CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

FRĂȚIA CRIMINALĂ DINTRE GESTAPOUL NAZIST și POLIȚIA POLITICĂ SOVIETICĂ NKVD

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru stalin si hitler photos

 

 

 

 

 

  URSS, despre care, în perioada sovietică am învăţat că a eliberat lumea de urgia nazistă, a fost de fapt un stat care, alături de Germania lui Hitler, a pus bazele înrobirii naţiunilor, proiect ce nu a reuşit în totalitate, din cauza mai multor factori care au dus, ulterior, la destrămarea imperiului sovietic.

În contextul în care Moscova continuă până astăzi să-şi trâmbițeze rolul salvator al Europei, este important sa se stie  că URSS şi Germania fascistă au fost extrem de apropiate ca valori şi interese în prima jumătate a sec XX, şi că aceste două state totalitare au colaborat  fructuos, până în momentul în care Germania a atacat URSS.

Stalin, principalul redactor al Pactului germano-sovietic

 

    Dramatica cronică a încheierii Tratatului de neagresiune dintre URSS şi cel de-al treilea Reich, din 23 august 1939, tratat cu consecinţe tragice pentru multe alte state din Europa şi, în mod special, pentru Polonia, România şi Ţările Baltice, a fost prezentată pe larg de istoricii români și străini.

Istoria acestui tratat a devenit în prezent cunoscută, după ce culisele redactării fiind zeci de ani,  până de curând,  misterioase.

 Criminalul Lavrenti Beria, prezentat de Stalin președintelui american Roosevelt (la Yalta) cu fraza “este Himmler al nostru”, a fost câinele de paza cel mai fidel al dictatorului sovietic.

El, Beria, a fost  responsabil personal pentru milioane de execuții și deportari în masă.

Nici un oficial comunist sovietic sau de alta naționalitate, nu a recunoscut însă vreodată ca între Gestapoul lui Hitler si NKDV-ul lui Stalin și Beria au existat legături strânse și întâlniri de lucru periodice.

Începutul colaborării dintre  Gestapoul german și  NKVD-ul sovietic datează din 1938, adică înainte de semnarea Pactului tâlhăresc secret Ribbentrop – Molotov, la 23 august 1939 .

 

 

 

 

Imagine similară

 

Foto: 1939 – Soldații germani înlătură după invazie, însemnele poloneze ale fostei  granițe dintre Germania și Polonia

Imediat după semnarea Pactului din 1939, Germania lui Hitler a invadat Polonia, urmată la câteva zile la 17 septembrie de către Uniunea Sovietică, această țară fiind împărțită după ocuparea sa între cei doi agresori.

În orașul Brest, s-a desfășurat pe 23 septembrie 1939,  o paradă comună a victoriei germano-sovietice asupra Poloniei.

După câteva zile, pe 28 septembrie 1939, la Moscova  fost semnat un tratat privind frontierele și prietenia celui de-al treilea Reich cu URSS , în baza căruia s-a făcut partajarea teritoriului Poloniei între cele două state agresoare.

Granițele dintre cei doi aliați au fost stabilite pe linia San , Bug , Narew și Pisa .

Anexele secrete la acest tratat prevedeau cooperarea dintre Gestapo și NKVD în combaterea organizațiilor poloneze de rezistență :

„Ambele părți nu vor tolera pe teritoriile lor nici o formă de propagandă poloneză care se referă la teritoriile celeilalte părți, vor suprima toate încercările de a se face o astfel de propagandă și se vor informa reciproc în legătură cu măsurile adecvate în acest scop. „

Această înțelegere a devenit baza pentru cooperarea dintre polițiile și forțele de securitate ale celor doi ocupanți, modalitățile de acțiune în comun făcând obiectul a patru conferințe tematice, care au avut loc între anii  1939 -1941 în Brest, Przemyśl , Zakopane și Cracovia .

Atât Himmler cât și Beria, capii celor două organizații criminale, au avut obiective comune cu privire la soarta Poloniei și drept urmare, colaborarea dintre organele de represiune ale celor două imperii totalitare s-a intensificat,  forțele germane și sovietice de ocupație  făcând schimburi de informații cu privire la operațiunile lor în Polonia ocupată.

Potrivit unor documente din arhiva filialei NKVD- ului (ulterior KGB) din RSS Ucraineană, declasificate de Guvernul Ucrainei în 2015,  la respectivele conferințe comune, NKVD a fost reprezentat de mai mulți ofițeri superiori, în timp ce Germania a trimis un grup de experți din Gestapo.

Astăzi se știe că naziștii germani au colaborat cu NKVD- ul sovietic în vederea exterminării națiunii poloneze, conferințele comune ale Gestapo-ului și ale NKVD au reprezentând efectiv o expresie a cooperării de anvergură dintre cei doi dictatori – Hitler și Stalin.

Imagini pentru Europa de Est în anii 1939-1940. photos

Europa de Est în anii 1939-1940.

Prima întâlnire între  între reprezentanții Gestapo și NKVD a avut loc, potrivit rapoartelor, la 27 septembrie 1939 in localitatea Brest în Belarus , chiar în timp ce unele unități ale ale armatei poloneze luptau încă împotriva invadatorilor germani si sovietici.

Atât șefii Gestapoului , cât șcei ai NKVD se așteptau la apariția unei mișcări de rezistență în Polonia și au discutat modalitățile de combatere în comun a activităților clandestine ale polonezilor. S-a decis internarea în masă a soldaților polonezi  prizonieri și  trecerea la execuții  extrajudiciare de-a lungul întregului teritoriu ocupat.

Imediat după întâlnire, NKVD-ul sovietic a început să ia măsurile care au condus la masacrul barbar de la Katyn, comis  în primăvara anului 1940.

Rezoluțiile conferinței au fost concretizate  în Tratatul germano-sovietic de prietenie, cooperare și demarcare a frontierei semnat la 28 septembrie 1939 de către URSS și Germania nazistă.

A doua conferință  

Această întâlnire a avut loc la sfârșitul lunii noiembrie 1939, probabil în Przemysl un oraș care a rămas împărțit în zonele de ocupație germane și sovietice între septembrie 1939 și iunie 1941. Pe lângă discuțiile privitoare la lupta împotriva rezistenței poloneze, sovieticii și germanii au discutat despre schimbul de prizonieri de război polonezi.

În plus, au început primele convorbiri referitoare problemele ridicate de ocuparea Poloniei.

Protocolul secret germano-sovietic privind granițele și tratatul de prietenie, dintre naziștii germani și bolșevicii sovietici, prevedea printre altele că: 

„Ambele părți nu vor tolera pe teritoriile lor nici o agitație poloneză care să afecteze teritoriul celeilalte părți. Ei vor suprima pe teritoriile lor orice început de agitație și se vor informa reciproc despre acțiunile luate în acest scop „.

A treia conferință 

Aceasta este cea mai cunoscută și a început în sudul Poloniei la  Zakopane, în Munții Tatra, pe 20 februarie 1940 în vila „Pan Tadeusz“ situată la Droga do Bialego, în apropiere de valea Dolina Bialego.  Partea germană a fost reprezentată de Adolf Eichmann  și un funcționar numit Zimmermann, care mai târziu a devenit șeful districtului Radom, pe teritoriul Guvernământului General al Poloniei ocupate de Germania.

Clădirea din  Zakopane, fost sediu al Gestapo cu camere de tortură în subsol

Delegația sovietică a fost condusă de Grigorii Litvinov .

Potrivit unor surse,  unul din rezultatele acestei conferințe a fost planul  Ausserordentliche Befriedungsaktion (Acțiunea extraordinară de pacificare) care prevedea acțiuni de eliminare a intelectualității din Cracovia, o operațiune specială în care germanii au arestat 183 de profesori din universitățile locale și i-au trimis în lagărele de concentrare.

În același timp partea sovietică a propus transferarea în Germania a ofițerilor polonezi aflați în URSS, dar a fost refuzată. Ulterior,  mii de ofițeri prizonieri polonezi au fost împușcați de NKVD  la Katyn (masacrul de la  Katyn).  

 

A patra conferință 

A patra și ultima întâlnire a avut loc în martie 1940, la Cracovia (conform unor istorici respectiva întâlnire ar fi  făcut parte din conferința de la Zakopane).

Acest eveniment a fost descris de generalul , Tadeusz Bor-Komorowski , comandantul Armiei Krajowa , în cartea sa ” Armia Podziemna ” (” Armata secretă „), în care este descris   modul în care o delegație specială a NKVD a venit la Cracovia, pentru a discuta cu Gestapo cum să acționeze împotriva rezistenței poloneze.

Discuțiile au durat câteva săptămâni.

 Sovieticii și comisii germane  au abordat atunci  problema refugiaților din cele două teritorii ocupate, subiectul discuției fiind  „schimbul de refugiați”.

