Dezvăluiri PRIVIND TEZAURUL ROMÂNIEI DE LA MOSCOVA. INVENTARUL UNEI ISTORII DE 100 DE ANI… VIDEO

 

 

 

 

 

Noi nu am uitat… Rusii au amnezie !

„Tezaur?… Ce Tezaur?… Noi nu stim nimic despre acest Tezaur !”

– Leonid Brejnev –

 

 

 

 

 

 

Sa le reamintim, daca i-a lovit uitarea …

 

 

 

Primul razboi mondial

 

 

 

La 4/17 august 1916, Romania intra in razboi de partea Antantei, primind asigurari, din partea aliatilor, ca va avea dreptul de a-si recastiga teritoriile aflate sub stapanire austro-ungara: Transilvania, Bucovina, Banatul (inclusiv cel sarbesc), ca va fi sprijinita (prin Rusia) cu munitie si materiale de razboi, ca actiunile armatei romane vor fi intarite de cele ale aliatilor prin ofensiva de la Salonic si cea de pe frontul austriac.

 

In noiembrie 1916, fortele Puterilor Centrale inainteaza, prin Valea Jiului si Oltenia, ajungand in Muntenia; in sud, trupele germano-bulgare au trecut Dunarea indreptandu-se catre Bucuresti.

Ultima incercare romaneasca de rezistenta pe Neajlov esueaza..

Autoritatile se refugiaza in Moldova, mutand capitala tarii la Iasi; o parte a populatiei Olteniei si Munteniei ii urmeaza, retragandu-se in conditii de infern, cum le caracterizeaza chiar I.G.Duca;

la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916 Bucurestiul cade sub ocupatia trupelor Puterilor Centrale.

In Parlamentul refugiat la Iasi, in clipe de mare cumpana pentru o tara care parea sortita disparitiei, ocupata si incoltita din toate partile, Nicolae Iorga a rostit cel mai frumos discurs din cariera sa politica, remintind cuvintele lui Petru Rares:

 

„Vom fi ce-am fost si mai mult decat atat ! „

 

 

In decembrie 1916 situatia era atat de tragica, incat s-a pus problema evacuarii tezaurului Bancii Nationale in Rusia țaristă, cu scopul de a fi adăpostit de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră o parte însemnată a României și amenințau să ocupe întreg teritoriul național.

Existau alternative: transportul in Anglia, Suedia sau Norvegia, dar I.I.C.Bratianu a considerat ca ar fi fost interpretat ca un act de neincredere fata de marea putere de la rasarit, pe care o considera prietena si careia ii prevestea un viitor stralucit, desi germenii unei revolutii proletare erau de mult vizibili.

Sunt umplute 17 vagoane.

In final, se incheie un protocol, in 3 exemplare originale: unul pentru delegatul guvernului rus, unul pentru ministrul roman de finante, Victor Antonescu, si al treilea pentru delegatii Bancii Nationale.

Pretioasa incarcatura includea tezaurul Băncii Naționale a României, valori aparținând unor diverse bănci românești private, societăți comerciale, persoane particulare, colecții de artă, bijuterii, arhive, etc.

 

Mai precis, Tezaurul care a luat drumul Moscovei includea trei categorii principale de valori :

 

 

• acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele mănăstirești din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, colecții ale multor instituții publice și particulare;

• efecte publice și alte valori (cum ar fi acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, gajurile Muntelui de Pietate etc.);

• o cantitate de 93,4 tone de aur (91 de tone de monede istorice de aur, care aparțineau persoanelor private, companiilor și băncilor particulare din România și 2,4 tone de lingouri de aur, care aparținea Băncii Naționale a României); valoarea acestui stoc metalic, niciodată restituit, este de aproximativ 13 miliarde de lei, adică 3,2 miliarde de euro  (estimare din aprilie 2011).

 

 

 

O buna parte din Tezaur era  alcatuita din obiecte fara pret, iar unele din odoarele manastiresti, cum sunt acele minunate Evanghelii de la Neamt, chivotele si epitrahilul de la Bistrita si toate darurile lui Vasile Lupu si ale sotiei sale Tudosca, de la biserica Trei-lerarhi din lasi, intre care si acea minune de Evanghelie scrisa de Isidor din Badauti, apoi monezile si medaliile vechi romanesti ale Academiei si comorile de la Pietroasa, fiind unice, nu se pot plati cu tot aurul lumii  !

 

 

Dezvăluirile din acest documentar, pun ȋntr-o lumină nouă cea mai controversată problemă a istoriei româneşti recente.
Subiect tabu pentru români multă vreme, ȋn perioada comunistă dar şi după 1989, acest film documentar reia istoria tezaurul românesc, având ȋn fundal relaţiile bilaterale româno-sovietice şi româno-ruse, dar şi chestiunea basarabeană.
Este primul documentar tv produs pe această temă, cu mărturiile tuturor părţilor implicate.

Apar preşedinţi de stat, diplomaţi, oamenii politici, istorici din România, Federaţia Rusă şi Republica Moldova, ȋntr-o panoramare completă a tuturor părţilor implicate.
România este singura ţară ex-comunistă care nu a fost vizitată ȋncă de un preşedinte al Federaţiei Ruse.

Relaţiile noastre bilaterale cu Rusia au fost dintotdeauna echivoce, problemele Tezaurului şi Basarabiei fiind, din 1917 până astăzi, surse de disensiuni.
Ȋn premieră, ȋn acest documentar fac declaraţii membrii părţii ruse a Comisiei mixte de istorici, Guvernatorul BNR – Mugur Isărescu, preşedintele Republicii Moldova – Nicolae Timofti, apar Traian Băsescu, Vladimir Putin, Mircea Druc, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu.
De asemenea sunt prezentate ȋn premieră, documente din Arhivele Naţionale, obiecte din tezaur necunoscute publicului, sunt revelate informaţii din arhivele de la Moscova, Londra, Washington, Chişinău.
Documentarul este regizat de Marian Voicu, cu contribuţia lui Liviu Iurea, corespondentul TVR la Moscova.

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/09/25/va-restitui-rusia-tezaurul-furat-romaniei/

 

 

 

 

 

 

Publicitate

Unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale istoriei scolului trecut

 

 

„Aurul. Mit şi Realitate”.

 

În septembrie 1990, tânărul Mugur Isărescu prelua, laolaltă cu toate cheile de acces în tainițele cele mai securizate ale Băncii Naționale a României, o cheie impregnată de A.D.N.-ul unui întreg șir de întâi bancheri ai țării, de la Primul Război Mondial încoace.

Isărescu a primit atunci de la predecesorul său botezul primordial al bancherului bancherilor: botezul aurului. Al aurului care este și al celui care ar fi trebuit să fie: Tezaurul.

Isărescu a jurat, pătruns de o emoție mistică pe care nu se teme să o admită, că va readuce în țară cele 93,4 tone de aur care au plecat din țară în 1916 cu destinația Moscova și care nu s-au mai întors niciodată.

„Guvernatorul de la care am preluat conducerea Băncii Naţionale, domnul Decebal Udrea, m-a solicitat pentru o întâlnire bilaterală, a fost foarte emoţionat. S-a dus la fişet şi mi-a scos cu mâna tremurândă acest dosar de documente originale şi mi-a spus: din 1922 acest dosar se dă din mână în mână, de la guvernator la guvernator, ca un fel de talisman şi jurământ că veţi face totul pentru recuperarea tezaurului nostru de la Moscova”, rememorează, de câte ori se oferă ocazia, Mugur Isărescu.

Puterea și fiorul mistic al aurului a fost intuit de cel ce avea să devină cel mai longeviv Guvernator al României, încă din anii 80: „Calitatea aurului de a cumpăra orice i-a făcut pe oameni să creadă că aurul în sine ar poseda o serie de calităţi supranaturale.

Puterea banilor creşte odată cu extinderea circulaţiei mărfurilor; expansiunea relaţiilor capitaliste bazate pe schimbul de mărfuri a însemnat deci sporirea continuă a acestei puteri.

De aici această blestemată sete de aur – „auri sacra fames” – care a însoţit naşterea şi dezvoltarea societăţii capitaliste”, explicau în 1981 Nicolae Murgu si Mugur Isărescu, în „Aurul. Mit şi Realitate”.

 

„Auri sacra fames” a lucrat împotriva României.

 

Cel puțin în chestiunea Tezaurului, care a devenit un mit pentru români, în timp ce a fost tranzacționat între marile puteri ca o realitate. Între timp, societatea capitalistă și-a văzut de drum. Ce a făcut Mugur Isărescu în cei 24 de ani de când guvernează B.N.R. pentru a aduce la lumină dosarul Tezaurului, al celor 93,4 tone de aur evaporate în neantul istoriei?

A ignorat cu bună știință sau a omis din neștiință documente care ar fi trebuit să fie incluse în dosarul moștenit de la predecesorii săi? Dacă dosarul Tezaurului datează din 1922, așa cum însuși Mugur Isărescu declară, este greu de presupus că acesta nu include și informațiile aferente Acordului financiar germano-rus (27 august 1918) și Armistiţiului de la Compiegne (11 noiembrie 1918)*, pe care le-am dezvăluit în premieră, într-o ediție pilot a anchetei depre Tezaur, și din care rezultă că o cantitate de aur echivalentă cu cel din Tezaurul României a plecat de la Moscova la Berlin în septembrie 1918 și de la Berlin către o locație neprecizată din Franța într-un transport din 5 decembrie 1918.

Însă Banca Națională a României a direcționat cercetările pe o altă pistă. Tezaurul a rămas și s-a cristalizat în conștiința colectivă a românilor ca fiind neapărat blocat undeva, în subsolurile Moscovei. Un subiect concret și măsurabil în tone de aur a căpătat o aură de legendă, un nimb mistic al miturilor supranaturale din basmele populare, cum ar fi „Prâslea cel voinic și merele de aur” furate din grădina împăratului.

Doar că împăratul din povestea B.N.R. a rămas cu paguba, iar „prâslea” așteaptă încă să se zămislească în istoria demersurilor diplomatice ratate pentru recuperarea unei comori naționale evaporate în legendă.

Din când în când, Guvernatorul a reșapat anemic subiectul, fluturând trist, în emisiuni cu audiență națională, povestea tezaurului și moștenirea sa simbolică: dosarul Tezaurului.

Primul zvâcnet postdecembrist măsurabil al chestiunii Tezaurului a avut loc în 1994, când Moscova a restituit 12 monede de aur din lăzile primului transport din 1916, pentru a dovedi că se află în posesia aurului.

Așa ceruse Iliescu prin ministrul Talpeș. Marea procesiune a sfintelor moaște ale Tezaurului – cele 12 monede – a durat 14 ani, căci abia în 2008 monedele au fost înregistrate, ca donație, la Muzeul Național de Istorie. O regie prin care subiectul a fost îngropat simbolic în groapa comună a istoriei.

