Primele scrieri cu alfabet latin în limba română

 

 

 

 

 

 

Dovezile referitoare la utilizarea românei ca limbă de cultură în secolul al XIII-lea lipsesc. Există numai mărturia care afirmă că în timpul Papei Inocenţiu al IV-lea (1243 – 1258) se traducea liturghia şi în limba română, efortul de tălmăcire fiind o iniţiativă catolică, inspirată probabil de doctrina originii latine a românilor.

Acţiunea de traducere a slujbei religioase în română se cuvine datată pe la jumătatea veacului al XIII-lea, fiind o urmare a încoronării Ţarului de către Sfântul Scaun, în 1204, şi a dobândirii pe seama Bisericii ţaratului a statutului autocefal.

Răspândirea culturii slavone este posibil să fi început sporadic  în teritoriile locuite de români,în Dobrogea şi Câmpia Munteană, în ­cursul secolelor al X-lea – al XII-lea. Cronicarul Paisie de la Hilandar nota   în istoria sa din 1762 că ţarul Ioan Asan al II-lea „a poruncit vlahilor, care până atunci citeau în limba latinească, să lepede legea romană şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară. Şi a poruncit: care va citi în limba latină, să i se taie limba. Şi aşa vlahii au primit de atunci legea ortodoxă şi au început să citească bulgăreşte”.

Conversia Bisericii bulgare la obedienţă răsăriteană s-a realizat în 1238, în contextul modificărilor alianţelor politice ale Ţaratului Vlah şi Bulgar, ceea ce situează, din punct de vedere cronologic, începuturile slavonismului românilor, la o dată ulterioară celor propuse anterior de istorici.

 

 

 

 

 

 

 

 

                                           Foto: Pisania Mănăstirii Agapia

Adoptarea slavonei ca limbă religioasă obligatorie a fost, în primul rând, un act politic la care ţarul bulgar a putut fi constrâns de anturajul lui preponderent format din bulgari, ceea ce datează precis şi începutul bulgarizării treptate, încurajate chiar de vârfurile ierarhiei, a statului întemeiat pe baza alianţei dintre vlahi, cumani şi bulgari cu circa jumătate de secol înainte.

 

 

 

 

 

 

Foto: Celebra scrisoare a lui Neacșu din Câmpulung, cea mai veche scriere păstrată în limba română, cu alfabet chirilic, datând din 1521..

 

 

 

Primul text scris în limba română cu alfabet latin (1570-1575)

 

 

 

Istoricii au descoperit că prima ştire despre folosirea alfabetului latin la români i se datorează lui Dimitrie  Cantemir, care la 1714, în Descriptio Moldaviae, scria  în capitolul despre “Despre literele Moldovenilor” următoarele cuvinte:

„Înainte de Conciliul de la Florenţa, după exemplul celorlalte neamuri ale căror limbi provin din vorbirea romanilor, moldovenii se foloseau de caractere latine. Dar după ce la acel sinod mitropolitul Moldovei a trecut în tabăra  papistaşilor, după cum am spus mai sus, urmaşul acestuia, diaconul lui Marcu al Efusului, bulgar de neam, pe nume Teoctist, ca să stârpească şi mai mult orice sămânţă papistăşească din biserica moldovenească şi ca să ia tinerilor putinţa de a citi sofismele papistaşilor, a sfătuit pe Alexandru cel Bun ca nu numai să izgonească din  ţara lui pe oamenii care gândeau altfel în privinţa celor sfinte, dar şi litere latine să le înlocuiască cu cele slavone; prin acest zel exagerat şi nelalocul lui, el a fost iniţiatorul acestei barbarii care stăpâneşte acum Moldova”, scria Dimitrie Cantemir.

Scrierea lui Cantemir îşi găseşte susţinere în realitate, unul dintre primele texte româneşti rugăciunea “Tatăl Nostru” fusese transcrisă cu litere latine  la 1593 de boierul moldovean Luca Stroici.

Acest boier îşi făcuse studiile în Polonia şi avea acces la alfabetul latin, pe care îl folosea constant în corespondenţa pe care o purta.

Tocmai de aceea, în textul “Tatăl Nostru” a folosit litere latine, dar ortografie polonă şi italiană.

 

 

Primul text scris cu alfabet latin  pentru românii din Ardeal, adepţi ai Bisericii Reformate.

 

Mult timp, rugăciunea Tatăl nostru, transcrisă  în alfabetul latin de boierul Luca Stroici, din Moldova, la 1593 şi descoperită de Bogdan Petriceicu Hașdeu, a fost considerată primul text românesc scris cu litere latine.

Însă, cercetătorii au descoperit un alt text, datat cu 20 de ani mai devreme, Cartea de cântece (Fragmentul Todorescu), text tradus după un original maghiar şi tipărit, probabil, la Cluj, cu litere latine şi cu ortografie maghiară. Grafiile etimologice din textul de la 1573 s-au păstrat şi în copiile făcute după acest text şi în alte lucrări scrise în Transilvania şi în Banat, cu litere latine şi cu ortografie maghiară.

Este vorba despre o culegere de imnuri calvine, traduse din maghiară, textul fiind tipărit pentru uzul românilor care frecventau Biserica Reformată de la mijlocul secolului al XVI-lea. 

Textul cu pricina are opt pagini şi a fost descoperit de un angajat al Muzeului Naţional din Budapesta.

El a fost achiziţionat de bibliofilul român Iuliu Todorescu, are locuia în capitala Ungariei, lucrarea fiind cunoscută sub denumirea de „Fragmentul Todorescu”.

“Anul imprimării cărţii ar trebui plasat între 1570 şi 1573. După cercetătorii Stripazky şi Alexics, cartea ar fi fost tipărită în imprimeria lui Rudolf Hoffhalter din Oradea, iar autorul ei, un maghiar instruit care vorbea limba română, cu trăsături bănăţene, ar putea să fi fost episcopul românilor calvinizaţi din Ardeal, Pavel Tordaşi”, susţine Daniele Pantaleoni, în lucrarea “Texte româneşti vechi cu alfabet latin”. 

Păstrat la Budapesta, la Biblioteca Națională Széchény (manuscrisul RMK I.361b), ”Fragmentul Teodorescu” este alcătuit din patru file ale unui mic volum tipărit de sasul maghiarizat Kaspar Helth/Heltai Gáspár la Cluj, aproximativ în 1570-1575.

Realizat la comanda românilor calviniști din zona Banat-Hunedoara, fragmentul conține,  conform Muzeului Național de Istorie a României mai multe imnuri protestante, traduse din maghiară .

 

 

Transcrierea textului, realizată de Ion Gheție, în „Texte românești din secolul al XVI-lea”, București, 1982 era următoarea :

 

„La Esaias prorocul tuturora au scris lăsat că
Domnulu-i va odihni carii mor în credința Lui.
Cu Sine-i va rădica sus care cu El adevereadză, cum
morții Săi îi va învia și sus în cer îi va duce.
Aceasta o face să-L fericăm, binele Lui să nu-l ui-
tăm, ce mai tare să-L lăudăm cine așteptăm sculătura.
Aceștia-i lasă în odihnă, tremete să viedze și lasă
acolo viselind, cum să aibă tot binele.
Credzuții Miei, întrați luntru, porțile vă încununați,
puținelu închideți, să nu între mânia Me.
Ce numai în vreme scurtă, în clipitul ochilor, pâ-
nă-Mi va trece mânia-Mi, tot acolo odihniți.
Că mânia lu Domnezeu toată tărime purcegând,
pre oamenii despre pământ pogori-va giudecata.
Cu care alenișii săi pierde-le-va strâmbătate, ce va
ține oamenii săi, că s-au în el usbăitu.
Mai mult pământul sângele nu-i va ascunde tru-
pul lui, ce Domnezeu viața lui rădica-va pre vecie.
Mare-i noauă veselie, cându ne vom îngrupare, că
iară vom fi într-una, cu Domnezeu vom lăcui.
Cest frate-ne ce-au muritu, amu-i fătul lu Domne-
zeu; ce plângem, când casa Lui este-n părăția Domnului?
Lucrul nostru-i de căștigă, lucrul lui de veselie; să
rugăm pre miloste Lui, fie cu voi Svânta Troiță.
De-ne noauă Duhul Svântu după moarte-ne împărăția-și,
să putem vede fața Lui până în vecia veacului […]”
 

 

Fragmentul Todorescu

 

 

Text religios, alcătuit din zece cântece calvine, traduse din maghiară. Este cea mai veche scriere românească tipărită cu litere latine și ortografie maghiară (Gheție 1982: 262).

Cele patru file ale textului au fost găsite, în anul 1911, de dr. Hiador Sztripszky, custode la Muzeul Național din Budapesta, în coperta unui text din 1516, unde cel care a compactat volumul, în 1601, a folosit ca umplutură mai multe file din opt lucrări diferite, între care și cele tipărite în română.

Fragmentul Todorescu, cunoscut și sub denumirile: Cartea de cîntece sau Psaltirea lui Pavel Tordași, a fost achiziționat de colecționarul budapestan, de origine română, Iuliu Todorescu, și se află, în prezent, la Biblioteca Națională „Széchenyi” din Budapesta, sub cota RMK, I, 361/b (Gheție 1982: 261).

Cîntecele au fost traduse după mai multe culegeri de texte ungurești similare, tipărite în secolul al XVI-lea (v. Tagliavini 1952: 40; Gheție 1982: 276-277; Gheție / Mareș 1985: 216).

Cele patru file (opt pagini) ajunse pînă la noi sunt de format – 4º și provin dintr-o singură coală de tipar. Întrucît fiecare filă a fost laminată în vederea conservării, dimensiunile inițiale nu au putut fi stabilite decît aproximativ: 194/132, 183/137, 181/127, 198/140 mm.

Filele au între 17 și 32 de rînduri. Tiparul este executat îngrijit, cu cerneală neagră, bine păstrată, pe hîrtie groasă, alb-gălbuie, fără filigran (v. mai pe larg Gheție 1982: 264, 277-278).

Cu privire la data imprimării textului, Ion Gheție, după ce respinge toate ipotezele anterioare, propune perioada 1571-1575, întrucît numai în răstimpul respectiv moara de hîrtie a clujeanului Gáspár Heltai a produs hârtie fără filigran, ca cea pe care s-au tipărit cîntecele traduse în română. Referitor la timpul în care s-a efectuat traducerea, același autor consideră că ar fi mai sigur intervalul 1562-1571 ( v. Gheție 1982: 270-272).

În privința locului în care s-a tipărit cartea din care s-au păstrat cele patru file, Sztripszky și Alexics susțin că textul ar fi fost imprimat la Oradea, în vreme ce N. Drăganu și îndeosebi I. Gheție dau ca certă efectuarea acestei operațiuni la Cluj, în atelierul lui Heltai, probabil de către un tipograf sas (v. Gheție 1982: 269-270; Drăganu 1924-1926: 125).

Faptul că limba celor zece cîntece conține particularități specifice graiurilor românești de tip transilvănean, dar și celor din zona Banat – Hunedoara i-a determinat pe aproape toți cercetătorii să afirme că traducătorul provenea din această zonă.

În consecință, acesta nu putea fi episcopul Pavel Tordași sau un alt străin care știa românește, ci, mult mai probabil, „un preot român din Caransebeș, Lugoj sau Hațeg ” (Gheție / Mareș 1985: 217; v. și Gheție 1982: 281-282).

Pînă acum, au apărut două ediții ale acestui text: Sztripszky Hiador și Alexics György, Szegedi Gergely énekskönyve XVI századbeli román forditásban. Protestáns hatások a hazai románságra, Budapest, 1911 și Fragmentul Todorescu. Text stabilit, studiu filologic, studiu lingvistic și indice de Ion Gheție, în Texte românești din secolul al XVI-lea. I. Catehismul lui Coresi, II. Pravila lui Coresi, III. Fragmentul Todorescu, IV. Glosele Bogdan, V. Prefețe și epiloguri. Ediții critice de Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgraon. Coordonator Ion Gheție, [București], Editura Academiei, p. 259-364.

Pentru varianta digitizată a Fragmentului Todorescu, s-a utilizat, ca text de bază, ediția critică publicată de Ion Gheție.

În acest scop, s-a colaționat textul transcris de Ion Gheție cu textul original reprodus în facsimile de autorul ediției și s-a revenit asupra interpretării unor grafeme din perspectiva normelor de transcriere stabilite pentru textele incluse în Corpusul electronic.

După alţi specialişti în istorie, primul cuvânt românesc, dar scris în  alfabet grecesc îl găsim în  „Istoriile lui Theophylactus Simocatta“, operă scrisă de cronicarul bizantin pe la anul 630, în care apar cuvintele „Torna, Torna”.

Ce a fost „Torna, torna” Împrejurarea în care au fost rostite cuvintele în discuţie o reprezintă o expediţie din anul 587 a armatei bizantine împotriva avarilor, condusă de generalul Comentiolus în munţii Haemus (Tracia) sau mai cunoscuţii Balcani din Bulgaria.

„Acea poveste  este simplă şi sună aşa. Expediţia armatei  bizantine  a fost compromisă de un  incident stupid.  Un animal de povară aruncase sarcina de pe el şi cineva i-a strigat stăpânului animalului să îndrepte sarcina, zicându-i în limba părintească: torna,torna, fratre.

Stăpânul catârului nu a auzit strigătul, dar oamenii l-au auzit şi, crezând că sunt înfrânţi de duşmani, o luară la fugă, strigând în gura mare: torna, torna, provocând o mare debandada în rândurile oştirii”, ne spune istoricul focşănean Florin Dîrdală. Johann Thunmann, profesor de origine suedeză, a comentat în anul 1774 textul lui Theophanes şi vedea în “torna, torna, fratre” o probă de limbă românească.  

 

Introducerea oficială a alfabetului latin pe teritoriul ţării noastre este meritul  marelui om politic, literat şi diplomat din cabinetul principelui Alexandru Ioan Cuza, ministrul Treburilor Interne, Ion Ghica, care a propus ca în cancelariile Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti să fie folosit exclusiv alfabetul latin.

În anul 1860, la 8 februarie, Ion Ghica a publicat, în Monitorul oficial, ordinul prin care alfabetul latin era introdus în administraţie şi în învăţământ, din 1860. Și în Transilvania a devenit oficial şi general sistemul ortografic acceptat de Comisia filologică de la Sibiu, iar în 1862, în Moldova, a fost introdus alfabetul latin printr-un ordin dat de V. A. Urechia, ministru al Instrucţiunii.

Astfel, după Unirea din 1859, a fost introdus alfabetul latin, ca formă oficială de scriere a limbii române, în toate provinciile româneşti.

Trecerea spre alfabetul latin a scrierii în limba română s-a făcut treptat în tipografii, iar procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin nu a fost unul uşor, lipsit de dispute adesea aprige, ci a însemnat depăşirea unor mari obstacole.

Cu toate acestea, măsura nu a fost una care să-i ia pe nepregătite pe cei care până atunci erau obişnuiţi cu scrierea chirilică. Trecerea la alfabetul la latin începuse să se aplice treptat, timp de trei decenii în urmă, prin aşa numitul “alfabet de tranziţie”, care însemna de fapt o amestecătură de caractere chirilice cu cele latine.

În Muntenia, alfabetul latin se folosea în şcoli încă din 1853. Abia în 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea să decreteze înlocuirea integrală a alfabetului chirilic cu cel latin.

Acest lucru a însemnat un efort imens, care avea să se traducă prin transcrierea vechilor texte din alfabetul chirilic român, după norme ortografice moderne. A fost o reformă de mare importanţă pentru evoluţia ulterioară a limbii române.

Biserica Ortodoxă, ultima care a renunţat la scrierea chirilică “În anul 1862, alfabetul latin devine cel oficial şi cu acest prilej se adaptează semne diacritice unor litere, pentru a se putea nota sunetele ă, î, ş, ţ, care nu existau în limba latină.

Alfabetul latin a fost introdus în toate cancelariile de stat, în Muntenia fiind introdus în şcoli încă din 1853, dar, contrar propunerii lui Ion Heliade Rădulescu, a fost preferat principiul etimologic pentru scrierea limbii române.

Dicţionarul limbii române scris între 1871 şi 1876 de August Treboniu Laurian şi Ioan C. Massim, într-o ortografie latinizantă, a fost elaborat în baza principiului etimologic, fără a fi acceptat de Academia Română”, susţine filologul Vasile Bahnaru.

Cel mai greu s-a adaptat la noul sistem de scriere Biserica Ortodoxă, care a păstrat scrierea chirilică încă 20 de ani, abia în 1881 fiind luat în sinod decizia de trecere la alfabetul latin.

Prin urmare, alfabetul latin are o istorie de numai 150 de ani la români,  timp de mai bine de trei secole, până la 1860, românii folosind în scrierea curentă alfabetul chirilic, care se folosea oficial peste tot, în administraţie, şcoală sau biserică.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/09/16/pentru-alfabetul-latin-bulgarii-le-taiau-romanilor-limba/

Surse:

https://limbaromana.org/despre-scrierea-limbii-romane-cu-alfabet-latin/

https://historia.ro/ cat-de-vechi-este-scrisul-in-limba-romana

https://adevarul.ro/ romanii-popor-latin-folosesc-alfabetul-latin-doar-150-ani 

https://www.textvechi.ro/fragmentul-todorescu

https://www.timpul.md/articol/primul-text-scris-in-limba-romana-cu-alfabet-latin-%281570-1575%29-159454.html

BIBLIOGRAFIE

 

Chivu, Gheorghe / Costinescu, Mariana 1974: Bibliografia filologică românească. Secolul al XVI-lea, București.
Gheție, Ion 1982: Fragmentul Todorescu. Text stabilit, studiu filologic, studiu lingvistic și indice de ~ , în Texte românești din secolul al XVI-lea. I. Catehismul lui Coresi, II. Pravila lui Coresi, III. Fragmentul Todorescu, IV. Glosele Bogdan, V. Prefețe și epiloguri. Ediții critice de Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgraon. Coordonator Ion Gheție, [București], Editura Academiei, p.259-364.
Gheție, Ion / Mareș, Al. 1985: Originile scrisului în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică.
Drăganu, Nicolae 1924-1926: Mihail Halici (Contribuție la istoria culturală românească din sec. XVII), în „Dacoromania”, IV, partea I, p. 76-168.
Sztripszky, Hiador / Alexics, György 1911: Szegedi Gergely énekskönyve XVI századbeli román forditásban. Protestáns hatások a hazai románságra, Budapest.
Popovici, I. 1912: Leviticul, în „Cosînzeana”, II, nr. 3, p…..
Tagliavini, Carlo 1952: Influences du Psautier huguenot de Clément Marot et de Théodore de Bèze dans la littérature roumaine ancienne, în „Cahiers Sextil Pușcariu”, I, fasc. 1.