentru Literatură și autor al volumului The Captive Mind, Czeslaw Milosz a luptat împotriva a două regimuri totalitare în țara sa, Polonia: mai întâi Nazismul, apoi Comunismul care l-a înlocuit.

În 1945, după ce a intrat în diplomația poloneză, Milosz a fost numit atașat cultural la ambasada din New York, până a fost rechemat în 1950.

În 1951, a fugit în Franța.

În 1960, Milosz s-a mutat cu familia sa în California, unde a acceptat un post de profesor de limbi și literaturi slave la Universitatea Berkeley.

Experiența sa în Bay Area a fost marcată de o repulsie viscerală față de noua corectitudine americană.

„Când stai la fereastra unui campus cu o profesoară de origine germană, privindu-i (pe studenți) dând foc la bibliotecă, și ea spune «Îmi amintesc», este destul de terifiant”, a scris Milosz.

Milosz a fost martor la începuturile dezvoltării viitoarei clase conducătoare americane.

„Într-o mare măsură, atmosfera din universitățile americane este determinată de cei care erau niște revoluționari în 1968”, a scris el.

Și a adăugat:

„Astăzi trebuie să fii corect politic, ceea ce înseamnă că trebuie să fii de partea negrilor, împotriva rasismului și în favoarea a tot ce este progresist.”

Întrebat care sunt diferențele și asemănările între represiunea sovietică și corectitudinea politică din Occident, un alt disident anti-sovietic, scriitorul rus Vladimir Bukovski – care, în ciuda celor 12 ani petrecuți în temnițele sovietice, nu a putut găsi un editor american timp de 25 de ani – a răspuns:

„Cea mai mare parte a acestei mizerii își are originea în campusurile din Statele Unite. Am fost la Stanford la jumătatea anilor 1980 și am asistat cu uluire cum a apărut corectitudinea politică.

„I-am acuzat întotdeauna pe oameni ca Stalin sau Beria de cenzură, însă apoi am înțeles că mulți intelectuali o doresc! Asemenea oameni vor dori întotdeauna să existe cenzură; vor dori întotdeauna să fie opresori pentru că întotdeauna au pretins că sunt opresați.”

Natan Șaranski, care a luptat împotriva regimului sovietic din interiorul Gulagului înainte de a pleca din URSS în Israel în 1986, scria recent:

„Termenul Corectitudine Politică, care este popular astăzi, a apărut la sfârșitul anilor 1920 pentru a exprima necesitatea de a-i corecta pe deviaționiștii de la linia oficială a Partidului Comunist…

„Astăzi, în Occident, presiunea asupra oamenilor de a se conforma nu vine de la vârfurile totalitare – liderii noștri politici nu sunt dictatori staliniști. În schimb, vine de la fanaticii din jurul nostru, din preajma noastră, la școală, la muncă, adesea folosind Twitter Shaming pentru a-i agresa pe oameni și a-i reduce la tăcere – sau la o falsă, corect politică conformare.”

Garry Kasparov, dintr-o nouă generație de critici ruși, observa și el „spirala autodistructivă a Occidentului”, care își distruge moștenirea culturală în loc să o apere.

În legătură cu slăbiciunea liderilor occidentali, campionul mondial la șah a spus că a privit recent cu emoție rândurile de cruci albe ale soldaților americani căzuți în Normandia.

„Unde sunt oamenii ca De Gaulle și Churchill?”, a declarat el pentru Le Figaro. „Văd o mulțime de Chamberlain și de Daladier… Am fost șocat să văd precipitarea de a demistifica personajele istorice judecate conform criteriilor noastre actuale. Occidentul ar trebui să fie mândru de ei, nu să-i urască.”

Lei Zhang, profesor de fizică la Universitatea din Winston Salem, se întâmplă să fie născut în China, în 1966, anul în care a început Revoluția Culturală a lui Mao Țe Dun.

Timp de zece ani, Gărzile Roșii, formate în majoritatea lor din studenți, au patrulat pe străzile Chinei în căutare de disidenți, de gânditori independenți și de profesori.

„Nu exista libertate de expresie, nu puteai împărtăși valori sau idei dacă acestea nu erau valorile și ideile lui Mao”, a spus Zhang într-un interviu pentru Carolina Journal. El vede o asemănare tulburătoare cu situația din universitățile americane:

„Vezi oameni care spun: «Matematica este supremație albă» sau că Aritmetica a fost inventată de cutare bărbat din cutare rasă, deci Aritmetica înseamnă asuprire. Este stupid.”

Zhang atrage atenția asupra a ceea ce consideră un efect devastator asupra libertății de exprimare:

„Nu mai poți vorbi. Oamenii din universități sunt în cea mai mare parte a lor liberali, așa că politicile liberale ajung în sălile de curs, însă nu poți spune cu glas tare că acest lucru este greșit și că va avea efecte grave. Dacă nu ai libertate de exprimare, nu ești liber.”

Riscul viitorului îl reprezintă spălarea pe creier din școlile elementare americane sub forma „Teoriei Critice a Rasei”.

După cum explică Christopher Rufo de la Manhattan Institute pentru USA Today, teoria critică a rasei reprezintă o reformulare a marxismului dialectic al exploatatorului și exploatatului, „înlocuind clasele burgheziei și proletariatului cu identitatea de alb și Negru” (întotdeauna cu N mare).

Altfel zis, teoria critică a rasei este o formă de „marxism bazat pe rasă”.

Acesta pare să fie motivul pentru care acești exilați, care au cunoscut marxismul în propriile lor țări, sunt alarmați văzând cum versiunea rasistă de marxism a „exploatatorului și exploatatului”  se răspândește pretutindeni în Statele Unite.

Potrivit lui Zhang:

„Când le spun copiilor de grădiniță, în vârstă de 5 sau 6 ani, că sunt răi deoarece aparțin cutărei rase, sau că sunt oprimați dacă fac parte din cutare grup, este foarte grav, deoarece ei nu își pot schimba culoarea pielii sau locul de baștină.

„Nu au ales ei să fie de o rasă sau de alta, sunt americani, cu toții suntem americani și dacă le batem unii cu alții din cauza acestei ideologii atunci sunt de acord cu cei care afirmă că acest lucru va distruge America.

„Așa s-a întâmplat în timpul lui Mao și al Revoluției Culturale. Tuturor copiilor, de la vârste foarte fragede, li s-a spus să îl iubească doar pe Mao și Revoluția. Dacă nu ești de acord sau spui altceva, ești pedepsit, ești reeducat ca să crezi în Mao. Nu ai libertatea de a gândi.”

Sun Liping, un important sociolog chinez, a afirmat că, în America, corectitudinea politică a apărut ca un mijloc de a promova egalitatea, iar astăzi este „o povară, un fel de lanțuri cu care America s-a legat, un fel de sclavie autoimpusă.”https://8a2e049457a34c29223bb77bbe0d3acc.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-38/html/container.html

Yeonmi Park, cea mai importantă defectoare nord-coreeană, a afirmat că dintotdeauna a privit Statele Unite ca pe o țară a libertății de expresie și de gândire, până când a mers la universitate aici.

S-a înscris la Universitatea Columbia și a spus că a fost imediat șocată de ce a văzut în clasa ei: sentimentele anti-occidentale și corectitudinea politică, care au făcut-o să afirme că „nici măcar în Coreea de Nord nu sunt atât de tâmpiți”.

„Am crezut că America este altfel, însă am văzut atâtea asemănări cu ce am trăit în Coreea de Nord încât am început să mă îngrijorez.”

Când era copil, în Heysan, Coreea de Nord, tatăl ei a fost trimis într-un lagăr de muncă forțată pentru că a vândut pe piața neagră diverse bunuri ca orez sau zahăr, pentru a-și putea hrăni familia.

În 2007, Yeonmi Park a fugit din Coreea de Nord împreună cu mama ei.

Este o mare tristețe, a spus ea, să vadă îndoctrinarea din America.

„Când am mers la Columbia, primul lucru pe care l-am învățat a fost că toate problemele sunt din cauza bărbaților albi.”

Dezbaterile îi aminteau de sistemul de caste din Coreea de Nord, unde oamenii sunt clasificați în funcție de strămoșii lor.

„Credam că nord-coreenii sunt singurii care îi urăsc pe americani, însă se vede că sunt mulți care îi urăsc chiar în această țară.”

În fostul ei „paradis socialist”, Coreea de Nord, studenții erau obișnuiți să își țină gura.

„Mama mea mi-a spus că lucrul cel mai periculos pe care îl am este limba”, spune Park. „Așa că știam cât este de periculos era să spui lucruri greșite.”