Naziștii germani au colaborat cu NKVD- ul sovietic în vederea exterminării națiunii poloneze, conferințele comune ale Gestapo-ului și ale NKVD au reprezentând efectiv o expresie a cooperării de anvergură dintre cei doi dictatori – Hitler și Stalin pentru atingerea acestui obiectiv.

Istoricul britanic George Watson de la Universitatea din Cambridge consideră că soarta ofițerilor polonezi în captivitatea sovietică a fost hotărâtă la această conferință comună a NKVD – ului și Gestapo – ului.

Domeniul de aplicare al cooperării  a inclus:

  • Schimbul de informații între URSS și cel de-al Treilea Reich despre acțiunile conspirative  poloneze îndreptate împotriva ocupanților ruși și germani.

  • Eliminarea elitei conducătoare poloneze și a inteligenței poloneze.

  • Măsuri de deznaționalizare a  polonezilor , în scopul de a priva de identitate națională populația majoritară în Polonia ocupată și includerea populației de naționalitate poloneză  în politicile de germanizare și rusificare a populației de pe acest teritoriu.

Efectele cooperării sovieto-german pentru polonezi  

Germanii au inclus  Polonia în așa-numitul ” Plan general estic”un plan minuțios de germanizare și eliminare a populației poloneze. Efectul direct al cooperării dintre Gestapo și NKVD a fost schimbul de informații despre personalitățile reprezentative ale intelighenției poloneze.

Aceste date au fost folosite pentru a organiza masacre sistematice a intelectualilor prin așa numitele acțiuni  “extraordinare de inspecție” , în care au fost  exterminați mai mult de 8 mii dintre cei mai importanți  reprezentanți ai inteligenței poloneze din diverse regiuni ale țării.

Obiective similare au fost aplicate pe scară largă de sovietici, în zonele ocupate de  sovietici.

În memoriile sale NS Hrusciov remarca faptul că Serov, [în acel moment, șeful NKVD ucrainean]  a stabilit contacte cu Gestapo-ul. Reprezentantul Gestapo-ului a sosit oficial prin acord reciproc la Lviv cu agenții săi … Potrivit lui Hrusciov, pretextul a fost „schimbul de oameni” între noi și Germania „

 În Cartea amintirilor lui Tadeusz Komorowski ” Armia Podziemna „, scrisă în Marea Britanie și publicată în 1951 în SUA, găsim  următoarea afirmație:

„În martie 1940, am primit vestea că o delegație specială a NKVD a sosit la Cracovia, unde urma să discute cu  Gestapo-ului măsurile  împotriva rezistenței poloneze. NKVD era deja conștient de existența unei organizații centralizate, gestionată dintr-un singur loc. Negocierile de la Cracovia au durat câteva săptămâni ” , scrie https://en.wikipedia.org/wiki/Gestapo%E2%80%93NKVD_conferences

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/28/de-ce-istoria-trebuie-sa-l-plaseze-pe-stalin-alaturi-de-hitler-iar-mitul-eliberarii-europei-de-catre-urss-este-un-fals-propagandistic/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/30/fratia-de-arme-sovieto-nazista-parade-militare-comune-naziste-in-polonia-cotropita-galerie-foto-si-video/

 

 

 

15/05/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

DE CE ISTORIA TREBUIE SA-L PLASEZE PE STALIN ALATURI DE HITLER, IAR MITUL “ELIBERARII” EUROPEI DE CATRE URSS ESTE UN FALS PROPAGANDISTIC

Mitul „URSS – eliberatorul Europei” este un fals sau de ce Stalin trebuie plasat alături de Hitler, Mussolini şi Hirohito

 

  URSS, despre care, în perioada sovietică, am învăţat că a eliberat lumea de urgia nazistă, a fost de fapt un stat care, alături de Germania lui Hitler, a pus bazele înrobirii naţiunilor, proiect ce nu a reuşit în totalitate, din cauza mai multor factori care au dus, ulterior, la destrămarea imperiului sovietic. În contextul în care Moscova continuă până astăzi să-şi asume rolul salvator al Europei, este important sa se stie  că URSS şi Germania fascistă au fost extrem de apropiate ca valori şi interese şi că aceste două state agresoare au colaborat  fructuos, până în momentul în care Germania a atacat URSS.

 

Stalin, principalul redactor al Pactului germano-sovietic

 

    Dramatica cronică a încheierii Tratatului de neagresiune dintre URSS şi cel de-al treilea Reich, din 23 august 1939, tratat cu consecinţe tragice pentru multe alte state din Europa şi, în mod special, pentru Polonia, România şi Ţările Baltice, a fost prezentată pe larg cititorilor revistei noastre în nr. 12/1989 şi 8/1992.

Magazin istoric a avut întâietatea în presa română de a aduce cele mai complete informaţii istorice, atât asupra negocierilor propriu-zise, cât şi asupra negării cu înverşunare de către conducerea sovietică, până la Mihail Gorbaciov, a existenţei protocolului secret, care a lovit puternic interesele suveranităţii şi integrităţii celor cinci ţări menţionate.

    Dacă istoria acestui tratat a devenit în prezent cunoscută, culisele redactării sale aveau până de curând o alură misterioasă. Iată însă că accesul revistei “Novoe vremea” la arhiva personală a lui Stalin, aflată în Fondul preşedintelui Federaţiei Ruse, ridică încă un văl. Ea ne introduce în secretele intimităţii elaborării nefastului document, de la a cărui semnare se vor împlini în curând 60 de ani.

Profesorul Lev Bezâmenski, de la Academia de Ştiinţe Militare de la Moscova, unul dintre cei mai străluciţi analişti sovietici şi comentatori de politică internaţională, bine cunoscut de aproximativ patru decenii pentru reportajele şi comentariile sale din presa rusă şi internaţională, dezvăluie misterele protocoalelor secrete.

 

Molotov refuză ideea, dar o ţine minte

 

 

    Părintele formulei „protocoale secrete”, afirmă profesorul rus, poate fi socotit Karl Schnurre, un diplomat german cu vechi state, specialist în relaţiile economice cu Europa de Răsărit şi şef al secţiei respective din Ministerul de Externe al Reichului. Schnurre a fost figura centrală în tratativele din 1939 dintre Germania şi Uniunea Sovietică, în probleme economice şi de credite, care au devenit în fapt acorduri politice între Stalin şi Hitler.

    Se ştie că înţelegeri politice ca atare nici nu au existat. Diplomaţia stalinistă purta în acel moment convorbiri oficiale cu Anglia şi Franţa. Cu Germania, Moscova derula numai tratative economice. Încă din primăvara anului 1939, Berlinul încercase însă, în repetate rânduri, să abordeze aspectul îmbunătăţirii relaţiilor politice cu Kremlinul, dar acesta din urmă lăsa impresia că nu are deloc de gând să răspundă la aceste avansuri. Înalţii funcţionari sovietici ascultau atent, dar nu replicau, ceea ce îl exaspera pe Ribbentrop. La sugestia ministrului său de Externe, Schnurre l-a întrebat pe însărcinatul cu afaceri sovietice la Berlin, Gheorghi Astahov, dacă nu ar trebui ca la viitorul acord comercial de credit să fie adăugat un pasaj despre dorinţa ambelor părţi de a-şi îmbunătăţi în general relaţiile dintre ele, nu numai cele economice, şi dacă nu s-ar putea formula această dorinţă într-un „protocol secret” special.

    Astfel, la 3 august 1939, s-au rostit pentru prima oară, precizează Lev Bezâmenski, cuvintele fatidice „protocol secret”. Astahov s-a grăbit să comunice propunerea la Moscova, lui Molotov, iar acesta l-a informat pe Stalin.

Patru zile mai târziu, pe 7 august, Astahov a primit răspunsul: să-i transmită lui Schnurre un… refuz categoric.

Molotov socotea total deplasată o trimitere la politică într-un document eminamente economic, iar un protocol secret la un acord de credit este un nonsens. Dar ideea nu a uitat-o.

 

 

 

 

„Sindromul antienglez”

    Avansurile diplomaţiei germane nu erau deloc întâmplătoare, subliniază istoricul rus: să amintim că, la 10 martie acelaşi an, la Congresul XVIII al P.C. (b) al Uniunii Sovietice, deci cu cinci luni în urmă, Stalin afirmase că progresul sovietic de politică externă era îndreptat nu atât împotriva Germaniei, cât împotriva acelor politicieni imperialişti care încearcă să atragă URSS în război şi să scoată castanele din foc „cu mâna altuia”. Era vorba, evident, despre Anglia şi Franţa.

    Hitler interpretase cuvântarea lui Stalin ca o posibilă schimbare în tonul relaţiilor sovieto-germane. În noaptea de 23 spre 24 august, când, în tratativele de la Kremlin cu Ribbentrop, a survenit o pauză (se aştepta răspunsul lui Hitler la cererile lui Stalin) ministrul german i-a spus lui Stalin cum „decodificase” şeful său declaraţia din martie.

 

Liderul sovietic a răspuns fără echivoc: „Aceasta şi fusese intenţia”.

    În general, era gata de intuit intenţiile lui Stalin. De aceea, sunt cu atât mai interesante câteva însemnări manuscrise ale lui Andrei Jdanov, la vremea aceea secretar al C.C. al P.C. (b) al Uniunii Sovietice, membru al Biroului politic şi, totodată, cel care se ocupa în acea vreme de cuvântările dictatorului.

Notele sale, despre care ştim doar că datează din 1939, sunt fie jaloanele viitoarelor cuvântări, fie mai probabil ce îşi însemnase el dintr-o întrevedere cu Stalin.

Aşadar, oricât ar fi ele de eliptice, să încercăm să le citim cu atenţie:

„Tigrii şi stăpânii lor”; „Stăpânii au îndreptat tigrii spre Răsărit”; „Sifilitica Europă”; „Anglia, duşmanul de profesie al omenirii şi securităţii colective”; „De îndreptat cuşca spre englezi”; „Să nu-i crezi pe cei umiliţi”; „Drang nach Osten, o găselniţă engleză”; „De îndreptat tigrii contra Angliei”; „Comunismul şi fascismul sunt urâte în egală măsură”; „Pentru bani”; „Nu se face economie de mijloace pentru discreditarea Uniunii Sovietice”; „A deturna războiul spre Răsărit înseamnă a-ţi salva pielea”; „Despre Germania şi politica ei”; „Oare nu poţi să te înţelegi cu Germania?”; „Rusia, cel mai bun client; Cum să nu te înduioşeze sufletul german?”; „Hitler nu înţelege că i se pregăteşte un cuţit în spate, că este un nonsens să se epuizeze în Răsărit”; „Să se îndrepte spre Apus”; „Drang nach Osten a costat deja Germania multe victime”; „Să ne înţelegem cu Germania”; „Despre starea de spirit din Germania”; „În Germania există simpatii pentru poporul şi armata rusă”.

    Oricui i-ar fi aparţinut aceste fraze, lui Stalin sau lui Jdanov, ele redau atmosfera de la Kremlin, în prima jumătate a anului 1939.

Vechiul „sindrom antienglez” de care suferea Stalin, bine fixat din anii ‘20, era încă puternic, mai puternic decât ideea securităţii colective.

El se gândea chiar să folosească Germania împotriva acestui „duşman de profesie al omenirii”, Anglia.

 Sub acest aspect, intenţiile conducerii germane şi sovietice coincideau clar: tratativele comerciale şi de credit, începute în ianuarie 1939, puteau lămuri cum stăteau, de fapt, lucrurile.

Schnurre raporta lui Ribbentrop despre poziţia diplomaţilor sovietici, iar de cealaltă parte, Astahov şi reprezentantul comercial sovietic Babarin întocmeau rapoarte pentru Molotov, Mikoian şi chiar Stalin. Astahov era un diplomat abil, foarte cultivat, care cunoştea bine limba germană. Pe informările lui se putea pune baza.

    Stalin cunoştea preţul propus de Hitler pentru acord: renunţarea la pretenţii asupra Ucrainei, împărţirea sferelor de influenţă de la Marea Baltică şi Marea Neagră (inclusiv împărţirea Poloniei şi renunţarea URSS la regiunea baltică), acordul privind cererile sovietice de livrări pentru armata roşie şi industria de apărare, medierea şi îmbunătăţirea relaţiilor URSS cu Italia şi Japonia.

    Arhiva lui Stalin mai lămureşte un aspect al „tehnologiei” alianţei Hitler-Stalin: momentul exact când liderul de la Kremlin s-a hotărât să se ocupe serios de viitoarea tranzacţie.

La sfârşitul lui mai 1939, Stalin ceruse Comisariatului poporului pentru afaceri externe toată documentaţia privind tratatele sovieto-germane din 1926, 1931 şi confirmarea ultimului de către Hitler, din 1933. Aşadar, Stalin şi ministrul său de Externe erau foarte bine pregătiţi când, pe 15 august, ambasadorul german Friedrich von Schullenburg, într-o discuţie cu Molotov, a expus reprezentările guvernului său privind un nou acord.

    În opinia germană, documentul urma să aibă numai două puncte: 1) Germania şi URSS nu vor intra în război una contra celeilalte şi nu vor folosi forţa; 2) acordul intră în vigoare imediat după semnare şi este valabil 25 de ani.

Delegaţiile militare engleză şi franceză, aflate la Moscova, au părăsit oraşul pe 17 august, fără nici un rezultat concret. Dar, concomitent, diplomaţia sovietică s-a dovedit foarte activă faţă de Germania.

Într-un memorandum, emis în aceeaşi zi, se preciza că Stalin şi Molotov au propus… un protocol special secret la noul tratat.

 

 

Operaţia Weiss

 

Prin urmare, ideea lui Schnurre nu se pierduse. Fusese plagiată de Stalin.

 

 

  

  Peste alte două zile, pe 19, Schullenburg a primit textul rusesc al pactului: două pagini, întocmite de Comisariatul poporului pentru afaceri externe (NKID) şi conţinând deja cinci puncte, iar la post-scriptum – viitorul protocol secret.

Faţă de propunerile germane, acordul urma să fie valabil 5 ani, nu 25. În caz de agresiune asupra uneia dintre ţări, se precizau comportarea celeilalte şi în situaţia unor divergenţe – mecanismele de consultare dintre ele.

Aşadar, partea sovietică conferise un plus de soliditate documentului. Stalin rescrisese, de fapt, toate punctele documentului şi avansase formula unui post-scriptum pentru înţelegerile din cadrul unor convorbiri confidenţiale.

    Evident, principiul neagresiunii reciproce era o normă obişnuită în practica tratatelor. Dar ambele părţi înţelegeau perfect că era vorba prea puţin despre „agresiune sau neagresiune”.

Stalin nu era atât de naiv să creadă că autorul lui Mein Kampt ar fi putut fi oprit în planurile lui atât de îndrăzneţe.

Iar Hitler nu avea în vedere o agresiune sovietică, după epurările făcute de Stalin în armată.

Pe 10 mai, îi chemase la reşedinţa sa de la Berchtesgaden pe diplomaţii germani şi îi întrebase direct ce cred despre o asemenea perspectivă.

 Era vorba despre cu totul altceva: atacul Wehrmachtului asupra Poloniei trebuie „să beneficieze” de neutralitatea sovietică, or, acest subiect nu putea fi abordat în scris, iar într-un tratat – cu atât mai puţin.

În timpul tratativelor însă, el fusese abordat. Partea sovietică a fost bine informată despre pregătirile militare pentru operaţia „Weiss”.

    În arhivele lui Stalin s-a găsit o telegramă a lui Ribbentrop prin care în seara de 31 august, acesta îl informa pe conducătorul sovietic despre agresiunea asupra Poloniei: „Armata germană se află în campanie”, se încheia nota ministrului.

 

 

Pentru a prinde ediţiile de dimineaţă

 

 

    De remarcat, subliniază Lev Bezîmenski, că proiectul tratatului întocmit de Comisariat şi expediat deja la Berlin, nu îl satisfăcuse deloc pe liderul de la Kremlin.

Cele două pagini ale proiectului sunt încărcate cu însemnări şi corecturi de veritabil corector. El nu a „cruţat” proiectul german.

În primul rând, a respins noul preambul, cu tonul lui emfatic. şeful Secţiei Tratate din Ministerul de Externe german, Friedrich Gauss, declara: „în proiectul pregătit de mine, dl Ribbentrop introdusese în preambul formulări suplimentare privind caracterul prietenesc al relaţiilor germano-sovietice.

Dl Stalin a obiectat că guvernul sovietic nu se poate prezenta subit în fata opiniei publice cu mărturii ale prieteniei germano-sovietice. Aceste expresii au fost fie eliminate, fie modificate”.

    Stalin a operat şi alte corecţii, de data asta concesive: a mărit valabilitatea tratatului de la 5 la 10 ani (până la 25, cum propuseseră iniţial germanii, mai era).

Dar Hitler avea prea mare nevoie de acest tratat pentru a nu-l accepta, chiar şi cu aceste modificări.

    Din păcate, în arhiva lui Stalin nu s-a păstrat ciorna Protocolului adiţional secret, care a înlocuit post-scriptumul. Probabil că actul a fost elaborat la masă, în cabinetul lui Molotov şi, aşa cum va declara el mai târziu, „în mare grabă”.

    Vladimir Pavlov, translatorul lui Stalin, îşi amintea că discuţia liderului sovietic cu Ribbentrop a început abrupt cu subiectul delimitării sferelor de influenţă. Germanii propuneau ca linia de demaraţie să treacă prin Polonia, pe Vistula şi Nerva, prin Ţările Baltice, pe Dvina, iar Lituania şi partea de vest a Letoniei să rămână Germaniei. Stalin nu a fost de acord.

A pretins pentru URSS porturile letone care nu îngheţau, Liepaia şi Ventspils. Cum Ribbentrop nu avea împuterniciri pentru a trata aceste probleme, a cerut, printr-o telegramă cifrată, acordul lui Hitler.

Era 23 august 1939, ora 22.05, ora Moscovei. La ora 1.00 a sosit răspunsul telefonic de la Berlin: „Da, sunt de acord, adică se poate semna”. Ceea ce s-a şi făcut la ora 2.30, deja pe 24 august. Pentru a prinde ediţiile de dimineaţă ale ziarelor, protagoniştii momentului au hotărât să se dea publicităţii data de 23 august.

 

 

Consultări până în ultima clipă

 

    Paradoxal, protocolul născut în aceste chinuri politice nu a fost respectat. Nu a trecut nici o lună şi, la 15 septembrie, Stalin i-a propus lui Hitler o nouă înţelegere.

El a realizat că pentru armata roşie (apoi, puterea sovietică) este periculos să avanseze atât de departe în interiorul Poloniei înfrânte.

În schimb, era mult mai important să primească toate Ţările Baltice, adică să scoată Lituania din sfera germană.

    A propus atunci un schimb: armata roşie nu intra în voievodatele Varşovia şi Lublin, Wehrmachtul nu intra în Lituania. Hitler a consimţit, deşi trecerea oficială a Lituaniei sub protectorat german era pregătită deja. La 17 septembrie 1939, armata roşie şi-a început marşul.

Pentru a confirma noua linie politică, Ribbentrop a sosit din nou la Moscova, pe 28 septembrie. S-a semnat atunci încă un tratat (De prietenie şi frontiere) şi, anexat la el, încă două protocoale secrete.

În plus, şi un comunicat oficial al celor două state privind războiul început la 3 septembrie.

    În acest ultim document, Stalin a intervenit. Ribbentrop propusese, ca de obicei, menţionează istoricul rus, formulări mult prea stufoase:

„Prin războiul pe care l-au declanşat, inamicii Germaniei urmăresc scopuri evident imperialiste, care constituie un pericol pentru alte popoare. Guvernul german şi guvernul sovietic, animate de hotărârea de a anihila împreună aceste scopuri imperialiste ale statelor răspunzătoare de continuarea războiului, vor menţine un contact permanent între ele”.

    Ceea ce lui Stalin i s-a părut prea mult. Practic, Ribbentrop ameninţa Anglia şi Franţa cu intrarea URSS în război de partea Germaniei.

Liderul sovietic a propus o variantă scurtă, scrisă de mâna lui Molotov şi descoperită acum de profesorul Bezâmenski: „Anglia şi Franţa poartă răspunderea pentru continuarea războiului, iar în acest cadru, Germania şi URSS vor menţine legătura între ele şi se vor consulta privind măsurile necesare pentru obţinerea păcii”.

    Cu aceste intervenţii munca de redactor a lui I.V. Stalin s-a încheiat. Iar la 22 iunie 1941, după cum scrie cu sarcasm istoricul rus, „Stalin nu a apucat să se consulte cu Hitler”.

    Noile dezvăluiri senzaţionale despre actul din 23 august 1939 confirmă până în cele mai mici detalii, implicarea lui Stalin nu numai ca principal autor politic şi moral, împreună cu Hitler, al documentului ce avea să traumatizeze grav viaţa atâtor popoare şi să altereze harta politică a continentului, ci şi ca redactor principal al versiunii lui finale, căreia i-a dat redactarea dorită de el. Un motiv în plus pentru judecarea istoriei. (Florentina DOLGHIN).

Culisele Pactului Ribbentrop-Molotov. Răpirea Basarabiei şi Bucovinei şi negocierile ruso-germane.

 

 

 

Cuvântarea lui Molotov din 29 martie 1940

 

 

 

    La 29 martie 1940, trei luni înaintea ultimatumului din 26 iunie 1940, adresat de URSS guvernului român, ministrul de Externe sovietic, Veaceslav Molotov, ţine un important discurs în faţa Sovietului Suprem, privind pretenţiile URSS, acum aliata Germaniei, faţă de România. Discursul a fost unul inedit şi vom vedea de ce. Iată pasajul cu privire la Basarabia:

    „Dintre statele vecine din sud pe care eu le-am menţionat, România este cea cu care noi nu avem un pact de neagresiune. Acest fapt se datorează existenţei unei dispute nerezolvate, şi anume problema Basarabiei, a cărei ocupare de către România, Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o niciodată, deşi noi nu am ridicat niciodată problema recâştigării Basarabiei prin mijloace militare. De aceea, nu există nici un temei pentru înrăutăţirea relaţiilor sovieto-române. Este adevărat că, de mult timp, noi nu avem un ministru plenipotenţiar în România, iar îndatoririle acestuia au fost îndeplinite de un însărcinat cu afaceri externe. Faptul acesta s-a datorat unor împrejurări specifice din trecutul apropiat”.

    Care sunt „împrejurările specifice”? Molotov se grăbeşte să le explice: „Dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă, atunci trebuie să reamintim rolul dubios pe care l-au jucat autorităţile române în anul 1938 în legătură cu Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România.

Este binecunoscut faptul că, ulterior, el a dispărut în împrejurări misterioase nu numai din incinta legaţiei, ci şi din România, şi nici până astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vreo informaţie autentică cu privire la dispariţia lui şi, mai mult, s-a sperat că noi vom crede că autorităţile române nu au nimic de-a face cu această afacere scandaloasă şi criminală.

Nu mai este nevoie să spunem că astfel de lucruri nu se întâmplă într-o ţară civilizată sau întru-n stat bine organizat în acest sens. În urma acestei afaceri, motivul pentru care am întârziat să numim un ministru al Uniunii Sovietice în România este cât se poate de clar. Este de presupus însă că România va înţelege că astfel de lucruri nu pot fi tolerate”.

    După cum se observă, Molotov pune cu ipocrizie neîncheierea unui tratat de neagresiune cu România nu pe seama ambiţiilor sovietice şi ale Kominternului, manifestate încă de la începutul anilor ’20, de acaparare a Basarabiei – pod strategic al sovieticilor spre Balcani şi sudul Europei – ci pe un incident diplomatic nefericit, în care România nu a avut, de altfel, nici un rol: dispariţia subită a ambasadorului sovietic Butenko la Bucureşti, în urma proceselor politice staliniste instrumentate la Moscova.

 

 

Ribbentrop salvează o parte din Bucovina românească

 

 

 

    La 23 iunie 1940, cu trei zile înaintea ultimatumului sovietic dat României, ambasadorul german la Moscova, Von Schulenburg, avertiza Berlinul: „Molotov mi-a făcut astăzi următoarea declaraţie: Rezolvarea problemei basarabene nu mai suferă nici o amânare.

Guvernul sovietic se mai străduieşte încă să realizeze o soluţionare paşnică a acestei probleme. Însă este hotărât să folosească forţa, în caz că Guvernul român refuză o înţelegere paşnică. Cererea sovietică se extinde, de asemenea, şi asupra Bucovinei, care are populaţie ucraineană”.

    Deoarece Bucovina românească nu fusese obiectul partajului oriental din „Pactul Adiţional Secret” germano-sovietic, von Schulenburg primeşte instrucţiuni pe 25 iunie 1940, cu o zi înaintea ultimatumului sovietic adresat României, să facă o declaraţie guvernului sovietic, în numele celui german, care la punctul 2 apreciază:

    „Revendicarea de către Uniunea Sovietică a Bucovinei constituie o noutate pentru noi. După cum se scrie, Bucovina a fost, în trecut, o provincie a Coroanei austriece şi este dens populată de germani. Germania este interesată, în mod deosebit, de soarta acestor Volksdeutsche”.

    Tot din instrucţiunile privind declaraţia ambasadorului german la Moscova, von Schulenburg, mai cităm: „Va rog să-i expuneţi din nou, în mod clar, domnului Molotov că noi avem un interes deosebit ca România să nu devină un teatru de război”.

    La 26 iunie 1940, ora 12.59 a.m., von Schulenburg telegrafiază la Berlin şi anunţă că în seara precedentă, la ora 21.00, îi prezentase lui Molotov declaraţia oficială a Guvernului german.

„I-am arătat lui Molotov că renunţarea de către Uniunea Sovietică la Bucovina, care nu a aparţinut niciodată nici măcar Rusiei ţariste, ar putea facilita în mod substanţial o soluţionare paşnică. Molotov a răspuns că Bucovina constituie ultima parte care mai lipseşte dintr-o Ucraină unificată şi, tocmai din această cauză, guvernul sovietic trebuie să acorde importanţa cuvenită rezolvării acestei probleme, în mod simultan cu problema Basarabiei.

Cu toate acestea, Molotov nu a exclus cu totul posibilitatea renunţării la Bucovina, în cursul negocierilor cu România”.

    Pe de altă parte, în cursul întrevederii cu ambasadorul von Schulenburg, Molotov a încercat un şantaj abil: „Molotov a menţionat că Guvernul sovietic îşi urmăreşte doar propriile interese şi nu are intenţia de a încuraja celelalte state (Ucraina, Bulgaria) să ceară anumite părţi în România”.

Un şantaj abil, pentru că dezmembrarea României era înscrisă între obiectivele Kominternului şi ale Partidului Comunist din România.

    Tot pe 26 iunie 1940, von Schulenburg comunica urgent la Berlin: „Molotov m-a convocat astăzi după-amiază şi mi-a spus că guvernul sovietic, în baza convorbirii avute cu mine aseară, a hotărât să-şi limiteze cererile la partea de nord a Bucovinei, împreună cu oraşul Cernăuţi”.

    Alt pasaj din telegrama lui von Schulenburg se referă la tezaurul Băncii Naţionale a României, din care cităm:

„La declaraţia mea că s-ar putea ajunge la o soluţionare paşnică mult mai uşor, în cazul în care Guvernul sovietic ar înapoia rezerva de aur a Băncii Naţionale a României, rezervă care a fost transferată spre păstrare la Moscova în timpul Primului Război Mondial, Molotov a răspuns că această problemă nici nu se mai pune, deoarece România a exploatat mult timp Basarabia”.

    Cedarea fără luptă a Basarabiei şi Bucovinei de Nord a provocat o adevărată isterie naţională la Budapesta. Tratativele româno-ungare, începute la Turnu-Severin, au eşuat.

    Deoarece Berlinul se temea că un conflict militar ar pune în primejdie livrările de petrol din România, pe 30 august 1940, Hitler a convocat la palatul Belvedere din Viena partea ungară şi pe cea română şi a impus ceea ce s-a numit „Dictatul de la Viena”, document prin care România pierde toată partea de nord-vest a Ardealului.

Aceasta însă nu era totul: Bulgaria formula şi ea revendicări. Tratativele româno-bulgare încep la 19 august 1940, la Craiova, şi se încheie la 7 septembrie 1940, printr-un tratat în care România ceda jumătate din Cadrilater, mai exact judeţele Durostor şi Caliacra.

    În 1940, în mai puţin de trei luni, România reîntregită în 1918 era, în mare măsură, dezmembrată. Prinsă între două mari puteri – Germania lui Hitler şi URSS-ul lui Stalin – România încerca să rămână, cât mai mult, în afara sferelor lor de influenţă. O încercare sortită eşecului de la bun început.

 

 

 

 

 

 

URSS urma să atace Germania în iulie 1941

 

 

 

 

    Victor Suvorov, unul dintre şefii contraspionajului sovietic, a editat la Paris, în 1989, o carte intitulată „Le brise-glace” (Spărgătorul de gheaţă), care i-a bulversat pe istorici şi pe analiştii politici. Suvorov susţine, pe baza unei minuţioase documentări în arhivele militare sovietice, că Stalin, în vara lui 1941, dăduse ordin ca Armata Roşie să fie gata de atac.

    Victor Suvorov ar putea fi suspectat că a scris o carte de intoxicare, de dezinformare sau, pur şi simplu, a căutat să facă senzaţie. Lucrurile nu stau însă aşa.

El s-a refugiat în Occident având asupra lui o veritabilă arhivă cu documente militare secrete sovietice, pe care le-a copiat, unul câte unul, de-a lungul multor ani. Documentele aduse de Suvorov sunt foarte minuţioase şi cuprind informaţii de mare valoare privind toate armele.

    Aceste documente primare, prezentate în cartea lui Victor Suvorov vin să demonstreze că Pactul Ribbentrop-Molotov a fost utilizat şi de Hitler, şi de Stalin drept o modalitate de a câştiga timp.

    La 24 august 1939, Hitler i-a scris triumfător lui Musollini că avea, în sfârşit, mâinile libere în Est, astfel că putea dezlănţui războiul în Vest în orice moment.

    Potrivit documentaţiei expuse de Victor Suvorov, Stalin, ca şi Hitler, a văzut în Pactul Ribbentrop-Molotov un mijloc de a câştiga timp.

    În vreme ce Hitler se lupta în Vest, Stalin îşi organiza unităţile sovietice pentru a ataca Germania pe la spate. Hitler a fost mai iute, cu toate străduinţele lui Stalin.

Victor Suvorov demonstrează că documentele militare secrete din arhivele URSS, arată că, în iunie 1941, Armata Roşie nu era deloc în deficit de armament şi oameni.

Lipsa de pregătire militară a Uniunii Sovietice a fost un „mit”, lansat şi cultivat constant de conducerea de la Kremlin abia după moartea lui Stalin. Potrivit lui Suvorov, înaintarea rapidă a germanilor în URSS se datora unui detaliu pe care militarii îl înţeleg mai bine ca civilii: Armata Roşie era plasată, în iunie 1941, în poziţie de atac, aşa că a fost surprinsă de Wehrmacht fără baze de retragere în spate, ceea ce a provocat pierderi umane imense şi o rapidă dezorganizare a frontului.

 

Jukov a semnat, pe 5 mai 1941, directiva de atac contra României

 

    În privinţa intenţiilor ofensive ale lui Stalin din iunie 1941 pledează şi alţi autori, afară de Victor Suvorov – Jacques de Launay („Grandes decisions de la II-e guerre mondial”), Ernst Topitsch („Stalin’s Krieg”), Joachim Weber („Operation Barbarossa”) etc.

Aceste dezvăluiri contraziceau „mitul” fundamental lansat de Hruşciov, care îl transformase pe Stalin (după moartea acestuia) într-un incompetent, un beţiv şi un sangvinar.

Victor Suvorov reproduce în carte şi directiva secretă din 5 mai 1941, semnată de generalul Jukov, directivă prin care Armata Roşie urma să atace România la 12 iulie 1941.

    Istoriografia comunistă şi criptocomunistă, rămânând fidelă „miturilor” sale esenţiale, a ignorat şi ignoră aceste documente, deoarece ele încurcă tabloul general pe care se străduieşte să-l planteze în minţile celor creduli.

Aceste date noi privesc şi România, care a fost acuzată de atac prin surprindere, alături de Germania, contra URSS.

 Pe de altă parte, planul Uniunii Sovietice de a ataca România în 1941, dejucat de Hitler, este în perfectă concordanţă cu strategia de ameninţare permanentă a României întregite.

 

Hitler elabora afişe propagandistice inspirându-se de la Stalin

 

 

 


 

 

 

 

  O parte dintre documentele şi informaţiile de mai sus, au aparut si  în revista bucureşteană „Magazin istoric”. Totodată, ca sursă de documentare am utilizat  site-ul http://www.e-referate.ro, dar si alte surse de pe Internet.
Imaginile prezentate sunt  stop-cadre dintr-un film despre  acest subiect, realizat de regizorul lituanian Edvins Snore, cu sprijinul Uniunii Europene.

Nicolae FEDERIUC
Sursa : archiva.flux.md/articole

28/11/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | 3 comentarii

1940 – Sfârșitul României Mari

Sfârșitul României Mari (1940)

În 1918, în urma victoriilor repurtate de români împotriva dominaţiei străine ruseşti şi austro-ungare – în condiţiile prăbuşirii imperiilor vecine, înfrânte în război şi de revoluţiile interne- a fost făurită România Mare, cuprinzând cvasitotalitatea teritoriilor româneşti, „De la Nistru pân’ la Tisa” : Basarabia, răpită de Rusia în 1812, se unea cu Romania…

În 1918, în urma victoriilor repurtate de români împotriva dominaţiei străine ruseşti şi austro-ungare –în condiţiile prăbuşirii imperiilor vecine, înfrânte în război şi de revoluţiile interne- a fost făurită România Mare, cuprinzând cvasitotalitatea teritoriilor româneşti, „De la Nistru pân’ la Tisa” : Basarabia, răpită de Rusia în 1812, se unea cu Patria- Mamă România prin hotărârea Sfatului Ţării de la Chişinău, la 27 martie/ 9 aprilie 1918;  Bucovina, răpită de Austria în 1775, se unea prin hotărârea Congresului General al Bucovinei de la Cernăuţi, la 15/ 28 noiembrie 1918; Transilvania – prin hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918.

Toate aceste uniri au fost recunoscute de conferinţele de pace de la Paris în 1919- 1920, dovadă a justeţei acţiunii române din 1918- 1919.

 

Patria – Mamă, România, ieşită şi ea din război sleită de puteri, a găsit însă resursele interne, sub conducerea unor bărbaţi de stat capabili să-şi ajute fraţii în lupta de eliberare şi de făurire a României Mari, visul tuturor românilor de la Mihai Viteazul încoace.

Atunci, atât armata română cât şi diplomaţia română au reuşit, folosind situaţia internaţională favorabilă să-şi impună voinţa în recunoaşterea României Mari şi pe plan internaţional, prin tratatele de pace.

Doar Rusia sovietică, absentă de la tratative, n-a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar, până în 1940, n-a reuşit să i-o smulgă, cu toate încercările tâlhăreşti de până în 1924 inclusiv.

A urmat o perioadă de reconstrucţie a economiei lovită greu de război, de consolidare a solidarităţii româneşti pe plan spiritual şi de omogenizare a societăţii româneşti peste vechile hotare, care despărţiseră pe fraţi prin voinţa opresorilor străini.

Se spera într-o lungă perioadă de pace la care să vegheze Societatea Naţiunilor, pentru ca omenirea să nu mai treacă prin suferinţele celor patru ani de măcel al primului război mondial. Pentru păstrarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale, România a încheiat o alianţă defensivă cu Polonia, în 1921, de apărare de o agresiune sovietică, apoi, tot în 1921, „Mica Înţelegere” cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, contra unei agresiuni ungare.

Dar statele învinse în scurt timp au început pregătirea revanşei: Germania se considera umilită prin pacea de la Versailles; Rusia sovietică- prin pierderea Ţărilor Baltice, Finlandei, Poloniei şi Basarbiei.

În plus, prin Comintern, nutrea instaurarea dominaţiei sale mondiale; Ungaria- prin pierderea spaţiului Carpatic; Bulgaria- prin pierderea ieşirii la Mare Egee, râvnind şi la sudul Dobrogei, pierdut în 1913, în urma celui de-al doilea război mondial balcanic, când România reintrase în stăpânirea acestui străvechi pământ românesc.

Până şi Italia, învingătoare în război, era nemulţumită că nu primise Coasta Dalmaţiei, atribuită pe nedrept Iugoslaviei…

Cei Doi Mari nemulţumiţi, Germania şi Rusia Sovietică, devenită în 1922 URSS, trec peste rivalităţile din trecut şi încheie Pactul de la Rapallo, în 1922, prin care se vor ajuta reciproc: Germania va construi în Rusia arsenale şi îşi va instriu trupele, la care nu avea dreptul prin pacea de la Versailles, la fel profita şi Rusia pentru înzestrarea cu fabrici de armament şi instrucţia Armatei Roşii de către instructorii germani.

Era o cârdăşie între doi pretendenţi la hegemonia în Europa şi în lume, fiind precursorul viitorului Pact Ribbentrop- Molotov, din 23 august 1939.

România era astfel pândită din trei părţi: de Ungaria, Bulgaria şi mai ales de Rusia Sovietică (URSS), care, prin Comintern, căuta să le atragă în lupta pentru distrugerea României, promiţând Ungariei, Transilvania şi Bulgariei, Dobrogea.

În 1924, după eşuarea tratativelor româno- sovietice de la Viena ca urmare a pretenţiei sovietice de a se organiza şi desfăşura un plebicist în Basarabia pentru a vedea cărui stat doreşte aceasta să aparţină, URSS organizează un atac asupra României, dar începutul acestuia, prin răscoala minoritarilor rusofani de la Tatar Bunar din sudul Basarabiei, a fost înfrânt uşor de jandarmeria română, dovedindu-se că marea majoritate a populaţiei, română, nu putuse fi antrenată în această aventură, determinând URSS să renunţe la atacul de amploare al Armatei Roşii asupra României.

Atunci, Cristian Racovski, evreu bulgar, bolşevic, din Cadrilaterul românesc, fugit în Rusia în 1917, ajutat de soldaţii ruşi bolşevizaţi, care l-au scos din închisoarea din Iaşi, pe când era reprezentantul sovietic la Paris, i-a spus la Salzburg ministrului ungar la Viena că „numai în urma unei acţiuni comune între soviete şi unguri aceştia vor recâştiga teritoriile pierdute şi în special Transilvania”.

Foto: Cristian Racovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august/13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia), militant bolsevic

În anul următor, 1925, acelaşi Racovski declara ministrului ungar la Londra că „nu cerem guvernului ungar să-şi schimbe metodele reacţionare ori să-şi potolească propaganda naţionalismului violent; dimpotrivă, cerem ca ungurii să-şi intensifice acţiunea lor naţionalistă în Transilvania, cât mai mult şi cât mai repede; să dea chiar semnalul de revoltă în Transilvania.

Singura bază a colaborării noastre – adăuga Racovski – era ura neîmpăcată pe care o au şi ungurii şi ruşii împotriva românilor.

Veţi avea mijloace materiale, sprijinul indirect al Germaniei, care cooperează cu Sovietele în determinarea de schimbări în Europa Centrală. Veţi avea, cred, şi neutralitatea binevoitoare a Italiei” ( Mihail Retegan: „În balanţa forţelor…” p. 28).

Se remarcă ura sălbatică a ruşilor (sovieticilor), împotriva românilor, prezentă şi în declaraţiile lui Leon Casso, istoric, fost ministru al Instrucţiunii Publice în Rusia ţaristă :

„Românii aceştia, popor aparte, cu o fiinţă şi limbă proprie, ne apar pe hartă, prin poziţia şi funcţia lor, ca un cui ce se înfige între slavii de nord şi cei de sud, parcă anume spre a-i despărţi pe unii de alţii.

Ce uşor şi cât de demult s-ar fi rezolvat prblema slavă, fără prezenţa în acest loc a românilor! Închipuiţi-vă numai o clipă că în locul lor ar fi fost aşezaţi pe aceste versante ale Carpaţilor, sârbii şi bulgarii” (Iftene Pop: „Basarabia din nou la răscruce” p. 102) .

Încercând să tempereze revizionismul sovietic, România a aderat la Pactul Briand – Kellog, în 1928, prin care era interzis războiul în reglementarea litigiilor între state, apoi, în 1929, la Protocolul de la Moscova, pentru punerea imediată în aplicare a acestuia, dar oficialii sovietici au declarat imediat în „Pravda” că „problema Basarabiei este o problemă cu totul separată şi nu are nimic comun cu Pactul Kellogg” (Mihai Retegan: Idem, p. 66), ceea ce demonstrează că diplomaţia sovietică era menită să adoarmă vigilenţa statelor vecine în faţa expansionismului rusesc, devenit sovietic.

De altfel, nici reluarea relaţiilor diplomatice cu URSS, în 1934, n-a schimbat cu nimic poziţia acesteia în problema basarabeană.

În Ungaria, propaganda iredentistă anti-românească s-a intensificat mai ales după instaurarea regimului hitlerist din Germania, primind de acolo un stimulent masiv.

În replică, în România apare „Liga antirevizionistă”, în 1933, condusă de directorul ziarului „Universul”, Stelian Popescu, un naţionalist cu autoritate în România, combătând cu argumente solide pretenţiile ungare asupra Transilvaniei, în scris şi în manifestări publice.

Adolf  Hitler, în cartea sa scrisă în închisoare, „Mein Kamph” (Lupta mea), a prezentat doctrina naţional-sovietică a superiorităţii rasei ariene germane îndreptăţită să domine celelalte popoare, în obţinerea „spaţiului vital” la care avea dreptul.

De altfel, pangermanismul nu era ceva nou, dar acum el era dus la extrem ca o tipostă la umilinţa la care fusese supus marele popor german prin pacea de la Versailles.

Revizionismul statelor învinse se intensifică şi statele ameninţate, România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia semnează Pactul „Înţelegerii Balcanice”, în 1934.

La rândul lor, principalele state revizioniste, cu regimuri de dictatură, se grupează în alianţe agresive: Germania şi Italia în „Axa Berlin-Roma” , în noiembrie 1936, la care aderă Italia, în noiembrie 1937.

Reînarmarea Germaniei, masivă, pe faţă, profitând de slăbiciunea alianţei anglo-franceze, de poziţia conciliatoare a acesteia, a Societăţii Naţiunilor, iar lui Hitler să anexeze Austria, patria lui de naştere, la 12 martie 1938, apoi regiunea Sudetă din Cehoslovacia în urma Conferinţei în Patru (Hitler, Mussollini, Daladier, Chamberlain) de la München, 29-30 septembrie 1938; Cehoslovacia este ciopârţită în continuare prin “Primul dictat de la Viena” , din 2 noiembrie 1938 pierzând sudul Slovaciei în favoarea Ungariei şi zona oraşului Těšín pentru Polonia.

La 25 martie 1939, Cehoslovacia dispare ca stat: Cehia este ocupată de Germania, după ce Slovacia se despărţea de ea; monseniorul Augustin Volosin, cleric greco-catolic, a devenit şeful guvernului Ucrainei Subcarpatice (Maramureşul de Nord), dar s-a refugiat în România cerând Guvernului Armand Călinescu să anexeze Ucraina Subcarpatică pentru a evita ocupaţia teroristă horthystă.

Guvernul român a respins propunerea, deşi, dacă ar fi avut iubire de neam, ar fi putut accepta, derobind astfel o mulţime de state româneşti de acolo, mai ales că, din corespondenţa lui Fabricius cu Ribbentrop, aflăm că Germania nu s-ar fi oprit.

Temându-se de un atac ungaro-bulgar, România decretează mobilizarea, iar pentru a “îmbuna” Germania semnează tratatul economic înrobitor cu Germania, la 23 martie 1939.

Puţin mai târziu, în aprilie, Italia ocupă Albania.

Simţindu-se tot mai ameninţată, România cere şi primeşte din partea Franţei şi Angliei garanţii de ajutor în caz de nevoie, în aprilie 1939, ceea ce supără Germania şi Italia.

Căutând să stavileasca agresiunea statelor fasciste, Franţa şi Anglia încearcă o colaborare cu URSS, dar Stalin prefer un asemenea tratat cu Hitler, mai tentant, care oferea Sovietelor împărţirea Europei cu Germania, în zone de influenţă.

Astfel se semnează la Moscova, la 23 august 1939, “Tratatul de neagresiune germane-sovietic”, numit şi Pactul Ribbentropp-Molotov, după numele semnatarilor.

Acesta cuprindea Protocolul adiţional, secret, privind împărţirea Europei în zone de influenţă, trecând prin mijlocul Poloniei, de la Marea Baltică la Marea Neagră, cuprinzând Basarabia în zona sovietică.

La 1 septembrie 1939, Germania atacă Polonia. Anglia şi Franţa o someaza să oprească agresiunea.

Hitler refuză, iar Anglia şi Franţa declară război Germaniei.

Astfel a început al doilea război mondial, cel mai distrugător din istoria omenirii.

La 17 septembrie 1939, URSS ocupă estul Poloniei, apoi Ţările Baltice, iar în noiembrie atacă Finlanda, care rezistă până în martie 1940, când este nevoită să ceară pace, renunţând la o serie de teritorii, printre care Istmul Careliei.

În aprilie, Germania ocupă Danemarca şi Norvegia; în mai- Belgia, Olanda, Luxemburg şi pătrunde rapid în Franţa şi o sileşte să capituleze la 22 iunie.

Vara anului 1940 a marcat pentru Romania punctul final al unui indelungat proces de deteriorare progresiva a situatiei internationale a tarii.

„Cu foarte mare greutate se pot afla, in analele trecutului romanesc arata istoricul Gheorghe Buzatu, perioade mai dureroase, mai grave si mai primejdioase, pline de consecinte incalculabile, decat aceea din vara si toamna anului 1940”.

Dupa declansarea ofensivei Germaniei pe frontul occidental, incheiata cu capitularea Frantei, practic Romania ajunsese  complet izolata in plan international.

„Tot esafodajul politic prin care Romania a cautat sa asigure pacea si sa-si asigure granitele arata Ion Gigurtu a cazut in realitate prin intelegerea de la München si a fost total distrus prin intelegerea germano-sovietica din 23 august 1939, care hotara definitiv asupra estului european”.

Trebuie sa dam intreaga greutate acestei aprecieri, intrucat Ion Gigurtu, in calitatea sa de ministru de externe si, apoi, de prim-ministru, s-a aflat in miezul evenimentelor care au lovit Romania in perioada iunie -septembrie 1940.

România pierduse singurul aliat de pe continent de la care spera să mai primească vreun ajutor.

Guvernanţii români sunt cuprinşi de panică, mai ales că în aprilie Molotov declarase public că URSS urma să “reglementeze” problema Basarabiei rămasă nerezolvată din 1918 !

Se incearcă o apropiere de ultimă oră de Germania, şi Italia, care se alăturase Germaniei în ultimile zile ale rezistenţei Franţei.

Renunţă la politica de neutralitate şi eliberează pe legionari din închisori, după ce suprimase elita Mişcării Legionare în anii anteriori, temându-şi tronul şi amanta, Elena Lupescu, ei fiind partizanii unei alianţe cu Germania, pentru a putea rezista agresiunii sovietice.

La 23 iunie, ministrul de externe sovietic, V. M. Molotov, face cunoscut Germaniei, prin ambasadorul acesteia la Moscova, Shulenburg, că sosise momentul soluţionării imediate a litigiului pentru Basarabia, pretinzând acum şi Bucovina, pretextând că ambele erau populate cu ucrainieni!

Un fals grosolan! Hitler s-a opus anexării Bucovinei, ca fostă posesiune austriacă! Nu ca fiind provincie românească!

Hitler a sugerat restituirea tezaurului României, confiscate în ianuarie 1918, pentru a atenua duritatea Ultimatumului sovietic ce urma să fie adresat României, dar această sugestie n-a fost acceptată de Moscova. S-a ajuns la un “compromis”, urmând ca URSS să anexeze numai nordul Bucovinei.

În aceste condiţii, în noaptea de 26/27 iunie 1940, URSS adresează României Ultimatumul, cerându-i cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei în 24 de ore.

Regele Carol al II-lea a cerut ajutorul aliaţilor din Înţelegerea Balcanică şi chiar Puterilor Axei, regele neştiind de anexele secrete ale Pactului Ribbentropp-Molotov!

“Cedaţi!”, a fost sfatul tuturor.

Germania se temea de pierderea petrolului şi grânelor României, care cu siguranţă ar fi fost distrusă de cei trei vecini care o pândeau să o sfâşie.

Consiliul de coroană, convocat de regale Carol al II-lea, l-a consiliat să tragă de timp, propunând “o discuţie amicală” pentru rezolvarea litigiului. URSS n-a acceptat şi i-a adresat un al doilea Ultimatum pe 27 iunie.

Un nou Consiliu de Coroană l-a consiliat de astă dată să accepte Ultimatumul, după ce reprezentanţii Armatei au arătat că România nu putea rezista atacului URSS, la care s-ar fi adăugat cel ungar şi bulgar !

Ultimatumul a fost astfel acceptat, cerând doar prelungirea termenului de evacuare a teritoriului de către armata română, din cauza drumurilor proaste, ca urmare a ploilor!

Pe 28 iunie, orele 14, Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă erau deja ocupate de Armata Roşie. Românii localnici îi urmăreau cu îngrijorare de dinapoia perdelelor lăsate, tremurând de spaimă, în timp ce rusofonii şi mai ales evreii îi întâmpinau cu strigăte de bucurie, cu lozinci şi steaguri roşii, pregătite din timp, pentru că fuseseră anunţaţi dinainte de activiştii cominternişti.

Soldatii Armatei române, în retragere, au fost insultati, batjocoriti de rusofoni şi mai ales de evrei, iar   cei  întâlniţi izolaţi erau împuşcati.

Rareori ostaşii români ripostau, căci aveau ordin să se abţină, pentru a nu oferi motiv de agresiune Armatei Roşii invadatoare.

Depozitele de armament au fost, cu rare excepţii, părăsite, în lipsă de timp.

Oficialii români şi cei care nu voiau să rămână sub ocupaţie sovietică n-au avut timp nici să-şi ia cu ei nici strictul necesar.

Atunci, în 28 iunie, soţia mea avea opt ani şi locuia cu familia la Cernăuţi, tatăl ei fiind ofiţer în armata română.

Acesta le-a trimis o căruţă să-i ducă imediat la gară pentru a se refugia cu ultimul tren, de marfă, căci ruşii ajunseseră la marginea oraşului, la podul de peste Prut, el urmând să se refugieze cu armata.

Soţia mea, cu fraţii şi mama lor vitregă (cea “bună” decedase), n-au mai stat să servească laptele, l-au lăsat pe foc, pe plită, şi au plecat cu doar ce era pe ei.

Au încuiat însă uşa de la intrare! Când s-au întors, în 1941, au găsit casa goală-goluţă, vandalizată.

În rândul evreilor circula promisiunea kominternistă a creării unui stat evreiesc în Basarabia, iar comunismul le va aduce fericirea. De aceea evreii i-au întâmpinat cu bucurie pe sovietici, Armata Roşie eliberatoare!

De aceea zeci de mii de evrei din ceea ce mai rămânea din România se “evacuau” în sens invers, peste Prut, în viitorul “Cămin Evreesc de sub protecţia Sovietelor, în mănoasa Basarabie, încurcând şi mai mult retragerea armatei şi a civililor români în ţară.

Văzând că Germania era atotputernică pe continent, Carol al II-lea se orientează silit spre aceasta, ca să-şi păstreze tronul.

Guvernul Gheorghe Tătărescu este remaniat, incluzând, pentru prima oară de la apariţia Mişcării Legionare, pe Horia Sima, cel care se va impune la comanda acesteia, revenit în ţară, din Germania, unde se refugiase după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul Mişcării. Revenea acum, în urma amnistiei din primăvară a legionarilor încarceraţi.

A fost numit subsecretar de stat la Ministerul Cultelor şi Artelor.

La 30 iunie Carol al II-lea renunţă la garanţiile franco-engleze; la 1 iulie cere lui Hitler să trimită în România o misiune militară; la 2 iulie îi mai cere acestuia să garanteze frontierele României.

La 4 iulie formează un nou guvern condus de industriaşul filogerman Ion Gicurtu, având la Externe pe Mihail Manoilescu, adeptul corporatismului fascist, guvern numit de acesta “Guvernul Disperării Regale”, în care au fost cooptaţi trei legionari: Horia Sima, Vasile Noveanu şi Augustin Bideanu.

A doua zi, Ion Gigurtu declară că intenţionează o “integrare sinceră” în sistemul Axei. Pentru a-i face pe plac, la 6 iulie, regele înştiinţa pe Hitler că era de accord cu sugestia acestuia de a începe negocieri cu Ungaria şi Bulgaria în problema revizuirii frontierelor.

La 7 iulie, Horia Sima demisionează din guvern ca să aibă timp să reorganizeze Mişcarea Legionară şi să pregătească detronarea şi pedepsirea lui Carol al II-lea, acuzat de uciderea fără judecată legală a aproape trei sute de fruntaşi ai Mişcării.

În locul lui Horia Sima regele cooptează alt legionar, pe Radu Budişteanu.

Ultimatumul sovietic de la sfarsitul lunii iunie 1940 a reprezentat un adevarat semnal pentru guvernele de la Sofia si Budapesta, pentru a-si intensifica brusc actiunile revizioniste impotriva Romaniei.

In corespondenta dintre guvernul german si cel sovietic, care si-a manifestat nemultumirea fata de faptul ca nu a fost informat de cele hotarate la Viena, aceasta idee apare clar formulata.

Astfel, intr-o telegrama din 3 septembrie catre Auswärtiges Amt, ambasadorul Schulenburg arata ca guvernul sovietic a deschis „un mare complex de chestiuni” prin ridicarea problemei Basarabiei si cerea ca aceasta idee sa fie introdusa intr-un memorandum ce urma sa fie inaintat guvernului sovietic.

Ribbentrop a confirmat ca cererile revizioniste ale Ungariei si Bulgariei au fost puse pe tapet de ocuparea Basarabiei si Bucovinei de nord si a dat instructiuni ca, in memorandumul ce urma sa fie predat lui Molotov, dupa „ocuparea Basarabiei si Bucovinei de nord” sa se introduca propozitia „care de asemenea a dat impuls actualelor initiative de cereri cu caracter de revizuire fata de Romania”.

O data principiul respectarii status-quo-ului teritorial violat, guvernele de la Budapesta si Sofia declarau ca ele nu vor sa fie discriminate de guvernul roman si cereau sa aiba acelasi tratament ca Uniunea Sovietica.

In acest sens se pronuntau primul-ministru ungar, Pál Teleki si ministrul de externe, Istvan Csaky, la intrevederea cu Hitler, Ciano si Ribbentrop, din 10 iulie, care declarau:

„Noi avem sprijinul guvernelor iugoslav, german si italian in sensul de a determina Bucurestiul sa puna capat discriminarilor fata de noi, care constau in aceea ca au facut Rusiei concesii teritoriale fara lupta, fara sa inceapa tratative asemanatoare cu noi”.

La 10 iulie, când România se retrăgea din Societatea Naţiunilor, ungurii i-au prezentat lui Hitler, la München, pretenţiile lor asupra Transilvaniei, iar la 27 iulie, la Berchtesgaden, bulgarii făceau acelaşi lucru asupra Cadrilaterului, dovedind o strânsă colaborare între statele revizioniste, pe seama României.

Susţinându-şi complicii, la 15 iulie, Hitler i-a trimis lui Carol al II-lea o scrisoare în care i-a cerut să ajungă la o “înţelegere paşnică”, în problema frontierelor cu Ungaria şi Bulgaria, dacă vrea o apropiere sinceră de Germania; altfel, va urma distrugerea României!

Răspunsul regelui a fost dat lui Hitler la 26 iulie prin Ion Gigurtu şi Mihail Manoilescu: schimb de populaţie urmat, dacă era cazul, de rectificări de frontier în favoarea Ungariei şi Bulgariei. Hitler l-a avertizat prin delegaţia primită că “înţelegerea” cu vecinii trebuie încheiată cât mai repede.

Cand, in a doua jumatate a lunii august acelasi an, Romania purta negocieri cu Ungaria si Bulgaria, Uniunea Sovietica a cautat sa profite de situatia creata si a procedat la noi concentrari de forte la frontiera cu Romania.

O nota informativa din 21 august 1940 avertiza guvernul roman ca este posibila o actiune militara sovietica impotriva Romaniei, in jurul datei de 28 august.

Ungaria era hotarata sa foloseasca acest moment pentru a ataca Romania, cooperarea maghiaro-sovietica precizandu-se din nou. Declaratia lui Ribbentrop, facuta lui Manoilescu la 29 august 1940, ca in ipoteza in care Romania nu primea „arbitrajul”, Ungaria si Uniunea Sovietica aveau s-o atace, ceea ce ar fi insemnat sfarsitul independentei Romaniei, era un evident factor de presiune, dar ea reprezenta si o dura realitate.

Ministrul de externe german  vorbea despre atacul concomitent al Ungariei si Uniunii Sovietice impotriva Romaniei ca de un lucru ce ar fi fost deja hotarat intre cele doua tari.

În urma unor schimburi de note diplomatice între Bucureşti-Budapesta şi Bucureşti-Sofia, s-a hotărât deschiderea discuţiilor: la Turnu Severin cu Ungaria şi la Craiova cu Bulgaria.

Tratativele de la Turnu Severin, deschise la 16 august, au fost ca un dialog al surzilor: ungurii pretindeau aproximativ 69.000 km² cu aproximativ 3.900.000 locuitori, din care peste 2.200.000 români; românii, prin ardeleanul Valer Pop, acceptau numai un schimb complet de populaţie şi ulterior o rectificare teritorială în Crişana, pentru a asigura populaţiei strămutate un spaţiu necesar.

În lipsă de consens, tratativele au fost rupte la 24 august, iritând Axa.

Tratativele de la Craiova, începute la 19 august, au fost mai “conciliante”, românii susţinând principiul etnic, schimbul de populaţie, cu rectificarea frontierei în sudul Dobrogei, cu păstrarea Silistrei şi Balcicului; tratativele s-au prelungit, în intenţia României de a obţine o “soluţionare” mai bună a “problemei” Transilvaniei, dar, după Dictatul de la Viena, n-a mai avut ce face şi a semnat, la 7 septembrie, Tratatul de la Craiova, cedând Cadrilaterul în întregime, la solicitarea Axei.

   Cu prilejul ratificarii de catre parlamentul bulgar a Tratatului de la Craiova privind Dobrogea de sud (Cadrilaterul), Sofia a adresat  multumiri celor doua guverne ale Axei, dar  si-a manifestat recunostinta si fata de guvernul sovietic, pentru sprijinul pe care l-a acordat Bulgariei in realizarea acestui obiectiv.

 In urma politicii revizioniste, la sfarsitul lunii septembrie, 1940, harta Europei  arata asa:

Ulterior se va afla că Hitler luase hotărârea de a zdrobi URSS, pentru a rămâne singurul stăpân în Europa, Anglia urmând să fie supusă mai târziu, eventual printr-un compromise; de aceea vroia să rezolve mai întâi “problemele” în Balcani, spre a avea spatele asigurat.

Razboiul mondial se intindea parjolitor in Europa si in intreaga lume…

Dupa numai 22 de ani de la implinirea unui ideal (Romania intregita), romanii trebuiau sa reia lupta pentru unitatea nationala, cu aceeasi credinta, hotarare si daruire care asigurase victoria bunicilor si parintilor lor.

Surse: http://www.historia.ro/ http://axa.info.ro/

15/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: