Legea Lend Lease sau cum americanii au salvat de la dispariție Rusia sovietică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Legea Lend-Lease a fost un program de pus în aplicare de către Statele Unite în timpul al doilea război mondial și a constat în livrarea masivă de materiale de război către URSS și alte țări prietene.

Legea a însemnat o măsură prin care se punea efectiv capăt neutralității Statelor Unite care data din anii 1930.

Legea Lend Lease privind împrumuturile, votată de Congresul american în data de 11 martie 1941 și l-a autorizat începând cu luna octombrie a aceluiași an pe președintele Statelor Unite să „vândă, să transfere posesia, să schimbe, să emită contracte de închiriere, să împrumute sau să dispună în orice alt mod orice obiect de apărare” către Uniunea Sovietică .

Sprijinul logistic american pentru Uniunea Sovietică atacată de o coaliție condusă de Germania nazistă a constat în milioane de tone de materiale de război, scrie publicația https://timpul.md.

În baza acestei legi, s-au trimis Uniunii Sovietice mari cantități de arme și muniții.

Jeepuri	51.503
Camioane	375,883
Motociclete	35 170
Tractoare	8.071

Piese de artilerie	8,218
Mitraliere	131 633
Explozivi	345.735 tone

Forțele aeriene sovietice au primit 18.700 de avioane, care reprezentau aproximativ 30% din producția de război sovietică. De asemenea aproximativ 7.000 din tancurile cu care a luptat armata sovietică proveneau din America.

Se mai știe și că cca.30-40% din numărul tancurilor medii și grele cu care Armata Roșie a luptat în bătălia Moscovei în decembrie 1941 au fost furnizate din America în baza contractului LeandLease.

Practic 92,7% din necesarul căilor ferate sovietice din timpul războiului, respectiv 1.911 locomotive și 11.225 vagoane proveneau din America.

În plus, americanii au mai oferit un sprijin logistic constând în de sute de mii de camioane. În 1945, se ajunsese ca aproape ⅓ din camioanele din dotarea Armatei Roșii să fie fabricate în Statele Unite. 

Au fost livrate în total 4 milioane de tone de material de război, inclusiv alimente și rechizite medicale, 5 milioane de tone de alimente, 55.000 tone de bumbac, 49.200 tone de lână, 12.300 tone de curele, 46.126 tone de fire de cusut, fibre de tricotat și lână și nasturi, 14, 5 milioane de pantofi și cizme din piele și 2,6 milioane tone oțel, 261.109 tone aluminiu, 781.663 tone metale neferoase (magneziu, nichel, zinc  etc.).

 Armata rusă în București într-un transportator oferit de Marea Britanie

De zeci de ani propaganda sovietică, apoi rusă, a întipărit bine în mentalul colectiv rus ideea conform căreia în al doilea război mondial țara lor a jucat cel mai important rol în înfrângerea Germaniei.

Fiecare 9 mai este serbat la Moscova prin festivități și parade militare, dar puțin, sau deloc se mai vorbește astăzi de substantialul ajutor economic primit din partea SUA. Este rezultatul zecilor de ani de război rece.

Până la urmă este normal ca rușilor să le fie greu să recunoască că, fără ajutor american (dușmanul lor declarat, în perioada postbelică), poate nu ar fi putut să-i oprească pe germani.

Harta ajutorului acordat de SUA in cel de-al doilea razboi mondial

Cum este prezentat al doilea război mondial în istoriografia rusă

Al doilea război mondial este cunoscut în Rusia sub denumirea de Marele Război pentru Apărarea Patriei. Deși este un lucru bun ca un popor să-și aminteasca trecutul, și chiar să-l glorifice, în cazul de față avem de-a face cu o mistificare dusă la extrem a faptelor.

În primul rând,trebuie știut că URSS a intrat în cel de-al doilea război mondial ca aliat al Germaniei naziste, cu care avea un Pact de Neagresiune, semnat în 1939 la Moscova.

La două săptămâni după invadarea Poloniei de către germani, la 1 septembrie 1939, sovieticii au atacat și ei dinspre răsărit frontiera poloneză.

Ciudat mod de a intra într-un război denumit ulterior Marele Război pentru Apărarea Patriei!

Odată cu începerea operațiunii Barbarossa, la 22 iunie 1941, când germanii au trecut frontiera sovietică alături de aliații lor, s-a putut vorbi într-adevăr de un război de apărare.

Vom încerca să descriem contextul în care se găsea, militar vorbind, URSS-ul în acel moment.

Trebuie spus că Armata Roșie nu era, nici pe departe pregătită pentru un război de amploare. În primul rând, calitatea corpului ofițerilor era una slabă, în urmă marii epurări pe care Stalin o făcuse începând cu 1937 în rândurile lor.

Astfel, după unele surse, aproximativ 70% din totalul ofițerilor superiori ai armatei sovietice fuseseră executați din ordinul lui Stalin, sau în cel mai bun caz îndepărtați, fiind înlocuiți cu cadre inferioare, ca grad și pregătire.

În același timp, logistic vorbind, organizarea apărării era un coșmar, trupele de la granița vestică fiind foarte greu de aprovizionat, Rusia fiind, în acel moment aproape o țară fără drumuri.

În același timp, istoricii au observat, pe bună dreptate, faptul că frontiera apuseană era apărată de o perdea subțire de trupe, marile unități fiind ținute în rezervă, la distanțe considerabile, totul la ordinul lui Stalin, care nu dorea să dea nici un motiv de război Germaniei.

De altfel, acesta era conștient de faptul că Rusia nu era pregătită de război, recenta aventură militară dezastruoasă a rușilor când au atacat Finlanda în 1939, fiind vie în memoria dictatorului sovietic.

Din punct de vedere al tehnicii de lupta și al echipamentului utilizat, Rusia era din nou în suferință. Unitățile de blindate erau echipate, în marea majoritate, cu tancurile ușoare Bt-5, Bt-7 sau T-26 care nu reprezentau o amenințare serioasă pentru Panzerele germane.

Așa se face că în primele luni ale operațiunii Barbarossa trupele germane au înaintat adânc pe teritoriul rusesc, pierderile Armatei Roșii, în oameni și materiale, fiind colosale.

Lend Lease sau ajutorul venit la timpul potrivit

La începutul lunii martie 1941, președintele american Theodore Roosvelt semnează Lend Lease, legea prin care SUA acordă ajutor economic Marii Britanii și Chinei. Ulterior, efectele acestui act se vor întinde și asupra URSS, spre sfârșitul aceluiași an. Această lege venea în urma doctrinei de nonintervenție, pe care SUA o adoptase în perioada interbelică.

Țara care a beneficiat cel mai mult de ajutor economic a fost Marea Britanie, URSS fiind a treia pe lista consistenței sumelor primite, cu un total de aproape 11 milioane de dolari, la acea vreme.

Pentru Rusia, ajutorul a fost unul esențial, mai ales în ceea ce înseamnă logistica. Astfel, peste 90% din căile ferate costruite de sovietici în anii celui de-al doilea război mondial au fost făcute cu sprijin american.

Totodată, un număr imens de vehicule, articole de îmbrăcăminte, rații de mâncare, echipamente telefonice au fost furnizate de către americani URSS-ului.

Importanța ajutorului dat de americani rușilor poate fi sesizată și din faptul că însuși Iosif Stalin va recunoaște, în mod deschis, în 1943, în cadrul conferinței de la Teheran semnificația sa.

De asemenea, mulți istorici afirmă cu tărie că fără acest sprijin american, colosul sovietic s-ar fi prăbușit în perioada critică de la începutul operațiunii Barbarossa.

Nu trebuie uitat faptul că trupele germane ajunseseră, în decembrie 1941, la periferia Moscovei. Este un lucru deja cunoscut că dacă operațiunea Typhoon, care avea ca obiectiv ocuparea capitalei sovietice, ar fi fost un succes, sunt șanse ca pentru Armata Roșie lovitura să se fi dovedit fatală. Numai o infuzie puternică de trupe proapete, bine echipate pentru condițiile de iarnă au făcut ca acest lucru să nu se întâmple.

Practic, oprirea germanilor la periferia Moscovei în iarna anului 1941 a fost un moment crucial, de o importantă similară cu bătălia de la Stalingrad, dar mult înaintea acesteia, cronologic vorbind.

Camioanele Studebaker, au avut un rol important pentru sporirea mobilității trupelor Armatei Roșii, îndeosebi în partea finală a războiului/ Foto de arhivă

Principalul avantaj pe care Armata Roșie îl avea era imensul rezervor uman. Din păcate, ca și astăzi de altfel, nici atunci conducătorii ruși ai vremii nu puneau preț pe viața umană, în acest mod putându-se explica imensele pierderi suferite.

Edificatoare pentru ilustrarea acestei stări de lucruri este afirmația generalului român Sănătescu, la acea vreme comandant al Corpului 4 Armata Român, pe frontul de est: „ Rușii luptă cu oameni, nu cu echipament sau materiale!”.

Odată cu finalul celui de-al doilea război mondial, propaganda sovietică a început, în cel mai clasic stil propriu, o campanie de minimalizare a importanței ajutorului economic acordat de SUA dar NU a putut merge până la negarea lui completă, pentru că faptele erau totuși clare.

Pe de altă parte, cifrele din arhive au fost modificate, nu în sensul scăderii ajutorului american, ci al producției sovietice din acei ani. Practic, se dorea abordarea unui discurs care să nu nege faptr1ul că americanii au ajutat, dar, în comparație cu „miraculoasa mobilizare a muncitorului sovietic, care și-a triplat producția”, sprijinul economic primit să fie unul insignifiant.

Deși rușii au încercat să susțină că ar fi rezistat singuri împotriva naziștilor, unii lideri sovietici au avut momente de sinceritate, scrie și The Drive.

De exemplu, în memoriile sale, Hrușciov a scris că în timpul conversațiilor informale, Stalin a recunoscut „că dacă Statele Unite nu ne-ar fi ajutat, nu am fi câștigat acest război: față în față cu Germania nazistă, nu i-am fi rezistat”.

Foto: Președinții americani Roosevelt (1941) și Biden (2002) semnând legea Lend Lease

Pe 9 mai 2022, președintele american Joe Biden a semnat legea Lend-Lease privind împrumutul și închirierea echipamentelor militare, după ce, legislativul american a adoptat în aprilie  „Legea de împrumut-închiriere pentru apărarea democrației din Ucraina din 2022”.

Trebuie spus că programul nu este dedicat doar Ucrainei și va ajuta pe cei afectați de invazia Rusiei, precum Polonia și alte țări din Europa de Est, scrie și Agenția de știri Reuters.

Este o revigorare a politicii de împrumut-închiriere, adoptată în martie 1941, care a ajutat la înfrângerea Germaniei naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, arată Washington Post.

Noul program LaendLease permite Statelor Unite să-și aprovizioneze aliații mai rapid, președintele SUA având dreptul să decidă asupra unor livrări de arme fără a mai obține aprobarea celor două Camere, scrie https://www.radiodcnews.ro.

 Pentru Occident, URSS nu a fost niciodată o țară prietenă. Alianța cu Moscova a fost o măsură forțată de împrejurări, pentru a învinge ”un rău mai mare”, adică pe Hitler.

Noile sancțiuni severe luate împotriva Rusiei lui Putin și programul american Lend-Lease, ne demonstrează că ”răul cel mare”a devenit acum această țară, moștenitoarea fostei URSS.

Referințe:

-Lauren Monsen, America sent gear to the USSR to help win World War II – ShareAmerica, 2020.

– David Glantz, Soviet Military Deception in the Second World War, 1989

– Jurnalul generalului Sanatescu, 1993

– Lend-Lease Act, 1941. OurDocuments.gov

Publicitate

Nikita Hrusciov declara în memoriile sale că ”dacă Statele Unite nu ne-ar fi ajutat, nu am fi câștigat războiul”

Uniunea Sovietică nu ar fi supraviețuit în Al Doilea Război Mondial fără ajutor american

Istoria măsluită de propaganda sovietică și mai târziu cea rusă de astăzi prezintă URSS ca o victimă a războiului mondial, deși, în fapt, asemenea Germaniei naziste acest imperiu criminal a fost un stat agresor.

Rușii numesc cel de-al Doilea Răzoi Mondial, Marele Război pentru Apărarea Patriei. Pentru ei conflictul a început pe 22 iunie 1941, cu trădarea lui Hitler și nicidecum pe 1 septembrie 1939, după invadarea Poloniei de către naziști. Se uită cu bună știință că pe 17 septembrie 1939, Polonia spulberată de blitzkriegul german, a fost invadată dinspre est și de Armata Roșie și că cei doi aliați, nazist și comunist, își împărțeau Europa. 

Retorica rusă cu privire la Marele Război pentru Apărarea Patriei transformă Moscova dintr-un agresor în victimă. Dar paradoxul e că Patria rusă a fost apărată cu ajutorul Occidentului, în special cu ajutorul și finanțările americanilor, scrieistoricul și publicistul Tudor Curtifan în publicația https://www.defenseromania.ro.

Narativul rus prezintă Moscova ca „vioara întâi” în victoria împotriva Germaniei naziste, aducând mereu argumentul celor aproape 30 de milioane de sovietici, soldați și civili, morți în timpul conflagrației mondiale.

Nu pot fi negate atrocitățile comise de naziști în Est după invadarea URSS-ului, însă devărul e că cifrele uriașe a numărului morților sovietici sunt și cauza unui fapt cât se poate de cinic: Kremlinul nu a pus niciodată un preț prea mare pe proprii cetățeni. Spre deosebire de Occident, pentru Stalin factorul uman nu era decât o resursă, iar morții – simplă statistică. 

Fără ajutorul Occidentului, Armata Roșie nu ar fi ajuns niciodată la Berlin

Istoria contrafactuală – istoria lui ce-ar fi fost dacă – nu își are locul în cercetarea istorică , dar e greu de crezut că fără imensul ajutor venit din partea Occidentului, ofensiva sovietică înspre Vest ar fi fost încununată de succes.

Fără livrările masive de medicamente, alimente și tehnică de luptă trimise de SUA Armatei Roșii, e aproape imposibil să ne imaginăm că soldații lui Stalin ar fi putut să reziste Germaniei pe frontul de Est, iar despre ofensiva din 1944, intrarea pe teritoriul german și mai apoi în Berlin în 1945, nici nu putea fi vorba.

Ambasada Statelor Unite la București a reamintit de ajutorul acordat de SUA către URSS, un ajutor care, calculat la valoarea din 2016, se ridica la 180 de miliarde de dolari.

„Din 1941 până în 1945 au fost livrate 400.000 de jeepuri și camioane, 14.000 de avioane, 13.000 de tancuri, arme, muniție, tehnică militară, medicamente, pături, încălțăminte, milioane de tone de produse petroliere și mâncare, toate în valoare de 11,3 miliarde de dolari (180 de miliarde la valoarea din 2016).

Mult mai important este altceva – faptul că americanii au livrat o uriașă cantitate de materii prime industriale și echipament industrial și foarte multe alimente.

Ei au furnizat câteva milioane tone de alimente, ceea ce a fost vital pentru sovietici,care aveau sub arme milioane de soldați în timp ce mare parte a teritoriului european al acestei țări, care furniza țării cea mai mare parte din produsele agricole, era ocupat de Germania și aliații ei.

Foto: Alimente livrate de americani URSS în cadrul programului american Lend-Lease

Legea de împrumut și închiriere (engleză Lend-Lease Act) a fost o lege promulgată de Franklin Delano Roosevelt în timpul celui de-al doilea război mondial la 11 martie 1941, care dispunea vânzarea, închirierea sau împrumutarea oricărei categorii de mijloace militare în primul rând către URSS.

În memoriile sale, Nikita Hrușciov a descris modul în care Stalin a subliniat valoarea ajutorului: „El a declarat direct că, dacă Statele Unite nu ne-ar fi ajutat, nu am fi câștigat războiul” – se arată într-o postare a ambasadei..

Ajutorul ca ajutorul. Dar pentru americani, care s-au trezit la finele celui de-al Doilea Război Mondial în plin Război Rece cu URSS, a fost mai greu după ani de alianță cu sovieticii, să explice propriei populații că între Stalin și Adolf Hitler se impune semnul egalității.

În fond, Iosif Vissarionovici Stalin fusese declarat personalitatea anului 1943 și apărea pe coperta celebrei reviste americane Time.

Ironia a făcut ca lucrurile lucrurile să se schimbe radical în numai doi ani.

Spionii germani din Armata Roșie în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

 

 

 

 

 

 

                 Foto: Reinhard Gehlen – în centru și cadeții școlii de informații 

                 germane

 

 

Spionii germani în Armata Roșie în timpul celui de-al doilea război mondial

  

Istoria este scrisă întotdeauna de învingători și, prin urmare este explicabil că se întâmplă rar ca istoricii sovietici să vorbească despre spionii germani care au infiltrat Armata Roșie în timpul războiului mondial. 

Și au fost astfel de spioni chiar în Statul Major General al Armatei Roșii, precum și în faimoasa rețea Max, scrie https://cripo.com.ua/stories 

 După încheierea conflagrației mondiale, americanii i-au preluat, pentru a-și împărtăși experiența cu CIA.

Într-adevăr, este greu de crezut că URSS a reușit să creeze o rețea de agenți în Germania și în țările pe care le ocupa (cea mai cunoscută este Rote Kapelle (Orchestra  Roșie), dar germanii nu au reușit. 

Și dacă despre activitatea serviciilor de informații germane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu s-a scris în istoria sovietico-rusă, atunci devine clar că învingătorul nu  acceptă să-și admită propriile greșeli.

 

În cazul spionilor germani din URSS, situația este complicată de faptul că Reinhard Gehlen șeful departamentului de informații speciale Armate Externe-Est (în abrevierea germană FHO, (responsabil de operațiunile de recunoaștere și recunoaștere pe frontul răsăritean) a  păstrat cele  mai importante documente  pe care le-a pus la dispoziția americanilor când s-a predat lor, la sfârșitul războiului.

Departamentul său a fost angajat aproape exclusiv în URSS, iar în contextul începutului Războiului Rece, documentele lui Gehlen au avut o mare valoare pentru Statele Unite.

Ulterior, generalul a condus serviciul de informații din Germania de Vest, iar arhiva sa a rămas în Statele Unite. După ce s-a retras, Gehlen  a publicat memoriile „Serviciu. 1942-1971 ”, care au văzut lumina tiparului în Germania și SUA în 1971-72. 

Biografia lui a fost publicată  în cartea ofițerului de informații britanic Edward Spiro, „Gelen este spionul secolului” (acesta era grec de naționalitate, a scris sub pseudonimul Edward Cucridge și a activat în timpul războiului ca reprezentant al serviciului de  informații britanice în rezistența cehă). 

O altă carte a fost scrisă de un jurnalist american Charles Whiting, care era suspectat că lucrează pentru CIA, și îl numea pe  Gehlen – maestrul spion german. 

Toate aceste cărți se bazează pe arhivele lui Gehlen utilizate cu permisiunea CIA și a informațiilor puse la dispoziție de BND german. 

 

 

 

                                      Foto: Gehlen și actul lui de identitate 

Câteva informații despre spionii germani din spatele sovietic.

Generalul Ernst Kestring, un german rus născut lângă Tula, s-a angajat în „munca de teren” în serviciul de informații german condus de Gehlen .

Kestring cunoștea perfect limba rusă și Rusia și de aceea avea misiunea de a selecta personal agenți și sabotori din rândul prizonierilor de război sovietici și a recrutat, după cum s-a dovedit, unul dintre cei mai valoroși dintre spionii germani.

La 13 octombrie 1941, a fost capturat de nemți căpitanul Minișki, în vârstă de 38 de ani, care, înainte de război, a lucrat în secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist al URSS, și mai înainte, în Comitetul de partid al orașului Moscova.

În momentul începerii războiului, el ocupa funcția de instructor politic pe frontul sovietic de vest și a fost capturat împreună cu șoferul său în timpul bătăliei de la Viazemsky.

Minișki a fost de acord imediat să coopereze cu germanii care, apreciind potențialul său informativ, i-au promis că după o vreme,  îi vor duce pe el și familia sa în vest, cu cetățenia germană.

Minișki a petrecut 8 luni într-o tabără specială în care s-a familiarizat cu munca de informații, după care a participat la celebra operațiune „Flamingo”, pe care Gelen a condus-o în colaborare cu  spionul Bown, care avea deja o rețea de agenți la Moscova, în rândul cărora un rol important l-a jucat operatorul radio cu pseudonimul Alexander.

Oamenii  lui Bown l-au trimis pe Minișki  peste linia frontului. Odată ajuns în URSS, el a raportat   povestea captivității  și a evadării sale îndrăznețe, fiecare detaliu al legendei sale  fiind inventat de experții germani.

A fost dus la Moscova, unde a fost întâmpinat ca erou. Aproape imediat având în vedere munca sa anterioară , a fost însărcinat să lucreze în secretariatul militar-politic al GKO.

 

 

                                                        Foto. Agenți  germani

Printr-un lanț format de mai mulți agenți germani la Moscova, Minișki a început să furnizeze informații. Primul mesaj senzațional a venit de la el la 14 iulie 1942, iar pe baza datelor furnizate de el, Gehlen a lucrat  toată noaptea, întocmind un raport către șeful Statului Major, Halder.

Raportul îi informa pe germani că: „Întâlnirea militară s-a încheiat la Moscova în seara zilei de 13 iulie. Au fost prezenți Shaposhnikov, Voroshilov, Molotov și șefii misiunilor militare britanice, americane și chineze.

Șaposnikov a spus că retragerea forțelor sovietice se va face pe Volga, pentru a-i forța pe germani să ierneze în zonă. În timpul retragerii, pe teritoriul abandonat se vor executa distrugeri menite să lipsească forțele germane de orice bunuri care  le-ar fi putut ajuta la ducerea războiului și cătoată industria va fi evacuată în Urali și Siberia.

Reprezentantul britanic a solicitat ajutor sovietic în Egipt, dar a primit un răspuns potrivit căruia resursele sovietice de forță de muncă mobilizată nu sunt atât de mari cum cred aliații.

În plus, sovieticii duc lipsă de  aeronave, tancuri și arme, pentru că o parte din furnizarea de arme destinate Rusiei, pe care britanicii trebuiau să le  livreze prin portul Basra din Golful Persic, a fost redirecționată pentru a proteja Egiptul.

S-a decis efectuarea operațiunilor ofensive în două sectoare ale frontului: la nord de Orel și la nord de Voronej, folosind forțe mari de rezervă și acoperire aeriană.

Un atac menit să distragă atenția germanilor ar trebui să fie efectuat la Kalinin.

De asemenea este necesar ca Stalingradul, Novorossiisk și Caucazul să fie restricționate înaintării germane . ”

Exact asta s-a întâmplat. Ulterior, Halder a menționat în jurnalul său: „FHC a furnizat informații exacte despre forțele inamicului, desfășurate din nou începând cu 28 iunie și despre puterea estimată a acestor formațiuni. El a dat și o evaluare corectă a acțiunilor energice ale inamicului în apărarea Stalingradului. „

 

 

       

Foto: Școala secretă a Abwher- ului

Nu există un consens asupra prenumelui real Minișki . Potrivit unei alte versiuni, numele său de familie era Mișinsky.

Nemtii îi dăduseră sub numărul de cod 438.

Despre soarta ulterioară a agentului 438, Coolridge și alți autori relatează puțin.

Participanții la operațiunea Flamingo au lucrat sigur la Moscova până în octombrie 1942.

În aceeași lună, Gehlen și-a amintit Miniși, după ce a aranjat cu ajutorul lui Bown, o întâlnire cu unul dintre detașamentele de recunoaștere avansate care l-au transportat peste linia frontului.

Ulterior, Miniși  a lucrat pentru Gehlen în departamentul de analiză informațională,   cu agenți germani, care au fost apoi transferați pe linia frontului.

Miniși și Operațiunea Flamingo sunt numite și de alți autori respectați, precum istoricul militar britanic John Ericsson în cartea sa Road to Stalingrad, și istoricul francez Gabor Rittershporn.

Potrivit Rittershporn, Minishky a primit într-adevăr cetățenia germană, după ce s-a sfârșit cel de-al doilea război mondial, a predat la o școală americană de informații din sudul Germaniei, apoi s-a mutat în SUA, primind cetățenia americană.

Minișkia nu a fost singurul super spion. Istoricii militari britanici menționează că germanii aveau multe telegrame interceptate din orașul  Kuybîshev, unde autoritățile sovietice își aveau sediul la acea vreme și unde un grup de spioni german a lucrat .

Mai mulți istorici militari au menționat că germanii  l-au considerat pe mareșalul Rokossovski  unul dintre principalii negociatori sovietici într-o posibilă pace separată la sfârșitul anului 1942, iar apoi în 1944, dacă încercarea lui Hitler ar avea succes.

Din motive necunoscute astăzi, Rokossovski a fost văzut ca un posibil conducător al URSS după răsturnarea lui Stalin ca urmare a unei lovituri de stat.

 

 

 

 Foto: O  diviziune a organizației sabotorilor germani din Brandenburg. Una dintre cele mai faimoase operațiuni ale sale a fost ocuparea câmpurilor petroliere ale lui Maykop în vara anului 1942 și a orașului în sine.

Britanicii știau multe despre existența acestor spioni germani și de asemenea istoricii militari sovietici.

Fostul colonel de informații militare Yuri Modin, în cartea sa „The Soates of Scouts: My Cambridge Friends”, susține că britanicii s-au temut să furnizeze URSS informațiile primite din decriptarea rapoartelor germane, tocmai din teama că  agenți germani ar fi infiltrat spionajul sovietic.

Este menționat un superspion german  – Fritz Cowders, care a creat în URSS celebra rețea de informații Max , a cărui biografie este prezentată de englezul David Kahn, menționat anterior.

Fritz Cowders s-a născut la Viena în 1903. Mama lui era evreiască, iar tatăl său era german. În 1927, s-a mutat la Zurich, unde a început să lucreze ca jurnalist sportiv.

Apoi a locuit la Paris și Berlin, după ce Hitler a ajuns la putere, a plecat ca reporter la Budapesta.

Acolo s-a găsit o ocupație profitabilă – intermediar în vânzarea vizelor de intrare maghiare evreilor fugiți din Germania.

El a avut contacte cu înalți oficiali maghiari și, în același timp, s-a întâlnit cu șeful reședinței Abwehr din Ungaria și a început să lucreze pentru informațiile germane.

a făcut cunoștință cu generalul rus emigrant A. V. Turkul, care avea propria rețea de informații în URSS și ulterior a servit ca bază pentru formarea unei rețele de spionaj germane mai extinse.

Agenții au fost trimiși în URSS timp de un an și jumătate, începând din toamna anului 1939.

Anexarea  Basarabiei Române la URSS a ajutat foarte mult, pentru că atunci zeci de spioni germani care  fuseseră abandonați în prealabil, au fost „ activați”.

                             

Foto: Generalul Turkul – în centru, alături de  asociații Gărzii Albe din Sofia 

Odată cu izbucnirea războiului cu URSS, Cowders s-a mutat în capitala Bulgariei, Sofia, unde a condus postul de radio al Abwehrului , care primea radiograme de la agențiigermani activi din URSS.

 Dar cine erau acești agenți nu este încă clar. Există doar informații conform cărora au existat cel puțin 20-30 dintre eiîn diverse puncte ale URSS.

 Conducătorul sovietic al Organizației Smerș, Sudoplatov, menționează în memoriile sale rețeaua de informații Max .

După cum am menționat mai sus, nu numai numele spionilor germani, dar și informații minime despre acțiunile lor în URSS sunt încă sub incidența secretului de stat și nu pot fi încă știute de publicul larg. 

Au transmis informații  despre ei URSS după victoria asupra fascismului, americanii și britanicii? Este puțin probabil. Maximul care ar fi putut fi dezvăluit ar fi putut fi  legat de agenții secundari din organizația de emigranți ruși NTS.

(Extrase din cartea lui B. Sokolov „Vânătoare pentru Stalin, Vânătoare pentru Hitler”, Editura Veche, 2003, p. 121-147)