Anna Krylov, care s-a născut în Uniunea Sovietică și acum este profesoară de chimie la Universitatea din California, a comparat atmosfera ideologizată în care a trăit în fosta ei țară cu actuala politizare a vieții științifice și culturale din Statele Unite:

„M-am maturizat într-o perioadă de relativ dezgheț, după moartea lui Stalin. Totuși, ideologia impregna toate aspectele vieții, iar supraviețuirea impunea o adeziune strictă la linia partidului și demonstrații entuziaste ale unui comportament ideologic corespunzător.

„A nu deveni membru al organizației de tineret comuniste (Komsomol) ar fi fost o sinucidere în carieră – cei care nu erau membri erau excluși din învățământul superior.

„A practica deschis religia putea avea consecințe grave, mergând până la închisoare. La fel, a citi cărțile interzise (Orwell, Soljenițîn etc.) Până și o carte de poezie care nu figura pe lista aprobată de stat putea să te bage în bucluc.

„Știința nu era scutită de acest control ideologic strict. Influențele occidentale erau considerate periculoase. Tratatele și articolele științifice nu încetau să sublinieze superioritatea și preeminența științei ruse și sovietice. Discipline întregi au fost declarate imorale din punct de vedere ideologic, reacționare și ostile cauzei dominației clasei muncitoare și a Revoluției Mondiale. Exemple notabile de «pseudo-științe burgheze» erau genetica și cibernetica.”

Repede înainte către un alt secol: 2021. Războiul Rece este doar o amintire. „URSS nu mai există pe hartă”, spune Krylov.

„Însă am ajuns să trăiesc moștenirea ei la mii de mile distanță spre vest, unde descopăr o atmosferă crepusculară orwelliană. Am fost martoră la încercările tot mai agresive de a supune știința și educația controlului ideologic și cenzurii.

„La fel ca în era sovietică, cenzura este justificată de binele suprem. În anii 1950, binele suprem era promovarea Revoluției Mondiale, iar în 2021 binele suprem este Dreptatea Socială.

„Ni se spune că, pentru a construi o lume mai bună și a rezolva inechitățile sociale, trebuie să ne epurăm literatura de numele ale căror dosare nu se ridicau la înălțimea standardelor stabilite de auto-proclamații deținători ai noului adevăr, elita. Ni se spune că trebuie să rescriem programa și să ne schimbăm modul de a preda și de a vorbi.

„Din punct de vedere al comunității, ne confruntăm cu o alegere importantă. Putem să sucombăm în fața ideologiei de extremă stânga și să ne petrecem restul vieții într-o permanentă vânătoare de fantome și de vrăjitoare, rescriind istoria, politizând știința, redefinind elementele limbii și transformând STEM (știința, tehnologia, ingineria, matematicile) într-o farsă. Sau putem apăra un principiu cheie al societății democratice – schimbul liber și necenzurat de idei – și să ne urmăm misiunea noastră principală, căutatea adevărului, concentrându-ne atenția pe rezolvarea problemelor reale și importante ale omenirii.”

Este de o importanță vitală să ascultăm și să citim ceea ce spun și scriu cei care au scăpat din regimurile represive.

Ei au trecut prin intimidare personală, propagandă politică, spălarea creierului în școli și în universități și prin teroare intelectuală pentru un cuvânt, o carte sau o idee „greșită”.

Astăzi, cei care au fugit din regimurile comuniste văd – mai periculoase – aceeași cenzură și represiune totalitară repetându-se în democrația americană.

Ei știu mai bine ca noi ce înseamnă libertatea de gândire și prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a o apăra. 

22/07/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Intervenția armată americană în timpul războiului civil din Rusia (1918-1920)

 

 


 

rusioa

 

 

 

 

În fosta URSS și astăzi în Rusia, prezența trupelor străine în timpul Războiului Civil a fost și este prezentată ca o intervenție armată în treburile interne ale Rusiei.

Rolul trupelor americane în Orientul Îndepărtat în 1918-1920 arată însă contrariul: au venit acolo pentru a împiedica Japonia să ocupe acest teritoriu al Rusiei.  

La începutul lunii august 1918, trupe americane  constând din două regimente de infanterie, o companie  de telegraf, o companie medicală și un spital de teren au fost trimise din Filipine la Vladivostok.

