Sugestii în opera lui Tucidide pentru înțelegerea neo-imperialismului în spațiul geografic dintre Baltica și Marea Neagră

 

Înțelegerea neo-imperialismului în regiunea dintre Baltica și Marea Neagră: unele sugestii din opera lui Tucidide

Imperialismul este un termen demodat și chiar respins complet în România, fiind perceput drept strâns legat de astăzi urâta, dar mai deunăzi dominanta ideologie comunistă.

Propaganda comunistă l-a utilizat la scară largă pentru a descrie comportamentul statelor capitaliste occidentale, iar drept consecință, după 1989,  folosirea termenului „imperialism” a fost abandonată brusc, cu o oarecare reînviere timidă după 2008, anul războiului ruso-georgian.

Abandonarea termenului în vorbirea curentă își găsește paralela și în abandonarea cercetării academice a conceptului asociat.

Pe de altă parte, în statele occidentale și în particular în Regatul Unit, fost posesor al celui mai mare imperiu din istorie, și în Statele Unite, a căror hegemonie din sistemul internațional este descrisă uneori de învățați drept „imperiu”, termenul „imperialism” este folosit neutru pentru a descrie deopotrivă situații trecute și prezente.

Cercetarea academică a conceptului a înflorit în timpul Războiului Rece, perceput ca o ciocnire a două mari imperii, a explodat în primele două decenii după 1989, puternic dominate de Statele Unite, și a dobândit o nouă și semnificativă modificare după 2008 și intensificarea expansionismului rusesc și chinezesc.

Din păcate, nu îmi este familiar stadiul cercetării academice din spațiul ex-sovietic, dar este de presupus că cel puțin în Rusia, termenul trebuie să fi fost folosit cu abundență în continuare pentru a descrie hegemonia americană.

Fie din cauza unui deficit de cercetare, ca în cazul României, ori a unei prea intense și detaliate cercetări și utilizări, ca în cazul occidental, am impresia că întrucâtva studierea imperialismului este văduvită de o înțelegere a fundamentelor unui asemenea comportament.

Desigur, este mai mult sau mai puțin clar că un imperiu este o entitate politică care își exercită direct sau indirect dominația asupra unor populații eterogene și adesea foarte numeroase, permițând unui centru să extragă beneficii din mai multe periferii, precum și că imperialismul este comportamentul unei anumite entități politice care îi permite acesteia să dobândească și să conducă un imperiu.

Dar ce determină statele și pe oamenii de stat să pășească pe calea imperialismului?

Fiind un istoric al antichității, adesea prefer să mă întorc spre gânditorii antici și, atunci când vine vorba de surse de inspirație pentru înțelegerea imperialismului, nu există un altul mai potrivit decât istoricul grec Tucidide, a cărui istorie a Războiului Peloponesiac dintre Atena și Sparta este considerată a fi în același timp un tratat politic care tratează pe larg, printre alte teme, și pe aceea a imperialismului.

În ciuda teoriilor moderne complexe ale imperialismului, cred că înțelegerea pe care o are Tucidide asupra celor mai importanți factori determinanți ai acestui comportament internațional rămâne și cea mai convingătoare.

Acești factori sunt, așa cum admit solii atenieni care țin o cuvântare la Sparta despre propriul lor imperiu și despre evoluția lui, frica (deos, phobos), reputația (timē) și câștigul (ōphelia, kerdos) (Thuc. 1.76).

Mai mult, Tucidide scoate în evidență că Războiul Peloponesiac, marele și devastatorul conflict dintre Atena, imperiul și aliații ei, și Sparta, liga sa și aliații ei, a fost declanșat de frica spartanilor că puterea ateniană va crește constant până ce o va copleși pe cea proprie (Thuc. 1.23). Drept consecință, în sistemul internațional, „fruntașii fac ce le stă în putere, iar celor fără de putere nu le rămâne decât să îndure” (Thuc. 5.89).

În cele din urmă, trebuie spus că Tucidide crede în existența unei imuabile naturi umane (physis anthrōpōn), ceea ce ar face ca aceste legități să fie la fel de actuale astăzi ca acum 2500 de ani.

Acum, dacă ne reîntoarcem la regiunea dintre Marea Baltică și Marea Neagră și discutăm despre imperialism sau neo-imperialism, prima imagine care ne-ar veni în minte ar fi aceea a unui șir de state ex-sovietice slabe – Republica Moldova, Ucraina, Belarus, statele baltice – amenințate de o Federație Rusă revizionistă, slăbită după 1989, dar totuși mai puternică decât celelalte republici ex-sovietice la un loc, și care și-ar dori să reînvie Imperiul Sovietic al cărui centru a fost în trecut.

Totuși, imaginea este cu mult mai complicată. De fapt, după 1989, întreaga fostă Europă de Est comunistă, cuprinzând și Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România și Bulgaria, nu doar republicile ex-sovietice, reprezenta un vid de putere deopotrivă internă și externă, care amenința pacea și stabilitatea regiunii.

Drept consecință, acest vid de putere trebuia să fie umplut și singura soluție viabilă a fost integrarea ei parțială în structurile integraționiste occidentale: Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, copios dominat de Statele Unite, și Uniunea Europeană, care a alunecat treptat sub o influență germană tot mai puternică, cel puțin în chestiunile est-europene, în ultimii 30 de ani.

Pot fi aceste procese integraționiste considerate imperiale? Ar putea fi, dat fiind că în primul rând ele servesc interesul liderilor lor și că supunerea voluntară a entităților politice mai slabe către forme imperiale de control nu este o noutate. Sunt ele acțiuni tipic imperiale, țintind controlul de teritorii? Nu, nu sunt, pentru că astăzi suveranitatea teritorială este inutilă fără alte tipuri de suveranitate, precum cea economică, de exemplu.

Expansiunea Vestului către Estul Europei a fost determinată de frică – frica de instabilitate și frica de o renaștere sovietică, dar și de câștig, mai ales în cazul Uniunii Europene conduse de Germania.

Imaginați-vă doar industria de mașini germană fără fabricile ei din Ungaria, Cehia sau Slovacia!

Criza produsă de noul coronavirus a arătat de asemenea cât de importanți au devenit în doar un deceniu muncitorii est-europeni pentru agricultura vest-europeană: în documentele oficiale europene ei intră în categoria „lucrătorilor esențiali”.

Totuși, acest “Drang nach Osten” occidental a devenit un factor major în a provoca renașterea mai tradiționalului imperialism rus.

Ca în întreaga lui istorie – așa cum arată magistral Lunga Telegramă a lui Kennan – sentimentul acut de insecuritate datorat poziției sale geografice expuse a făcut ca statul moscovit să încerce să își extindă controlul până la atingerea unor granițe mai sigure.

Prin urmare, ca întotdeauna, frica este în mod clar principalul factor al imperialismului rus actual, a cărui principală și caracteristică armă în imediata sa vecinătate este reprezentată de așa-zisele „conflicte înghețate”: frica de unirea Republicii Moldova cu România a condus la separarea Transnistriei, frica de integrarea Georgiei în NATO a condus la independența de facto a Abhaziei și Osetiei de Sud și, în cele din urmă – frica de asocierea la UE a Ucrainei – statul-pivot al regiunii dintre Marea Baltică și Marea Neagră, a condus la anexarea Crimeei și la crearea așa-ziselor republici Donețk și Luhansk.

Pentru a înțelege neo-imperialismul rusesc, reputația (obsesia Rusiei de a fi recunoscută ca o mare putere, precum și sentimentul vindicativ că ar fi fost înșelată de puterile occidentale și convinsă să renunțe la imperiul ei sovietic) și profitul urmează la o distanță apreciabilă, pe locurile doi și trei.

La o comparație a neo-imperialismului rus cu procesele integraționiste/imperialiste occidentale, în special în regiunea dintre Marea Baltică și Marea Neagră, obținem impresia unei diferențe evidente.

Din cauza dilemei ei de securitate, Rusia este obligată să depună mai mult eforturi pentru a câștiga un control teritorial direct în regiune, ceea ce apropie neo-imperialismul ei de formele mult mai obișnuite ale imperialismului de secol XIX. De asemenea, eforturile neo-imperiale ale Rusiei, țintite spre control teritorial și bazate adeseori pe forțare brutală, relevă slăbiciunea statului rus, cel puțin prin comparație cu proiectele integraționiste occidentale, cărora statele din regiune li se asociază voluntar.

Există bineînțeles ca explicație slăbiciunea geografică a Rusiei, pe care am menționat-o, dar există de asemenea și o slăbiciune generală a modelului rus de stat și societate, care nu este capabil să convingă jucătorii mai mici din regiune: prin urmare, ei fie trebuie obligați prin coerciție să nu se alăture structurilor integraționiste occidentale, fie se asociază contra-structurilor integraționiste rusești, precum Uniunea Eurasiatică, pentru că ele sunt percepute drept o mai mică amenințare la adresa regimului lor politic, ca în cazul Belarusului, sau ca o consecință a unei situații geopolitice total nefavorabile, ca în cazul Armeniei.

Ar fi interesant de văzut care va fi impactul pe termen lung al acestui neo-imperialism rus asupra proceselor integraționiste/imperiale occidentale din regiune. Pentru Statele Unite, o putere insulară din afara Eurasiei, frica geopolitică de un imperiu rus renăscut, hegemonic peste Europa de Est și posibil aliat cu Germania, va acționa ca principalul factor care va determina consolidarea prezenței lor în regiune și chiar construcția unor noi structuri integraționiste în regiune, cu scopul îngrădirii expansionismului rusesc și prevenirii unei potențiale apropieri Germania-Rusia, precum Inițiativa celor Trei Mări, de exemplu.

Pentru Germania, al cărui coșmar a fost provocat în secolul XX de războiul pe două fronturi cu Franța (susținută de aliații ei anglo-saxoni) și Rusia, situația de astăzi pare a fi asigurată datorită îndelungatei colaborări cu Franța în interiorul UE.

Cât timp binomul germano-francez va fi puternic și UE va funcționa fără sincope majore, Germania nu va fi în poziția de a se simți amenințată și ar putea alege fie abordarea confrontațională, fie pe aceea colaborativă, față de Rusia, în Europa de Est.

Eliberat din ghearele fricii, dar urmărind mereu obținerea de câștig într-o manieră non-confrontațională, se pare că Berlinul dorește să creeze echilibru între marile puteri în regiunea dintre Baltica și Marea Neagră, încercând să culeagă avantaje economice și să atenueze îngrijorările de securitate ale Rusiei și, într-o mai mică măsură, ale SUA.

Un nou și impredictibil factor va fi neo-imperialismul chinez, care este determinat în prezent în această regiune de considerente legate de reputație (apetitul crescut de recunoaștere la nivel mondial al calității Chinei de superputere) și de profitul economic.

Încercările chineze de a pătrunde în regiune ca un jucător major, atât prin intermediul membrilor est-europeni ai UE, cât și prin cel al statelor ex-comuniste din Europa, nu sunt concludente pentru moment.

Deși China este cu siguranță percepută de unele state mai mici din regiune ca un bun partener economic, având în vedere că ea nu poate reprezenta o amenințare convențională la securitatea lor, ea rămâne în continuare un outsider pentru că nu poate furniza alte tipuri de sprijin, necesar pentru aceste state mici, precum și pentru că mișcările sale din această regiune sunt privite cu mare suspiciune de puterile care acționează în mod tradițional aici.

Niciunul dintre statele regiunii nu ar putea nutri speranțe și comportamente imperiale deoarece ele nu pot concura cu Rusia, Germania și Statele Unite și pentru că orice proces integraționist independent promovat de un stat din regiune ar fi privit ca amenințător de către celelalte state mici, așa cum s-a întâmplat deja cu încercările Poloniei de a crea o confederație regională după Primul Război Mondial.

Totuși, procesele integraționiste locale ar putea fi mai bine primite în regiune câtă vreme ele s-ar înscrie în cadrul proceselor mai extinse conduse de UE și de SUA, acest lucru fiind exact ceea ce încearcă să facă acum Polonia – cel mai puternic stat dintre Baltica și Marea Neagră.

Din nou, cel mai important factor este frica: o frică declarată de neo-imperialismul rusesc – vezi în acest sens strategiile naționale de securitate și apărare ale Poloniei, completată de o frică nedeclarată de o potențială renaștere a alianței ruso-germane de la mijlocul secolului XX.   

Sper că și o scurtă trecere în revistă precum aceasta a tendințelor neo-imperiale care se manifestă în regiunea dintre Baltica și Marea Neagră, scrisă din perspectivă tucidideană, este în măsură să releve marile avantaje ale utilizării instrumentelor analitice propuse de mare istoric și gânditor politic grec și să aducă mai multă limpezime asupra proceselor politice în desfășurare în prezent în Estul Europei.

Pacea, stabilitatea și cooperarea ar putea câștiga mult în regiune dacă oamenii politici din statele est-europene, din Rusia, Germania și SUA vor fi îndeajuns de înțelepți pentru a atenua temerile, pentru a evita vătămarea reputației și pentru a distribui câștiguri satisfăcătoare către toată lumea. 

 

Liviu IANCU,

doctor în istorie, coordonator de proiecte la Eurocentrica, editor la Europunkt.ro (București)

Discurs rostit în cadrul mesei rotunde internaționale „Neoimperialismul între Marea Baltică și Marea Neagră”, desfășurat la Kiev în data de 19 iunie 2020 în regim de videoconferință,preluare https://www.bucpress.eu/opinie/intelegerea-neo-imperialismului 

Publicitate