Viața în R.Moldova este condusă și astăzi după regulile dictate de Rusia în 1940

 

Trăim în fiecare zi după regulile dictate de Rusia în 1940

Analistul politic Oazu Nantoi susținător, promotor în spațiul public din R.Moldova al ideii de ”națiune civică moldovenească”, văzută ca un fel de colectivitate în care etnicii români majoritari în RM se numesc români, limba și-o numesc română, și împreună cu celelalte etnii construiesc ”națiunea civică”, sau ”națiunea politică” moldovenească, a Republicii Moldova.

Cultural, etnolingvistic – români, politic- moldoveni. Accente oarecum diferite față de națiunea civică moldovenească a lui Kulminski, asta e drept cu picioarele în moldovenismul etnic, oricâtă maskirovka și-ar face nespunând lucrurilor pe nume.

Dar, oricum, ideea, eticheta, acestea au fost promovate în spațiul public de către Nantoi.

Doar în ultimii câțiva ani, de când i-au preluat ideea, omul a renunțat să o mai promoveze. El chiar a crezut că aici poți construi un fel de Elveție, în care etnicii români locali să fie un fel de Schweizerdeutschen așa (germani elvețieni), un fel de ”români moldoveni”, ca să ținem și lupul sătul și oaia întreagă, să nu renunțăm la jucăria preferată – statul numit Republica Moldova.

Eu însă cred că el o să ajungă să înțeleagă într-un final, în următorii ani, că Republica Moldova e tot un fel de Transnistrie, față de România, și oricât de multe eforturi ai încerca să faci aici la Chișinău, tentativele de a merge înainte în istorie cu acest proiect, cu ideea unei statalități distincte de România la est de Prut, reprezintă o victorie permanentă, secundă cu secundă, a Rusiei, țara pe care Nantoi o înfierează pe bună dreptate atunci când vine vorba de evenimentele din 1992 din stânga Nistrului și ce s-a întâmplat de atunci și până acum.

Cât suntem ”țară independentă”, independentă de România, Rusia a câștigat, ea nici nu are nevoie să miște ceva în front, noi, ținându-ne ca niște orbeți de ideea statalității ”moldovenești” (de fapt antimoldovenești), trăim în fiecare zi după regulile dictate de Rusia în 1940.

Nu poate să fie moldovenească o statalitate în care adevăratele elemente culturale moldovenești sunt în continuare fie ignorate, fie combătute, pentru că provin din partea principală, dominantă, a Moldovei, care e în dreapta Prutului.

Nu poate să fie moldovenească o statalitate care continuă multe dintre invențiile și falsurile sovietice drept mituri fondatoare proprii, o țară care nu și-a făcut ordine în propriile costume populare, în propria muzică populară, dansuri, și continuă să folosească modelele false din perioada sovietică, croite cu scopul de a ne diferenția în mod mincinos de ceilalți moldoveni, de cei din dreapta Prutului, în condițiile în care Prutul nu a fost niciodată o linie de demarcație culturală, în spațiul românesc diferențierea regională făcându-se dintotdeauna pe axa nord-sud, niciodată est-vest.

 

 

 

 

Asta se numește FURT DE IDENTITATE și noi nu avem dreptul, nu avem niciun drept să ne numim MOLDOVENI dacă ne construim identitatea pe niște fragmente trunchiate din zestrea culturală a vechii Moldove, peste care punem straturi și straturi de mizerie sovietică menită să ne contorsioneze identitatea și să ne transforme, încet-încet, în homo sovieticus, pregătindu-ne, în fapt, să ne lăsăm de moldovenitatea noastră.

Republica Moldova de astăzi nu poate să fie moldovenească, nici civic, nici în alt sens, în condițiile în care cetățenii ei votează cu picioarele și fug ca potârnichile care încotro, ei renunțând la a-și mai lega viitorul de acest pământ și de această colectivitate umană. Ea este antimoldovenească și antiromânească, continuându-și misiunea cu care a și fost creată de sovietici în 1940.

Unica țară moldovenească, singura, există deja, se numește România. E singura țară pe care moldovenii o au, e singura țară care îi reprezintă. Singura în care se pune măcar problema, dacă încă nu a început construcția, unei autostrăzi care să ajungă, în perspectivă, până la Chișinău.

E țara în care, cu toată subdezvoltarea regiunii Moldova, moldovenii trăitori acolo o duc de minim 3-4 ori mai bine, raportat la toți indicatorii macroeconomici, față de moldovenii din așa-zisul ”stat moldovenesc” Republica Moldova.

 

 

 

Deputatul Oazu Nantoi și cei ca el vor trebui să se trezească la realitate – nu poți persista în ideea de ”statalitate moldovenească” independentă de România dacă tu te declari pro-occidental și nu-ți place ceea ce ne face Rusia. Statalitate moldovenească distinctă de România înseamnă că Rusia a câștigat, iar voi o susțineți în fiecare clipă declarându-vă împotriva ei.

Unica soluție, singura posibilitate de a ne salva, cei care vorbim această limbă, care împărtășim această cultură, aici, unica soluție de a salva MOLDOVENII, prezența moldovenească în spațiul dintre Prut și Nistru, este unirea cu România, este revenirea acolo de unde am fost rupți.

Cei care, în continuare, consideră că acestea sunt niște vorbe abstracte, să tragă un ochi peste statisticile demografice – în 10-15 ani vom ajunge incapabili să mai păstrăm măcar aparențele de capabilitate de a susține funcționarea unui stat independent, scrie inliniedreapta.net

Publicitate

O formă ludică de furt de identitate

 

 

 

 

Cântărețul din cobză Ion Crețeanu

 

 

 

 

COBZA „PIRATATĂ” DE UNGURI

 

 

 

Formele de distrugere sau de distorsionare a relicvelor identitare și spirituale ale unui neam sunt nenumărate.

În vara lui 2011, cu ocazia festivalului „Zilele Municipiului Oradea”, o trupă maghiară de muzică medievală avea în componența sa și un… cobzar.

Foarte frumos, s-ar putea zice, iată o formă de resuscitare a unui instrument străvechi specific culturii și tradiției noastre precreștine, instrument pe care Vergiliu, în secolul I î.Ch., îl numea LIRA TRACĂ (Thrace cytara).

 

Da, numai că trubadurul nostru își numea instrumental „COBZĂ UNGUREASCĂ”.

Nu era o „cobză ungurească”, instrument care, de altfel, nici nu există, era o cobză pur și simplu.

Un prieten istoric căruia i-am povestit faza, mi-a spus indignat: „Bă, tu nu vezi că ăştia sunt calificaţi în furtul de identitate?

Ni l-au luat pe Iancu de Hunedoara şi au zis că-i ungur. Ne-au luat palinca, ciobănescul mioritic, ne-au luat Harghita şi Covasna, rebotezându-le Ţinutul Secuiesc, or să ne ia bisericile şi porţile maramureşene şi or să scrie pe ele Made in Hungaria. Ce mai contează o cobză în plus sau în minus?”.

Prestigiul cobzei nu vine numai din faptul că a făcut gloria lăutarilor noştri de până la apariţia ţambalului (a fost, printre altele, instrumentul emblematic al celebrului staroste Barbu Lăutaru), ci din vechimea lui aproape ancestrală.

Fapt mai puţin ştiut, cobza se numea în Antichitate „lira tracă” şi a fost instrumentul specific imensului teritoriu ocupat de populaţia tracă din care făceau parte şi geto-dacii. Tot din neamul tracilor făceau parte şi frigienii din Asia Mică.

Reprezentantul legendar al culturii muzicale tracice a fost, după cum se ştie, Orfeu. De altfel, dacă e să judecăm după scrierile antice, muzica strămoşilor noştri pare să fi avut un rol determinant în cristalizarea artei universale a sunetelor.

În „Geografia” sa, istoricul şi geograful Strabon din Amesia (60 î.H.-21 d.H.), referindu-se la originea muzicii vechi, face următoarele consideraţii: „Muzica întreagă, privită atât ca melodie, cât şi ca ritm şi cuprinzând şi instrumentele, e socotită ca fiind de origine tracă şi asiatică. Aceasta se vede şi din locurile unde muzele sunt cu deosebire cinstite.

Într-adevăr, în vechime, Pieria, Olimpul, Pimpla, Leiberthros erau localităţi şi munţi ai tracilor, pe câtă vreme acum pe acestea le stăpânesc macedonenii.

Heliconul a fost închinat muzelor de către tracii care locuiau în Beoţia şi care au consacrat nimfelor peştera lui Leiberthros.

Se spune că cei care s-au ocupat în vechime cu muzica – Orfeu, Musaios şi Thamiris – sunt traci. Şi numele Eumolp (personaj trac al cărui nume se traduce «cel care cântă bine») tot de la traci vine”.

Aşadar, dacă luăm ca reper adevărul unanim acceptat că Orfeu era trac şi faptul că instrumentul la care cânta era lira, îndrăznim, în lipsa oricărei cercetări de specialitate în acest sens, să ne întrebăm dacă nu cumva e logic ca lira la care cânta Orfeu, tracul, să fie chiar „lira tracă”.

Şi cum „lira tracă” era cobza, putem să ne întrebăm („insinuând”, în acelaşi timp, un adevăr) dacă nu cumva Orfeu a fost cel mai mare cobzar al tuturor timpurilor.

Cercetarea în această direcţie a fost blocată, printre altele şi de faptul că reprezentările iconografice sunt mult ulterioare presupusei perioade în care a trăit eroul.

Fiind preluat de cultura greacă, primele astfel de reprezentări ni-l arată în haine greceşti şi având, evident, recuzita aferentă.

 

Lira Tracă sau Thrace cytara

 

 

Sintagma „lira tracă” nu apare în niciunul din studiile de cercetare româneşti, fie ele istorice sau muzicale.

Poate fi găsită în schimb într-un catalog din 1833, descoperit de subsemnatul în arhiva unui muzeu din Mantova (Museo della Reale Academia di Mantova), unde, alături de imaginea unui basorelief reprezentându-l pe „Orfeu în Infern”, este prezentată şi povestea personajului.

Scrie, în acel catalog, la pagina 12: „Non è alcuno, che ignori la pietosa istoria d’Orfeo, il quale coll’ incanto della SUA LIRA TRACA uomini e fiere a seguirlo…”. („Toată lumea ştie povestea lui Orfeu, cel care, cu cântecul LIREI SALE TRACE, oameni şi fiare făcea să-l urmeze etc., etc…”).

Deci italienii începutului de secol XVIII n-aveau nicio problemă să facă analogii între identitatea eroului şi lira sa. Iar Vergiliu numea acest instrument specific tracilor şi atribuit lui Orfeu „Thrace cytara”.

 

 

 

  

 

 

Având în vedere cele expuse, cobza (lira tracă) are virtuţi de brand naţional.

Puţine popoare au privilegiul să posede un instrument atât de vechi care să le traseze, pe o perioadă istorică de multe mii de ani, continuitatea identităţii.

Iată de ce, în general vorbind, dar în cazul COBZEI în special, este atât de importantă acuratețea proprietății termenilor în raport cu ceea ce indică sau denumesc ei.

De aceea, rezumând cele scrise aici, subliniez încă o dată: Nu a existat și nu există COBZĂ UNGUREASCĂ.
Instrumentul formației maghiare de muzică medievală, la care am făcut referire la început, era o COBZĂ ROMÂNEASCĂ (scuzați pleonasmul!) rebotezată.

E o formă (ludică, dacă vreți) de furt de identitate.

 

Autor: Miron Manega ,  http://www.certitudinea.ro/