Unitățile combatante au fost consolidate cu 5 mii de militari din Divizia a 8-a, de la Camp Fremont (California).

Pe 16 august 1918, Regimentul 27 Infanterie a ajuns la destinație, iar câteva zile mai târziu i s-a alăturat  Regimentul 31 Infanterie.

Acesta a fost începutul participării directe a forțelor armate ale SUA în războiul intern al Rusiei în Orientul îndepărtat, care a durat până la începutul anului 1920.

Acțiunile trupelor americane din Orientul Îndepărtat era o continuare a rivalității în curs de desfășurare dintre Statele Unite și Japonia (care a durat în fapt o jumătate de secol – de la sfârșitul secolului al XIX-lea  până în 1945).

Cu toate că americanii aveau un contingent militar mai mic în comparație cu japonezii (8 mii de soldați împotriva a 70 de mii), ei încercau să împiedice creșterea influenței japoneze în regiune.

 

 

 

 


 

                              Sosirea trupelor japoneze la Vladivostok 

 

 

 



Formal, motivul intrării în Orientul Îndepărtat a „contingentului de menținere a păcii” de 25.000 de oameni (pe lângă Statele Unite și Japonia, participau și canadieni, italieni, britanici și chiar chinezi) a fost dorința de a asigura trecerea în siguranță a corpului cehoslovac din adâncurile Rusiei prin Siberia spre Vladivostok.

Cu toate acestea, japonezii și-au crescut imediat cota participării lor  de la 12 mii la 70 mii, punând astfel în discuție planurile inițiale ale țărilor membre ale Antantei de a restabili ordinea în Rusia Pacificului, scrie publicația de limbă rusă  http://ttolk.ru. 

Efectiv, trupele americane din Orientul Îndepărtat au fost nedorite  atât de japonezii cât și de Gărzile Albe, care în cea mai mare parte din această regiune erau întreținute cu  bani japonezi.

 

 

 




                     

                             Foto: Trupe americane la Vladivostok 

 

 

 

De-a lungul intervenției americane, serviciile speciale ale Gărzii Albe și-au informat liderii politici despre duplicitatea americanilor, care sprijineau partidele socialiste de dreapta și adesea pe bolșevici (americanii, într-adevăr, încă de la începutul anului 1917, s-au bazat pe socialiști-revoluționarii din Rusia și chiar au finanțat acest partid)

Un rol semnificativ în poziția americanilor l-a jucat și faptul că printre ei erau mulți imigranți din Rusia.

O sursă de contradicții între armata americană și Gărzile albe ruse a fost relația cu hatmanii ruși  pro-japonezi din Orientul Îndepărtat,  Semyonov și Kalmykov, care a dus adesea la conflicte directe și chiar la incidente armate între părți.

Unitățile americane erau staționate în Vladivostok, pe linia de cale ferată Iman-Spasskoye, pe linia de cale ferată Suchansky, în Habarovsk și mai târziu în Verkhneudinsk.

În primăvara – vara lui 1919, sudul regiunii Primorie din  Orientului Îndepărtat a devenit arena războiului de  partizani. Sarcina principală a trupelor americane a fost aceea de a proteja minele de cărbune Suchansk și linia de cale ferată, de-a lungul căreia era transportat cărbunele în portul Vladivostok.

Furnizarea de cărbune afecta direct continuitatea aprovizionării pe mare a aliaților. În politica sa, armata americană a încercat să evite confruntările directe cu partizanii roșii activi, motiv pentru care comandanții unităților americane a intrat adesea în negocieri directe cu conducerea detașamentelor de partizani.

 

 

 

 

 

 

           

    Foto: Ofițeri americani în Extremul Orient rus în timpul războiului     civil

 

 

 

 

Esența acordurilor era simplă: gherilele nu-i  atacau pe americani și nu distrugeau linia de cale ferată Suchanskaya, iar americanii nu se confruntau cu  gherilele, considerând acțiunile lor de resortul diferitelor grupări politice ruse.

În plus, armata americană a distribuit arme și muniții aprovizionându-i astfel pe partizani. Participanții la mișcarea de  partizani din Primorye N. Ilyukhov și M. Titov relatau că în martie 1919, americanii au încercat să vândă și uniforme partizanilor. Negocierile au avut loc în satul Periatino, dar după retragerea partizanilor din sat, 6 americani au fost prinși de albgardiști.

Colonelul Pendelton a dorit să negocieze cu partizanii cu privire la o ofensivă comună împotriva Gărzilor Albe pentru ajutorarea soldaților și ofițerilor americani capturați, însă o  acțiune comună nu a avut loc, partizanii eliberând singuri Periatino .

Această tactică a americanilor a dat inițial roade, ceea ce a provocat un val de indignare din partea  Japoniei și a albgardiștilo . Semnale despre duplicitatea americanilor veneau constant de la reprezentanții lui Kolciak și de la atamanii Kalmîkov și Semionov.

Relațiile dintre americani și opozanții bolșevicilor s-au agravat  în ianuarie 1919, după răscoala cazacilor din Hbarovsk .

După nereușita răscoalei cazacilor, americanii au internat aproape toți rebelii în tabăra lor de la Krasnaia Recika și, în ciuda cererilor repetate ale hatmanului de Kalmîkov de a-i preda lui, americanii  i-au eliberat mult mai târziu. Kalmîkov i-a învinuit de organizarea acestei revolte pe unii militari americani care emigraseră din Rusia.

Pe lângă participanții la revoltă, americanii au eliberat  și combatanții  capturați de aceștia, ceea ce spune mul  despre încercările lor de a-și menține neutralitatea în raporturile cu partizanii, dorința de a evita vărsarea de sânge și, mai ales, dorința  de a-și face existența cât mai ușoară, fără a se implica direct în ostilități.

Următorul caz poate fi considerat  un exemplu tipic al relației dintre americani și gherilă. În martie 1919, Gărzile Albe au încercat să-și deblocheze garnizoana asediată de partizani din zona satului Vladimir-Alexandrovskoie. În timpul luptelor desfășurate, o delegație americană a ajuns la partizani pentru negocieri cu comandanții acestora Teterin și Iliuhov.

După cum notează liderii partizanilor în memoriile lor, americanii  intrau adesea în astfel de negocieri, obiectivul acestora fiind acela de a avea o influență asupra partizanilor, spre deosebire de hatmanii antibolșevici care erau protejații japonezilor.

 

 

 

 





 

 

 

 

Când în timpul negocierilor au apărut unitățile albgardiștilor, comandanții partizanilor s-au retras de la negocieri , dar au invitat delegația americană să fie prezentă în timpul bătăliei în calitate de observatori neutri.

Americanii au fost de acord și pe parcursul întregii bătălii s-au aflat la postul de observație al partizanilor, oferindu-le chiar sfaturi. Partizanii au fost siliți să se retragă, iar americanii au fost reținuți de Gărzile Albe.

În mod firesc, acest fapt a devenit următorul subiect de  negocieri  între șeful garnizoanei americane de la minele Suhansky, colonelul Pendelton și reprezentanții trupelor conduse de Kolciak.

Uneori gherilele bolșevice capturau militari americani pentru a-i schimba cu partizani de-ai lor capturați de albgardiști.

Spre exemplu, când liderul partizanilor Samusenko a fost prins la 6 iunie 1919 de milițiile lui  Kolciak, drept răspuns bolșevicii au capturat 5 soldați americani, după care au inițiat negocieri cu comandamentul american, pentru a-i schimba  cu tovarășul lor aflat în captivitatea albgardiștilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



Cu toate acestea, relația dintre americani și gherilă nu a fost întotdeauna pașnică. Unitățile americane erau bine dotate cu armament și echipate,  fapt care îi făcea pe partizani să fie atrași  de armele americane.

Ei apreciau în special celebrul pistol american Colt.  Așa se face că dorința de a pune stăpânire pe  excelentul echipament american  a devenit un motiv de  atac al partizanilor asupra americanilor, însă de regulă, americanii nu se opuneau ferm  pentru a evita confruntările armate, americanii renunțau la arme.

Presa anti-bolșevică ( în special ziarele „Extremul Orient” și „Echo”, care apăreau la Vladivostok) și-a concentrat întotdeauna atenția asupra multor infracțiuni disciplinare ale militarilor armatei americane și asupra compoziției lor etnice.

Ele relatau și că în detașamentele de partizani care operau  în regiunea Șkotovsky, activau un număr mare de emigranți evrei americani.

Așa se face că într-unul din numerele  ziarului „Echo” de la Vladivostok au apărut declarații ale hatmanului  Kalmîkov în care se spunea deschis că „în unitățile militare ale americanilor din Habarovsk sunt doar evrei americani”.

 

 

 

 

 

 

 



Generalul Grevs a cerut direct comandantului rus P.P. Ivanova-Rinova  să sisteze apariția luărilor de poziție  anti-americane în presa rusă. În septembrie 1919, la solicitarea comandamentului american  ziarul Vocea Primorie a fost închis.

Moralul scăzut al americanilor și problema propriei lor securități au fost remarcate pe scară largă atât de partizani, cât și de Gărzile Albe.

Astfel, la începutul verii anului 1919, partizanii au efectuat un al doilea atac asupra stației Sviagino. Stația era păzită de un mic detașament de Gărzi Albe și un detașament de americani.

Partizanii au înconjurat stația, Gărzile Albe au fugit fără rezistență. Partizanii au confiscat o cantitate mare de alimente aflate în gară.

În timp ce partizanii jefuiau alimentele , americanii nu și-au părăsit cazarma.

Ulterior, unul dintre partizani a scris cu ironie că „după ce detașamentul de partizani a plecat, curajosul căpitan Fentris al regimentului 31 infanterie american, a depus o cerere la comandantul detașamentului revoluționar siberian, solicitând ca  el, Fentris, să fie informat când partizanii vor mai veni în stație pentru ca drumul să nu mai fie distrus. “.
  Scrisoarea era  datată  25 mai 1919. Ofițerul american cerea să anunțe partizanii despre apariția sa la gară și să nu distrugă calea ferată. Apoi, gherilele vor întâlni „atitudinea pașnică și prietenoasă” a americanilor.
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Într-un articol publicat la 2 aprilie 1920 despre retragerea americanilor ziarul„Vocea Patriei”, publicat în Vladivostok scria:

„Americanii au evitat participarea la ostilități pe frontul siberian, limitându-se doar la paza căilor ferate din Siberia de Est și a portului Vladivostok și au încercat întotdeauna să evite vărsarea de sânge.

 Clasa politică liberală americană a împiedicat guvernul de la Washington să  se implice excesiv în evenimentele din Rusia pe toată perioada intervenției.


Nu este o coincidență că unul dintre angajații misiunii siberiene pentru afaceri externe, într-un mesaj către președintele comitetului provincial Irkutsk, Y.D. Janson (începutul lunii aprilie 1920) era foarte optimist cu privire la poziția luată de Statele Unite cu privire la situația din Orientul Îndepărtat:

„În ceea ce privește evenimentele politice din Extremul Orient, cehii și americanii rămân complet neutri. Ei sunt prietenoși față de puterea sovietică … În America,tendințele sunt favorabile păcii cu Rusia sovietică. În opinia comuniștilor locali și al altor comuniști, America profită de pe urma unei  ciocniri între Rusia și Japonia, pentru a da mâna prietenoasă Rusiei în momentul decisiv și pentru a obține concesii și diverse beneficii . „


Evaluând retrospectiv situația din Orientul Îndepărtat în timpul Războiului Civil, președintele Comitetului Executiv Central al URSS Mikhail I. Kalinin, vorbind în 1923 la Vladivostok, a remarcat nu doar un „interes politic profund” care i-a obligat pe americani să-și trimită trupele în Extremul Orient rus, dar și „caracterul extrem de particular ”al intervenției americane în această regiune:

„ Dacă ne uităm serios la trecut , atunci tot timpul, când vine vorba de țărani și muncitori obișnuiți, când li se cere să aprecieze care dintre armatele invadatoare a făcut mai puțin rău, era mai civilizată și trata mai bine populația, vi se va spune că America și  trupele sale s-au comportat mai corect, au făcut mai puține daune morale și materiale pe acest teritoriu, iar acest lucru nu a  fost  accidental.

Fără îndoială, guvernul american nu căuta cuceriri teritoriale aici. Americanii  s-au dovedit a fi extrem de religioși: au adus pe teritoriul ocupat  Evanghelia, proprii propovăduitori, baptiști și metodiști .

Ce  a determinat America să facă toate acestea? Singurul motiv ar fi acela că predicatorii au pregătit terenul pentru a-și dezvolta afacerile comerciale aici. ”

(Citate: revista Army and Society, 2012, nr. 4) .

 



25/07/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: