SITUAȚIA DIN UCRAINA ȘI ISTORIA UNEI TRĂDĂRI NAȚIONALE

Ucraina, un stat eşuat la frontiera de est a României?

România nu se mai învecinează cu Uniunea Sovietică şi nici cu succesoarea ei, Rusia. La frontiera noastră de est se află Ucraina (desprinsă din U.R.S.S.), pe lângă celălalt stat românesc frăţesc (trup din trupul ţării…), Republica Moldova, Basarabia românească, de fapt.

Ucraina – 45 de milioane de locuitori, cu o suprafaţă de 576.450 km2 fără Crimeea, cu un P.I.B. nominal pe cap de locuitor de 3.055 de dolari în 2014 – este cel mai mare vecin al României şi, potenţial, cel mai periculos, mult mai periculos decât Ungaria, cu care ne hârjonim interminabil scrie publicistul Petru Romoşan în https://www.art-emis.ro.

Şi mai periculos decât Rusia, cu care mai avem totuşi două diferende nestinse: tezaurul şi Basarabia, în care Rusia continuă să se implice/amestece, deşi aceasta şi-a declarat independenţa.

Republica Moldova se învecinează tot cu Ucraina, care seamănă din ce în ce mai bine cu un stat eşuat în curs de dezintegrare, dar se învecinează „intern” şi cu Rusia prin Transnistria, ocupată de armata rusă.

În altermedia, Ucraina este numită umoristic „Republica Rothschild”. Argumentul ar fi că familia Rothschild ar fi cumpărat datoria Ucrainei prin trader-ul Franklin Templeton (care a administrat şi „Fondul Proprietatea” în România).

Noul preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, e privit mai puţin ca un preşedinte pus de americani cât ca unul al Finanţei mondiale, al globaliştilor, al oligarhiei transnaţionale, al lui George Soros.

La fel ca Joe Biden sau Emmanuel Macron, de altfel. Atâta doar că Ucraina arată din ce în ce mai mult ca Somalia, cum observă „The Saker” (vom vedea mai încolo despre cine e vorba). Mulţi ucraineni din Ucraina, din S.U.A., din Canada şi din Rusia şi-au pus mari speranţe în noul preşedinte Zelenski, zis „Ze”. Dezamăgirea e pe măsură.

Volodimir Zelenski e un fel de Traian Băsescu pentru ucraineni, care vine după Petro Poroşenko (cu o bunică româncă din Basarabia), un fel de Emil Constantinescu.

Emil Constantinescu (născut la Tighina, în Basarabia, în 1939) a semnat, împreună cu ministrul său de Externe, Adrian Severin, un tratat cu Ucraina (mai întâi la 3 mai la Kiev, şi apoi la 2 iunie 1997 la Neptun), considerat de foarte mulţi ruşinos, foarte controversat. Cu cuvintele regretatului istoric Florin Constantiniu : 

„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului”. În 2021, tratatul poate fi denunţat.

Marele erou moral al Rusiei din secolul al XX-lea, scriitorul şi gânditorul Aleksandr Soljeniţîn, ne poate clarifica decisiv în privinţa Ucrainei: 

„Trebuie să spunem aici câteva cuvinte despre Ucraina actuală. Fără să vorbim despre conducătorii ei comunişti reconvertiţi la iuţeală, despre naţionaliştii ei, care au combătut totuşi atât de ferm comunismul şi care păreau să-l înfiereze pe Lenin în toate operele lor, dar s-au lăsat seduşi de cadoul lui otrăvit : au acceptat bucuroşi graniţele greşite trasate cândva de el (adăugând chiar şi Crimeea, cadou al satrapului Hruşciov).

Noul stat ucrainean a luat imediat (ca şi Kazahstanul) drumul cel rău al imperialismului. Povara de a fi o mare putere eu nu i-o doresc Rusiei şi nu i-aş dori-o nici Ucrainei. Îmi doresc sincer dezvoltarea culturii şi a identităţii ucrainene, pe care le iubesc din toată inima, dar de ce, în loc de a lucra la cultura populaţiei ucrainene şi la aceea a pământurilor ucrainene, de ce ar încerca ţara să devină o « Mare Putere »?”[1].

Soljeniţîn s-a exprimat, în acelaşi volum, şi despre Moldova (Basarabia):

 „Până la urmă, trebuie să ne lămurim de tot: Transcaucazia are propria sa cale, Moldova o are pe a ei, Țările Baltice au şi ele calea lor, iar aceste lucruri sunt chiar mai limpezi în ceea ce priveşte Asia Centrală. Aproape toţi liderii din această ultimă regiune au anunţat deja că statele lor se orientează către Turcia”[2].

Merită să precizam că această carte a lui Soljeniţîn şi volumul său „Comment réaménager notre Russie ?” (Fayard, 1990) sunt cărţi de căpătâi pentru Vladimir Putin şi pentru decidenţii politici şi militari ai Rusiei contemporane.

În S.U.A. trăiesc, după recensământul din anul 2000, peste 900 000 de ucraineni, mulţi foarte bogaţi. Interesul S.U.A. pentru Ucraina se justifică şi astfel, nu numai prin intenţia de a avea o „Cuba” în coasta Rusiei.

În general, în România, Ucraina de azi e cunoscută prin prisma presei americane. Şi a propagandei S.U.A. şi a N.A.T.O., din care şi noi, românii, facem parte.

E interesant de văzut ce gândesc şi ruşii despre Ucraina. De aceea merită să cităm pe larg dintr-un rus care trăieşte în S.U.A. şi care semnează cu un pseudonim devenit celebru, The Saker.

Bloggerul The Saker (Andrei Raevski, Florida), analist militar, cetăţean elveţian etc., este citit şi citat de cei mai serioşi analişti din S.U.A., de Paul Craig Roberts, printre alţii. A vizitat Rusia pentru prima dată în 1991:

„Nu am fost niciodată în Rusia înainte (de 1991 – n.n.). Eram pus pe o listă neagră a K.G.B., ca « activist antisovietic periculos » şi « provocator »; pe drept cuvânt, de altfel”[3].

 „Ca să n-o lungim prea tare, mulţi (majoritatea?) ucraineni îşi dau seama de două lucruri: în primul rând, de faptul că Zelenski a făcut numeroase promisiuni şi nu s-a achitat de nici una, şi în al doilea rând de faptul că Zelenski e chiar mai rău decât Poroşenko (ceea ce e greu de crezut şi chiar de imaginat, dar acesta e tristul adevăr).

La început părea că Zelenski ar putea aduce o autentică « schimbare în care putem crede »”, în principal fiind vorba despre capacitatea de a acţiona împotriva diverselor escadroane naziste ale morţii şi de a deschide negocieri adevărate cu Donbasul.

Nu s-au realizat nici una, nici alta. E clar că Zelenski e îngrozit de puterea politică şi militară a naţionaliştilor, şi, departe de a-i forţa pe ucronazişti să respecte statul de drept, Ze a cedat complet programului lor.

Scopul meu nu e să analizez azi în amănunt ce a făcut şi ce nu a făcut Zelenski, voi rezuma totul spunând pur şi simplu că Zelenski nu e decât bla-bla, fără urmă de fapte.

A neglijat complet numeroasele crize care au lovit Ucraina începând din momentul aşa-zisei „revoluţii a demnităţii”.

Ce a făcut el a fost să prezideze o imensă intensificare a suprimării libertăţii de expresie, în cantitate şi în calitate.

A întărit şi legile împotriva limbii ruse. Şi, bineînţeles, avioanele SU-27 ucrainene au escortat B-1B americane de-a lungul frontierei Rusiei cu Ucraina (ceea ce mă face să mă întreb dacă aceşti piloţi ucraineni mai au vreun pic de onoare sau de demnitate !

Păi, n-au, nu sunt decât nişte servitori, asta-i tot, nişte servitori amabili ai stăpânilor lor de peste Atlantic). Nu sunt decât câteva exemple de acţiuni strictamente politice, acţiuni „de spectacol”, dar care nu rezolvă nimic din adevăratele probleme”[4].

„Ca un satrap imperial tipic ce este, Ze guvernează acum aproape exclusiv prin ordonanţe, totdeauna susţinute de „muşchii serviciilor de securitate” ucrainene (care sunt, în realitate, tipicele instituţii ale „poliţiei secrete” caracteristice ţărilor din lumea a treia, instituţii complet corupte, de care se tem cetăţenii obişnuiţi, dar pe care persoanele legate de regim pot mereu să le utilizeze ca echipe de răspândire a terorii; S.B.U.-ul ucrainean îmi aminteşte întru totul de escadroanele morţii care făceau prăpăd în America Latină în anii ’70 şi ’80.

Desigur, principala raţiune a reprimării libertăţii de expresie este scăderea dramatică a popularităţii lui Ze, dar contează şi faptul că argumentele opoziţiei devin acum mai populare, dându-i acesteia încredere în sine. Din păcate, o încredere care poate că nu e justificată”[5].

„Ucraina este, ideologic şi moral, în faliment. Şi financiar, desigur. Dar principala problemă e că singurii care au vreo viziune despre viitorul Ucrainei sunt naziştii. Nimeni altcineva nu propune vreo perspectivă măcar pe jumătate credibilă asupra viitorului Ucrainei.

Bineînţeles, totul e logic tocmai pentru că adevărul tragic e acela că Ucraina nu are viitor. Absolut nici unul.

La urma urmei, e o ţară artificială, creată de Lenin şi Hruşciov, a cărei identitate naţională se bazează numai pe ură şi ale cărei componente au ideologii, credinţe şi puncte de vedere care se exclud mutual”[6].

„Adevărul trist e că Ucraina lui Ze nu e mai viabilă decât cea a lui Poroşenko. De fapt, aş zice că Ucraina e pe cale să plesnească din toate părţile şi că singura soluţie pentru a încetini, dar nu pentru a împiedica, o prăbuşire de tip somalez este aceea de a importa totul : din UE, desigur, dar şi din Rusia (mai ales energie), care continuă să furnizeze energie Ucrainei, deşi rar se vorbeşte despre asta (mai ales în Ucraina). Sectorul energetic ucrainean e în ruină, ca şi sectorul agricol (promisiunea că Ucraina va fi o „supraputere agricolă” n-a fost nici ea ţinută – ceea ce-mi aminteşte de „cruciada porumbului” a lui Hruşciov…). Nimic din toate astea nu se raportează în Vest, ajung acolo poate doar lucruri adânc îngropate în unele rapoarte, precum această rară mărturie:

„Se estimează că sectorul informal reprezintă în Ucraina o treime din P.I.B.-ul ţării, iar P.I.B.-ul pe cap de locuitor (la paritate cu puterea de cumpărare) nu e decât 20 % din media U.E.”[7].

„Cred că nimeni nu-şi închipuie la modul serios că Donbasul sau Crimeea ar accepta vreodată să revină sub dominaţia Kievului, nici de facto, nici de jure. E lucru sigur. Nu cred nici că rămăşiţa de Ucraină ar putea fi o entitate viabilă. Singura concluzie la care pot ajunge e următoarea : o dislocare a Ucrainei ar putea fi inevitabilă”[8].

Ce înseamnă „stat eşuat” (rogue state, État voyou) ? Conceptul a apărut în anii ’80, în timpul preşedinţiei lui Ronald Reagan, şi definea Libia lui Gaddafi. Azi, conceptul are în primul rând un sens economic. Ar fi vorba de un stat care nu e capabil să-şi plătească datoriile.

Dar eticheta de stat eşuat e aplicată şi statelor incapabile să se autoguverneze. Somalia, Sudan, Zimbabwe, Grecia au fost catalogate drept state eşuate.

Ucraina deţine azi teritorii şi populaţii diverse : poloneze, lituaniene, maghiare, româneşti (o parte a Bucovinei, cu Cernăuţi, şi Maramureşul istoric) şi, bineînţeles, ruseşti (Donbasul etc.). Aceste teritorii şi populaţii au vocaţia de a se întoarce la naţiunile-mamă. Într-un fel sau altul.

În Ucraina trăiesc în jur de 600 000 de români : 350.000-400.000 în regiunea Cernăuţi, 150 000 în regiunea Odesa, 40.000-50.000 în Transcarpatia, în Maramureşul istoric (români vorbitori de curată limbă română, proprietari de case impunătoare), 10.000-11.000 de volohi la graniţa cu Polonia.

Cifrele oficiale ucrainene vorbesc doar de peste 400.000 de români. Reamintim că limba română, ca şi limbile altor minorităţi, va fi scoasă din şcolile Ucrainei începând cu 2023.

Teritoriile s-au mişcat în trecut într-o parte sau în alta şi înainte de primul şi de al doilea război mondial, şi deci se mai pot mişca şi în viitor, asta şi ca urmare a mozaicului etnic.

Ucraina se pregăteşte intens de război în Donbas. Recentul ajutor de peste 100 de milioane de dolari acordat de administraţia Biden pare să fie un sprijin în acest sens.

Ucraina nu poate câştiga un război cu Rusia – pentru că Donbasul este o întinsă regiune din Ucraina locuită de rusofoni şi de familii mixte -, dar, în urma unui asemenea război, poate să se dezintegreze.

Politicienii de la Kiev, în frunte cu preşedintele Ze (un fost actor de comedie), se simt însă pe caii cei mari…

NOTE:

[1]Alexandre Soljénitsyne, Le Problème russe à la fin du XXe siècle, Fayard, 1994, p. 126.

[2] Ibidem, op. cit., p. 124-125).

[3] Le Saker francophone, „Igor Morozov, mon ami le Spetsnaz”, lesakerfrancophone.fr, 17.02.2021.

[4] The Saker – „Les nombreuses bombes à retardement qui minent l’Ukraine”, lesakerfrancophone.fr, 23.02.2021.

[5]Idem.

[6] Idem.

[7] Idem.

[8] Idem.    

Publicitate

Ucraina – un stat inventat politic care nu a existat până în 1918

Harta: Ucraina şi conflictele provocate de Rusia

Începute din anul 1990, reașezările geopolitice și geostrategice din estul Europei încă nu s-au încheiat, deoarece Federația Rusă, după destrămarea comunismului și prăbușirea fostei Uniuni Sovietice, nu a renunțat la pretențiile sale hegemonice din spațiul Comunității Statelor Independente, iar lumea europeană occidentală încă nu a oferit tot sprijinul politic, social, economic și militar în dezvoltarea democratică a țărilor din această parte a Europei, chiar dacă din punct de vedere formal unele țări sunt membre ale N.A.T.O. și ale Uniunii Europene.  

 Cu excepția Rusiei, Ucraina este cea mai vastă țară din Europa ca teritoriu și cea mai populată. Datorită poziției sale geografice, ea este socotită un „stat tampon” în  confruntările politice, culturale, religioase și lingvistice dintre lumea europeană occidentală și partea răsăriteană a Europei.

În ciuda vechimii sale istorice, frontierele sale de stat au fost stabilizate abia la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Potrivit recensământului din anul 1990, populaţia Ucrainei era de 51,8 milioane locuitori.

Pe lângă cei 74% ucraineni, în această ţară mai multe naţionalităţi, printre care  ruşi (21%), evrei (1%), bieloruşi (1%), români, unguri, etc. 

Populaţia de origine română din Ucraina nu este considerată printre principalele minorităţi, fiind divizată artificial  în „moldoveni” (aproximativ 300.000) şi „români” (aproximativ 150.000), ocupând locurile 5, respectiv 9 în ierarhia scării  minorităților  naţionale.

În realitate numărul românilor din Ucraina este cu mult mai mare, depăşindu-l pe cel al bieloruşilor, evreilor şi ungurilor.

 Din punct de vedere istoric şi geopolitic, analiştii apreciază că Ucraina, în graniţele sale actuale, este un stat fragil, situația sa critică fiind dată de lipsa elementelor de unitate naţională.

„Geopolitica este o teorie, o orientare de cercetare care relevă legătura de substanță între poziția geografică (n.n.: geo înseamnă pământ, teritoriu în limba greacă) a unui stat și politica sa. (…)

Ea privește politica din perspectiva cadrului natural în care are loc, propunându-și să explice măsurile și orientările politice pe baza datelor naturale ale unui stat: poziție geografică, suprafață, bogății naturale, populație etc.”

Astfel, potrivit obiectului de studiu al geopoliticii, instabilitatea în Ucraina este însoţită şi de pericolul dezintegrării, ameninţarea venind din interior şi fiind determinată de criza economică, situaţia politică, neînţelegerile dintre grupurile politice şi conflictele dintre principalele regiuni.

Partea de vest a ţării, reprezentată de naţionaliştii ucraineni, optează pentru independenţa deplină faţă de Moscova, orientarea spre Occident şi integrarea în structurile euroatlantice, în timp ce rusofonii din est şi din sud (în special cei din peninsula Crimeea şi bazinul Doneţk) doresc dezvoltarea unor relaţii de cooperare strânse cu Federaţia Rusă şi integrarea Ucrainei în structurile economice, politice şi de securitate ale Comunității Statelor Independente dominate de Moscova.

Fragmentarea politică a divizat Ucraina în două părţi, de est şi de vest, fiecare regiune încercând, mai mult sau mai puţin, să-şi aleagă propria cale pentru supravieţuirea economică.

Ultimele studii de specialitate evidenţiază faptul că dezacordul între ucraineni şi populaţiile neucrainene din diverse regiuni ale ţării ameninţă serios independenţa şi integritatea Ucrainei. Tensiunile regionale s-au transformat în cereri insistente pentru autonomie, în special cele din partea rusofonilor din estul ţării şi Crimeea.

De asemenea, Kievul este preocupat şi de încercarea Rusiei de a-şi menţine influenţa în C.S.I. şi asupra fostelor state socialiste, din acest punct de vedere Ucraina având o poziţie strategică specială, deoarece reprezintă „cap de pod” şi „tampon” între spaţiul euroasiatic şi lumea occidentală.

Noi românii şi cam toată lumea de pe glob, ştim foarte puţin despre Ucraina, un stat care de fapt nu a existat până în 1918 şi o etnie care nu a existat, de fapt, niciodată. Ucraina este, în estul Europei, echivalentul Iugoslaviei, şi al majorităţii statelor din fostul imperiu britanic: nişte constructuri, forme statale artificiale, înglobând etnii diverse şi fostele teritorii ale acestora, deci zone foarte permisive pentru o politică de învrăjbire, de dezorganizare, de conflict şi de haos. 

Pentru a suplini, în general, acest gol de informaţie, poate fi folositor interviul  unui istoric şi geopolitician lituanian de anvergură internaţională, profesorul Vladislav B. Sotirović, publicat în octombrie 2016 de către Foreign Policy News Journal, Washington, DC. 

Iată ce spunea prof. Vladislav B. Sotirović despre situaţia din Ucraina;

Peter Tase: Care este fundamentul istoric al actualului conflict din Ucraina din punct de vedere al statalităţii ucrainene.

Vladislav B. Sotirović: Forţele germane de ocupaţie au fost primele care au creat şi recunoscut independenţa unui stat ucrainean cu viaţă foarte scurtă în ianuarie 1918, în timpul revoluţiei bolşevice de ei concepută şi sprijinită, dintre 1917-1921.

După reocuparea de către Armata roşie, estul şi sudul  teritoriului actual al Ucrainei a fost alipit în 1922 la URSS, ca o republică sovietică separată (fără Crimeea).

Astfel, un evreu, V.I. Lenin, trebuie considerat ca adevăratul tată istoric a statalităţii ucraineene, şi, de asemenea, al naţionalităţii ucrainene contemporane.

Ucraina a fost cea mai fertilă agricol republică sovietică, afectată însă catastrofal în anii 30 de politica economică a georgianului Stalin, când a fost neglijată producţia agricolă în favoarea industrializării rapide a ţării.

Rezultatul a fost o mare foamete ( cunoscută în istorie sub numele de holodomor) care a provocat cca.7 milioane de morți .

Teritoriul actualei Ucraine a fost devastat în timpul luptelor celui de-Al Doilea Război Mondial  din 1941 până în 1944 purtate împotriva coaliției naziste și împotriva forțelor naționaliste ucrainene conduse de Semion Bandera (1900-1959.  În secolul trecut în Ucraina au avut loc numeroase masacre și de asemenea mari mase de oameni de diverse naționalități au fost deportate de puterea sovietică, dar și de naziști.

De exemplu, miliţia ucraineană  a participat direct, împreună cu trupele germane,au ucis în 1942circa 200.000 evrei. Criminalii în masă ucraineeni şi-au învăţat meseria de la germani şi au aplicat-o şi asupra polonezilor.

După război, Stalin, sprijinit de Hruşciov, a deportat 300.000 de ucraineni acuzaţi de colaborare cu regimul nazist în timpul războiului şi la participarea în genocidul guvernului Bandera.

Pe de altă parte, după victoria URSS în 1945,ucrainenii au fost recompensaţi după război cu teritoriile Transcarpatiei, sudul Moldovei de est (Basarabia), Galiţia poloneză şi cu o parte din Bucovina românească, după care, în 1954, Ucraina Sovietică a primit şi Crimeea.

Aceste teritorii care nu au fost niciodată şi în niciun fel ale Ucrainei, şi care erau populate în mod covârşitor de populaţii care etnolingvistic nu erau ucrainene, au fost incluse în Ucraina Sovietică mai ales datorită activităţii politice a celui mai puternic comunist ucrainean din URSS – N. Hruşciov,car moştenise tronul lui Stalin în 1953.

Până la acest moment, poate fi făcută  o paralelă între cele petrecute în Ucraina cu  Croaţia unde regimul lui Ante Pavelic (versiunea croată a lui Bandera)a comis în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial un  genocid asupra sârbilor, evreilor şi ţiganilor, dar, după război, aceasta a primit, de la dictatorul croato-sloven J.B. Tito, teritoriile Istria, insulele adriatice şi Dubrovnicul – care nu aparţinuseră niciunul dintre ele Croaţiei înainte de război.

Politica lui Gorbaciov de disoluţie deliberată a URSS de după întălnirea de la Reijavik cu Reagan, din 1988, a avut ca efect o recrudescenţă a naţionalismului etnic al ucrainienilor, care şi-au proclamat independenţa pe 24 august 1991 (confirmată la un referendum, ţinut pe 1 decembrie 1991),acțiune  favorizată de situaţia de paralizie a guvernului central  după  puciul militar de la Moscova.

 Independenţa de stat a Ucrainei a fost proclamată şi ulterior, recunoscută în graniţele Marii Ucraine   create de Stalin și Hrusciov  care includau Crimeea, Bucovina de Nord, Bugeacul,Transcarpatia, Donețk, Lugansk și alte teritorii locuite majoritar de naționalități neucrainene .

Anii care au urmat au adus falia cu Rusia vecină, principalul scop politic al Kievului fiind acela al asimilării etnicilor ruşi (similară cu politica de croatizare a etnicilor sârbi din Croaţia, orchestrată de guvernul neo-nazist din Zagreb condus de Franjo Tudman). În acelaşi timp, majoritatea ruseaască din Crimeea a cerut în mod repetat reunificarea peninsulei cu Rusia, dar a obţinut numai un statut de autonomie în cadrul Ucrainei.

Ruşii din Ucraina au devenit tot mai nemulţumiţi de condiţiile în care au trăiau, mai ales din momentul în care, în 1998-2001, sistemul fiscal ucrainean a căzut, ceea ce a însemnat că guvernul central din Kiev nu mai era capabil să plătească salariile şi pensiile propriilor cetăţeni.

Un stat ucrainean foarte slab s-a dovedit neputincios să funcţioneze normal (stat falimentar) şi, ca o consecinţă, nu a mai avut puterea de a împiedica o serie de asasinate motivate politic, urmate de proteste populare, care au fost de asemenea în mare parte datorate declinului economic al ţării.

 

De altfel, trebuie să arătăm că istoriografia ucraineană este extrem de naţionalistă atunci când este vorba de istoria ţării şi poporului său şi, în orice caz, lipsită de obiectivitate.  Aceasta este fundamental colorată politic, cu sarcina principală de a-i prezenta pe ucraineni ca o naţiune etno-lingvistică naturală, care a dus o luptă istorică pentru a crea statul naţional independent şi de a pretinde, cu totul neîntemeiat, că anumite teritorii sunt etnoistoric „ucrainene”.

Ca un exemplu tipic al unei astfel de tendinţe de a rescrie istoria Europei de Est în conformitate cu cadrul politic corect şi naţionalist, avem cartea lui Serhy Jekelcyk despre naşterea naţiunii ucrainene moderne în care, printre alte fapte pseudo-istorice ale unor evenimente reinterpretate, este scris că URSS, în anii 1939-1940, a anexat de la Polonia şi România „ţinuturile ucrainene de vest” (Serhy Jekelčyk,Ukraina: Modernios nacijos gimimas, Vilnius: Baltos lankos, 2009, 17).

Totuşi, acest „ţinut ucrainean vestic” nu a făcut parte niciodată din niciun fel de Ucraină înaintea războiului 2 mondial, dat fiind că Ucraina nu a existat ca un stat sau provincie administrativă înainte de crearea, de către Lenin, a Republicii Socialiste Sovietice a Ucrainei,  la acel moment fără așa zisul „ţinut ucrainean de vest”, care nu era încă parte a URSS.

De asemenea, ucrainenii nu au locuit niciodată, sau au fost doar o minoritate în aceste ţinuturi, ceea ce înseamnă că Ucraina nu are drepturi etnice asupra celei mai mari părţi a „Ucrainei de vest”.

Chiar şi astăzi, aproape jumătate din teritoriul Ucrainei nu are majoritate ucraineană. Mai mult, în unele regiuni nu există ucraineni de loc.

Prin urmare, întrebarea fundamentală care trebuie să fie pusă este: pe ce principiu au fost trasate frontierele ucrainene?

Un alt exemplu de istoriografie falsă îl găsim în broşura academică despre reşedinţa metropolitană a Bucovinei, publicată în 2007 de către Universitatea Naţională din Cernăuţi (foto).

În broşură se scrie că această universitate este „… una dintre cele mai vechi universităţi clasice ale Ucrainei” (The Architecturial Complex of Bukovynian Metropolitan’s Residence, Chernivtsi: Yuriy Fedkovych National University of Chernivtsi, 2007, 31) ceea ce este adevărat numai din perspectiva politică a prezentului, dar nu este din punct de vedere istoric-moral.

Mai precis, universitatea este amplasată în Bucovina de Nord, care în 1775 era a monarhiei Habsburgice. Ţinutul a fost administrat de la 1786 în districtul Cernăuţi al Galiţiei şi, după 100 de ani de la afilierea Bucovinei la imperiu, a fost inauguratăFranz-Josephs-Universität în 4 octombrie 1875 (ziua de nume a împăratului).

Cu alte cuvinte, originea universităţii, ca şi a întregii Bucovine, nu are nimic de-a face nici cu Ucraina istorică, nici cu etnicii ucraineni, căci înainte de 1940 ea se afla în afara teritoriului Ucrainei, atunci când întreaga Bucovină de Nord a fost anexată în 13 august de către URSS, ca urmare a pactului Hitler-Stalin Pact (sau Pactul Ribbentrop-Molotov), semnat în 23 august 1939.

Prin urmare, doi bandiţi notorii (unul nazist, altul bolşevic) au decis transferul Bucovinei de Nord la URSS, iar ţinutul a devenit după război parte a „Marii Ucraine Sovietice”.

În concluzie, în timp ce naţionaliştii ucraineni pretind că Rusia a ocupat Ucraina, anexarea Bucovinei de Nord şi a altor teritorii de la Polonia, Cehoslovacia şi România, de către URSS în 1940, este pentru ei un act legitim de dreptate istorică.

Ajunşi aici trebuie să remarcăm că, în conformitate cu acelaşi pact, teritoriile statelor independente Lituania, Letonia şi Estonia au fost de asemenea anexate de către URSS, ceea ce este considerat de către istoricii şi politicienii lor ca o „ocupaţie”, adică un act ilegal de agresiune, care încalcă legea internaţională şi ordinea legitimă.

Totuşi ucrainenii  nu au acuzat niciodată URSS de a fi făcut acelaşi lucru cu teritoriile ocupate de la cei trei vecini vestici ai ei în 1940/1944.

Harta Ucrainei și reprezentarea naționalităților pe  teritoriul acestei țări 

Asimilarea politică a anumitor grupuri etnolingvistice slave din Ucraina a fost şi este unul dintre instrumentele standardizate pentru crearea şi menţinerea identităţii naţionale ucrainene în secolul 20.

Cel mai brutal caz este cel al rutenilor, care sunt pur şi simplu declaraţi ucraineni istorici cunoscuţi sub acest nume până la războiul 2 mondial. Ţinutul lor, care a fost în perioada dintre războaie parte a Cehoslovaciei, şi care a fost anexat de către URSS la finalul războiului şi inclus în marea Ucraină sovietică, a fost  simplu redenumit Ucraina Sub-Carpatică.

Şi, totuşi, rutenii şi ucraineni sunt două grupuri etnolingvistice slave separate, după cum este recunoscut, de exemplu, în provincia autonomă Voivodina a Serbiei, în care limba ruteană este chiar oficială şi studiată împreună cu filologia şi literatura ruteană în cadrul unui departament separat la Universitatea din Novi Sad.

Din nefericire, poziţia rutenilor în Ucraina este încă şi mai proastă decât cea a kurzilor în Turcia, dat fiind că procesul asimilării lor este mai rapid decât în cazul kurzilor.

Din perspectiva curentă a crizei ucrainene şi, în general, din punctul de vedere al rezolvării „Problemei Ucrainene”, trebuie avut în vedere că realitatea istorică este că o parte a Ucrainei de Est a fost încorporată legal în imperiul rusesc în 1654, ca o consecinţă a deciziei hatmanului local al teritoriul zaporojian, Bogdan Hmelniţchi (1595-1657), pe baza unei revolte populare împotriva ocupării polonezo-lituaniene (romano-catolice) a ţinuturilor, revoltă care a izbucnit în 1648.

Asta înseamnă că partea centrală a Ucrainei din zilele noastre s-a unit în mod liber cu Rusia, scăpând în felul acesta de opresiunea romano-catolică polonezo-lituaniană. Prin urmare, teritoriul condus de către Hmelniţchi trebuie să fie considerat, din punct de vedere istoric, ca fiind patria întregii Ucraine de astăzi, patrie care deja în 1654 alesese Rusia.

 

Spre lămurire:

Ucraina este mai mult decât o temă care revine periodic în atenţia comunităţii internaţionale. Este un loc foarte fierbinte,  un loc din care poate porni către restul Europei, şi către restul lumii, un incendiu pustiitor.

Ucraina este, astăzi, cel mai avansat punct de conflict de tip proxy dintre SUA, direct şi prin intermediul NATO şi Rusia, conflict care poate uşor degenera într-unul regional cu repercursiuni planetare.

Profesorul Vladislav B. Sotirović, Ph.D. este conferenţiar universitar specialist în  “Middle East Studies” , la Mykolas Romeris University, Vilnius, Lithuania;

“Mediterranean Studies;” “Ethnicity, Multiculturalism and Globalisation;” “Balkan Nationalism and Ethnic Conflicts”şi “Europeanisation: Process and Results.”

Profesorul Dr Sotirovic este un reputat expert în Împeriul Bizantin timpuriu, 330-846, Istoria comparativă a Europei Centrale şi de Sud-Est şi istoria otomanilor, istoria Litiuaniei şi a Ucrainei.

În momentul de față, interesele de apărare ale României sunt centrate pe N.A.T.O. cu sprijinul sporit al S.U.A. În Uniunea Europeană, România participă doar la misiuni de management al crizelor internaționale.

În Republica Moldova, efectele crizei geopolitice din Ucraina sunt evidente, în sensul că disputele politice și naționale sunt puternice între grupările pro-europene și grupările pro-ruse, direct interesate de Transnistria.  

În concluzie, criza geopolitică din Ucraina reprezintă efectele transformărilor din ţările din spaţiul ex-sovietic, concretizarea conținutului politicii de securitate și apărare a Federației Ruse și modalitățile de funcţionare a organismelor internaţionale.

Cunoaşterea situaţiei din spaţiul ex-sovietic reprezintă o problemă de actualitate, „fierberea geopolitică” din această parte a lumii nu s-a terminat încă, în condiţiile în care, pe de o parte, Federaţia Rusă depune toate eforturile pentru menţinerea influenţei sale în ţările care au aparţinut fostei U.R.S.S. iar, pe de altă parte, noile state independente din spaţiul ex-sovietic militează pentru o strategie proprie de dezvoltare, cel puţin declarativ, fără intervenţia Moscovei, având ca model de inspiraţie democraţiile occidentale, interesate de realizarea stabilităţii internaţionale şi regionale. Pentru România, criza geopolitică din Ucraina reprezintă un semnal clar pentru afirmarea stabilității și seriozităţii în politica sa internă şi internaţională și apărarea drepturilor românilor din afara granițelor țării.

Deoarece Ucraina este ţara vecină României, N.A.T.O. şi U.E., procesele şi fenomenele politice şi sociale care au loc în această ţară ar trebui să fie în preocuparea tuturor liderilor politici și administrativi din România, indiferent de culoarea lor politică. Clocotul geopolitic și geostrategic european actual se agită în complexul: N.A.T.O., U.E., Federația Rusă, S.U.A. Cerința expresă pentru România este de a-și alege locul cel mai potrivit în acest torent fierbinte.

Surse:

http://foreignpolicynews.org/2016/10/31/prof-vladislav-b-sotirovic-situation-ukraine/

https://solidaritateeuropeana.wordpress.com/2018/03/03/ucraina-i-un-stat-care-nu-a-existat-pana-in-1918-al-unei-etnii-inventate-politic/

http://revistapolis.ro/criza-geopolitica-din-ucraina-the-geopolitical-crisis-in-ukraine/