Însă lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că un mit presupune un ritual, iar un ritual presupune o periodicitate a manifestărilor rituale. Astfel, Tezaurul capătă o dimensiune antropologică și un rol mai degrabă iconic decât concret în mentalul colectiv.

În 2011, Isărescu reia emoționanta poveste a moștenirii sale de Guvernator.

„În 1922 s-a întocmit acest dosar cu documentele originale, acordul dintre Guvernul nostru şi cel ţarist. Vreau să vă spun că, din 1922, se predă din mână în mână de la Guvernator la Guvernatorul următor, fiind un jurământ că B.N.R. nu va renunţa niciodată la Tezaur”, a spus Isărescu la un forum economic destul de obscur – „România jună”, cu titlu de învățătură către tinerii învățăcei.

 

Guvernatorul poziționează dosarul aurului, din dimensiunea reală în cea mitologică.

 

 

Tot în 2011, Banca Națională, prin consilierul special al Guvernatorului Mugur Isărescu, Cristian Păunescu, îmbrățișa o teorie emisă de prof dr academician Florin Constantiniu, a: primul care ar fi devalizat Tezaurul României – „sechestrat” după revoluția bolșevică din octombrie 1917 – a fost chiar Lenin, pentru a finanța revoluția bolșevică din România, scop pentru care i-a alocat lui Rakovski cinci milioane de ruble cu specificarea ca un milion sa fie furnizat în lei românești.

Consilierul lui Isărescu a susținut că teoria academicianului Constantiniu îi întărește convingerea că rușii au cheltuit Tezaurul[1] În același an (2011) se reeditează cu lansare la B.N.R. (ediție revazută și adaugită) volumul „Tezaurul Băncii Naţionale a Românei la Moscova” , semnată de același Cristian Păunescu (consilierul Guvernatorului) și coautoarea Marian Ştefan, volum care conține 166 de documente din dosarul Tezaurului moștenit de Isărescu de la antecesorii săi.

„Pe lângă vieţile omeneşti şi sumele de bani – scrie Mugur Isărescu în prezentarea cărții – Banca Naţională a României a mai depus pe altarul unităţii naţionale o importantă jertfă materială – Tezaurul adăpostit la Moscova şi nerecuperat încă. Istoriei dramatice a acestui tezaur îi este dedicat volumul de faţă”. O jertfă. Așadar, Guvernatorul poziționează acest dosar al aurului din dimensiunea reală în cea mitologică.

 

Dosar clasat… Sau nu încă.

 

La începutul lunii octombrie, Consiliul Europei a respins (cu 161 voturi pentru, faţă de 63 împotrivă) solicitarea României privind restituirea Tezaurului[2] Consiliul Europei ne trimite la plimbare în afara U.E., adică la discuții și negocieri bilaterale cu Rusia pe această chestiune.

Reacțiile diplomatice ale Rusiei nu s-au lăsat așteptate: pe 4 octombrie 2012 purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe rus, Alexander Lukashevich, declara iritat:

„Parlamentarii români au încercat, încă o dată, să internaţionalizeze aceasta problemă, care demult şi-a pierdut actualitatea. […] Subiectul aurului românesc nu este o temă de dialog între Moscova şi Bucureşti, acesta trebuind să fie dat uitării. […] Considerăm că tentativele de a dezgropa trecutul, în condiţiile actuale, sunt contraproductive şi pot alimenta emoţii nedorite”. Cineva care ar stăpâni subtilitățile limbajului diplomatic, ar decupa elementul forță al mesajului: „subiectul Tezaurului nu este o temă de dialog între Moscova şi Bucureşti”.

Isărescu revine, însă, în forță în 2013 cu noi declarații pe tema tezaurului. România va începe din toamnă negocierile (notă: bilaterale, adică la care am fost trimiși de Consiliul Europei) pentru recuperarea tezaurului din Rusia.

Ocazie cu care mai povestește o dată momentul inițiatic în care a primit cheile de la dosarul Tezaurului și cum a jurat să îl rezolve. Însă adaugă că, din superstiţie, nu vrea să mai crească rezerva de aur a României.

„Eu nu vreau să mai crească rezerva de aur peste 100 de tone, că sunt superstiţios. De câte ori a trecut de 100 de tone, România a păţit câte ceva, aşa că de data asta să rămânem la 100 de tone. E suficient de mult”. Revenind la mesajul M.A.E. rus, trimis prin Alexander Lukashevich: Nu e un subiect de dialog între Moscova și București. Atunci între cine și cine este un subiect de dialog? La această întrebare încerca să răspund în cele ce urmează.

 

Problema tezaurului a fost reşapată periodic

 

Soarta Tezaurului României este, probabil, unul dintre cel mai bine păstrate secrete ale istoriei scolului trecut. Acel gen de secret al unei istorii în care curge mai mult sânge decât cerneală.

Însă atât cât a spus cerneala în tratatele de pace din răgazul dintre războiae ar fi suficient pentru un cercetător atent ca să reconstituie traseul aurului, cu totul neaşteptat, pe care îl veţi regăsi în cronologia din ancheta pe care am iniţiat-o.

Studiind documentele, am găsit în arhive o conexiune cu totul neaşteptată în alt dosar nerezolvat al istoriei: profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh[3] scrie în Memoriile sale „Der goldene Pflug. Lebensernte eines Weltbürgers”[4] că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti din 7 mai 1918. Iată, răspunsul poate fi găsit nu exclusiv la Moscova, ci chiar în inima Europei, la Bruxelles.

Dacă ne-am afla într-un roman de Agatha Christie, poate chiar în „Orient Express”, am exclude din start ipoteza că cele 93.400 kg aur încărcate în vagoane într-un decor iarnă ar putea fi, în continuare, la Moscova.

Voi demonstra povestea reală a traseului Tezaurului: Rusia-Germania-Franţa. O istorie pe care Bruxelles-ul nu ar dori ca românii să o cunoască. Problema tezaurului a fost reşapată periodic, asemeni unei poveşti cu zâne, adică fără vreun final concret, de către politicienii României. Pentru că sună bine.

Pentru că 90% dintre români cred că problema tezaurului este importantă. Pentru că un secret nu este niciodată suficient de bine ascuns dacă asupra subiectului se aşterne o tăcere absolută.

Pentru început, iată traseul cronologic al istoriei Tezaurului.

23 noiembrie 1916: Capitularea Bucureştilor, capitala României, în faţa trupelor de ocupaţie germană. În zilele următoare, Statul Major şi Comandatura germană au ocupat Hotel Bulevard, Capşa şi Athénée Palace.

12-14 decembrie 1916: Tezaurul este încărcat, la Iaşi, în vagoane, cu direcţia Moscova. Transportul viza exclusiv aurul României (o cantitate de 93.400 kg aur) deţinut sub formă de lingouri, monede diverse şi bijuterii.

Porneşte către Moscova al doilea transport cu valorile Băncii Naţionale a României din care aur efectiv în valoare de doar 574.000 lei (echivalentul a circa 170 de kg aur). În total: 93.570 kg aur au luat drumul Moscovei, în cele două transporturi. Au dispărut exact 93.540 kg de aur. 

Reţineţi cifra: este cantitatea de aur pe care o vom regăsi, cu o precizie uluitoare, în păienjenişul armistiţiilor şi tratatelor de pace de după Primul Război Mondial: transportată de la Moscova la Berlin şi apoi în somaţia Antantei către Germania de a restitui „aurul României sau al Rusiei”.

18 decembrie 1916 (1 ianuarie după calendarul Gregorian): Alexandru Marghiloman scrie, în Notele sale politice:

– „Mecanismul emisiunii lor (al trupelor germane de ocupaţie – n.r.) este următorul: ei emit indefinit, pentru a plăti soldele şi tot restul. Pe măsura ce se emite, tezaurul acoperă la Berlin în mărci”.

Eu: (Alexandru Marghiloman – n.r.) „Dar reglementarea cu România?”

El: (generalul Petersen, şeful delegaţiei germane la Bucureşti – n.r.): «Vom vedea la pace»”.

Cu alte cuvinte, administraţia germană tipărea monedă în Romania pentru cheltuielile curente, pe care o garanta cu aurul României, pe care Guvernul român refugiat la Iaşi îl evacuase din ţară.

5 ianuarie 1917: Banca Naţională e pusă sub sigiliu de germani – „s-au dat 10 minute personalului pentru a se retrage”, notează politicianul român. După care adaugă că Banca Naţională a fost redeschisă a doua zi, dar sub supravegherea unui delegat german.

5 martie 1917: O altă ordonanţă a administraţiei de ocupaţie anunţă că Banca Naţională a fost pusă sub sechestru şi închisă până la noi ordine. „Ordonanţa vizează faptul că Tezaurul şi majoritatea Consiliului nu sunt la sediu”, scrie Marghiloman.

6 martie 1917: Liderul conservator află conţinutul împuternicirilor semnate de Col. Hentsch, noul şef de Stat Major de la „Militarverwaltung”:

„Administratorii-secheştrii trebuie să se pună în posesia Băncii Naţionale; sunt autorizaţi să exercite toate acţiunile pe care Banca le poate exercita şi să dispuie de tot avutul Băncii”[…] Spiess crede că germanii vor să se pună la adăpostul emisiunilor abuzive care s-ar face la Iaşi”.[5]

Octombrie 1917: Marea Revoluţie în Rusia. Comuniştii, sub conducerea lui Lenin, preiau puterea cu sprijinul financiar, ajutorul şi angajamentul Germaniei cu intenţia să încheie Frontul din Est.

13 ianuarie 1918: Sovietul Comisarilor Poporului de la Moscova ia hotărârea de a rupe relaţiile diplomatice cu România, articolul 3 al acestei hotărâri stipulând: „Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română”.

3 martie 1918: Rusia şi Germania semnează Tratatul de la Brest-Litovsk, marcând astfel ieşirea Rusiei din Primul Război Mondial, ca să înlăture astfel neclarităţile de pe Frontul de Est.

7 mai 1918: România semnează Tratatul de Pace de la Bucureşti, un document umilitor, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia, pe de altă parte.

Dincolo de cedările teritoriale impuse, România a cedat controlul activelor Băncii Naţionale către trupele de ocupaţie germane. Din interpretările asupra acestui tratat rezultă că România ar fi renunţat la Tezaur, odată cu documentele referitoare la acesta aflate în custodia B.N.R.. Profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh scrie în Memoriile sale[6] că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti. Se pare că România ar fi renunţat atunci la dreptul de proprietar al tezaurului.[7]

27 august 1918: Acordul financiar germano-rus, semnat în continuarea Tratatului de la Brest-Litovsk, prevede daune de război şi compensări pentru prejudiciile aduse Germaniei prin confiscarea şi sechestrarea averii germane în Rusia.

Compensările în aur făcute de Rusia în contul Germaniei se efectuează, conform tratatului, în două tranşe: prima de 42.860 kg aur şi a doua de 50.676 kg aur.

În total: 93.540 kg aur. Sunt singurele tranşe prevăzute concret în tratat din cantitatea de aur pe care Moscova ar fi urmat să o trimită către Berlin (circa 245.500 kg aur) şi, totodată cantităţile de aur care au ajuns ulterior la Berlin.

10 septembrie 1918: se efectuează primul transport de 42.860 kg aur de la Moscova la Berlin.

30 septembrie 1918: al doilea transport de50.676 kg aur ajunge la Berlin.[8]

11 noiembrie 1918: Armistiţiul de la Compiegne marchează înfrângerea Germaniei şi anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, Acordul Financiar ruso-german şi Tratatul de Pace de la Bucureşti. Conform armistiţiului semnat între Germania, Franţa şi Regatul Unit (art. XIX – Clauze financiare), aurul ar fi trebuit sa fie predat puterilor Antantei, care au declarat că-l vor ţine în custodie până la semnarea unui acord de pace.

Formularea exactă din armistiţiu este: „Restituirea aurului rusesc sau românesc capturat sau în aflat custodia Germaniei”. Este clar că textul din armistiţiu se referă la cele 93.536 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie (cantitate echivalentă cu cea a Tezaurului României trimis, spre păstrare, la Moscova).[9]

5 decembrie 1918: potrivit documentelor aferente armistiţiului din 29 noiembrie, o cantitate formată din două tranşe de 42.866 kg aur, respectiv 50.676 kg aur (un total de 93.536 kg aur) porneşte, în două vagoane, pe linia ferată Mainz – Saarbrücken către căile ferate controlate de Aliaţi, pe riscul Guvernului francez.[10]

ianuarie 1919: În memoriul delegaţiei române de la Conferinţa de Pace de la Paris se arată că, în ce priveşte chestiunea Tezaurului, „poate n-ar fi de dorit să i se ceară Germaniei, ca o categorie de despăgubiri, dar dl. Danielopol consideră că faptul de a face Germania garanta a acestei restituiri ar putea avea ca efect prezervarea acestor bunuri şi asigurarea lor”.

23 iunie 1919: I.I.C. Brătianu se interesează într-un memoriu trimis d-lor Clemenceau (prim-ministru al Franţei), ministrului francez de Finanţe Klotz şi mareşalului Foch dacă aliaţii au primit de la germani vreo cantitate de aur în contul României. Răspunsul ministrului francez de Finanţe este negativ.[11]

28 iunie 1919: se semnează Tratatul de la Versailles, iar Rusia, deşi NU participa la semnare, are conform art. 116 al acestui tratat posibilitatea de a solicita direct pretenţii de despăgubire Germaniei. Cu toate acestea, Rusia nu a cerut niciodată înapoi cantitatea de 93.540 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie, în baza tratatului financiar ruso-german, anulat prin armistiţiul din noiembrie 1918.[12]

16 aprilie 1922: prin semnarea Tratatului de la Rapallo, Germania recunoaşte Rusia sovietică. Totodată, Germania renunţă la orice pretenţie de despăgubire împotriva Rusiei cu condiţia ca nici Rusia să nu despăgubească ţări terţe pentru confiscările şi naţionalizările pe urma revoluţiei din Rusia. Reamintim că, iniţial, România a pierdut controlul asupra Tezaurului aflat iniţial la Moscova în urma sechestrării acestuia de către regimul instaurat de Stalin. Mai mulţi delegaţi ai statelor participante, printre care şi Brătianu, condamnă acest tratat pentru că favorizează Rusia.[13]

Toamna lui 1941: Armata a 4-a a Mareşalului Ion Antonescu, unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai Sovietelor, ajunge dincolo de Nistru, până la Odesa, însă nu scoate nici un cuvânt despre restituirea Tezaurului de către Moscova.

1956: Rusia a trimis către autorităţile comuniste dinRomânia aproximativ 33 kg aur, singura cantitate de aur returnată vreodată din Tezaurul care a luat drumul Moscovei în decembrie 1916. Şi, cel mai probabil, singura care mai era depozitată, la acea, dată, la Moscova. 

Dacă scădem aceste 33 kg aur din totalul celor 93.570 kg aur care au ajuns iniţial la Moscova, în cele două transporturi, obţinem exact cele 93.540 kg aur care au fost trimise de la Moscova la Berlin, conform cantităţii stipulate în Acordul financiar germano-rus şi cele 93.540 kg aur care au plecat din Germania către Franţa, conform documentelor aferente armistiţiului de la Compiegne.[14]

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

–––––––––––––––––-

[1] Florin Constantiniu, „Tezaurul României, Acordul Rakovski și Basarabia”, studiu susținut la Academia Română.

[2]amendamentul nr. 10 care prevede că „Restituirea tezaurului românesc poate începe cu transferarea către B.N.R., a unui lot de lingouri și monede de aur de 93,4 tone”.

[3] Ernst Friedrich Wilhelm Jäckh (n 22 februarie 1875 în Urach, d. 17 august 1959 la New York City) – jurnalist, director al Werkbund şi profesor la Universitatea din Berlin (germania), la New Institut Commonwealth (Londra) şi Universitatea Columbia din New York (SUA).

[4]Ernst Jäckh „Der goldene Pflug. Lebensernte eines Weltbürgers” Stuttgart 1954, p. 382.

[5]  http://de.scribd.com/doc/207736456/Document-e-1

[6] Ernst Jäckh „Der goldene Pflug. Lebensernte eines Weltbürgers”, Stuttgart 1954, p. 382. [7]  http://de.scribd.com/doc/207736450/Document-e-2

[8]  http://de.scribd.com/doc/207736448/Document-e-3

[9]  http://de.scribd.com/doc/207736453/Document-e-4

[10]  http://de.scribd.com/doc/207736445/Document-e-5

[11] http://de.scribd.com/doc/128701886/48980343-Tezaurul-Romaniei-de-La-Moscova-de-Andreea-Tutunaru

[12]  http://de.scribd.com/doc/207736444/Document-e-6

[13]  http://de.scribd.com/doc/207736443/Document-e-7

[14]  http://de.scribd.com/doc/207736454/Link-Uri

http://www.art-emis.ro/istorie – Ec. dr. Radu Golban

Scriitorul si jurnalistul rus Serghei Golubiţki, despre aurul românesc din Rusia

La 24 mai 2005, Dumitru Prunariu, Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al României în Federația Rusă, după numai un an de mandat în această funcţie de stat, la solicitarea Ministrului de Externe (pe atunci MRU) a fost chemat în ţară de către Preşedintele României, Traian Băsescu, pentru că facuse demersuri pe langa  guvernul Federaţiei Ruse, privind restituirea Tezaurului Românesc aflat la Moscova. (Ion Măldărescu) „Rusia continuă politică în a nega existența tezaurului românesc dus la Moscova în 1917, în timpul celui Primului Război Mondial și se eschivează că cele 93,4 tone de aur în monede şi lingouri s-au dus în contul datoriilor de război ale României față de Rusia acumulate după ce de-Al Doilea Război Mondial. În urma introducerii acestei chestiuni a tezaurului în textul rezoluţiei A.P.C.E. care are la bază raportul privind îndeplinirea obligaţiilor şi angajamentelor Federaţiei Ruse faţă de Consiliul Europei, elaborat de raportorii Gyorgy Frunda şi Andreas Gross, trei parlamentari români au cerut Rusiei înapoierea tezaurului dus la Moscova și care nu a mai fost înapoiat niciodată de partea rusă. În schimb, Rusia vine cu o nouă teză inspirată de logica stalinistă de care nici astăzi Moscova nu dorește să se lepede. În această chestiune, M.A.E. rus vine cu o replică delirantă care nu are niciun fundament de drept internațional sau istoric. „Nu este pentru prima dată când parlamen¬tarii români încearcă să internaţionalizeze o temă care şi-a pierdut de mult timp actualitatea”, a spus în acest sens Aleksandr Lukaşevici, purtătorul de cuvânt al M.A.E. rus. Moscova consideră că problema legată de Tezaur a fost de mult timp reglementată pe seama decontului reciproc, relatează postul guvernamental Vocea Rusiei. „Moscova nu a încasat de la Bucureşti despăgubiri în valoare de 300 de milioane de dolari. […] Același comportament îl au și unii istorici și cercetători ruși care încearcă să găsească tot felul de scuze și mistificări ale adevărului istoric ce nu poate fi interpretat. „În general, orice fapt istoric trebuie examinat in context. Ce ar fi ca Rusia sa ceara despagubiri in bani de la Franta pentru ceea ce a facut Napoleon in Moscova in anul 1812? Ar fi cel putin hilar. Însă aceasta cerere ar fi mai întemeiată decât pretențiile Moldovei față de Rusia”, a declarat pentru Vocea Rusiei, șeful Centrului de Istorie a Războaielor și Geopolitică din cadrul Institutului de Istorie Generală de la Moscova, Mihail Miagkov. […] Șeful diplomației române, Titus Corlățean, a declarat că Tezaurul de la Moscova rămâne o temă importantă pe agenda bilaterală a celor două țări.” (Mădălin Necșuțu) (1) „Aurul românesc” (fragmente din articol)( 2) […] Cu totul aparte stă chestiunea „aurului românesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, niciun fel interpretătări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, şi într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia A.P.C.E..   De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, câte ne spunem nouă înşine că, da, noi suntem nişte hoţi!   Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki. Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent. Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea „aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri. În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate: politica ţărilor mici este o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia. Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printro contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română. Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp. În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îşi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus. La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii. Guvernul rus a garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări. Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur. Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu) : 2 miliarde 800 milioane de dolari. „Guvernul U.R.S.S. și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român.” „Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conţinut în valoare de 314.580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei. În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917. Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului roman”. Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi-a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008.   Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: „În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică.   Guvernul U.R.S.S. și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”. E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti, am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir.   Am uitat însă un „mizilic” colea: să restituim 93,4 tone de aur. Acest „mizilic” nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu-ţi aparţine. „Tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa, e un fleac.” România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial.   Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese clar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său. Şi atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! Au furat ceea ce nu ne aparţine! şi ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au dat încredere? La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuşi celor mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua – ultima – treaptă a Iadului: pe lacul îngheţat, Cozit, dracii le retează capetele. Pentru orice creștin nu există o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor. Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de „aurul românesc”. De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa, e aşa, un fleac , „o chestiune istorică”. Notă: Serghei Golubiţki este un scriitor, filolog şi jurnalist rus, specialist în internet-trading. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) Facultatea de litere a Universtităţii de Stat din Moscova, în 1984, iar în 1989 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema „Mitologia socială şi nomenologia filosofică în lirica românescă contemporană”, la aceeaşi universitate. Este cunoscător al limbilor: rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul „Care este numele Dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului al XX-lea”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia „TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă „Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor „100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de „Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, „pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”. „Румынское золото” – Сергей Голубицкий – Articolul original în limba rusă – Российская пресса обсуждает очередную парламентскую ассамблею Совета Европы (ПАСЕ), осыпая насмешками вздорные резолюции, которыми веселят честной народ европейские фантазеры от политики. В обзорном докладе, подготовленном швейцарским человеком Андреасом Гроссом и румыном Георгием Фрундой, содержится беспрецедентное число претензий в адрес России. Количество обидок столь велико, что можно смело говорить о полной безнадежности в обозримом будущем изменить имидж Российской Федерации в глазах европейского сообщества. Главная ошибка, на мой взгляд, которую допустила ПАСЕ, заключалась в сваливании в общую кучу совершенно неравнозначных и несопоставимых по значимости вещей – дела Сергея Магнитского, Анны Политковской, Натальи Эстемировой, Веры Трифоновой, Михаила Ходоркосвкого, Pussy Riot, конфликт с Грузией и – объект особых издевательств журналистов-соотечественников – „румынского золота”. ПАСЕ, конечно, тоже можно понять, потому как лавина культурно-цивилизационных странностей, поступающих из полностью герметичной для европейского понимания Скифии, давно защемила способность сохранять адекватные реакции. Вот и приходится все валить в кучу: и экономику, и политику, и права человека, и исторические катастрофы. Понимая ПАСЕ, все же не могу удержаться от едкой ремарки: если бы парламентскую ассамблею хоть чуточку волновала судьба самой России и самих людей, проживающих в этой огромной стране, они бы, конечно же, не устраивали винегрет из претензий, а разнесли бы их если уж не во времени, то хотя бы по разным резолюциям. Увы, мы никого ни в ПАСЕ, ни в Европе не волнуем, поэтому приходится самостоятельно отделять зерна от плевел. Зачем это нужно делать? Для нашего собственного выживания. Для выживания как нации, как цивилизации, как исторической общности, объединенной культурой, верой и уникальным духовным зарядом. Зарядом, который, хочется верить, еще не затух окончательно и бесповоротно. Потому что если это заряд погаснет, единственное будущее, какое только возможно – это дезинтеграция на феодально-склочные региональные паханаты с последующем поглощением каждого более пассионарными соседними этносами. Итак, о каком отделении зерен от плевел идет речь? Коллеги, думаю, уже догадались, что речь идет о теме, вынесенной в заголовок сегодняшнего поста. Дело в том, что трагическая судьба Магнитского, дело Pussy Riot, вооруженный конфликт с Саакашвили, посадка Ходорковского, равно как и весь остальной список претензий ПАСЕ из разряда „нарушений универсальных прав человека”, как минимум, обладает иммунитетом внутренних дел России, а потому никакое ультиматумы и обидки ПАСЕ по данным вопросам не могут носить для российской стороны принципиального характера. Портят ли международную репутацию все перечисленные казусы? Безусловно, портят. Но не более того, потому как внутри самой нашей страны граждане вольны занимать ту или иную сторону в конфликте: одобрять вердикт Химкинского суда или не одобрять, признавать независимость Абхазии или не признавать, осуждать убийство журналиста и правозащитницы или приветствовать его. Иными словами, в „правозащитных темах” есть выбор. Совершенно особняком стоит „румынское золото”, которое не допускает ни в какой форме, ни в каком виде, ни при каких допущениях двусмысленных толкований. Причем хочется еще раз подчеркнуть, что вопрос этот имеет принципиальное значение именно для России, именно для нас, и в гораздо большей степени, чем для Румынии и уж подавно – для Молдавии, чьи парламентарии, кстати, и ходатайствовали о включении вопроса в резолюцию ПАСЕ. Почему этот вопрос имеет принципиальное значение именно для нас, а не Румынии? Потому что для Румынии речь идет просто о потере материальных благ, тогда как для России вопрос ставится в совершенно иной плоскости – нравственной. Если мы не признаем его, мы не столько внешнему миру, сколько себе самим говорим, что – да, мы ВОРЫ! Мы в полном уме и сознании признаем себя наследниками и правопреемниками большевистского ворья и мы – достойные птенцы гнезда Троцкого. Только так и никак иначе. И никакие нелепости, вроде официальных комментариев российских чиновников о том, что, мол, тема „румынского золота” – это дела давно минувших дней, вопрос истории, но никак не современной политики, не могут заслонить чудовищной нравственной пропасти, которая отделяет нас от Мира Добра и Света в том случае, если мы отказываемся признать обязательства по возврату откровенно, нагло и цинично украденного. Я допускаю, что коллеги, как и подавляющее большинство граждан России, понятия не имеют о том, что представляет собой эта тема – „румынское золото”, поэтому нет ни малейших оснований делать какие бы то ни было скоропалительные выводы и, тем более, кого-то там обвинять в безнравственности. Поскольку официальные российские СМИ вопросом доведения фактов до своих читателей не озаботились, попытаюсь по мере сил компенсировать это хотя бы для аудитории Национальной деловой сети. В августе 1916 года Румыния вступила в Первую мировую войну на стороне Антанты и оккупировала Трансильванию. Я оставляю за кадром мотивы, которые заставили эту страну два года отсиживаться в нейтралитете: политика малых мира сего – дело сложное, а – главное! – для нашей задачи совершенно непринципиальное. Сейчас меня не интересует Румыния, меня интересует только Россия. Результат румынского демарша оказался очень печальным: объединенные армии Mittelmächte (Германии, Австро-Венгрии, Болгарии и Оттоманской империи) тут же ответили контрнаступлением, которое в мгновение ока свернуло шею румынской армии. Правительство Румынии было поспешно эвакуировано из Бухареста в Яссы, на границу с Бессарабской губернией Российской империи. Добруджа, Олтения и Мунтения уже были оккупированы, так что полный захват национальной территории справедливо казался лишь вопросом времени. В ноябре 1916 года Национальный совет Центробанка Румынии принял решение о временной передаче на хранение всех своих золотых запасов своему союзнику – России, которая, собственно, сама любезно и предложила услуги. В качестве альтернативного варианта рассматривалась транспортировка сокровищ в Лондон, но господство немецких подводных лодок на морях поставило окончательную точку в выборе в пользу Российской империи. 2 декабря было принято решение Центробанком, 12 декабря – поддержано Советом министров Румынии. В качестве международного прецедента использовался опыт Франции, которая уже передавала свои золотые запасы на хранение Соединенным Штатам Америки. От России протокол о передаче сокровищ был подписан генерал-лейтенантом Александром Александровичем Мосоловым, начальником канцелярии Министерства Императорского Двора, а с осени 1916 года – министром-посланником в Румынии. Правительство России не только обязалось подготовить трансферт, но и гарантировало безоговорочную сохранность румынских сокровищ как во время транспортировки, так и во время всего срока последующего хранения. Надо сказать, что в Россию были отправлены не только золотые запасы Центрального банка Румынии, но и практически все сбережения частных румынских банков, компаний и граждан. По описи проходили: документы, манускрипты, старинные монеты, картины, редкие книги, монастырские архивы из Молдовы и Мунтении, выставочные коллекции, принадлежащие общественным и частным организациям, а также 93,4 тонны золота. Поскольку все эти сокровища были подробнейшим образом описаны в акте о передаче, то не составило труда подсчитать их современную стоимость (без учета, разумеется, чисто исторической ценности музейных экспонатов) – 2 миллиарда 800 миллионов долларов. „Румынское золото” было переправлено в Россию двумя этапами: 12 и 14 декабря 1916 года – в 17 вагонах и 1738 ящиках, общей стоимостью 314 580 456 леев 84 бань. К этим ящикам были добавлены еще два с драгоценностями королевы Марии стоимостью 7 миллионов леев. 23-27 июля 1917 года (уже после февральской революции!) был отправлен второй поезд с румынскими сокровищами: 24 вагона, по описи – 7,5 миллиарда леев. Под охраной казацкого подразделения поезд благополучно прибыл в Москву 3 августа 1917 года. Дальше случилось, что случилось: большевистская банда террористов захватила власть под прямым руководством немецкого Генштаба, и 26 января 1918 года Лейба Довидович Бронштейн по кличке Троцкий цинично заявил миру: „Румынские активы, размещенные в Москве, будут недоступны для румынской олигархии. Советское правительство берет на себя обязательства по хранению этих активов и последующей их передачи в руки румынского народа”. Слово Лейбы – закон, поэтому румынский народ, давным-давно свергнувший своих царей, ждет обратно свое золото и поныне. Чтобы оценить всю циничность ситуации, необходимо непременно рассказать о трех официальных возвратах, которые были предприняты в 1935, в 1956 и в 2008 годах. Эти возвраты сопровождались триумфальной риторикой вроде следующего коммюнике, опубликованного 12 июня 1956 года в советских газетах: „Все эти годы советский народ с тщательной заботой хранил произведения искусства, представляющие огромную историческую и художественную ценность. Правительство СССР и советский народ всегда рассматривали эти ценности как неотторжимую собственность румынского народа”. Красиво, не правда ли? Благородно. Честно. Как и полагается любой достойной стране, не говоря уж о супердержаве. Вернули картины, рисунки, рукописи, свитки, архивы, золотые монеты, медальоны, иконы, церковную утварь, даже бренные останки выдающегося мыслителя Дмитрия Кантемира, и те вернули. Забыли лишь вернуть самую мелочь – 93,4 тонны золота. На него у большевиков не распространялись чувства классовой солидарности с румынским народом. Равно как и какие-то обязательства по возврату чужого. Румыния никогда не прекращала попыток вытребовать обратно из России то, что было передано под честное слово на хранение в годы Первой мировой войны. Из всех опубликованных в советской прессе заявлений однозначно явствует, что СССР всегда признавала права собственности Румынии на свой золотой запас. Так за чем же дело?! Откуда берутся сегодня эти чудовищные циничные фразы российских чиновников о вопросах, представляющих чисто исторический интерес?! ЧУЖОЕ УКРАЛИ! И сделали заложниками этой подлости всех нас! Всех граждан России! Почему я, вот лично я, должен жить с осознанием того, что являюсь гражданином страны, которая открыто и цинично творит самое страшное преступление, какое только прописано в христианском кодексе нравственности, – обман доверившихся? У Данте Алигьери те, кто обманул доверившихся, подвергаются самым страшным пыткам в последнем – девятом – кругу Ада: в ледяном озере Коцит бесы терзают их головы. Для любого христианина нет более страшного преступления, чем обман доверившихся. И это не песни и пляски Pussy Riot в храме, это гораздо более страшная штука. Но, увы, „румынское золото” никого не интересует. Pussy Riot – это да, это вопиющее преступление власти. А украденные сокровища другого народа, своего союзника, доверившего нам все свое состояние, – это так, чепуха, „вопрос истории”. Serghei Golubitki, Taguri: Сергей Голубицкий, Alexandr Alexandrovici Mosolov Александр Александрович Мосолов, Leiba Dovidovici Bronstein-Trotzki, Tezaurul romanesc de la Moscova   Sursa: art-emis.ro [1] http://www.curentul.ro/2012/index.php/2012100578448/Actualitate/Tezaurul-Romaniei-inca-o-tema-de-mistificare-stalinista-pentru-Moscova.html [2] Румынское золото – Сергей Голубицкий http://i-business.ru/blogs/23309 (Reţeaua Naţională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)