Limba română în Moldova medievală și Pravila domnitorului Vasile Lupu de la 1646

FOTO: ”Carte romăneascâ de învățătură de la pravilele înpărâtești și de la alte giudeațe, cu zisa și cu toată cheltuiala lui Vasile Voivodul și domnul Țărâi Moldovei, din multe scripturi tâlmăcitâ din limba ileneascâ, pre limba româneascâ.”

Una din cele mai triste constatări pe care le poate face un istoric este că, atunci când încearcă să vorbească despre trecut, nu o poate face decât împrumutând optica prezentului,scrie istoricul Anatolie Povestca în publicația unghiul.info.

Nu cred că este cazul să turnăm apă la moara politicianismului pruto-nistrean şi să ne dăm părerea cu privire la originea şi esenţa limbii moldovenilor. Limba este un mijloc de comunicare, de afirmare a unei valori ce aparţine individului luat în parte şi societăţii în ansamblu.

Pornim de la axioma că graiul moldovenilor basarabeni este unul din graiurile limbii române (face parte din ramura graiului nordic alături de cel ardelenesc, bănăţean şi maramureşean completat de ramura graiului sudic oltenesc, muntenesc şi dician).

Este un subiect controversat şi delicat. Controversat, pentru că din cauza lui, a acestui grai, moldovenilor li se pot aduce atât reproşuri, cât şi laude.

În acelaşi context, subiectul este şi delicat, pentru că reproşurile nu întotdeauna sunt pe deplin justificate, dar care ar putea să reducă din valoarea laudelor.

Acesta nu este nici mai rău, nici mai bun decât celelalte graiuri, nu este mai corect şi nici mai incorect.

Ţinut departe de procesele de omogenizare culturală la care a fost supusă România în ultimii 200 de ani, Basarabia a păstrat în graiul locuitorilor săi multe forme învechite şi chiar arhaice. Aflarea într-un mediu lingvistic străin în toată această perioadă de timp, a făcut ca graiul moldovenilor să absoarbă o mulţime de împrumuturi mai ales de origine slavonă.

Cu toate acestea, nu credem că fenomenul este unic sau nou pentru acest ţinut. Multe dintre particularităţile acestui grai au rămas neschimbate încă de pe timpul lui Dimitrie Cantemir (1693,1710-1711).

Acum 300 de ani, domnitorul moldovean făcea în „Descrierea Moldovei” o remarcă ce ar putea explica multe din realităţile lingvistice din Moldova zilelor noastre:

“Cei ce locuiesc la Nistru amestecă în graiul lor multe vorbe leşeşti … încât ei mai că nu pot fi înţeleşi de către alţi moldoveni”.

Imaginaţi-vă că astăzi cuvintele ruseşti sunt înlocuite cu cele leşeşti (poloneze).

Moldoveniştii susţin că statul România a apărut târziu, în secolul al XIX-lea, astfel că nici vorbă de “limbă românească” în evul mediu.

Raţionamentul moldoveniştilor este simplu: Ţara Moldova – Popor moldovenesc – Limbă moldovenească.

Argumentul lor este inexistent. De ce nu merg să îl repete austriecilor, spunîndu-le că vorbesc limba ausriacă pe când aceştia vorbesc limba germană, sau italienilor, care până la 1861 erau doar o colecţie de stătuleţe, niciunul dintre ele nu purta denumirea de Italia. Iar locuitorii erau genovezi, piemontezi, veneţieni, dar la un tot erau italieni, ca şi românii în ţările române.

La fel şi cu Germania, care nu a existat până la 1871, ci erau statele Prusia, Bavaria, iar locuitorii erau prusacii, bavarezii etc. Aceştia nu au pus în discuţie niciodată denumirea limbii lor după aspectul regional-geografic.

Însă toţi moldoveniştii ocolesc cu multă grijă mărturiile despre limba română vorbită în Moldova medievală, şi nu sunt puţine aceste mărturii venite din partea străinilor, care, în treacăt fiind sau aflaţi în slujba vreunui negustor sau a altei persoane de rang înalt, încântaţi de acest popor, au lăsat în descrierile lor anumite pasaje despre tradiţie, cultură, port, obicei, limbă.

În jurnalele şi rapoartele de călătorie redactate de umaniştii renascentişti din secolul al XVI-lea, care fiind în majoritate trimişi ai Sfântului Scaun, Pierre Lesccalopier menţiona în 1574 „că cei care locuiesc în Moldova, Ţara Românească şi cea mai mare parte a Transilvaniei se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte adică româna”.

Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea al Constantinopolului nota în 1588 despre Petru Şchiopul: “Era un om dulce la cuvânt, sever la purtări, îndemânatic la fapte, ştia limba turcească, cea grecească şi cea românească … şi nu numai aceste daruri le avea, dar era foarte încercat la orice meşteşug şi la litere şi-i plăcea de oamenii învăţaţi, şi-i întreba în tot chipul despre astronomie, despre zodii şi alte lucruri subţiri”.

Importantă pentru însăşi Biserica românească, dar şi pentru limba română este traducerea din greacă efectuată de Antim Ivireanu a două cărţi de cult, apărute într-un singur volum consistent „Liturghierul” şi „Molitvenicul” având 216 şi 467 pagini cu o singură filă de titlu, bazat pe originalul tipărit la Venezia în 1691 „că această folositoare de suflet carte se numeşte Molitvenic, la lumină în limba noastră rumânească să o scoţi pentru folosul de obşte”.

După o călătorie prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania Ferrante Capecci relata prin 1575 că locuitorii acestor provincii se cheamă “româneşti” (“romanesci”).

 Croatul Ante Verančić precizează în 1570 că “Vlahii” din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească se desemnează ca “romani”.

Grigore Ureche (1590-1647), un mare boier şi învăţat moldovean, este primul cronicar care este conştient de originea comună a românilor, că cele trei ţărişoare şi popoare care locuiesc în ele sunt toţi de un neam, vorbesc aceiaşi limbă şi “toţi de la Râm se trag”.

Miron Costin (1633-1691) om politic şi diplomat subtil, istoric erudit şi scriitor de talent, în lucrarea sa „De neamul moldovenilor” reiterează ideia expusă de Grigore Ureche precum că toţi românii discind din romani, astfel încât să rezulte geneza poporului român din contopirea dacilor cu romanii.

Constantin Mavrocordat (1730 – 1769) a fost domnitor în Ţara Românească de şase ori şi în Moldova de a patru ori. A sprijinit câteva şcoli şi a cerut preoţilor să ştie româna. A obligat să fie tipărite cărţi bisericeşti în limba română.

În 1646 domnitorul Moldovei Vasile Lupu (1634-1653) tipărea la Iaşi „Cartea românească de învăţătură”, un corpus legislativ foarte bine închegat.

De ce domnitorul moldovean nu i-a zis “Carte moldovenească de învăţătură”?

Greu de explicat pentru moldovenişti, tocmai de aceea este şi ocolit cu mare grijă acest subiect. Dar să vedeţi că moldovenii lui Vasile Lupu ştiau că vorbesc limba română, iată ce scriau ei în introducere: “După tocmala şi nevoinţa mării sale domnului datu-s-au învăţătură şi mie unui mai mic şi nice de o treabă a mării sale rob, Evstratie biv logofet, de am scos aceaste pravile şi le-am tălmăcit den scrisoare grecească pre limbă românească ca să poată înţeleage toţi.”

Deci, domnitorul Moldovei medievale, care ştia în ce limbă vorbeşte, a comandat o traducere din limba greacă în limba română, nu în limba moldovenească.

Publicitate

GÂNDUL ZILEI. MIRCEA ELIADE DESPRE FRANCMASONERIE

 

 

 

 

 

 

”Din toate cărţile pe care le-am citit n-am înţeles mai nimic asupra francmasoneriei, pentru că în realitate nici nu ai ce să înţelegi în cazul aşa-zisei doctrine a ei.

Nu ştiu ce vor de fapt aceşti oameni, cine le-a băgat în cap că-şi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide şi de ce sunt atât de misterioşi cu „secretele” lor, pe care le publică totuşi în sute de cărţi de propagandă.

Dar un lucru am învăţat totuşi din comerţul meu cu literatura aceasta aiurită: am învăţat să cunosc mentalitatea francmasonică”.

 



– Mircea Eliade –

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mircea Eliade (n. București la 28 februarie/ 13 martie 1907 – d. la Chicago, în ziua de 22 aprilie 1986), a fost unul din marii  filosofi și istorici ai religiilor, eseist, prozator și  profesor universitar.

În luna octombrie 1925 a început studiul filosofiei la Universitatea Bucureşti, încheindu-le în 1928 cu o teză despre filosoful italian Tomasso Campanella.

A studiat limba sanscrită şi filosofia indiană la Universitatea din  Calcutta (India) până în 1931, an în care a petrecut şase luni la Hardwar, la cîţiva kilometri de Rishikesh, pe celălalt mal al Gangelui, la Ashram.

Şi-a susţinut doctoratul în filozofie, la Bucureşti în 1933, cu teza intitulată Yoga, o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga.

Între anii 1933 -1940 a ţinut cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti.

În timpul războiului a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945).

Din 1945  s-a stabilit la Paris, unde a predat istoria religiilor, până în anul 1948 la École Pratique des Hautes Études, apoi la Sorbona.

A fost invitat în S.U.A. unde după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures” (1956–1957), dupa care, a acceptat postul de  profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor, care din 1985  s-a  numit  Catedra „Mircea Eliade” a Universităţii din Chicago.

Este autorul unei vaste opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.

Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

 

GÂNDUL ZILEI: ANDREW NAPOLITANO, MOLIMA CORONAVIRUS ȘI CONSTITUȚIA STATELOR UNITE

 

 

 

 

 

 

”… Din moment ce drepturile noastre provin din umanitatea noastră, nu de la guvern, oamenii netoți nu pot să-și sacrifice decât libertățile lor, nu și libertățile celorlalți.

Cu alte cuvinte, o garanție constituțională este valabilă și de încredere pe cât este fidelitatea față de Constituție a celor în ale căror mâini noi am încredințat-o pentru protecție.

Deoarece oamenii de stat, cu puține excepții, suferă de ceea ce Sf. Augustin a numit libido dominandi – patima puterii – atunci când se confruntă cu vechea bătălie dintre libertatea personală și forța statului, ei aproape întotdeauna iau partea forței.

Cum reușesc să scape de oprobriul public? Speriindu-ne de mama focului. Nu credeam că voi vedea așa ceva în viața mea, deși predecesorii noștri au asistat la astfel de lucruri. În America de azi avem un guvern al fricii.

Machiavelli susținea că oamenii sunt mai supuși când sunt înfricoșați decât atunci când își iubesc conducătorii. Din nefericire, avea dreptate iar guvernul american știe asta.

Madison știa asta la fel de bine atunci când a scris Constituția. Și o știa și patru ani mai târziu când a scris Carta Drepturilor. El a folosit un limbaj special pentru a-i avertiza pe cei care au patima puterii că indiferent cum vor folosi puterile guvernamentale, Constituția este „legea Supremă a Țării” și toate actele guvernului trebuie să fie conforme cu ea.

Acesta nu este un argument nou sau foarte complex.  

Vrei să mergi cu familia să-ți vizitezi bunica? Vrei să faci o tranzacție comercială reciproc avantajoasă? Vrei să mergi la muncă? Vrei să mergi la Liturghie? Toate acestea sunt acum interzise într-o treime din Statele Unite.

Am încercat și nu am reușit să merg la Liturghie duminica trecută. De când a devenit Biserica Catolică un agent al Statului? De ce nu o Liturghie afară? Care este natura libertății? Este un drept irefutabil împotriva tuturor celorlalți, inclusiv a statului.

Este dreptul tău necondiționat de a gândi cum vrei, de a spune ce vrei, de a publica ce spui, de a te asocia cu cine dorești indiferent de numărul lor, de a te închina sau nu, de a te apăra, de a deține și a folosi proprietatea cum crezi de cuviință, de a călători unde dorești, de a cumpăra de la un vânzător care dorește să-ți vândă, de a fi lăsat în pace. Și toate acestea fără niciun fel de permis guvernamental.

Aceste ordonanțe care promit siguranța și ne amenință cu pedeapsa, emise de cei care nu au niciun fel de autoritate pentru a le emite, puse în aplicare de polițiști care urăsc ceea ce sunt puși să facă, care distrug libertățile noastre pentru care strămoșii au vărsat râuri de sânge pentru a le păstra și care distrug prosperitatea noastră ar trebui respinse de populație și contestate în instanță.”

 

 

 

 

 

Andrew Peter Napolitano (născut la 6 iunie 1950), a ocupat funcția de judecător al Curții Superioare din New Jersey din 1987 până în 1995 și a fost profesor invitat la Brooklyn Law School.

A scris nouă cărți pe teme juridice și politice, colaborează cu  numeroase publicații de prestigiu, inclusiv The Washington, Times și Reason și este analist la televiziunea Fox News, unde comentează știri și procese importante în justiție.

Se autoidentifică drept un catolic tradiționalist, se opune reformelor Vatican II și este critic față de Papa Francisc.

 

https://video.foxnews.com/v/6149173813001#sp=show-clips