Fapte istorice falsificate de propaganda sovietică, folosite în prezent de propaganda rusă

 

 

 

Cunoscuta fotografie a soldatului sovietic care inălţa pe cladirea Reichstagului din Berlin steagul cu secera si ciocanul, l-a facut celebru pe reporterul sovietic Evgheni Kaldei, însă tocmai această fotografie legendară este un exemplu de manipulare multiplă, scrie revista germana Der Spiegel.

Kaldei, un tânăr locotenent evreu sovietic , având asupra sa o cameră foto Leica şi un steag sovietic, a convins în dimineaţa zilei de 2 mai 1945, un soldat să urce pe acoperişul Reichstagului german şi să pozeze, însoţit de alţi doi soldaţi ai Armatei Roşii , la două ore după ce ultimul comandant al zonei militare Berlin capitulase.

 Khaldei a realizat un film întreg, cu 36 de poziţii, una dintre ele reprezentând legendara fotografie care a marcat prabuşirea Reichului,  devenită o icoană a secolului al XX-lea, cunoscută acum în lumea întreagă,  

La 13 mai 1945, atunci când fotografia a fost publicată pentru prima oară în ziarul sovietic Ogoniok, dera deja manipulat un detaliu…

Fuseseră îndepărtase de pe unul din negative, prin scrijelire cu un ac, ceasul de pe braţul drept al sodatului care îl susţinea pe camaradul care ridica steagul sovietic, soldatul având câte un ceas pe fiecare braţ.

Realitatea era că, în momentul cuceririi Berlinului, sovieticii jefuiau prin oraş si strigau victimelor civile într-o germană stricată: „Uri, uri” (Uhren – ceasurile n.red). 

In versiunea ulterioară a pozei, au aparut din senin nori negri de fum pe cer, iar în ultima versiune, se putea vedea un nou drapel sovietic, fluturând falnic în vânt.

Mai târziu, chestionat despre aceste  manipulari şi falsuri grosolane, Khaldei raspundea scurt:„urmatoarea întrebare va rog”.

Asadar, aceasta  fotografie celebră, a fost un trucaj ordinar, un fals menit să exalte eroismul „glorioasei”armate sovietice şi să ascundă jafurile în masă la care s-au dedat soldaţii sovietici în teritoriile „eliberate”!

În URSS, mitul „Marelui Război Patriotic” (din timpul celui de- Al Doilea Război Mondial), a stat la baza formării identității cetățeanului sovietic.

Motivele practice au fost evidente: după sfârșitul războiului, nu a existat nici un eveniment de importanță egală, care putea juca un rol unificator.

Începând din 1965, statul sovietic cultivat, imaginea națiunii sovietice victorioase în lupta cu invadatorii, au început să fie marcate prin sărbători grandioase.

Astăzi, această propagandă este folosită pentru a justifica expansiunea militară rusă modernă. Kremlinul încearcă să convingă astfel populația din Rusia că, prin invadarea Ucrainei, a altor state ex-sovietice și anexarea unor teritorii, nu comite o agresiune împotriva unei țări vecine, ci doar continuă lupta împotriva fasciștilor care pun în pericol atât Rusia, cât și întreaga lume.

Pentru a face acest lucru, perpetuează fapte istorice falsificate din epoca sovietică.Iată câteva mituri sovietice din cel de-Al Doilea Război Mondial, care sunt prezente şi astăzi în propaganda  Kremlinului.

 

Mitul 1.

 

Pentru URSS, Al Doilea Război Mondial a început la 22 iunie 1941. În Rusia mai este denumit „Marele Război Patriotic”, deoarece URSS s-a apărat împotriva invaziei naziste.

În realitate, URSS a început războiul la 17 septembrie 1939, când Armata Roșie a ocupat Polonia, în urma unui tratat încheiat cu Germania nazistă condusă de Hitler. Înțelegerea este cunoscută ca „Pactul Ribbentrop-Molotov”.

Astăzi, conceptul de „Mare Război Patriotic” este folosit de Rusia ca o alternativă la cel de-Al Doilea Război Mondial, în încercarea de a-și menține influența asupra fostelor republici sovietice.

 

Mitul 2.

URSS este o victimă nevinovată a agresiunii germane și a fost întotdeauna un inamic al naziștilor.

Realitatea? URSS a semnat un pact de neagresiune cu Germania nazistă, pactul Ribbentrop-Molotov, care nu numai că a definit o cooperare economică largă cu cel de-al Treilea Reich, dar a fost un acord privind neagresiunea reciprocă şi împărţirea Europei.

 

 

 

Foto: 23 august 1939: semnarea Pactul Ribbentrop-Molotov (sau Pactul Hitler-Stalin) între Germania şi Uniunea Sovietică, act care a însemnat împărţirea sferelor de influenţă în Europa între cele două puteri.

Miezul acestei înţelegeri tâlhăreşti îl reprezenta de fapt controlul  asupra spaţiului european .

Târziu, după război, s-a aflat că Tratatul conținea un protocol secret prin care URSS și Germania au fost de acord să împartă Europa. În urma acestui acord, România pierdea Basarabia și nordul Bucovinei.

Trupele germane și sovietice au mers o perioadă mână în mână, iar după ce Hitler a început războiul în Europa, URSS chiar a oferit în secret asistență economică Germaniei naziste.

În perioada sovietică și în Rusia de azi, existența pactului între Germania nazistă și URSS a fost explicată ca o necesitate venită în urma unor negocieri fără rezultat cu Marea Britanie și Franța. De asemenea, se neagă că invazia Poloniei era legată de pact.

De fapt, Stalin a ruinat de bunăvoie încercările de a înființa o coaliție anti-nazistă. În perioada 12-21 august 1939 au avut loc la Moscova negocieri cu Marea Britanie și Franța privind colaborarea militară împotriva de-al Treilea Reich.

Nu s-a ajuns însă la un acord, deoarece Stalin a cerut dreptul de a ocupa regiunile poloneze Halychyna și Vilenska Oblast (astăzi, regiuni occidentale din Ucraina și Belarus).

După cum se știe, britanicii și francezii nu au fost de acord.Atât Stalin, cât și Hitler erau nemulțumiți de ordinea mondială apărută după Primul Război Mondial, ceea ce a făcut ca colaborarea lor să fie naturală.

Pe lângă clauzele stipulate la vedere în pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov, a fost adoptat și un protocol secret, care împărțea teritoriile României, Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei și Finlandei în „sfere de influență” germane și sovietice, anticipând potențialul unor reamenajări teritoriale și politice ale acestor țări.

Kremlinul a negat existența protocolului secret al Pactului dintre Hitler și Stalin până în 1992.

 

 

 

 

Foto: Generalul german Heinz Guderian, alături de generalul sovietic Semion Krivoşein, la parada militară comună sovieto-germană de la Brest Litovsk din 22 septembrie 1939, care serba împărţirea Poloniei între cele două imperii totalitare.

Colaborarea militară sovieto-nazistă este fără îndoială clară în fotografiile de la parada militară germano-sovietică din Brest-Litovsk la 22 septembrie 1939 în timpul invaziei Poloniei.Pactul a avut consecințele tragice pentru națiunile europene și pentru lume.

Acest acord a devenit mecanismul de deschidere a ușilor pentru un nou război mondial. Ceea ce a urmat a fost invazia Poloniei de către Germania nazistă și URSS, urmată de remodelarea granițelor din interiorul Europei.

Mitul 3.

 

Armata Roșie nu a comis crime de război

Se vorbea frecvent în timpul perioadei sovietice că Armata Roșie a protejat URSS împotriva fasciștilor, a salvat milioane de oameni de la exterminare și a adus libertate națiunilor europene asuprite, fără a comite crime de război în acest proces.

Toate dovezile care mărturisesc contrariul au fost respinse ca propagandă și falsificare a istoriei.

În realitate, crimele soldaților sovietici împotriva civililor au fost numeroase.

 

4.148 de ofițeri și un număr mare de soldați au fost condamnați chiar de tribunalul militar rusesc numai în primele luni ale anului 1945.

Când Armata Roșie a intrat în Prusia de Est în octombrie 1944, unul dintre soldați a scris părinților săi din Smolensk: „Acum ni se permite să facem orice ne dorim ticăloșilor germani”.

 

 

 

Într-o scrisoare, un căpitan al Armatei Roșii scria:

„Băieții noștri au gustat deja toate femeile germane. În general, există multe trofee”.

Un alt ofițer nota: „Desigur, este extrem de brutal să ucizi copii.

Dar germanii merită aceste barbarii”.

Amploarea jafurilor, incendierile, violența împotriva civililor și a prizonierilor a devenit larg răspândită în rândul armatei sovietice.

S-a încercat însă, după o bucată de timp, restabilirea disciplinei în armată. Cu toate acestea, măsurile luate nu au fost suficiente.

La sfârșitul lunii martie 1945, un memorandum adresat Secretarului Partidului Comunist, Malenkov, înregistrează un alt caz de viol în masă a femeilor de către soldații sovietici.

Și nu erau doar femei germane ci și de alte naționalități, toate aflate în drumul Armatei Roșii către Berlin.

Se consemnau totodată zeci de mii de jafuri săvârşite de soldaţii ruşi.

Militarii sovietici jefuiau orice – de la piane şi covoare, până la haine, biciclete și ceasuri.

Mitul 4.

URSS a învins Germania nazistă fără ajutorul aliaților. Conform propagandei, forțele rusești ar fi câștigat războiul și fără ajutorul altor naționalități din Uniunea Sovietică.

Manualele sovietice au descris rolul aliaților URSS în război într-o manieră destul de superficială.

Despre ajutorul Statelor Unite se vorbește doar în treacăt.În timpul Războiului Rece, această informație a fost deosebit de importantă.

Se preamărea rolul Uniunii Sovietice în război și se diminua cel aliaților săi, care erau acum de cealaltă parte a Cortinei de Fier.

În realitate, înzestrarea armatei sovietice de către SUA a fost unul dintre factorii decisivi în victoria Armatei Roșii împotriva Axei. Nici până astăzi, URSS, apoi Rusia ca succesor al acesteia, nu și-a rambursat datoriile pentru împrumutul venit din partea americanilor.

Conform unor estimări, echipamentele venite de la aliații occidentali reprezentau 12-16% din echipamentul trupelor armate sovietice, 10-15% din aviația URSS și 32,4% din marina sa.

Până la 70% din mijloacele de transport ale armatei sovietice proveneau din SUA, ceea ce înseamnă că militarii ruși au condus în principal mașini americane.

De exemplu, în timp ce URSS a dotat numai 600 de camioane rusești cu celebrele rachete „Katyusha”, SUA au contribuit cu sute de mii de camioane, acestea devenind principalul vehicul al artileriei sovietice.

Ponderea echipamentelor livrate de aliați URSS a constat în:

• 56% dintre locomotive și vagoane
• 43% pneuri pentru vehicule
• 42% din zahăr
• 18% din conservele de carne
• 18% din combustibilul pentru avioane

Locomotivele pe care Occidentul le-a oferit a depășit producția URSS de 2,4 ori, iar numărul trenurilor – de 10,2 ori. Cantitatea de alimente primită de URSS, ca parte a contractului de împrumut, ar fi fost suficientă pentru a hrăni o armată de zece milioane de oameni timp de 1.688 de zile, aşadar pe perioada întregului război.

 

Sursa: Euromaidanpress.com

 

 

 

Propaganda sovietică şi acum propaganda rusă, au trecut şi trec  cu vederea ajutorul material imens pe care l-au primit sovieticii de la anglo-americani, fără de care nu se ştie ce desfăşurare ar fi avut războiul.

Despre acest substanţial ajutor logistic în epocă ştia toată lumea.  

Uniunea Sovietică primea în cantităţi mari mijloace auto, în special camioane, echipament şi hrană conservată.

 Sprijinul anglo-american dat Uniunii Sovietice în acest război era considerabil; fără acest sprijin Armata sovietică nu ar fi putut rezista atacului german.

Cu toate că era binevenit acest ajutor, în sânul populaţiei sovietice era voit răspândită îngrijorarea că, „după terminarea războiului, ruşii să nu devină robii şi muncitorii americanilor”. Se mai spunea că, avioanele şi tancurile primite de la americani, vor fi plătite foarte scump, însă nu exista o altă soluţie: autorităţile sovietice au acceptat ajutorul anglo-american pentru a putea învinge în acest război.

Existau destule resurse umane, în schimb resursele tehnico-materiale erau insuficiente.

În fapt, tehnica de luptă nu era marea problemă a ruşilor, căci ei produceau o tehnică bună, problema era a alimentelor. Or, aici americanii au avut un aport decisiv.  

Problema Armatei Roşii era mâncarea, aşa cum este de fapt şi astăzi… (…) ruşii aveau camioane militare, dar erau foarte proaste, nu puteau merge nici pe noroi, nici pe zăpadă. Camioanele americane erau ultramoderne, mergeau pe orice teren şi în orice condiţii atmosferice.

Graţie acestor camioane americane, Armata Roşie s-a putut deplasa rapid, începând cu anul 1942, sute de kilometri numai în câteva zile. 

Numai S.U.A. a furnizat U.R.S.S. 427.284 de camioane militare („Studebaker”, „Dodge”), 50.501 jeep-uri militare („Willis”), 595 de vapoare, 3 spărgători de gheaţă, 105 submarine, 9.681 de avioane de vânătoare, 2.771 de bombardiere, 35.041 de motociclete, 1981 de locomotive, 11.155 de vagoane, 136 de tone de explozibil, 473.000.000 de proiectile de artilerie, 423.107 aparate telefonice, 3.820.906 tone de alimente (conserve, unt, ciocolată, etc.), 2.541.008 tone de petrol şi produse petroliere, 2.317.694 de tone de oţel (inclusiv de blindaj), 5.807 tone de aluminiu şi 166.699 de tone de aliaje din aluminiu, 3.700.000 de anvelope, 50.413 tone de piele, 15.010.900 de perechi de cizme de piele, 69.000.000 m2 de ţesături din lână, etc., etc.

După încheierea războiului, foştii aliaţi sovieto-anglo-americani au revenit la confruntările ideologice.

În acest context, sovieticii  au mai pomenit doar sporadic de ajutorul anglo-american din timpul războiului şi i-au minimalizat rolul în victoria obţinută de U.R.S.S. asupra Germaniei naziste; (http://www.ax.md)

Publicitate

Declarația Parlamentului României din 1991 privind Pactul Ribbentrop-Molotov

23 august 1939,  ziua semnării  odiosului pact sovieto-nazist Molotov – Ribbentrop, a fost o zi neagră în istoria poporului nostru. 

Consecințele acestei înţelegeri diabolice între nazişti şi comuniştii sovietici NU au fost lichidate nici până astăzi, iar Moldova din stânga Prutului, Bucovina de Nord, Bugeacul şi Ţinutul Herţa rămân prizonierele crimei comise pe 23 august 1939 de catre Hitler și Stalin.  

 

 

 

 

„Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care U.R.S.S. şi Germania îşi stabileau sferele de interese de la Marea Baltică la Marea Neagră – hotărând, cu de la sine putere, destinele unor state suverane, între care şi România – contravine în mod flagrant principiilor şi normelor fundamentale ale dreptului internaţional.

În consecinţă, în numele poporului român, Parlamentul condamnă acest pact ca fiind ab initio nul şi neavenit.

Tot astfel trebuie să fie considerată şi consecinţa directă a acestor înţelegeri secrete dintre Stalin şi Hitler – Notele ultimative ale Guvernului sovietic din 26 şi 27 iunie, urmate de ocuparea cu forţa la 28 iunie 1940 a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei, împotriva voinţei populaţiei din aceste străvechi teritorii româneşti, acţiune care a reprezentat o încălcare brutală a suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a României.”

PREŞEDINTELE SENATULUI

Academician ALEXANDRU BÂRLĂDEANU

PREŞEDINTELE ADUNĂRII DEPUTAŢILOR

MARŢIAN DAN

Bucureşti, 24 iunie 1991

Harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940 – Executarea silită a României

 

 

HARTA CARE NE DOARE –  Executarea silită a României. 1920-1940

  Ori de câte ori privim, retrospectiv, tragicele evenimente ale anului 1940, când marile puteri europene ale momentului, sfidând orice normă de drept internaţional, realitatea istorică şi demografică, au sfâşiat România, ne vin în minte, involuntar cuvintele rostite de Juan Ruiz Alemansa: “Istoria fără demografie este o enigmă”.

Eruditul spaniol a făcut această remarcă în anul 1948, la finele semnării tratatelor de pace care încheiau al doilea război mondial, ocazie cu care diplomaţii şi politologii, conştient sau nu, invocaseră permanent etnodemografia.

     Recurgând la “Histoire a rebours” se poate spune că aceeaşi situaţie a existat neîntrerupt în timpul tuturor discuţiilor premergătoare sau finale ale unui război. Cazul României este concludent în această direcţie! În zilele precizării sistemului de tratate de pace cunoscute sub numele Versailles-Washington, pentru stabilirea hotarelor României Mari a fost invocată permanent situaţia etnodemografică.

S-a ajuns astfel la conturarea hotarului României Mari cuprinzând o suprafaţă de 295.049 km pătraţi şi 15.900.000 locuitori în 1919, ţinându-se cont de situaţia ei etnodemografică şi de un element determinant pentru epoca modernă: niciodată nu se poate trasa o linie de marcaj între state, astfel încât să se ajungă la separarea absolută a unor grupuri umane pure din punct de vedere etnic. Totdeauna vor exista interferenţe între popoare, în special în zonele de graniţă şi grupuri etnice mai mult sau mai puţine compacte, în teritoriile din interior.

     Urmărirea hărţii României sub aspect etno-demografic, în sensul larg al noţiunii, care depăşeşte limitele strict cantitative, permiţând corelări şi deschideri de perspective, arată respectarea acestor principii. Graniţa de sud a ţării cu Bulgaria era convenţională pe o lungime de 232 km, prin Dobrogea, şi naturală, cu o lungime de 388 km pe cursul firului apei Dunării.

În continuare, către sud, şi sud-vest, România se mărginea cu Iugoslavia, de-a lungul unei frontiere naturale de 40,8 km, urmând firul apei Dunării şi a alteia, convenţionale, de 283,6 km prin Banat.

Către vest, cu Ungaria este o graniţă naturală de 208 km, succedată de alta convenţională de 407,2 km. Stabilirea acestei graniţe a impus cele mai ample discuţii în preajma semnării tratatului de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. În final, delegaţia română condusă de dr. Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu şi cea maghiară avându-l în frunte pe contele Albert Apponyi au convenit să aibă ca temei pentru trasarea frontierei demo-politice, harta întocmită de Kosuth Lajos căreia i s-au adus corectivele necesare.

     La rândul lui, către nord, hotarul cu Cehoslovacia era natural, pe o lungime de 66 km, pe firul apei râului Tisa şi 135 km convenţional. În continuare, cel cu Polonia, situat tot către nord, măsura 271 km în forme naturale şi 75 km în cea convenţională. În fine, către est, cu U.R.S.S. hotarul, exclusiv natural, lung de 812,6 km, era fixat pe firul apei fluviului Nistru.

     În acest cadru locuia marea masă compactă a românilor. La frontierele României Mari, în afara lor, trăiau numeroşi români, fie în grupuri compacte, fie dispersaţi. În părţile meridionale, în Bulgaria şi Iugoslavia vieţuiau atât români emigraţi din nordul Dunării, în special datorită procesului de transhumanţă, cât şi români băştinaşi: daco-români din ramurile sudice (aromâni, meglenoromâni şi istroromâni) extinşi până în Grecia.

Nu s-a putut stabili numărul lor nici relativ nici absolut deoarece lipsesc datele statistice oficiale concludente. Se ştie însă că era şi este vorba despre milioane de suflete! Aceeaşi situaţie a existat către vest, la hotarul cu Ungaria.

Nu s-a putut ajunge la o cifră, acceptată ştiinţific, pentru structura etnodemografică a Ungariei, datele oferite de diverse lucrări variind între 200.000 şi 800.000 de români, datorită modului de lucru al recenzorilor.

Criteriile folosite de slujbaşii guvernelor horthyste, moştenite de la cei din Imperiul Habsburgic, au fost două: cel lingvistic şi cel religios. Neîndioelnic, ele nu pot reda realitatea apartenenţei etnice deoarece limba vorbită curent – umgangs – nu se suprapune celei materne, iar religia a avut totdeauna un caracter polietnic.

     Spre nord, în Cehoslovacia şi în Polonia, au existat şi pot fi încă identificate, zone relative cu sate româneşti. Spre deosebire de celelalte puncte cardinale, se poate aprecia că numărul lor a fost mai mic în această direcţie, dar nu este posibil să se facă aprecieri absolute.

     În fine, spre est, la frontiera cu U.R.S.S., numărul românilor aflaţi în afara statului lor, în Transnistria, a fost însemnat. Acceptându-se cu rezervă cifra indicată de Ştefan Ciobanu, pe baza statisticilor sovietice, de o jumătate de milion, dintre care 173.000 formau o masă compactă, se poate susţine că ea justifică întemeierea, din 1924, a Republicii Sovietice Autohtone Moldova, care grupa însă, simbolic, doar o mică parte a băştinaşilor români neslavizaţi.

     În interiorul hărţii etnodemografice a României din anul 1940 se remarcă uşor că cifrele şi procentele populaţiei avansate de diverşi autori, au la bază datele recensământului din decembrie 1930. El rămâne singurul izvor autorizat, serios care a fost acceptat ca instrument unic de lucru de toţi demografii, sociologii şi istoricii reputaţi.

Două exemple sunt concludente şi suficiente în acest sens. În Germania nu s-au folosit cifrele statistice fanteziste publicate în “Porunca vremii”, ci acelea din recensământul oficial socotit un “model de lucru statistic”. La rândul lor, cifrele oficiale maghiare pentru populaţia de origine etnică maghiară din Transilvania au fost corectate prin prisma recensământului din 1930.

A reprezentat o necesitate deoarece evreii de acolo, vorbitori de limbă maghiară, fuseseră incluşi, ca şi ţiganii, slovacii, rutenii şi numeroşi germani, nejustificat, între etnicii maghiari.

     Criteriile utilizate de Sabin Mănuilă pentru recensământul din 1930 au fost trei: “cel de neam”, prin care s-a înţeles originea etnică, “cel de limbă”, prin care s-a înţeles limba maternă şi “cel de religie”, prin care s-a înţeles confesiunea sau religia căreia îi aparţinea fiecare. În cadrul recensământului, recenzorii erau obligaţi să înregistreze declaraţia liberă a fiecărui subiect la aceste trei rubrici şi, în final, să stabilească apartenenţa şi procentele etnice generale.

Ca urmare, s-a conchis şi s-a acceptat de către toţi demografii probi şi serioşi, că în decembrie 1930, România număra 18.052.896 suflete, dintre care 71,9 la sută erau români, 7,9 la sută maghiari, 4,1 la sută germani, 4 la sută evrei, 3,2 la sută ruteni şi ucrainieni, 2,3 la sută ruşi, 2 la sută bulgari etc. Situaţia statistică oficială permite să se tragă mai multe concluzii:

     1. Statul român s-a aflat în situaţia oricărui stat modern unitar unde există o majoritate etnică net dominantă alături de care vieţuiesc, firesc, minorităţi stabilite pe pământul majorităţii, de-a lungul vremii;

     2. Procentul impresionant de mare al românilor explică neîntrerupta depăşire a graniţelor de stat către toate punctele cardinale;

     3. S-a realizat în timp, ca urmare a convieţuirii şi realităţilor politice din diferite etape istorice, atât un proces de “românizare” prin asimilarea alogenilor cât şi unul de deromânizare în zonele în care alogenii trăiau în mase compacte sau când aceştia (cazul ungurilor) au făcut din sporirea pe cale artificială, un scop în sine.

     În legătură cu ultimul punct, al treilea al primelor concluzii parţiale, afirmaţia este susţinută de privirea şi discutarea hărţii etnodemografice din anul 1940. Din 71 judeţe câte număra România în perioada ianuarie-iunie 1940, numai 7 aveau o componenţă etnică încât să poată menţine procentele din recensământul efectuat în anul 1930. Celelalte 64 judeţe, adică 91 la sută aveau o populaţie majoritară românească în continuu proces de mărire prin spor natural.

     Urmărirea repartizării ei arată că în 1940 circa 75 la sută din total locuia în mediu rural. Dar, după cum a remarcat Hansen, satul invada oraşul. Fenomenul definit plastic de Pierre Chaunu ca fiind al “oamenilor născuţi la ţară, veniţi să trăiască la oraş” a contribuit la “românizarea” oraşelor din regiunile de colonizare medievală ungaro-germană unde alogenii au fost pur şi simplu înecaţi de băştinaşi.

     În favoarea acestui proces pledează cifrele din Anuarul Statistic 1940 care arată că, faţă de 1930, procentul general al populaţiei de origine etnică românească a sporit la 75 la sută. Prin prisma acestui procent, România se prezenta aşadar, în 1940, ca cel mai mare şi unitar stat etnic din sud-estul Europei.

     Evoluţia evenimentelor istorice nu a ţinut seama de situaţia etnodemografică din Europa, în general, şi din România, în special. Consideraţiile etnodemografice, ades invocate în timpul discuţiilor pentru semnarea tratatelor de pace din sistemul Versailles-Washington, al discursurilor de la  L.N.U. au fost brusc preluate de politologii statelor revanşarde, semnatare ale “Pactului de Oţel”: Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militarist-imperială.

O preluare deformată însă, deoarece ele au invocat criteriul etnico-demografic, în primul rând prin formularea teoriei “spaţiului vital” pentru a-şi fundamenta doctrina politică expansionistă, agresivă, lipsită de orice esenţă etică. Văzând succesele acestor state, politologii, aparţinând unor state mai mici, au adoptat aceeaşi doctrină.

Profitându-se astfel de indiferenţa marilor puteri liberale, preocupate să menţină pacea cu orice preţ, după repetate încălcări ale tratativelor de pace de la Versailles-Washington, la 23 august 1939 s-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a deschis porţile celui de-al doilea război mondial.

     Din punctul nostru de vedere, al evoluţiei hărţii etnico-demografice a României, în anul 1940, pactul din 23 august 1939 şi, mai ales, revizuirea lui în noiembrie 1939 au avut implicaţii tragice.

Încă de la 23 august 1939, clarvăzătorul premier român Armad Călinescu nota în jurnalul său “Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic: Socotesc situaţia foarte gravă! S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”. Conducătorul guvernului român, care va sfârşi asasinat la 21 septembrie 1939, s-a vădit un om cu o intuiţie politică remarcabilă. La 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S. la Moscova, V.M. Molotov a declarat că o ţară cu care U.R.S.S. nu a încheiat un pact de neagresiune este România. Situaţia se datora numai nerezolvatei probleme a Basarabiei a cărei unire cu Ţara, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Stalin nu voia s-o recunoască. Imediat au început presiunile concertate ale Moscovei asupra Bucureştilor.

Ele au avut loc în condiţiile ofensivei reuşite a celui de al treilea Reich împotriva Franţei, ale renunţării guvernului român, prezidat de Ion Gigurtu, la garanţiile oferite de Franţa şi de Anglia şi, în fine, ca  noutate documentară, în clipa de faţă, ale sprijinului necondiţionat oferit Moscovei de Berlin, credincios pactului de la 23 august 1939.

Punctul culminant al presiunilor sovietice asupra românilor a fost atins la 26 iunie 1940, orele 22, când reprezentantului diplomatic al României la Moscova, Gh. Davidescu i s-a înmânat un ultimatum prin care se cerea ca, în termen de 3 zile, să se cedeze U.R.S.S.-ului Basarabia ca fostă parte integrantă a Rusiei Sovietice “…populată în special de ucrainieni”.

Drept „despăgubire”, după cum se exprimă comunicatul Molotov, pentru că România ocupase şi deţinuse 22 de ani Basarabia, trebuia cedată U.R.S.S.-ului Bucovina de nord, adică regiunea Cernăuţi şi, suplimentar, ţinutul Herţa.

     În cadrul consiliilor de coroană convocate de regele Carol al II-lea, dintr-un total de 26 prezenţi, numai 6 membrii – N. Iorga, Şt. Ciobanu, V. Iamandi, E. Urdăreanu, S. Dragomir, T. Pop – s-au pronunţat ferm împotriva cedării de teritorii U.R.S.S., cerând să se ajungă până la luptă armată dacă va fi cazul. Alt element nou, rezultat din stenogramele inedite ale guvernului, constă în relevarea opoziţiei premierului Ion Gigurtu la cesiuni teritoriale.

El s-a referit, expressis verbis la Bucovina asupra căreia ruşii nu puteau invoca nici măcar prtextul unei ocupaţii anterioare, aceasta fiind smulsă prin forţă Moldovei de Imperiul romano-german în 1775 şi deţinută de Habsburgi până în 1918. Numai intervenţia regelui la presiunea ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius, l-a determinat pe premier să-şi schimbe atitudinea.

     La 28 iunie 1940, României i s-au luat Basarabia cu o suprafaţă de 44.500 km pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 suflete, dintre care 62 la sută erau români şi Bucovina de Nord cu ţinutul Herţia, cu o arie de peste 6.300 km pătraţi şi o poulaţie de circa 500.000 suflete.

 

 

 

 

     Discutând problema componenţei etnice a populaţiei din Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, profesorul Vladimir Trebici a conchis că numai aparent se poate afirma că acolo a existat o populaţie majoritară ucraineană, deoarece, în realitate, cifrele indică – aici intervine o altă noutate – că erau numeroase sate ucrainizate ai căror locuitori ştiau că erau şi se declarau de origine română. Fiind un studiu nefinalizat, nu ne este posibil să avansăm procente absolute astfel încât ne menţinem în stadiul unei aproximaţii relative.

     După acest prim act de modificare brutală, nejustificată, a hărţii etnodemocratice a României, s-a permis statelor vecine mai mici, cu obiective revanşarde mari, să emită şi să-şi materializeze pretenţiile – Ungaria a reluat vehement contestarea tratatului de pace semnat la Trianon şi a cerut României să-i cedeze Transilvania, în sensul cel mai larg al noţiunii, iar Bulgaria a pretins Dobrogea.

     După tratativele de la Turnu-Severin (16-24 august 1940) între Valer Pop şi András de Hory, terminate fără rezultat deoarece ungurii nu au avut argumente etnodemografice, politice şi culturale peremtorii, Budapesta a cerut ajutorul Berlinului şi al Romei. Din nou intervine o noutate documentară: ea a primit şi sprijinul nesperat al Moscovei.

Ca urmare, s-a convocat conferinţa de la Viena în zilele de 29-30 august 1940, acolo unde trebuiau să participe delegaţiile României, Ungariei, Germaniei şi Italiei, pentru a discuta revizuirea hărţii etnico-demografice a României şi problema Transilvaniei.

Delegaţia română a fost condusă de ministrul afacerilor străine, Mihai Manoilescu, avându-l ca expert principal în probleme etnodemografice pe Anton Golopenţia.

Este astăzi unanim recunoscut că discuţiile de la Viena s-au transformat într-un dictat antiromânesc sprijinit de concentrări de trupe germane şi sovietice la frontierele României. Argumentele solide prezentate de Anton Golopenţia nu au fost luate în seamă, iar unele nu mai pot fi reconstituite total astăzi, deoarece arhiva lui s-a pierdut, el însuşi pierind în condiţii tragice.

S-a folosit expresia “argumentele nu pot fi reconstituite total” deoarece s-a reuşit să se regăsească o parte a schiţelor hărţilor demografice folosite la Viena, la executantul lor, octogenarul geograf Nicolae Economu.

Relaţiile etno-demografice au fost sfidate de cei care au prezentat noua hartă a Ungariei la Viena, făcându-l pe Mihai Maniolescu să leşine când a văzut-o şi pe Anton Golopenţia să declare lui Mircea Eliade, la revenirea la Bucureşti “dacă nu aş avea copii, m-aş sinucide”.

     Sentimentele lor au fost împărtăşite de toţi românii deoarece, fiecare avea în familie cel puţin un membru care se jertfise în anii războiului de reîntregire a ţării, între 1916-1918, pentru eliberarea şi unirea Transilvaniei cu România.

Astfel au fost atunci răpiţi României, 43.492 km pătraţi din nordul Transilavaniei, cu o populaţie de 2.609.000 suflete.

Anuarul Statistic arată clar că, la 1 ianuarie 1940, în acea zonă locuiau 50,2 la sută români şi numai 37,1 la sută unguri, secui şi maghiarizaţi, deci nu a existat nici o justificare etnico-demografică, aşa cum s-a căutat să se susţină de către revizioniştii unguri.

     În fine, concomitent cu dictatul de la Viena, s-au purtat discuţii la Craiova, finalizate la 7 septembrie 1940, printr-o nouă modificare a hărţii etnodemografice a României. Atunci, fără o justificare etnodemografică, Bulgaria, cu sprijin german, italian, sovietic şi maghiar, a rupt din trupul României Cadrilaterul, adică judeţele Durostorum şi Caliacra, cu o suprafaţă de 6.921 km pătraţi şi o populaţie de 410.000 locuitori.

Fiind pierdute sau inaccesibile documentele din arhivele referitoare la populaţia judeţelor Durostorum şi Caliacra, se poate face numai o apreciere aproximativă pe baza Anuarului Statistic din 1940, afirmându-se că acolo românii reprezentau circa 51 la sută din total, restul fiind greci, turci, găgăuzi, ţigani, bulgari.

     Astfel, în mai puţin de trei luni, între 26 iunie şi 7 septembrie 1940, harta etnodemografică a României s-a schimbat prin pierderea unei suprafeţe de 100.913 km pătraţi adică 33,8 la sută din totalul naţional al ţării şi a 6.777.000 locuitori reprezentând 33,3 la sută din populaţie la 1 ianuarie 1940.

 

 

În cifrele absolute se indică o scădere a numărului locuitorilor de la 20.088.968, câţi erau la 1 ianuarie 1940, la 13..311.969 suflete, dar şi o întărire a componenţei naţionale – 11.380.000 adică 85,6 la sută erau români, şi numai 536.000, adică 4 la sută maghiari, 525.000, adică sub 4 la sută germani, 328.968, adică 2,4 la sută evrei, 75.000, adică 0,6 la sută ruteni, ucrainieni şi ruşi, 17.000, adică 0,1 la sută bulgari etc.

     Cum a fost privită şi ce rezultate a avut noua hartă etnico-demografică a României?

     Nu se va stărui asupra manifestaţiilor de mulţumire din Ungaria şi Bulgaria către Germania şi aliaţii ei, nici asupra demonstraţiilor de protest ale românilor din toate pământurile rupte de patria mamă şi ale celor de acasă, căci ele sunt cunoscute.

Pe baza unor documente inedite se va releva starea de spirit a conducătorilor politici şi a românilor conştienţi de realitatea nou apărută în sud-estul Europei în vara anului 1940: datorită intervenţiei brutale a marilor puteri, România nu mai era cel mai mare şi mai puternic stat din această zonă a pământului lui Jaffet.

Exprimând gândurile celor care au înfăptuit raptul, Hitler i-a declarat lui Sztoyai, la 10 septembrie 1940, că n-a fost uşor să fie siliţi românii să cedeze un teritoriu atât de mare, “dar.. dacă puterile Axei pierd războiul… aceste revizuiri devin nule”.

Conştienţa Führerului asupra fragilităţii acestor acte dictatoriale, împărtăşită şi de guvernanţii celorlalte state participante la raporturile teritoriale, se baza pe o realitate. Se ştia din toate rapoartele secrete ale observatorilor diplomatici de pe pământurile româneşti, că românii priveau cesiunile teritoriale numai ca pe nişte acţiuni temporare.

     Istoria a arătat că românii au avut dreptate să considere că atunci nu s-a rezolvat problema naţională. Între 31 august şi 25 octombrie 1944, trupele române au făcut din nou ca pământul Transilvaniei să fie udat de mai mult sânge românesc decât de apa ploilor, dar au realizat, prin acest sacrificiu, o primă şi parţială revenire la harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940.

În ceea ce priveşte restul teritoriilor pierdute, dacă a fost şi este îndreptăţită credinţa Românilor în România Mare, ne-o va arăta evoluţia evenimentelor viitoare!

 

Dr. Radu-Ştefan Vergatti

http://www.dacoromania-alba.ro/