CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Legendara reţea Lucy – O retea de spionaj sovietic cu un efect incalculabil asupra înfrângerii Germaniei naziste

Stalingrad

 

 

Despre Lucy

„Lucy a avut în mâinile sale firele care duceau la trei mari Comandamente ale Forţelor Armate Germane… Efectul comunicaţiilor sale asupra strategiei Armatei Roşii şi asupra înfrângerii Wehrmacht-ului a fost incalculabil”.

(Alexander Foote, în Handbook for Spies)

 

 

 

„Sovieticii au exploatat o sursă fantastică în Elveţia, unul Rudolf Roessler (nume de cod «Lucy»). Prin mijloace neidentificate până azi, Roessler din Elveţia a fost capabil de a obţine informaţii de la înaltul Comandament German din Berlin pe o bază continuă, adesea în mai puţin de 24 de ore de la emiterea deciziilor zilnice privind Frontul Răsăritean” (Allen Dulles, directorul general al CIA în perioada 1953-1961, în The Craft of Intelligence)

 

 

Dintre toate reţelele de spionaj active în Al Doilea Război Mondial, cea care a primit admiraţia cea mai respectuoasă din partea profesioniştilor a fost cea condusă din Lucerna, între anii 1939-1943, de către Rudolf Roessler, sub numele de cod „Lucy”. Nici Sorge, nici Cicero, pentru a menţiona cele mai bune exemple, nu au putut egala realizările sale.

 

Cartea de faţă, A man called Lucy (Un bărbat numit Lucy), apărută la editura americană Coward-McCann din New York, este rezultatul unor ani de cercetări intense şi interviuri cu 150 de persoane, precum şi de călătorii care însumează peste 50.000 de km, în urmărirea unui bărbat numit Lucy. Acest bărbat este cel care i-a făcut lui Stalin un cadou neaşteptat de Crăciunul anului 1940: dosarul complet al Planului Otto (rebotezat „Barbarossa”) de invadare a URSS.

Plan Barbarossa

Numai nouă copii ale planului existau atunci şi i-au trebuit lui Roessler peste 12 ore de muncă pentru descifrarea codului şi încă 48 de ore pentru a radiotelegrafia Kremlinului toate paginile planului. Stalin a reţinut în secret, la biroul său din Kremlin, acest dosar şi nu l-a discutat decât cu Lavrenti Beria, ministrul poliţiei politice secrete cunoscute sub numele de N.K.V.D. Şeful Marelui Stat Major al Armatei Roşii era atunci Gheorghi Jukov, care scrie în cartea sa de memorii că nici el, nici ministrul Apărării, Timoşenko, n-au ştiut că Stalin primise planul Barbarossa cu 6 luni înainte de invazia nazistă.

În favoarea faptului că Stalin avea de ceva vreme acest document stă înregistrarea în care îi spune şefului spionajului extern al Armatei Roşii (GRU): „Nu-mi spune mie ce crezi. Mie dă-mi faptele şi sursa!” În cazul lui Rudolf Roessler nu se ştia sursa pentru că asta era precondiţia pusă de el celor care primeau rapoartele sale (guvernul Elveţiei, Angliei şi URSS) – nedivulgarea sursei. Roessler a dus cu el în mormânt numele surselor sale de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (OKW). La început însă, Stalin n-a crezut autencitatea informaţiilor lui Roessler, pe care îl bănuia un agent provocator al naziştilor.

Cine e Rudolf Roessler, cunoscut drept Lucy

Rudolf Roessler s-a născut în anul 1897, în orăşelul Kaufbeuren din Bavaria. Tatăl său era un demnitar în Guvernul Bavariei, la Ministerul Apelor şi Pădurilor. Pe frontul Primului Război Mondial, Roessler şi-a cunoscut camarazii care vor deveni prietenii şi sursele de bază din spionajul lui de mai târziu. Aceşti camarazi erau absolvenţi ai academiilor militare, unde tinerii cadeţi erau educaţi să devină ofiţeri loiali Germaniei imperiale. Roessler va deveni liderul lor intelectual. După terminarea Primului Război Mondial, Germania era o ţară proscrisă în Europa, fără permisiunea de a avea o armată şi obligată să plătească învingătorilor despăgubiri înrobitoare. La 17 aprilie 1922, Germania restabileşte relaţiile diplomatice cu Rusia Sovietică şi semnează la Rapallo un tratat de colaborare prin care îşi acordă reciproc prioritate în toate tranzacţiile lor de comerţ exterior. URSS va cumpăra maşini şi utilaje de la firme germane. Tehnicieni germani vor primi slujbe bune în minele sovietice şi la marile lor centrale electrice. Dar peste aceste convenţii comerciale, Tratatul de la Rapallo a permis Germaniei şi URSS-ului să spargă carantina impusă asupra lor de către celelelte naţiuni europene, mai concret, blocada militară asupra URSS şi restricţiile impuse Germaniei de Tratatul de la Versailles.

Armata Roşie nu avea trupe şi metode de instruire a acestora şi nicio şcoală militară europeană nu a acceptat să le dea instrucţia necesară. De cealaltă parte, armata germană era limitată la 100.000 de infanterişti, incapabilă de a-i instrui pentru război, fără tancuri, aviaţie sau marină militară. Tratatul de la Rapallo a permis acestor două ţări să dezvolte relaţii strânse, care ar fi îngrozit Europa acelor vremuri, dacă s-ar fi cunoscut în profunzime. Avioane Junkers vor fi fabricate în Rusia, la Samara, obuze la Tula, gaze de luptă la Krasnogvardeisk, submarine şi crucişătoare la Leningrad. În plus, mari baze de instrucţie militară vor fi pregătite de sovietici pentrul uzul armatei germane. La Lipetsk şi Voronej bazele erau echipate pentru aviaţia germană.

La Kazan, pe Volga, pentru tancuri. A fost o întreprindere gigantică cu zeci de mii de militari germani dintre cei mai talentaţi combatanţi ai Primului Război Mondial, care au fost radiaţi de pe listele armatei germane înainte de a pleca în URSS şi reîncorporaţi la întoarcerea în ţară. Aşa au ajuns prietenii militari ai lui Rudolf Roessler din tranşeele Primului Război Mondial printre cei selectaţi să plece în URSS pentru a deveni mai târziu generalii de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (OKW). Pentru aceşti generali, invazia lui Hitler contra URSS echivala cu un război fratricid! Ei au cerut „civilului” Roessler, emigrat din 1933 în Elveţia, să găsească contacte la englezi, care să primească informaţii strategice de la Marele Stat Major al armatei germane, unde lucrau cei zece amici ai lui Roessler.

Rudolf Roessler

Rudolf Roessler

Un om cât 12 bombe atomice

Cele mai multe cazuri de spionaj se bazează pe un incident singular, adesea crucial, dar scurt ca durată. De exemplu, măiestria lui Richard Sorge a constat în obţinerea informaţiei că Japonia nu va ataca URSS. Enorma valoare a lui Rudolf Roessler şi a celor zece generali germani din reţeaua Lucy s-a bazat pe un munte de informaţii echivalente ca mărime cu 40 de volume, la fel de senzaţionale, ca informaţia lui Richard Sorge, dar care a durat timp de cinci ani!

Nu întâmplător, un general britanic a declarat că valoarea lui Roessler este egală cu cea a 12 bombe atomice! Una dintre problemele lui Roessler era că întreaga clasă avută a Elveţiei era pro-germană. Aşa a ajuns la colonelul Karel Sedlacek, care era ceh şi care s-a oferit voluntar să acţioneze ca o curea de transmisie a informaţiilor lui Roessler către guvernul britanic.

Acest ceh a intrat în istoria artei militare mondiale pentru alertarea guvernelor europene privind iminenta lor invazie de către Hitler: Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda şi Franţa.

Primii contactaţi de Sedlacek au fost britanicii, pentru că sursele lui Roessler indicau prioritatea absolută acordată de germani lichidării Angliei ca principal risc de război pe două fronturi. Pare de necrezut azi, dar niciuna dintre ţările menţionate mai sus n-a luat măsurile necesare şi a ignorat informaţiile transmise din Elveţia, spre consternarea celor care-şi riscau viaţa şi avutul lor: Sedlacek, Roessler şi generalii germani de la OKW, care reprezentau sursele lui Lucy. Se oferă o singură explicaţie aplicabilă tuturor acestor ţări: o trufie incredibilă în forţele proprii şi un dispreţ pentru spionajul elveţian.

Ţările vizate nu au reacţionat: nu aveau încredere în spionajul elveţian

Roessler avea permisiunea guvernului elveţian pentru activitatea sa secretă, sub condiţia ca Elveţia să aibă prima dreptul de acces la informaţiile primite din Germania. Ca urmare, serviciile elveţiene de informaţii au notificat ataşaţilor militari acreditaţi în Elveţia de ţările ameninţate (mai puţin URSS) că sunt în posesia unor secrete militare alarmante culese de elveţieni în Germania. Niciuna dintre ţările menţionate mai sus nu punea mare preţ pe spionajul elveţian.

Edificator în acest context este uluitoarea dezvăluire a acestei cărţi, cum că Rudolf Roessler a impresionat aşa de puternic guvernul elveţian, încât el a fost angajat cu normă întreagă şi cu salariu pe măsură pentru a sorta, evalua şi analiza noianul de informaţii private, strânse de contraspionajul Elveţiei de la sursele avute de-a lungul şi de-a latul Europei.

Asta l-a pus pe Roessler într-o situaţie neobişnuită pentru un spion, de a nu pretinde bani pentru rapoartele sale de la ceilalţi beneficiari (Anglia, URSS, etc). În acelaşi timp, acest lucru l-a făcut imediat suspect în ochii beneficiarilor săi, ca având informaţii fărăbona fide. În plus, Roessler refuza orice indicaţii privind sursele sale din Germania, fapt care-l punea implicit în postura de posibil agent provocator.

Stalin

Stalin

În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveţia de către nazişti

Nici cu sovieticii n-a avut Roessler o viaţă mai uşoară la început. Şandor Rado (nume de cod „Dora”), şeful reţelei de spionaj a GRU în Elveţia, reţea cunoscută ca „Orchestra Roşie”, primise de la Moscova drept „răsplată” pentru trimiterea Planului Barbarossa, furnizat de Roessler, următorul ordin: „Încetaţi orice contact cu Lucy şi oamenii lui!”.

În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveţia de către nazişti. Asta l-a pus pe Şandor Rado şi pe telegrafistul său, Alexander Foote, într-o situaţie disperată, neştiind dacă să expedieze sau nu raportul ce îl avea de la Lucy, în care scria că: „În zorii zilei de duminică, 22 iunie 1941, ora 3:15 dimineaţa, Germania va ataca URSS-ul pe un front lung de 1600 km, de la Marea Baltică la Marea Neagră cu 3 milioane de soldaţi, 750.000 de cai, 600.000 de camioane, 7.200 de tunuri, 3.000 de tancuri şi 1.800 de avioane” (pag. 71).

Rado şovăia dacă să trimită sau nu Kremlinului acest document, din cauza ordinului de a înceta orice contact cu Lucy. Îl convocase la Lucerna pe Alexander Foote de la Geneva, dar tremura cu dosarul lui Roessler în mână şi nu se putea hotărî să încalce ordinul primit, deşi totul era descris în cele mai mici detalii.

„Understood. Over”

Printre detalii apare şi informaţia că, în România, erau masaţi la graniţa cu URSS 650.000 de militari germani (pag. 67). Foote era furios pe Rado că l-a chemat de la Geneva ca să plângă pe umărul lui. „Este treaba celor de la Moscova de a accepta responsabilitatea acestei situaţii. Cine ştie, mai târziu ai putea fi acuzat de neglijenţă criminală. Şi n-aş vrea să fiu în pielea ta atunci. Imaginează-ţi situaţia ta când Moscova va afla că ai avut acest dosar şi nu l-ai transmis!” (pag. 73). Aceste cuvinte l-au făcut pe Rado să-i dea dosarul telegrafistului pentru transmitere imediată. Din ziua de 14 iunie 1941 până pe 18 iunie Foote a fost neîntrerupt în contact radio cu Moscova. „Singurul răspuns venit de acolo după terminarea transmisiei dosarului au fost două cuvinte: «Understood. Over.» (Înţeles. Terminat.) După ce a terminat de ars toate paginile dosarului şi codurile utilizate, Foote s-a prăbuşit în pat epuizat şi a dormit 24 de ore. Ar fi vrut să păstreze o copie a acestei excepţionale lovituri de spionaj pentru utilizare mai târziu, dar ordinele NKVD erau că totul trebuia distrus” (pag. 73).

Alexander Foote

Alexander Foote

Se cunoaşte faptul că data invaziei germane a URSS fusese comunicată Kremlinului de către cel mai bun agent sovietic, Richard Sorge, infiltrat în ambasada Germaniei la Tokio. În plus, Cordell Hull, ministrul de externe american, îl avertizase pe Umanski, ambasadorul sovietic în SUA, că toate misiunile diplomatice americane din Europa telegrafiau la Washington despre iminenta invazie a URSS de către germani. Iar în final, Churchill a confirmat şi el data invaziei obţinută de la spionii lui din Reich.

Dar toate aceste nume n-au făcut altceva decât să trimită Moscovei semnale de alarmă. Roessler şi sursele sale de la O.K.W. au trimis lui Stalin un întreg dosar ale cărui detalii uimesc pe istoricii militari.

O declaraţie de război făcută pe genunchi

Cartea A man called Lucy publică şi declaraţia de război concepută de ministrul de externe von Ribbentrop şi trimisă ambasadorului german la Moscova, pentru a o prezenta lui Molotov. „Informaţii recente primite zilele trecute de către guvernul Reich-ului nu lasă nicio îndoială asupra naturii agresive a mişcărilor de trupe sovietice. Mai mult, informaţii de la o sursă britanică au confirmat existenţa negocierilor conduse de ambasadorul britanic, sir Stafford Cripps, pentru stabilirea unei strânse colaborări militare între Marea Britanie şi Uniunea Sovietică.

Guvernul Reich-ului declară că în violarea angajamentelor sale solemne guvernul sovietic se face vinovat de: a. Continuarea şi intensificarea manevrelor sale în vederea subminării Germaniei şi a restului Europei; b. Concentrarea la frontiera germană a tuturor forţelor sale armate în stare de război; c. Efectuarea de pregătiri evidente de atacare a Germaniei şi cu violarea Pactului de Neagresiune Germano-Rus. Ca urmare, Fuhrerul a ordonat forţelor armate ale Reich-ului să răspundă acestei ameninţări cu toate mijloacele avute la dispoziţie” (pag. 75).

Acest mesaj cinic a fost înmânat lui Molotov în noaptea de 22 spre 23 iunie 1941, la ora 4:45 a.m., de către contele Friederich Werner von Schulenburg, ambasadorul Germaniei. Stenograma întâlnirii acestor doi demnitari menţionează că Molotov l-a întrebat pe ambasador: „«Asta trebuie interpretată ca o declaraţie de război?» Von Schulenburg era fără grai.

A ridicat trist din umeri. Furia lui Molotov a învins starea sa de şoc: «Acest mesaj pe care tocmai l-am primit nu poate semnifica altceva decât o declaraţie de război întrucât trupele germane au trecut deja graniţa şi oraşe sovietice ca Odessa, Kiev şi Minsk sunt bombardate de aviaţia germană de o oră şi jumătate». Molotov ţipa acum: «Asta este o încălcare a încrederii fără precedent în istorie. În mod sigur noi n-am meritat asta». Contele von der Schulenburg, care va fi spânzurat de Hitler pentru participarea lui la complotul din iulie 1944, a strâns mâna lui Molotov şi a plecat. Molotov a dat buzna în biroul lui Stalin unde a anunţat: «Germania ne-a declarat război»”.

„De azi, orice informaţii comunicate de Lucy vor fi… transmise imediat”

În aceeaşi noapte de 22 spre 23 iunie 1941, Alexander Foote şi-a pornit radio-emiţătorul pe lungimea de undă folosită de obicei de Ministerul Securităţii Statului din Moscova. Nu era o zi desemnată lui Foote pentru transmisiuni şi se temea că nu va primi vreun răspuns la apelul lui. Foote ca şi alţi spioni ca el simţeau nevoia de a fi în contact cu Moscova în acele ore grele. „Deodată, Foote a fost speriat de un fluierat ascuţit şi prelung în căştile de pe urechile sale.

Era centrala de la Moscova a cărei semnătură-radio o recunoscuse instantaneu. O avalanşă de cifre şi litere a urmat ca de obicei. Apoi linişte. Foote a profitat de răgaz ca să decifreze radiograma: «Către toate reţelele. Apel către toate reţelele. Bestiile fasciste au invadat patria muncitorilor. A sosit momentul să facem totul în puterea noastră de a ajuta URSS în lupta sa cu Germania. Semnat: Directorul».

După o scurtă pauză transmisia Centralei a continuat: «NDA… NDA… NDA… Mesaj special.» NDA însemna Foote. «NDA… Centrala a decis ca de acum încolo mesajele tale vor fi împărţite în trei categorii: MSG va desemna comunicaţii obişnuite, RDO mesaje urgent, iar VYRDO va prefaţa orice mesaj de maximă importanţă. De azi, orice informaţii comunicate de Lucy vor fi clasificate ca VYRDO şi transmise imediat. Centrala va fi în alertă pentru comunicaţii 24 de ore zilnic. Numai NDA singur va transmite comunicările lui Lucy».

Foote se gândi că lucrurile iau o întorsătură serioasă. Avea să se convingă imediat. I s-a ordonat să-l contacteze imediat pe Lucy. «Moscova aşteaptă cu înfrigurare toate comunicările lui. Lucy va primi un salariu lunar de 7.000 de franci elveţieni (cca 1.600 de dolari), la care se adaugă plăţile adiţionale pentru informaţii excepţionale». În 1941, un salariu de 7.000 de franci elveţieni echivala cu o mică avere”.(pag. 76).

Românii şi ungurii, gata să se încaiere între ei la Cotul Donului

Pe 18 aprilie 1942, Roessler a primit de la Berlin detaliile suplimentare cerute de Stalin pentru luptele grele de la Cotul Donului. Radiograma trimisă imediat lui Stalin includea şi aceste secrete militare: „Linia lungă a frontului care va fi cucerită de Wehrmacht va fi încredinţată pentru apărare unor trupe ne-germane. Vor fi 52 de divizii străine: 27 divizii româneşti, 13 ungureşti, 9 italiene, 2 cehoslovace şi o divizie spaniolă. Pentru că românii şi ungurii se urau unii pe alţii şi erau în stare să se bată între ei, vor fi separaţi prin 9 divizii italiene şi una spaniolă. Înaltul Comandament German nu se baza prea mult pe aceste întăriri ne-germane, fiind îndoielnică valoarea lor militară” (pag. 99).

Divulgarea acestor puncte slabe de pe frontul Donului îl va determina pe mareşalul Jukov să aleagă direcţia loviturii principale exact în sectorul de front apărat de diviziile ne-germane, reuşind spargerea frontului printr-o contra-ofensivă puternică. Întreaga operaţiune de încercuire a Armatei a VI-a germane de sub comanda feldmareşalului von Paulus n-ar fi reuşit fără detaliile trimise zilnic de Roessler.

OKW a trimis în ajutorul lui von Paulus armatele blindate conduse de von Manstein şi a deturnat de la acţiunile lor de front alte mari unităţi pentru salvarea Armatei a VI-a. Fiecare din aceste ordine de luptă noi şi urgente erau trimise Moscovei prin radio de Roessler într-un interval de 6-10 ore de la emiterea lor la Berlin.

Era ceva nemaiauzit deoarece s-a calculat de către specialişti militari că, în multe împrejurări, ordinele de luptă ale lui Hitler ajungeau la Stalin înaintea primirii lor de către comandanţii germani din linia întâia!

Armata Rosie in Piata Rosie

Roessler a divulgat Armatei Roşii slăbiciunea capitală a Wehrmacht-ului

Reţeaua „Lucy” s-a mândrit cu aportul ei la victoriile de la Stalingrad şi Kursk, unde detaliile furnizate Armatei Roşii sunt considerate fără precedent în istoria artei militare! Totul era inclus în radiogramele lui Roessler: sectoarele frontului care vor suferi lovitura principală a Wehrmarcht-ului, numărul soldaţilor şi tehnica de luptă folosită, poziţia exactă a centrelor de comandă germane şi a marilor depozite de muniţii, carburanţi, alimente etc.

Doar grupul de armate „Centru” consuma zilnic 18.000 de tone de astfel de furnituri logistice necesare frontului, adică echivalentul a 36 de trenuri de marfă! Roessler a divulgat Armatei Roşii care era slăbiciunea capitală a Wehrmacht-ului: logistica de aprovizionare a fronturilor din URSS, adică asigurarea neîntreruptă a 3 milioane de soldaţi germani cu muniţii, carburanţi şi hrană în cantităţi de zeci de mii de tone zilnic.

Pentru înaltul Comandament (OKW) era un coşmar constituirea şi apărarea acelor depozite gigantice, în condiţiile de acces ale Rusiei acelor vremuri, cu drumuri desfundate, magistrale feroviare sistematic distruse de partizani, dar mai ales cu bombardamentele aviaţiei sovietice care erau cu prioritate dirijate spre acele depozite. Rămase fără carburanţi, fie şi câteva zile, armatele de tancuri germane erau ţinte uşoare pentru artileria sovietică.

Elveţia i-a protejat pe Foote şi pe Roessler: i-a arestat, ca să nu ajungă la ei SS-ul

Contraspionajul militar german a sesizat că inamicul primeşte informaţii militare din interiorul Wehrmacht-ului, atunci când a descoperit cu stupoare în oraşe cucerite de germani în URSS copii ale ordinelor de luptă ale OKW traduse în ruseşte! Centrele de depistare a undelor radio de la Dresda au descoperit şi arestat în Germania pe toţi telegrafiştii „Orchestrei Roşii”. Reţeaua „Lucy” transmitea zilnic din Elveţia şi germanii au putut identifica zona geografică. Şeful spionajului extern al Germaniei, generalul Walther Schellenberg, s-a dus de mai multe ori în Elveţia, unde s-a întâlnit de fiecare dată cu omologul său elveţian, generalul de brigadă Roger Masson.

Sunt fascinante detaliile acestor întâlniri secrete descrise în cartea de faţă graţie interviurilor luate de autori lui Roger Masson şi, mai ales, stenogramelor anchetării de către englezi a lui Schellenberg, luat prizonier la sfârşitul războiului. (El a decedat în anul 1954, iar cheltuielile înmormântării sale au fost plătite de Coco Chanel).

Razboi…

Deşi Elveţia era neutră, ea a trimis pe Frontul de Est un numar mare de medici elveţieni pentru a trata germanii răniţi, ca să nu mai insistăm asupra aurului furat de nazişti de la evrei, care a ajuns tot în băncile acestei ţări…Cu toate acestea, conducătorii Elveţiei erau preocupaţi de faptul că spionajul lui Roessler putea servi germanilor drept un „casus belli”, aceştia putând să-i invadeze.

Dar, în acelaşi timp, Roessler era finanţat de statul elveţian şi păzit de serviciile de informaţii ale acestuia. Generalul Schellenberg ordonase lui Otto Skorzeny să-l răpească din Elveţia pe Alexander Foote, al cărui radio-emiţător fusese identificat de spionii SS . Servitoarea lui Foote era plătită de agenţii SS şi urma să le descuie uşa în ziua de 23 noiembrie 1943.

Cu trei zile înainte, la ora 1:15 noaptea, Foote era arestat de poliţia elveţiană şi închis împreună cu Roessler la aceeaşi închisoare, în celule confortabile, cu tot ce aveau nevoie. Acolo nu mai putea ajunge SS-ul lui Schellenberg. O lună mai târziu, „Armata Roşie trecea graniţele Poloniei şi României, practic încheind eliberarea ţării lor” (pag. 164).

Generalii trădători din OKW au rupt legăturile cu Roessler

După patru ani de război, guvernul elveţian a ridicat restricţiile de camuflaj pe timpul nopţii. După eliberarea Parisului au fost eliberaţi şi Roessler cu toţi oamenii lui. Şandor Rado şi Alexander Foote au plecat împreună la Paris, unde s-au dus direct la ambasada sovietică. Acolo au fost luaţi drept agenţi provocatori de către diplomaţii sovietici. S-a telefonat la Kremlin de unde s-a primit ordinul ca amândoi să se întoarcă la Moscova, aşa că au plecat cu primul avion.

Rado s-a confesat lui Foote că îi este teamă de soarta care-l aştepta pentru că erau sume mari de bani pe care le primise ca director al „Orchestrei Roşii”, sume pe care nu le putea deconta. Nu ştiuse să facă diferenţa dintre banii cuveniţi lui şi sumele destinate activităţii reţelei sale…

La prima escală făcută de avion la Cairo, Şandor Rado a dispărut. Foote s-a întors singur la Moscova, unde a fost promovat maior în Armata Roşie şi trimis la Segodnia (o şcoală de perfecţionare a spionilor sovietici). I s-a spus, ca să-l sperie, că Rado a fost capturat, judecat şi executat în Egipt. Nu era adevărat, fusese capturat, dar în loc de pedeapsa capitală, Rado a făcut 11 ani într-un lagăr de muncă din Siberia împreună cu Rachel „Sissi” Duebendorfer, un alt nume legendar al „Orchestrei Roşii”.

La data apariţiei cărţii de faţă, Şandor Rado era profesor de geografie la Universitatea din Budapesta, iar Rachel Duebendorfer trăia cu fiica ei, Tamara, în Germania. Alexander Foote a fost trimis în Mexic, unde urma să-i spioneze pe americani. A preferat să dezerteze la britanici, unde a scris cartea Handbook for Spies şi a trăit confortabil până la moartea sa din august 1957.

Rudolf Roessler a încercat de mai multe ori să-i contacteze în Germania pe generalii germani care i-au fost surse. Aparatul său de radio emisie-recepţie era intact, dar n-a primit niciun răspuns. Concluzia era evidentă pentru el: generalii au putut vedea cu ochii lor că venirea Armatei Roşii n-a însemnat renaşterea Germaniei anterioare venirii lui Hitler la putere.

Ţara lor era dezmembrată de învingători. În plus, viaţa lor şi a familiilor lor era în constant pericol pentru că ei erau în bună parte răspunzători pentru milioanele de germani căzuţi în pe Frontul de Est. Neonaziştii din Europa încearcă şi azi să afle numele generalilor trădători de la OKW, chiar dacă sunt morţi. Ei au copii şi urmaşi, nu? Rudolf Roessler, sărac şi deznădăjduit, a decedat la 61 de ani în anul 1958. Cheltuielile înmormântării sale la Lucerna au fost plătite de un necunoscut.

Sursa:  Legendara reţea Lucy de Michael Nicholas Blaga 

07/04/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Un comentariu

Mitul unei misterioase telegrame pe care sovieticii i-ar fi trimis-o de la Stockholm maresalui Antonescu, anunţându-l că sunt gata să-i accepte condiţiile de capitulare, analizat de ultimul martor ocular, istoricul NEAGU DJUVARA. VIDEO

Neagu Djuvara: misterul telegramei de la Stockholm 
 

Neagu Djuvara  Din când în când, unele ziare româneşti,    în căutarea vreunui subiect senzaţional, repun în discuţie tema 23 august 1944 şi, astfel, tema subsecventă a neşansei mareşalului Antonescu de a obţine pentru România un armistiţiu convenabil cu Aliaţii.

 Odată cu documentarea pripită, logica strâmbă, argumentaţia chinuită, ocolirea cu rea-credinţă a evidenţelor, ziarele iubitoare de zarvă au preluat de la partizanii înflăcăraţi ai lui Antonescu, care îşi trag seva din istoriografia comunistă a anilor ’80, şi mitul unei misterioase telegrame pe care sovieticii i-ar fi trimis-o de la Stockholm generalului, anunţându-l că sunt gata să-i accepte condiţiile de capitulare.

O naivitate şi în 1944, şi după aproape 70 de ani, pe care unul dintre ultimii martori, ba chiar participant la evenimente, pe atunci tânăr diplomat, nimeni altul decât Neagu Djuvara, o combate cu o impecabilă demonstraţie istorică.

De zeci de ani se vântură informaţia că ar fi existat o telegramă sosită în dimineaţa lui 23 august 1944 care ar fi acceptat condiţiile mareşalului Antonescu şi l-ar fi încuviinţat să semneze armistiţiul cu Uniunea ­Sovietică.

Informaţia e cu totul eronata

Să spunem totuşi câteva amănunte esenţiale: negocierile unei capitulări fuseseră începute de România la Stockholm şi în alte capitale neutre încă din 1943, atât de către trimişii guvernului, prin tatonări atente ale contextului războiului mondial, cât şi de trimişii opoziţiei, formate din partidele istorice sau chiar comunişti.Cu toate acestea, nimic nu era sigur, iar Ion şi mai ales Mihai Antonescu erau destul de reţinuţi şi au renunţat la aceste negocieri în primăvara lui 1944.De asemenea, se stabilise regula de către Aliaţi a capitulării necondiţionate a statelor aflate sub umbrela puterilor Axei.

Tocmai de aceea, României îi era extrem de greu să negocieze, atâta timp cât sovieticii şi aliaţii lor nu acceptau niciun fel de negociere.Luând însă exemplul Finlandei, care a reuşit să negocieze într-o formă sau alta retragerea din război, Antonescu este de acord cu capitularea României, intrarea în război împotriva Germaniei, dar cu două condiţii:

”1. Să i se lase, înainte de a depune armele, un timp de 15 zile ca să negocieze cu germanii retragerea lor de bunăvoie de pe teritoriul românesc;

2. După depunerea armelor, când sovieticii vor fi ocupat tot teritoriul României, să ne fie lăsat un spaţiu (cam de mărimea unui judeţ) în vestul ţării, neocupat, în care să funcţioneze guvernul şi administraţiile centrale, fără prezenţa trupelor de ocupaţie.”

Acceptarea celor două condiţii de ameliorare cerute de mareşal fusese transmisă la Bucureşti din 30 mai 1944.

Deci cu aproape trei luni înainte de 23 august. 

  Istoricul  Neagu Djuvara este  ultimul martor ocular în viaţă al poveştii „telegrama de la Stockholm”si  a ţinut să lămurească, un moment decisiv din istoria recentă: 23 august 1944.

Concret: prin respectiva misivă, Moscova ar fi anunţat în dimineaţa lui 23 august 1944 că e gata să încheie armistiţiul cu mareşalul Antonescu, dar Bucureştiul a nesocotit telegrama şi mareşalul a fost arestat. 

Istoricul Neagu Djuvara  a fost mesagerul trimis în Suedia pentru reluarea negocierilor de armistiţiu şi arată că intenţia mareşalului Antonescu de a semna armistiţiul cu sovieticii era profund neserioasă.

1. Telegrama sosită de la Stockholm în dimineaţa lui 23 august nu anunţa, ­nicicum, un acord cu mareşalul Antonescu, după cum voi dovedi mai jos.

2. A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 august s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi.

 Rezistenţa unităţilor române s-a arătat atunci pentru prima oară extrem de slabă, prefăcându-se într-o adevărată derută.

(Voi arăta mai jos propriile cuvinte pe care mi le-a spus mie Mihai Antonescu, chiar în noaptea de 22 către 23 august, când m-a trimis la Stockholm cu instrucţiuni pentru ministrul nostru Fred Nanu, ca să se reia negocierile cu doamna ­Kolontay, ambasadoarea sovietică.)

 

 

 

10888857_903486679675139_7931405444396172519_n

Foto: Regele Mihai si maresalul Antonescu pe frontul de est

 

 

 

3. Din cele două ameliorări cerute de Antonescu la „capitularea necondiţionată”,  zona neocupată de armata sovietică în cazul ocupării întregului teritoriu naţional ar fi fost un judeţ din extremul vest al ţării unde  să se menţină guvernul ţării şi nu „o zonă neutră pe frontul din Moldova”!

La Direcţia Cifrului şi CabinetuluiTrebuie stiut din capul locului că informaţiile pe care ţin să le dau, se întemeiază pe faptul că, intrat la Ministerul de Externe prin concurs, în primăvara lui 1943 (după ce fusesem mobilizat aproape trei ani pe front din prima zi a războiului şi până la căderea Odessei), fusesem repartizat la Direcţia Cifrului şi Cabinetului.

Datorită încrederii pe care am inspirat-o superiorilor mei – îi citez în ordine ierarhică crescândă: Camil Demetrescu, Victor Rădulescu-Pogoreanu, Grigore Niculescu-Buzeşti – am fost curând admis în foarte strâmtul grup care a fost pus la curent cu telegramele cifrate care erau schimbate cu câteva posturi diplomatice neutre, în numele Opoziţiei, în neştirea secretarului general al ministerului şi al ministrului Mihai Antonescu.

Într-adevăr capii celor trei partide politice istorice, în înţelegere cu Regele, convinşi de felul dictatorial cu care Antonescu guverna ţara în război, refuzând toate sfaturile pe care ei i le sugeraseră şi ţinând pe tânărul rege în totală ignoranţă faţă de dezbaterile din guvern şi de hotărârile luate (Regele ­Mihai, şeful constituţional al Statului, a aflat de intrarea noastră în război înpotriva URSS, prin radio BBC ! (lucru mai scandalos nici că se poate închipui), luaseră iniţiativa ca, prin înalţi funcţionari ai Ministerului de Externe care împărtăşeau părerea lor că trebuie căutată neapărat o grabnică ieşire din război, să înceapă tatonări cu reprezentanţi ai Aliaţilor în mai multe capitale neutre ca Ankara, Berna, Lisabona, Stockholm.

Aceasta a început după intrarea în război a Statelor Unite şi, mai cu seamă, după catastrofa de la Stalingrad, când pentru orice minte politică luminată, victoria finală a Germaniei apărea mai mult decât improbabilă.

La Lisabona, în această conjunctură, a activat consilierul de Legaţie Brutus Coste; la Berna, consilierul George Anastasiu; la Stockholm, consilierul George Duca (fiul lui I.G. Duca); la Ankara, în sfârşit, ministrul Alexandru Cretzianu, de curând numit în post.

În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi ­URSS.A plecat cu ştiinţa mareşalului Antonescu, care a ţinut să-l vadă înainte, ca să-i comunice  condiţiile în care el, Conducătorul Statului, ar fi acceptat acordul la care ar fi ajuns reprezentantul Opoziţiei cu puterile Aliate.

 

Călătoria lui Vişoianu

La puţine săptămâni după plecarea lui Ştirbei, Maniu, principala personalitate din Opoziţie, a impus să plece la Cairo alături de Ştirbei şi diplomatul de carieră Constantin Vişoianu, om de încredere al Partidului Naţional Ţărănesc. (Călătoria lui Vişoianu a fost mai dramatică, deoarece a străbătut Bulgaria şi Turcia cu paşaport pe un alt nume.)

La propunerile părţii române, care cerea unele uşurări la teribila condiţie de „Capitulare necondiţionată” (impusă, trebuie reamintit, de SUA), Marea Britanie şi Statele Unite au dat un răspuns în termen de vreo opt zile.

URSS n-a răspuns niciodată la Cairo.

Samsarul bulgarÎn schimb, chiar din decembrie 1943, pe căi lăturalnice, adică prin intermediul unui samsar bulgar, a propus reprezentantului României, ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu, ca ţara noastră să înceapă imediat negocieri  directe cu URSS, prin ambasadoarea Uniunii Sovietice la Stockholm, Alexandra Kolontay.

Nanu a transmis îndată propunerea la Bucureşti, prin telegramă cifrată. Guvernul Antonescu, răspunzând favorabil, întâlnirile Nanu-Kolontay au început.

Din prima şedinţă, ­URSS a pus o condiţie preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA.

Cu toată această surprinzătoare condiţie, care tindea să ne lipsească de sprijinul eventual al „inamicilor” noştri probabil cei mai indulgenţi, guvernul Antonescu l-a autorizat pe Nanu să înceapă tratativele cu ambasada sovietică.

„În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi URSS.”
„A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare.”
„Din prima şedinţă, URSS a pus o condiţie preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA.”

 

 

 

Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 si unele amanunte aproape de necrezut - Neagu Djuvara

 

Ordinul tânărului rege constituţional

Partea cu adevărat extraordinară a situaţiei este că, la puţine săptămâni după începerea acestor contacte „oficiale”, consilierul de Legaţie  George Duca, printr-o telegramă cifrată, cu un semn iniţial deosebit, era însărcinat de Opoziţie (să-i zicem grupul de la Buftea, deoarece acolo se întruneau izolat, în conacul Ştirbei, şefii partidelor „istorice” cu cei doi sau trei tineri diplomaţi de la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului care erau în măsură să trimită şi să primească telegrame supracifrate cu un sistem extrem de simplu, dar eficace, care n-a fost niciodată descifrat nici de serviciile speciale ale lui Antonescu, nici de germani) să ia şi dânsul în taină contact cu sovieticii.

Aceasta deoarece şefii Opoziţiei intuiau că Antonescu, obstinat în credinţa lui că trebuie aşteptat un moment mai prielnic din punct de vedere militar, pentru eventuala semnare a unui armistiţiu, după toate discuţiile cu partea sovietică, în cele din urmă nu va face pasul necesar către ieşirea din alianţă cu Germania; deci era indispensabil să se prevadă şi o alternativă, adică înlăturarea „Conducătorului” şi semnarea mai grabnică a unui armistiţiu de către un nou guvern numit de Rege, şeful Statului.

Se bănuia însă că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată  şef al Armatei, decât cu un guvern democratic.În plus, îşi închipuiau – prost cunoscători ai tradiţiilor româneşti – că armata nu va asculta decât de ordinul generalului dictator şi nu de ordinul tânărului rege constituţional.

Se va vedea că la 23 august, după destituirea mareşalului, nicio unitate a armatei române  nu a fost neascultătoare a ordinului dat de Regele ţării.Condiţiile cerute de Ion Antonescu.
Trebuie precizat acum care erau condiţiile de uşurare a „Capitulării necondiţonate” pe care le dorea Antonescu, cu toate că putuse constata din precedentul capitulării Italiei (8 septembrie 1943) că nici acea mare putere nu obţinuse nicio derogare de la capitularea necondiţionată (vom vedea ulterior că nici cele mai mari puteri ale Axei, Germania şi Japonia, nu vor primi derogări de la draconica condiţie).Antonescu însă credea morţiş că România, putere relativ mică, putea încă discuta despre condiţii mai uşoare.

Şi iată ce a cerut el la Stockholm prin Fred Nanu.Ţin să subliniez, încă o dată, că informaţiile pe care le dau aici le am direct de la cei doi negociatori români, Nanu şi Duca, cu care am fost în contact timp de trei ani (1944-1947):

1. Cerea să i se lase 15 zile ca să-i convingă pe germani să părăsească tot teritoriul românesc înainte de semnarea unui armistiţiu şi de ocuparea ţării de către armata sovietică.

2. Cerea, de asemenea, ca după ocuparea ţării de către sovietici în înaintarea lor, un judeţ din vestul ţării să rămână fără prezenţă militară sovietică pentru ca acolo să funcţioneze nestingherite guvernul şi toate organele administrative centrale ale ţării.

Cine nu vede astăzi că ambele cerinţe erau cu totul iluzorii?

A. Dacă guvernul român înştiinţa partea germană că intenţiona să semneze un armistiţiu, germanii cu forţele lor din ţară (de pildă, forţele antiaeriene de la Ploieşti) ­i-ar fi arestat pe Antonescu şi pe toţi membrii guvernului şi i-ar fi înlocuit îndată cu Horia Sima şi cu legionarii „ţinuţi în rezervă”. Este exact scenariul ce se va desfăşura peste câteva luni la Budapesta.

B. A-şi închipui că păstrarea unei zone (limitate) fără prezenţă de trupe sovietice, în jurul sediilor guvernului român, prezenta vreun interes, când jumătate din Europa ar fi fost ocupată de forţele sovietice, era o naivitate care ilustrează dramatic nenorocirea pentru ţară, ca un ofiţer, valoros pe plan militar, să se prefacă în om politic nepriceput, dar atotputernic şi stăpânit de un orgoliu nemăsurat.

Armistiţiul în numele unui nou guvernDau aici, pe baza surselor celor mai autentice, întreaga lămurire privitor la pretinsa „taină”.

A sosit într-adevăr, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, în dimineaţa de 23 august 1944, aşadar înainte de dramatica întâlnire de la Palatul Regal la mijlocul zilei, o telegramă de la Stockholm.

Cel care a expediat-o a fost Consilierul de Legaţie George Duca. Cum am spus mai sus, el e cel care, de luni de zile, ducea cu ambasada sovietică negocieri în numele Opoziţiei, paralel cu ale ministrului  Nanu şi fără ştirea lui.

Or, în dimineaţa de 23 august, sovieticii, constatând că în ciuda derutei armatei române în faţa puternicului atac din 19-20 august, mareşalul Antonescu încă nu se hotăra, după trei zile,  să ceară armistiţiu, s-au resemnat să accepte ipoteza care, cum am spus, li se părea mai riscantă, de a semna armistiţiul cu un nou guvern, format de Opoziţie.

În acest scop, ambasada sovietică l-a convocat urgent pe Duca, cerându-i să comunice Opoziţiei că acceptă ideea trimiterii peste liniile sovietice a unui reprezentant al Opoziţiei, în persoana generalului Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistiţiului în numele unui guvern numit de Rege, după demiterea lui Antonescu.

Telegrama fără obiect Acesta a fost conţinutul telegramei expediate de ­Duca la sfârşitul dimineţii lui 23 august, prin sistemul supracifrat de care am vorbit mai sus.

Telegrama va fi fost aşadar descifrată la minister la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, de vreunul dintre tinerii care erau admişi în „complot” şi comunicat numai lui Grigore ­Niculescu-Buzeşti.

Întrucât acesta s-a aflat alături de Regele Mihai, împreună cu alţi doi-trei consilieri ai regelui, ca de pildă diplomatul Ioan Mocsony-Stârcea, la dramatica întâlnire cu mareşalul în după amiaza aceleiaşi zile, e de presupus că a păstrat cu el acea telegramă devenită fără obiect după arestarea mareşalului şi formarea noului guvern în care el devenea ministru de Externe.

Exemplarul raportului, la StanfordDupă elucidarea „tainei”, mai am datoria să raportez aici, pe scurt, şi scopul trimiterii mele la Stockholm de către guvernul Antonescu, în dimineaţa lui 23 august 1944, şi cuprinsul instrucţiunilor pe care mi le-a dat Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe, în noaptea de 22 către 23 august 1944.

S-ar putea ca rezumatul prezent să nu mai fie atât de amănunţit ca raportul pe care l-am redactat la Stockholm la sosirea mea la 24 august 1944, din care am dat o copie ministrului Fred Nanu (rechemat în dimineaţa lui 24 august) şi alta lui George Duca, numit de noul guvern, tot atunci, însărcinat cu afaceri.În aceeaşi telegramă, eu eram numit secretar de legaţie la Stockholm, deoarece întoarcerea mea în ţară devenise deocamdată imposibilă, din pricina „răsturnării alianţelor”.

Exemplarul raportului meu încredinţat lui Duca a fost depus de acesta când, după rechemarea lui de către guvernul comunist, s-a refugiat în SUA, la un fond român la Universitatea Stanford, unde acum poate fi oricând consultat, pentru confirmarea declaraţiilor mele actuale – după 67 de ani.

Tânărul curierTrimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august (stătuse o zi şi jumătate în Bucureşti), de a răspunde în sfârşit, după o şovăire de trei luni, propunerii sovietice din 30 mai.
Faptul însă că, în loc de a trimite îndată o telegramă cifrată ministrului Nanu cu instrucţiunea de a relua legătura cu doamna Kolontay, operaţie care ar fi cerut – la minister şi apoi la legaţia din Stockholm – cel mult o oră, se lua riscul de a trimite mesajul printr-un tânăr curier care pleca, regulamentar, a doua zi, cu valizele de curier diplomatic, consider că e de o gravitate excepţională.

Acea călătorie lungă se făcea în condiţii extrem de riscante de bombardamente aliate şi de nesosire a curierului la Stockholm. Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească Opoziţia că el e gata să semneze armistiţiul.

Amănuntele tragicomice ale călătoriei mele de 36 de ceasuri, de la Bucureşti la Stockholm, vor dovedi din plin că riscul de nesosire era real.

Minciuna din „Oglinda”

În filmul „Oglinda” al lui Sergiu Nicolaescu există o minciună: se spune că a existat o telegramă cu un răspuns favorabil de la Soviete !

Asta e o legendă care s-a răspândit foarte repede.

„Se bănuia că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată şef al Armatei, decât cu un guvern democratic.”

„Trimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august, de a răspunde în sfârşit propunerii sovietice din 30 mai.”

„Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească Opoziţia că el e gata să semneze armistiţiul.

Instrucţiunile primite de Neagu Djuvara în noaptea de 22 spre 23 august 1944Raportez, de asemenea, pe scurt, instrucţiunile pe care mi le-a dat în noaptea de 22 către 23 august 1944 Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe.
Era aproape miezul nopţii şi trebuia, înainte de a lua avionul, să mă întorc la Snagov, unde direcţiunea noastră era evacuată de la începutul lui mai, după primele mari bombardamente americane şi britanice asupra Bucureştilor, ca să preiau valizele de curier. 

Calitatea mea era doar de ataşat de legaţie (primul rang în ierarhia diplomatică; voi avea 28 de ani o lună mai târziu). Eram desemnat de Piki Pogoneanu, în împrejurări pe care nu mai e cazul să le povestesc aici, ca să fiu, eu, a doua zi, „curierul diplomatic” către Stockholm.

Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate.

Faptul că, în acel caz, curierul era, pe deasupra, însărcinat cu misiunea neobişnuită şi gravă de a transmite noi instrucţiuni pentru reluarea negocierilor de armistiţiu, era cu totul excepţional.

Mihai Antonescu, nervos şi obositDe aceea, cu doar câteva ceasuri înainte, Mihai Antonescu ordonase să nu mai plece în diversele direcţii curierii dinainte întâmplător orânduiţi.

Făcuse însă două excepţii, fiindcă tinerii desemnaţi îi inspirau încredere: Emil Ciurea pentru Ankara şi eu pentru Stockholm.Mă primeşte aşadar în toiul nopţii.

L-am găsit – era firesc – foarte nervos şi obosit. Mi-a spus că, din pricina situaţiei dezastruoase de pe front, domnul mareşal se hotărâse să reia negocierile de armistiţiu duse de câteva luni cu ambasadoarea sovietică la Stockholm.

Reamintind insistenţele pe care de săptămâni de zile le făcea, în telegramele sale, ministrul Nanu, ca guvernul nostru să dea, în fine, un răspuns sovieticilor care, de trei luni de zile, cum am spus mai sus, acceptaseră acele condiţii puse de mareşal, a vrut să-mi explice mai întâi, spre a le comunica domnului Nanu, motivele pentru care s-a ezitat până atunci.

Discursul mi s-a părut confuz.Reţin doar două dintre motive:

1. speranţa păstrată încontinuu de mareşal, să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu;

2. un zvon care fusese raportat, că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice.În cazul în care ar fi dus la un armistiţiu germano-sovietic, noi ne-am fi aflat în postură falsă.

Mărturisesc că, pe moment, n-am înţeles prea bine cum de puteam să fim reţinuţi, vreme de trei luni, de un simplu zvon – lansat, fără îndoială, intenţionat, de unul sau de celălalt dintre cei doi mari adversari.

A adăugat însă că situaţia creată de spargerea frontului germano-român în zilele de 19-20 august l-au convins pe mareşal de necesitatea reluării negocierilor de la Stockholm.

În acest scop, domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay:

1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul;

2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.Soldaţii nu s-au mai bătut bine.

Mi-a spus apoi un lucru atât de extraordinar, încât mă tem să nu fiu crezut pe cuvânt: domnul Nanu trebuia să dea părţii sovietice ca nou argument că România doreşte sincer pacea faptul că soldaţii români, în faţa ultimei ofensive sovietice, nu s-au mai bătut bine.

Argumentul mi s-a părut, pe loc, atât de insolit încât, cu toată vârsta mea şi scurta mea experienţă diplomatică, am îndrăznit să-l întrerup pe ministru, chiar pe un ton vehement, rugându-l să mă ierte că mă încumet să-l contrazic, zicându-i că un asemenea argument nu trebuia în niciun caz înaintat la deschiderea unor negocieri finale, căci implicau renunţarea dinainte a continuării rezistenţei, în cazul în care am fi constatat, la urma urmei, imposibilitatea de a încheia armistiţiul în condiţiile impuse.

Mihai Antonescu a acceptat întâmpinarea mea şi mi-a zis: „Ai dreptate! Mai bine să nu spună asta!”.

Am plecat de la acea memorabilă audienţă cu dramatica impresie că „număru’ doi” al regimului era, în acel moment tragic, cu totul descumpănit şi cu un singur gând, să scape cel puţin el.

Am dedus-o pe loc când, înainte de despărţire, mi-a spus că intenţiona să plece a doua zi la Ankara, ca să vadă el, acolo, ce-am mai putea aştepta de la Turcia şi de la anglo-americani…

„Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate.”„Domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay:

1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul;

2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.

Intenţia mareşalului Antonescu, neserioasăPeripeţiile drumului de la Băneasa la Stockholm via Viena-Berlin (cu o noapte la Berlin) le-am povestit în cartea mea „Amintiri din pribegie” (Albatros, 2002; Humanitas, 2005, 2006, 2010).

Voi spune aici doar foarte pe scurt:

1. a fost cât pe-aci să nu fiu acceptat la Viena, la schimbarea de avion, din cauza excesului meu de valize;

2. la Berlin nu m-a aşteptat nimeni din partea ambasadei române, evacuate la 70 de kilometri de Berlin;

3. marele hotel Adlon la care am ajuns, după ce îndrăznisem să cer telefonic la Auswärtiges-Amt (Ministerul de Externe), o maşină specială „pentru a duce curierul român la Stockholm, de la aeroport la hotel”, nici pomeneală să aibă loc în acea noapte pentru mine; după ore de aşteptare înfrigurată la poarta hotelului am întâlnit, în fine, ca prin minune, trei tineri români de o inconştienţă incredibilă, care mi-au găsit loc în alt hotel şi m-au luat la cină împreună cu o tânără aristocrată nemţoaică cu care doreau să mă ia în acea seară la un club să dansăm !

Tragi-comedia

Unii cititori vor crede că spun braşoave, ca să-mi bat joc de ei. E, din păcate, adevărul greu de închipuit, privitor la drumul pe care l-a făcut mesagerul mareşalului Antonescu la Stockholm pentru reluarea negocierilor de armistiţiu.

Să mai adăugăm că această tragi-comedie suprarealistă avea loc câteva ceasuri după ce mareşalul Antonescu fusese demis şi arestat.

Tinerii români m-au dus totuşi la noul hotel. N-a fost bombardament în acea noapte.

La cinci dimineaţa, tinerii, după o noapte de chef, au venit la vreme să mă ducă la aeroport.

Am rămas în pană de benzină pe drum… dar, alergând tuspatru cu geamantanele în ­mâini, am sosit la vreme să găsesc un ultim loc liber în micul avion de Stockholm şi să sosesc, evident degeaba, la legaţiunea română, unde iarăşi nu eram aşteptat.

E totuşi bine să se ştie barem azi, de la un martor ocular, ce neserioasă a fost intenţia mareşalului Antonescu de a negocia la vreme condiţii acceptabile cu sovieticii.

Şi să se termine odată cu „povestea telegramei de la Stockholm de la 23 august, prin care URSS acceptă condiţiile de armistiţiu ale mareşalului Antonescu”!

E scandalos că unele organe de presă şi chiar unii „istorici de meserie” refuză în continuare mărturia  ultimului martor ocular al evenimentului de acum sapte decenii.

 

CITITI SI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/07/14/misterul-telegramei-de-la-stockholm/

 

 

 

 

 

Fişă biografică:

 

 

Neagu M. DJUVARA s-a născut la Bucureşti, în 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat la Sorbona în 1937 şi doctor în drept la Paris, în 1940.
Participă la campania din Basarabia şi Transnistria, ca elev-ofiţer de rezervă (iunie-noiembrie 1941); este rănit în apropiere de Odessa. Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică.
Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Implicat în procesele politice din toamna anului 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei româneşti (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I”).

În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Francez al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. Între timp, şi-a reluat studiile de filozofie la Sorbona.
În mai 1972, îşi obţine doctoratul la Sorbona, cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.).

Din 1984, este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după revoluţia din decembrie 1989, când se întoarce în ţară.

Din 1991, este profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie “N. Iorga” din Bucuresti.

 

 

 

Surse: http://www.alternativaonline.ca ; http://www.humanitas.ro/files/media/misterul-telegramei.pdf; http://adevarul.ro; http://povestidangheorghe.blogspot.ro/2013/01/misterul-unuipetic-de-hartie-care-decis.html

26/04/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: