CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Eminescu despre ruși

Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească și țintele ce ea le urmărește de-o sută și mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădioșie și dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despotiei.

Frumosul e înlocuit prin măreț, precum colinele undoiate și munții cu dumbrăvi a țărilor apusene sunt acolo înlocuite prin șesuri fără de capăt. În tendențele de cucerire, în așa-numitele misiuni istorice care-și caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur și simplu neștiința și gustul de spoliare.

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru.

Mica Veneție era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei. Dar toate aceste condiții de mărire erau câștigate prin muncă îndelungată, deprinderea și priceperea se moștenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulți profesori de estetică.

Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, și astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire extraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai ușor decât mica Belgie.

De aceea ni se pare că din nefericire rușii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească.

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la aparițiunea unui neam asemenea mongolic, a turcilor. 

 În locul civilizației grece înflorit-au în Bizanț o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.

În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în cele trei provinții baltice, în mâinile și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populațiile străvechi a acelor provinții, leții, livii, crevinii și cum îi mai cheamă, nu se vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.

Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-și are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac și mănuși, a unui deșert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple.

Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.

Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să ia Roma veche, precum amenință pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înțelepciune și de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-și caută compensație în glorii sângeroase și în cuceriri.

Mihai Eminescu (Articol apărut în TIMPUL, la 7 Aprilie 1878, cu titlul «Tendenţe de cucerire» – fragment).

Publicitate

15/01/2023 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Imagini din România interbelica ale fotografului german Kurt Hielscher

România interbelică în imaginile unui fotograf german

Kurt Hielscher (n. 1881 – d. 1948) a fost unul dintre cei mai renumiti fotografi germani, care a devenit cunoscut prin albumele sale fotografice adunate in perioada Primului Razboi Mondial si in perioda interbelica, inedite la acea vreme.

Kurt Hielscher era originar din Silezia. A strabatut mai multe state europene: Spania, Italia, Iugoslavia, Danemarca, Norvegia dar si Romania. Lucrarea sa despre Romania este cel mai complex si profesionist album fotografic realizat despre tara noastra a acelor timpuri.

În 1933, a apărut la Leipzig, albumul fotografic “România”,o lucrare fascinantă care avea să domine atmosfera anilor interbelici, așa cum puține altele asemănătoare au făcut-o.

Kurt Hielscher a relatat într-un cuvânt înainte, cum a ajuns să realizeze acest album: “În anul 1931, am fost invitat de Guvernul român să călătoresc ca oaspete în România și să alcătuiesc o carte asemănătoare celor despre Germania, Spania, Italia, Țările Nordice etc.

În ajunul călătoriei mele un scriitor cunoscut m-a întrebat cu mirare: „De ce să-ți pierzi timpul tău scump cu lucrarea aceasta? Ce-o să găsești deosebit în România?”

„Mulți trebuie ca au aceeași părere. Ce puțin se știe despre această țară…”.

 

 

 

 

 

Tot Hielscher avea să continue: “Dar pe lângă mulțumirea pe care am simțit-o, lucrând, m-a cuprins și durerea că întreg poporul român este amenințat de un dușman crunt, căci de cultura acestei țări binecuvântate de soare se apropie norii grei ai Occidentului: praful civilizației, care înăbușe orice viață plină de coloare.

Unele sate au și fost învăluite; norul cenușiu acoperă tot mai mult uneltele strămoșești și coloarea veselă a costumelor, înecându-le în monocromia stinsă a modei de pretutindeni.

Așa își pierde treptat, un popor cu simț artistic, străvechea sa înfățișare. De aceea am dat în aceste fotografii atâta importanță vieții populare în dauna peisajului.

Mi se pare că aș putea salva astfel prin cartea mea, pentru timpurile viitoare, ceea ce încet și continuu este sortit pieririi. Fie ca o soartă prielnică să păstreze încă mult timp poporul acestor munți, văi și câmpii, în frumusețea și spontaneitatea sa.”

 

 

Cheile Bicazului


Camarzana


Chendu Mare – Femei torcând


Copaciu – casă țărănească

 


Tismana – femei torcând

Negustori de opinci

 

Surse: http://www.muzeuldefotografie.ro; Timpul.md

08/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , | Un comentariu

Povestea celui mai cunoscut portret al lui MIHAI EMINESCU

 

Fișier:Eminescu.jpg

 

 

 

 

Jan Tomas, cehul care a realizat cel mai mediatizat portret al lui Eminescu.

 

 

 

Dintre cele patru fotografii-portret certificate ca fiind ale lui Eminescu, una singura a facut „cariera”.

Ea a ajuns sa se identifice cu efigia poetului national, cu intreaga sa poezie, cu poezia romantica in general si poate chiar cu intregul romantism european.

Daca am face o statistica riguroasa a tuturor multiplicarilor acestei imagini (tinand cont de toate caietele si manualele scolare, de editiile populare ale poeziilor, de editiile critice si de lux, de afise, pliante, plicuri, timbre filatelice si postale, bancnote, monede, medalii etc.) am ajunge la peste un miliard de exemplare.

Eminescu este, fara indoiala, mai mult decat un brand. Este un simbol, oricat ar incerca unii sa-l profaneze.

Fotografia blazon din 1869 s-a impus de la sine, prin eliminarea naturala a tuturor celorlalte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cele patru portrete care alcatuiesc „careul de asi” al imagologiei Eminescu sunt, in ordine cronologica: cel din 1869, facut la Praga, in atelierul lui Jan Tomas, cel din 1880, facut la Bucuresti de Frantz Duschek, cel din 1884, facut la Iasi, de Nestor Heck, si cel facut de Jean Bieling la Botosani, in 1887-1888.

Incercarea de a consacra o imagine reprezentativa a poetului a facut-o Maiorescu, ilustrand editia princeps „Poesii” cu portretul din 1880, facut de Frantz Duschek.

Dupa moartea poetului, imaginea „livrata” publicului a fost cea a lui Jean Bieling de la Botosani, reprodusa pentru prima oara in volumul „Henriette si M.Eminescu” (Iasi, Editura Saraga, 1893).

 Fotografia convenea imaginarului unei epoci in care Eminescu era considerat filosoful pesimist, care a murit nebun, in mizerie.

Portretul apare pe coperta primelor editii Saraga, pe carti postale, insa aceasta „emblema” va fi in scurt timp refuzata de contemporaneitate.

Fotografia nu-l reprezenta pe poetul de geniu, ci, asa cum spunea Ion Scurtu in 1903, „este potrivita numai pentru a nedreptati pe poet si a falsifica in ochii publicului imaginea fizionomiei adevarate a lui Eminescu”.

Se facea, asadar, inca de pe atunci, referire la necesitatea unui chip ideal, model inconfundabil, absolut si abstract.

Cea de-a treia fotografie, realizata de Nestor Heck la Iasi (1884), a avut o popularitate redusa.

Criticii literari si publicul larg au respins-o, deoarece au recunoscut in ea semnele bolii.

Portretul a fost totusi reprodus in coperta editiei Saraga a volumului „Versuri si proza” (1890), pe prima pagina a unor numere consacrate lui Eminescu din reviste ca „Flacara” (1912) sau „Gandirea” (1929), precum si pe coperta editiei Botez din colectia „Clasicii romani comentati”.

Portretul executat de Frantz Duschek in 1880 pentru albumul Junimii (al doilea, in ordine cronologica) a fost considerat, de cei care l-au cunoscut pe poet, drept cea mai fidela reprezentare a lui Eminescu, in sensul realist si complet al cuvantului: un Eminescu frumos si puternic, o figura usor spiritualizata, de luptator.

Fotografia va fi reprodusa in editia princeps din 1883 a poeziilor eminesciene si pe prima pagina a numarului de doliu al revistei „Familia” (1889).

Dar, contrar acestei acceptiuni teoretice a contemporanilor, privind imaginea „oficiala” a poetului, preferinta artistilor plastici si a publicului s-a indreptat, incet-incet, catre prima fotografie, cea executata la Praga, in 1869 de Jan Tomas.

Cehii nu sunt constienti de impactul extraordinar pe care l-a avut una dinte fotografiile facute de un conational al lor asupra culturii si constiintei publice din Romania: poetul nostru national a fost consacrat, ca imagine emblematica, de fotograful praghez Jan Tomas (1841-1912).

Un fotograf important al epocii, dar nu reprezentativ pentru istoria si cultura poporului ceh. Sau, cel putin, care nu e plasat la nivelul corespunzator prestigiului…

Eminescu ajunsese la Praga in septembrie 1869, cu gandul si dorinta de a urma cursurile Universitatii Caroline, a doua ca reputatie in Imperiul Austro-Ungar (dupa Viena). Ca sa se poata inscrie, trebuia sa-si faca o fotografie.

Un functionar excesiv de scrupulos a respins insa cererea poetului, pe motiv ca documentul de absolvire nu era in regula.

 Dupa ce a stat o perioada la fratele sau, Serban, care locuia la Praga, Eminescu a plecat in acelasi an la Viena. Aici, functionarii Universitatii din capitala Imperiului i-au acceptat certificatul de absolvire si l-au inscris fara probleme ca student auditor.

Ca si Eminescu insusi, fotografia facuta la Praga a traversat toata Europa inainte de a fi celebra in Romania.

Pe urmele lui Jan Tomas

Vechiul nostru colaborator Dan Toma Dulciu, pasionat cartofil, a fost recent la Praga, cu gandul de a afla mai multe despre Jan Tomas, fotograful despre care nici studiile din tara, nici cele din Cehia nu ofereau prea multe date.

Practic, nu se stia decat ca era ceh, ca avea un atelier la Praga, in Piata Sf. Venceslas nr.7 si ca i-a facut prima fotografie-portret lui Eminescu (6 exemplare) in 1869.

 „Am poposit in aprilie 2008, la Praga, dorind sa aflu mai multe despre locurile prin care a trecut Eminescu in toamna anului 1869, dar mai ales pentru a cunoaste personalitatea acestui artist fotograf” – povesteste Dan Dulciu.

„Evident, atelierul lui Jan Tomas nu mai exista demult in P-ta. Sf. Venceslas nr. 7, acolo ridicandu-se, de pe la 1910, un hotel impunator.

 Sansa a facut sa gasesc insa, la colectionarii cehi, sapte fotografii de epoca purtand semnatura atelierului lui Jan Tomas.

Ca si in cazul celebrei fotografii de tinerete a poetului, aceleasi caracteristici tehnice si artistice mi-au atras atentia: cartoane fine, provenind de la Viena, cu intentia de a pune in evidenta trasaturile delicate ale chipului reprodus in fotografie…

Dar lucrul cel mai important este faptul ca pe unul dintre portrete este mentionat numarul de identificare al placii fotografice originale, care se pastra in atelierul artistului, astfel incat peste ani si ani sa se poata reproduce, eventual, la cererea clientului, o alta serie de fotografii.

 Deci, nu este exclus ca, pe langa cele sase fotografii ale lui Eminescu, sa mai existe una, pentru uz intern, si cliseul numerotat.

Intrebarea este: unde se pastreaza, in prezent, arhiva lui Jan Tomas?

Se mai pastreaza oare?”.

 

 

Romanian Global News si Certitudinea.ro

17/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: