Experimentul de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de distrugere psihică și de lichidare prin tortură a rezistenței morale a deținuților politici anticomuniști, din toate țările comuniste

FOTO. Imagine din filmul „Între chin și amin”, de Toma Enache

6 Decembrie 1949. Debutul Experimentului de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de brainwashing în masă din toate țările comuniste

Începută ca o aplicare a prevederilor Directivei NKVD pentru țările ocupate de soviete, respectiv continuarea stoarcerii de informații și după finalizarea anchetelor și condamnarea prizonierilor politici, operațiunea a mers lmai departe la penitenciarul Pitești, urmărind în mod evident distrugerea personalității umane și transformarea indivizilor în instrumente docile ale noului regim totalitar.

În perioada anilor 1949-1952, la penitenciarul din Pitești, asupra deținuților politici s-au desfășurat – sub coordonarea autorităților comuniste și sub titulatura de “reeducare” – acțiuni în cadrul cărora au fost utilizate metode de tortură fizică și psihică neîntreruptă, întinse pe perioade îndelungate și diabolic elaborate, scrie https://ortodoxinfo.ro/6-decembrie-1949-debutul-experimentului-de-la-pitesti-cea-mai-cumplita-operatiune-de-brainwashing-in-masa-din-toate-tarile-comuniste.

Cel mai mare și mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din întreaga Europă de Est, caracterizat de Soljenițîn drept “cea mai mare barbarie a lumii contemporane”, reeducarea prin tortură de la Pitești a avut drept scop, conform principiilor leniniste, lepădarea convingerilor politice și religioase ale deținuților, precum și alterarea pesonalității acestora până la punctul obedienței absolute.

Scopul torturilor, bătăilor continue, umilințelor, a fost, în primă instanță, continuarea obținerii de informații și după finalizarea anchetei de la prizonierii politici condamnați deja, conform prevederilor directivelor NKVD pentru țările ocupate de URSS. Spre deosebire de celelalte țări comuniste, doar în România, la Pitești, obținerea informațiilor nu presupunea oprirea cruzimilor, acestea continuând până la anularea completă a personalității deținuților.

François Furet, membru al Academiei Franceze, a vorbit despre fenomenul Pitești ca despre “una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

Din cei peste 1000 de studenți implicați ca victime, cea mai mare parte au fost tineri studenți membri ai Mișcării Legionare și organizației Frățiile de Cruce, restul fiind membri ai partidelor istorice, în special Partidul Național Țărănesc, dar și fără apartenență politică.

Ei fuseseră arestați și condamnați pentru implicare activă în organizarea structurilor de rezistență armată anticomunistă din întreaga țară, dar și în acțiunile clandestine menite să asigure pe teritoriul României ocupate de sovietici un adevărat sistem de informații în favoarea serviciilor secrete americane, cu care se aflau în directă colaborare.

Metode dintre cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate tinerilor deținuți, cu scopul de a-i face să se maltrateze și să se umilească reciproc. Victimele fiind transformate în călăi, deținuții erau torturați chiar de camarazii lor apropiați.

Câteva exemple din larga gamă de torturi psihice aplicate la Pitești sunt concludente pentru oricine. Cei care refuzau să facă “autodemascarea” (să dea informațiile cerute de torționari) sau bănuiți numai că ar mai putea ascunde informații despre participanții la rezistența anticomunistă, erau băgați cu capul în tineta cu dejecții, bătuți până la desfigurare, înfometați, obligați să stea într-o poziție incomodă fixă câte 17 ore pe zi, fiind bătuți cu bâta la cea mai mică mișcare. Erau forțați să bea urina, să-și mănânce fecalele, să bea apă foarte sărată și apoi să înseteze timp îndelungat.

Deținuții erau forțați să scuipe în gură pe șeful organizației anticomuniste din care făceau parte. Umilirea publică se continua cu batjocorirea, în fața celorlalți deținuți, a tot ceea ce iubeau sau respectau mai mult, precum mama, soția, convingerile religioase sau politice.

Deținuții erau obligați să simuleze săvârșirea sfintelor taine cu urină și fecale, cu care apoi îi împărtășeau pe ceilalți camarazi, precum și să participe, în Săptămâna Patimilor, de Paști sau de Crăciun, la organizarea unor orgii în cadrul cărora erau blasfemiate simbolurile creștine legate de Nașterea, Patimile sau Învierea lui Hristos.

După ce deținutul își făcea „demascarea”, trebuia, la rândul său, să devină torționar și să convingă pe alții să se lepede „de putregaiul burghez”, să-și însușească ideologia comunistă. Torturați neîncetat și nemaiputând suporta chinurile continue, neavând nici posibilitatea sinuciderii, ca urmare a supravegherii continue, deținuții cedau, mai devreme sau mai târziu, transformându-se în niște roboți spălați pe creier, anafectivi, devenind ei înșiși călăi. Cel mai mic semn de solidaritate sau compasiune față de cei chinuiți îi făcea din nou ținta torturilor. Trăind într-o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alții, experimentau o permanentă alienare psihică, fără posibilitate de revenire.

Este interesant faptul că autoritățile represive comuniste au încercat transplantarea experimentului și în alte închisori și lagăre (Gherla, Ocnele Mari, Târgul Ocna, Canalul Dunăre-Marea Neagră etc.), prin transferarea deținuților reeducați și punerea în scenă a acelorași metode de tortură și despersonalizare, toate sfârșindu-se cu eșecuri.

Nici măcar în Uniunea Sovietică nu a existat ceva similar experimentului de la Pitești, singurul stat comunist unde se pare că ar fi existat încercări similare de reeducare – mai îndelungate, dar nu atât de intense precum la noi – fiind China din perioada lui Mao Tse-Dung.

Conform uneia dintre victime, profesorul Radu Ciuceanu, Occidentul a aflat despre ororile de la Pitești prin intermediul evreului Vintilă Weiss, fost ofițer în Ministerul de Interne, devenit indezirabil și ajuns în temnițele comuniste, unde a cunoscut pe pielea sa ororile practicate împotriva deținuților. Eliberat și ajuns în lumea liberă, el s-a ținut de cuvânt, devoalând cele aflate despre experimentul reeducării de la Pitești.

În aceste condiții, regimul comunist, prin organul său represiv, Securitatea, a încercat să mușamalizeze acest macabru experiment, lansând o diversiune pe cât de aberantă, pe atât de penibilă. S-a înscenat o farsă judiciară, conform căreia conducerea Mișcării Legionare refugiată în Occident, în frunte cu Horia Sima, ar fi transmis în România ordinul ca legionarii deținuți în închisorile comuniste să se tortureze între ei până la distrugere, pentru a compromite astfel regimul communist de la București.

În cadrul anchetei preliminare rocesului, victimele au fost torturate până când au semnat declarațiile dinainte concepute de securiști. Însă la proces, o parte dintre ei, printre care viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, au expus în instanță adevărul, arătând că au făcut declarațiile respective sub tortură.

În ciuda dezvăluirii adevărului, au fost condamnați la moarte 22 de deținuți politici, în frunte cu Eugen Țurcanu, care în urma torturilor de la Pitești deveniseră torționari și fuseseră folosiți de Securitate pentru administrarea reeducării.

16 dintre ei au fost executați, iar restul au fost exterminați lent, fiind practic zidiți de vii într-un spațiu anume amenajat dintr-o hrubă a Fortului 13 Jilava. Cadrele Securității însărcinate cu conducerea experimentului au fost judecate și ele, primind sentințe foarte ușoare și fiind repede puse în libertate.

Numeroși cercetători au încercat, fără rezultat, să găsească o explicație rațională faptului că, dintre toate țările ocupate de soviete în care a fost aplicate prevederile directivei NKVD NK/003/47 (ne referim în special la practica continuării stoarcerii de informații și după condamnarea deținuților, așadar după încheierea oficială a anchetei), doar în România a fost posibilă împingerea acestor practici până la tratamentele dezumanizante aplicate în timpul ororilor de la Pitești. Cercetările efectuate în arhivele Securității, după anul 2010, de una din victimele reeducării de la Pitești, dr. ing. Constantin Iulian, au relevat un adevăr cutremurător.

Dintr-un număr de 45 de ofițeri încadrați în Direcţia a V-a – Cercetări Penale, care în anii 1949-1951, în timpul reeducării de la Pitești, a coordonat acțiunile de stoarcere a informațiilor de la deținuții deja condamnați, 31 (aproape 70%) erau evrei şi doar 8 români, restul de 6 fiind de alte naţionalităţi.

Însuși șeful Direcției a V-a Cercetări Penale, Mihai Dulgheru (născut Mișu Dulberger), era evreu și a emigrat și el în Israel, iar el era în legătură directă de subordonare cu șeful adjunct al Securității, Alexandru Nicolschi (născut Boris Grunberg), evreu. Chiar și ministrul de interne, Teohari Georgescu (născut Burah Tescovici), avea aceeași origine etnică.

În perioada torturilor de la Pitești, legătura cu conducerea penitenciarului era ținută de șeful Serviciului Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Tudor Sepeanu, la rândul său evreu, și el emigrat mai târziu în Israel, acesta fiind secondat în activitate de mr. Moise Senater şi cpt. Avram Solomon, ambii evrei.

Directorul închisorii Pitești în acea perioadă a fost ofițerul Ion Marina, care după unele surse ar fi avut origini evreiești.

Cum majoritatea covârșitoare a tinerilor deținuți la Pitești proveneau din rândurile Mișcării Legionare, răzbunarea sadică exercitată abuziv asupra unor vechi adversari deveniți prizonieri și aflați la discreția torționarilor, poate constitui o explicație asupra căreia cercetătorii ar trebui să se aplece onest.

Publicitate

Pax Sovietica și Pax Russica

 

 

 

 

 

 

 

Pax Sovietica

 

 

După dezagregarea imperiului clasic, al țarilor ruși, Pax Romana și Pax Christiana  au evoluat în stil bolșevic. Xenocrații Kominternului, preluând puterea în urma loviturii de stat din octombrie 1917, au exterminat dinastia Romanov.

 Și, în locul unui imperiu  axat pe ortodoxia pravoslavnică, au edificat  treptat unul de tip nou  – Imperiul ideocratic bolșevic,recte URSS. Expansiunea  imperială  a fost înlocuită cu sloganul  «Борьба за мир»”  –  o  Pax  Romana  sui generis.

Iar ”solidaritatea proletară” a eliminat  ”Iubirea lui Isus” și ”Pax Christiana”.

Teoreticienii marxism-leninismului  speculau o teză falsă:  proletariatul asuprit este pacifist, iar proprietarii asupritori promovează conflictul, sub orice formă. La demonstrațiile de 7 noiembrie și 1 mai, muncitorimea, țărănimea și intelighenția purta, în mod obligatoriu, numeroase pancarte cu sloganele  de genul «Миру мир!»  și «Дружба народов!». Propaganda sovietică a inventat și vehiculat  aceste formulări în contradicție flagrantă cu realitatea. 

Schema simplistă și confuză punea în contrast lagărul socialist cu lumea capitalului – primul iubea pacea, al doilea, războiul. În același timp, proletariatul chema la revoluția mondială folosind mijloace  violente, inclusiv lupta armată,  în scopul  instaurării,  după ce ar fi cucerit puterea, a păcii eterne. În realitate, regimurile comuniste iubesc conflictul, așa cum îl iubesc toate regimurile totalitare de orice fel și dintotdeauna.

Din start, confruntarea bolșevicilor cu Biserica  pravoslavnică era marcată  de violență și  coercițiune cruntă.  Nu aveau loc  execuții  sporadice, ci  acțiuni planificate. Ideocrația  vedea în  religie ”opiumul popoarelor”.

Și,  în instituția ecleziastică,  principalul suport al monarhiei. Abia ajunși la putere, bolșevicii au supus persecuțiilor aristocrația, burghezia și membrii partidelor politice, inclusiv a celor de stânga. Lenin, și colaboratorii săi  apropriați,urmăreau distrugerea religiei pentru a realiza obiectivul suprem –  formarea  ”omului nou”, care, în mintea lor, nu putea fi decât ateu.

Sistematica persecuție anticreștină, inițiată de Lenin,  a fost  continuată de Stalin.

Imperiul ideocratic bolșevic, moșit de Internaționala Comunistă a înlocuit Pax Christiana cu ”solidaritatea proletariatului mondial”. Aceasta a dus la agravarea instinctelor belicoase. În 1918, Patriarhul Tihon a adresat o scrisoare Sovietului Comisarilor Poporului  din care traduc:

 ”Ați împărțit tot poporul  în  țări  antagoniste  și  l-ați  angrenat  într-o  crâncenă luptă fratricidă fără precedent. Iubirea lui Cristos ați înlocuit-o fățiș cu ura și în loc de pacea promisă ați dezlănțuit artificial lupta de clasă. Și nu se întrevede sfârșitul războiului pe care l-ați provocat, dorind să obțineți, cu mâinile muncitorilor și țăranilor ruși, triumful  unei fantome –  alias   revoluție   mondială”.

În mai 1922, Patriarhul a fost arestat. Dar bolșevicii n-au avut curajul să-l execute imediat, cum procedau, de regulă, cu adversarii lor. L-au ținut  complet izolat, într-o mănăstire devastată, transformată în închisoare pentru  anumiți demnitari de rang înalt.

După arestarea Patriarhului, o parte dintre episcopi l-a trădat,  condamnându-l pentru că ”s-a opus  guvernului  bolșevic în problema bisericii ruse din diaspora”.

Cinci episcopi au semnat ”declarații de loialitate” față de noul regim  negând întâietatea Patriarhului Tihon. Unul dintre  acești episcopi a fost numit  Mitropolit-primat.

Între timp, Guvernul Rusiei se confrunta cu probleme   cumplite– foamete, război civil, criza economică și, mai ales, scăderea drastică a exporturilor.

De aceea, dând curs numeroaselor apeluri ale partenerilor externi, l-a eliberat pe Patriarh. Episcopii colaboraționiști au rămas dezamăgiți, dar n-au protestat. Numeroși credincioși se adunau să-l vadă, să-l asculte pe cel care ”se opunea cu atâta verticalitate unui  regim ateu și criminal”.

Spre indignarea bolșevicilor, majoritatea credincioșilor solicita reinstalarea monarhiei. Iar cronicarii timpului relatau:

”Într-o noapte de decembrie, lungă și întunecoasă, (în Rusia se lăsase demult întunericul), Patriarhul, aflat în detenție, a văzut  prin gratiile de la fereastra celulei cum a fost scos în curtea mănăstirii  și  executat Iacov Polozov, secretarul său. Din acel moment sănătatea i-a fost afectată iremediabil și, în martie 1925, inima  bătrânului Patriarh a cedat”.

Politica leninistă,  ostilă față de orice religie,  și persecutarea clerului vor fi suspendate  ca urmare a invaziei naziste;  Stalin și-a dat seama:  mobilizarea  populației contra inamicului era posibilă doar  prin reconstituirea vechiului legământ între creștinism și  patriotism. Atunci a început un NEP religios stalinist, acordând Bisericii un spațiu de libertate. Dar  a fost de scurtă durată.

A urmat aservirea Patriarhatului Moscovei obiectivelor politice ale Imperiului sovietic. Drept consecință, în URSS și în țările lagărului socialist, a continuat eliminarea  violentă a Bisericii greco-catolice,  agregarea ei forțată la Ortodoxie.

A fost o tentativă declarată de a institui un ”Vatican moscovit”. Biserica Rusă, controlată  în totalitate de KGB, urma să devină suportul politicii interne și externe a URSS, să joace un rol de lider  religios în plan internațional.

Dar, în 1947,  începe o nouă fază  de intoleranță care atinge punctul culminant sub Hrușciov. Odată cu destalinizarea, acesta a mai favorizat o disensiune civilă și religioasă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Astfel, începând cu”decretul pacifist” dat de Lenin-Troțki, în  întreaga perioadă  de  existență a  Imperiului sovietic (1917-1991), asupra Păcii și-au pus amprenta cele patru etape ale confruntării  ideologice: bolșevismul, stalinismul, războiul rece și Perestroika. Pacea și Înarmarea, până la terminarea celui de al Doilea război mondial, au servit drept mize politice și imperative ale supraviețuirii Imperiului  sovietic.

După care, în toată perioada războiului rece, subiectele recurente și fundamentale ale propagandei sovietice au fost Pacea și Dezarmarea. Și a durat până  la ”Opțiunea zero” a lui Gorbaciov, în 1987, și dezagregarea URSS, în  1991. Declarată o mare putere, iubitoare de Pace, Uniunea Sovietică a provocat  revolte violente și haos,  atât în  vecinătatea ei apropiată, cât și  în  întreaga lume.

Iar Pacea și Iubirea nu au fost niciodată  și nu sunt  decât vorbe prin care mulțimile pot fi  induse în eroare și  dominate  mai ușor.

 

 

 

Pax Russica

 

 

Diverși exponenți ai elitelor Rusiei contemporane constată  ”terminarea erei noastre care a început odată cu Pax Romana”.

Lumea bună cugetă asupra unui consecințe legate de comprimarea și accelerarea timpului istoric: epoca pietrei a durat aproximativ 3,4 milioane de ani; epoca sclavagistă  (bronzului-fierului) – o mie de ani; epoca feodală  – o mie  de ani;  capitalismul – 500 de ani, epoca tehnologiilor – 100 de ani, epoca informaticii – 20 de ani.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Următoarele ”epoci” vor dura  5-3-1  ani, până când timpul se va  contopi într-un punct.  Enorma viteză de mișcare în cosmos este percepută  ca  starea pe loc; viteza maximă a timpului suprimă timpul. Acest fenomen ne sugerează să renunțăm la contrapunerea  timpurilor. Și nu este exclus  că am putea renunța la  categoria și noțiunea de timp.

Schimbările radicale ne obligă să  înlocuim paradigma verticală, ierarhică de dezvoltare, moștenită de la Pax Romana și Pax Christiana, cu una orizontală, focalizată asupra elementelor care determină încrederea și cooperarea. Este imperios necesar, spun vizionari ruși, să căutăm și o denumire adecvată pentru ceea ce urmează a fi la nivel planetar.

Și aceasta, în opinia ideologilor  de la  Kremlin, se numește Pax Russica.

Kremlinul,  atribuindu-și  laurii  de mediator onest, impune noul model  de ”Iubire și Pace”  în spațiul ex-sovietic și  pe alte meridiane.

Românii,  începând cu 1812, când Imperiului țarilor a anexat Basarabia, au trăit pe viu o variantă  pravoslavnică  de Pax Christiana, apoi o  variantă bolșevică  de Pax Romana.

Din 1991, după colapsul Imperiului sovietic, Republica Moldova, Georgia,  Ucraina  și  alte  foste colonii, au avut ocazia să simtă  și să înțeleagă ce semnificație are Pax Russica (Pacea Rusă și Lumea Rusă). 

De regulă, Rusia intervine ca  pacificatoare în diverse conflicte, inclusiv între clanuri rivale, pe care tot ea le-a susținut timp îndelungat. În anumite situații, face presiuni aspra unea dintre părțile beligerante, ca să accepte tratate de pace sau coaliții de guvernare.

Adeseori, acestea degenerează în masacre și exod. Pacificatorii ruși permit refugierea celor învinși, inclusiv a femeilor și copiilor. Ulterior, tot ei împiedică  revenirea  refugiaților, dacă nu sunt de partea căpeteniilor promovate de Kremlin.

Rezultatul  final: in nou ”conflict înghețat” care justifică prezența militară a Rusiei în această zonă fierbinte…Cu certitudine, pacificatorii ruși se vor retrage definitiv din Republica Moldova.

Dar nimeni nu ne garantează că pentru noi, românii basarabeni și nord-bucovineni, nu vor apărea alte probleme la fel de complicate…

În prima jumătate a secolului XX, Pax Sovietica a concurat cu Pax Britanica. Iar în a doua jumătate cu Pax Americana. Demontarea ordinii mondiale postbelice semnifică intensificarea concurenței  între Pax Americana, Pax Europea  și Pax Sinica. Experții occidentali  consideră că Pax Russica are mai puține șanse deoarece Rusia, în plan economic, este  mai vulnerabilă în comparație cu SUA și China. Deși se crede o mare putere, Rusia nu are capacitatea economică și militară ca să instaleze Pax Russica oriunde ar dori.

Acum, Rusia nu oferă altor națiuni   decât  un model  specific de neoliberalism și arta imixiunii în regiunile sensibile ale planetei.

 De aceea, Serbia, de exemplu, tinde să se integreze într-o Uniune Europeană pe cale de ”restrângere treptată”. Situația s-ar putea schimba  dacă NATO  ar dispare din împrejurimi.

Atunci  Kremlinul, ar fi tentat  să  instaleze o Pax  Russica în ”țările frățești pravoslavnice” din Balcani și din alte spații geografice.

Iar Pax Europea, cu principiile sale democratice, va continua să aștepte  o schimbare  a strategiei  americane care s-o energizeze  din nou.

*

*      *

Acum două mii de ani, Imperiul a supraviețuit inventând creștinismul. Sau, în altă versiune, deturnând în favoarea sa învățăturile lui Isus Cristos și Biblia.

În zilele noastre, stratagema globalizării  asigură  deocamdată expansiunea imperialistă. Cu certitudine,  va mai dura mult timp până  când  Iubirea și Pacea vor reuși să ghideze națiunile către  ”Marea Cotitură  – De la Imperiu  la Comunitatea Terestră”, imaginată  în cartea cu același  titlu  de David C. Korten.

Și, deoarece ne convingem treptat că specia umană, încă de la Facere, l-a înțeles pe Dumnezeu într-un mod absolut eronat, tot mai mulți exegeți contemporani se avântă în căutarea adevărului. Rezultatele acestor căutări diferă substanțial de cele înregistrate de profeții clasici și de controversații autori ai numeroaselor ”Cărți Sfinte”; categoric, diferă precum genetica lui Gregor Mendel de agrobiologia  lui Trofim  Lîsenko, sau  fizica cuantică de fizica clasică.

În secolul XXI, ”noi, muritorii de rând, ajungem să ne jucăm de-a Dumnezeu” (Dr. Joe Dispenza. Epigenetica). Iar profeții, noii mesageri, contemporanii noștri,”conversează cu Dumnezeu”, răstoarnă paradigme consacrate și schimbă modul de gândire a milioane de oameni.  Cărțile, filmele, muzica și  activitatea lor ne îndeamnă să trecem de la violență la pace, de la confuzie la claritate, de la ură la Iubire necondiționată pentru toți. Astfel, liderii  spirituali  speră  să contribuie la ”deșteptarea speciei”.

Iată,  însă ,unul  dintre cele mai importante mesaje,transmis chiar de Dumnezeu,  extras din cărțile Conversații cu Dumnezeu, autor Neale Donald Walsch: ”Nu credeți nimic din cea ce spun. Pur și simplu trăiți. Experimentați. Apoi trăiți orice altă paradigmă pe care doriți s-o construiți.După aceea, examinați-vă experiența pentru a vă găsi propriul adevăr”. Rămâne de văzut cine, când și cum va  fructifica discursul noilor profeți aflați în ”căutarea lui Dumnezeu”.

Personal, îmi temperez optimismul. E de dorit ca nimeni să nu  mai creadă pe nimeni pe cuvânt.

 

 

 

Sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=39701

Un fragment din articolul – MIRCEA DRUC: IUBIREA ȘI PACEA (CA STRATAGEME IMPERIALE)

 

Foto: Mircea Druc

Mircea Druc  s-a născut  în ziua de  25 iulie 1941, în loc alitatea Pociumbăuți, din jud.Bălți (astăzi în  raionul Rîșcani din  R.Moldova). Este un om politic care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991.

 În această calitate, el cumula și funcția de membru în guvernul sovietic, participând de două ori pe săptămână la ședințele executivului de la Moscova.

Guvernul condus de Mircea Druc a promovat un amplu program de reforme politice, economice și sociale care urmăreau desprinderea RSS Moldova de URSS și reducerea dependenței RSSM de instituțiile de la Moscova, în scopul obținerii independenței RSSMoldovenești:

• a înființat primele structuri ale Armatei Naționale, Poliției Naționale, Trupelor de Carabineri (după modelul italian) și a serviciilor speciale de informații;

• a introdus limba română ca limbă de predare în școli, licee și universități;

• a fondat Academia de Studii Economice și Academia Națională de Poliție, cu sediul la Chișinău;

• a contribuit la deschiderea la Chișinău a liceelor bilingve român-francez, român-spaniol, român-englez, român-italian, român-german;

• a contribuit la trimiterea la studii în România și în alte țări a peste 3.000 de studenți, doctoranzi și elevi;

• a eliminat Partidul Comunist din viața socială.

Mircea Druc a condus delegații guvernamentale în Rusia, Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Italia, SUA, Iugoslavia și România. În perioada cât a fost prim-ministru, a fost inaugurată tradiția podurilor de flori peste Prut.

Mirce Druc a fost destituit din funcția de prim-ministru la 28 mai 1991, după ce a primit un vot de neîncredere din partea Parlamentului unicameral al RSSMoldovenești.

Este adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța cu România.

 La cel de-al treilea Congres al Frontului Popular Creștin-Democrat din Moldova, desfășurat în perioada 15-16 februarie 1992 la Chișinău, Mircea Druc este ales în funcția de președinte al acestui partid.

La data de 24 ianuarie 1992, cu ocazia desfășurării la Iași a primei Convenții a Consiliului Național al Reîntregirii, Mircea Druc a fost ales în unanimitate ca președinte al acestei organizații. Mircea Druc a primit cetățenia română prin naștere în anul 1941 și fără voia sa i s-a atribuit cetățenia sovietică. La cererea sa, la data de 6 iulie 1992, a redobândit cetățenia română, renunțând la cetățenia Republicii Moldova, deoarece acest stat nu admitea dubla cetățenie.

Între anii 1993-2001 a lucrat ca cercetător științific la diverse instituții din Chișinău și București, pe bază de contract.

Mircea Druc a candidat ca independent la președinția României la alegerile din 27 septembrie 1992, având o platformă unionistă și fiind susținut de Partidul Ecologist Român, Frontul Popular Creștin Democrat, Asociația Mondială „Pro Basarabia și Bucovina” și alte formațiuni din spațiul românesc. Fără sprijinul unui partid puternic, Mircea Druc a ieșit pe ultimul loc din cei 6 candidați cu 326.866 voturi..

În anul 1992, a înființat în România,  Partidul Național al Reîntregirii, al cărui președinte a fost. Partidul și-a schimbat ulterior denumirea în Partidul Reîntregirii Opțiunea Dacolatină (POD), obținând la alegerile din anul 1996 locul 24 în ierarhia partidelor, cu 0,23% din voturi (28.622 voturi).

În anul 1995, el a fost numit președinte al Comitetului de inițiativă și organizare al Primului Congres Mondial al Refugiaților și Descendenților Acestora din teritoriile românești ocupate de fosta Uniune Sovietică, care s-a desfășurat la Iași în perioada 30 iunie – 2 iulie 1995.

Pentru activitatea desfășurată, Mircea Druc a primit următoarele distincții: Medalia „Za osvoienie țelinnîh zemeli” din Kazahstan (1958), Medalia „Meritul civic” din Republica Moldova (1996), titlul de Cetățean de onoare al orașelor Miami (SUA) și Bușteni (România), titlul de „Omul politic al anului 1992” în Republica Moldova. Pe 26 martie 2014, i s-a acordat Ordinul Național „Steaua României”, în grad de Mare Ofițer.

Laboratorul Pitești, clinica Tavistock și marele experiment

Clinica Tavistock, laboratorul Pitești și marele experiment

“Dumneata îți închipui că există ceva numit natură umană, care, ultragiată de ceea ce facem, se va întoarce împotriva noastră. Dar noi creăm natura umană. Omul este maleabil la nesfârșit”. (George Orwell, “1984”)

Institutul Tavistock

Orice acțiune de manipulare globală este gestionată din interiorul unei instituții: Institutul Tavistock de Relații Umane, al cărui sediu se află la Londra, 30 Tabernacle Street. * Institutul s-a desprins în 1946 din Clinica Tavistock, fondată în 1920 de doctorul britanic Crichton-Miller.

Institutul Tavistock controlează nenumărate filiale, situate la Institutul de Cercetări Stanford, Massachusetts Institute of Technology (MIT), Institutul Hudson, Fundaţia Heritage, Centrul pentru Studii Internaţionale şi Strategice din Georgetown (unde se formează personalul Departamentului de Stat), US Air Force Intelligence şi RAND Corporation. Unii critici ai Tavistock susțin chiar că organizații precum Comisia Trilaterală, Fundaţia Ditchley sau Clubul de la Roma execută instrucţiunile primite de la institut.

Tavistock studiază comportamentul individual și colectiv, urmărind să controleze și să conducă acțiunile și gândirea prin tehnici de persuasiune, sugestie, manipulare șI spălarea creierului.

În 1921, după încheierea Primului Război Mondial, Clinica Tavistock a început să cerceteze posibilitățile oferite de controlul minții. Obiectul său de studiu era “nevroza de război” de care sufereau militarii britanici întorși de pe front, “un punct de ruptură” a echilibrului psihologic, cauzat de stresul intens suferit în conflict și de teroarea pe care le-o stârneau bombardamentele.

Ulterior, metoda știițifică descoperită la clinică a fost aplicată în domeniul general al comportării umane de către institut, care a început să evalueze reacțiile individuale și collective ale persoanelor supuse la diferiți stimuli, pe baza descoperilor lui Freud.

Antecedentele soldaților au servit cercetării cauzelor și condițiilor care îl fac pe un individ să-și piardă controlul mental și contactul cu realitatea anterioară, lăsându-l fără apărare în fața unui stimul nou.

Țelul era distrugerea apărării psihice a individului și, de aceea, cercetătorii s-au străduit  să afle variabilele care trebuie aplicate fiecărui caz în parte.

Cercetătorii au încercat să afle cheia deintegrării ori descompunerii sociale, în vederea modificării percepțiilor individuale și alterării credințelor sau valorilor anterioare.

Oamenii de știință de la Tavistock au descoperit, astfel, că un individ care își pierde rădăcinile este mai ușor de gestionat și, ca atare, pentru a putea fi manipulat, trebuie să i se distrugă nucleul familial și principiile religioase, sexuale și de orice sorginte, inculcate în copilărie. *

Un ecou al acestor experimente poate fi regăsit în cele trei filme din seria The Bourne (Identity, Supremacy și Ultimatum).

Fenomenul Pitești

„Ceea ce n-a ajuns însă – și încă – la cunoștința tuturor este că în Arhipeleagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești„. (Virgil Ierunca, „Fenomenul Pitești”).

În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societății era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diplomații, preoții, militarii, magistrații, polițiștii, oamenii politici ai vechiului „regim burghezo-moșieresc” erau în închisori, țăranii cei mai gospodari erau deportați în coloniile de muncă forțată.

Tuturor împreună și fiecăruia în parte li se aplica eticheta de „dușman al poporului”.

Mai rămăseseră tinerii, o forță socială imprevizibilă și care trebuia sa fie anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Pitești, denumit de Securitate „reeducare”.

Ideea reeducării îi este atribuită pedagogului sovietic Makarenko, specialist în delincvenţa juvenilă, care susţinea că deţinuţii tineri pot fi reeducaţi de către cei mai vechi, trecuţi şi ei prin această experienţă.

Una dintre metodele cele mai utilizate era plasarea în aceeaşi încăpere atât a bandiţilor reeducaţi cât şi a reeducaţilor. Aceştia din urmă erau infiltraţi printre ceilalţi, ascunzându-şi ideile, căutând să-şi facă prieteni şi să asculte destăinuiri.

După ce se creau suficiente legături şi îşi dezvăluiau suficiente secrete, reeducaţii se întorceau împotriva noilor lor prieteni, pedepsindu-i pentru gândurile lor.

Urma, apoi tratamentul. Timp de săptămâni, uneori chiar luni, deţinuţii erau schingiuţi în cele mai cumplite moduri.

Ce li se cerea celor bătuți pentru a înceta supliciul: să renege tot ce crezuseră până atunci (politică, religia, mamă…). Să se declare convinși de superioritatea comunismului și reeducați în spiritul său.

Să spună tot ceea ce reușiseră să ascundă la anchetele Securității și să denunțe pe cei ce eventual scăpaseră de arest.

Să povestească orice element incriminator pe care l-au aflat în discuțiile cu prietenii. În sfârșit, și esențial: să se declare disponibili pentru reeducarea altor prizonieri. **

 

Ce este fenomenul Pitesti ?

1. Sensul restrins

Expresia „fenomenul Pitesti” apare intr-o carte a lui Virgil Ierunca dedicata relatarii si analizei experimentului de „reeducare” la care puterea comunista a expus detinutii politici . Cartea se bazeaza pe marturiile unor supravietuitori, marturii cuprinse si in alte lucrari similare.

Intre anii 1950- 1952, responsabilii sistemului de lagare in care fusesera incarcerati toti romanii capabili de rezistenta fata de instaurarea comunismului, au pus la punct o operatiune de „reeducare”.

Inceputul s-a facut in penitenciarul de la Pitesti, in care fusesera masati opozantii studenti …

 Scenariul era urmatorul:

 In aceeasi celula erau plasati (ca din intimplare) doua categorii de prizonieri: „reeducatii” si „banditii nereeducati”.

„Reeducatii” (din motive ce vor transpare imediat) erau infiltrati printre ceilalti, ascunzindu-si ideile, cautind prietenii si destainuiri. Un timp in celula domnea concordia anticomunista.

Apoi, dupa ce se creau suficente legaturi si se dezvaluiau suficente ginduri tainice, BRUSC, se declansa represiunea. La un semnal, reeducatii, scotind bitele de prin ungherele in care le fusesera pregatite, se repezeau asupra nereeducatilor si incepeau sa-i macelareasca.  Efecul de groaza era sporit (de partea victimelor) de perplexitate.

Incapabili sa inteleaga cine-i ataca si de ce, sa perceapa sensul a ceea ce se intimpla, dezarmati material si psihic „banditii” se prabuseau sub loviturile date cu o stupefianta ferocitate, de cei ce fusesera pina in acel moment cei mai buni prieteni.

Dupa ce prima rezistenta fizica si morala era astfel depasita prin efect de surpriza, urma „tratamentul” . Timp de zile, saptamini, luni la nevoie, schingiuirea victimelor din celula continua.

Nu pot fi  descrise aceste chinuri . Inventivitatea tortionara  a  intrecut orice …”record”. Cel ce refuza „convertirea” era batut necontenit, pus sa-si manince fecalele, …etc. Multi relateaza ca partea cea mai greu de suportat era sa asiste la schingiuirea colegilor. Batai colective, batai individuale. Fara pauza, fara speranta, fara sfirsit.

Ce li se cerea celor batuti pentru a inceta supliciul: Sa renege tot ce crezusera pina atunci (politica, religia, mama…). Sa se declare convinsi de superioritatea comunismului si reeducati in spiritul sau. Sa spuna tot ceea ce reusisera sa ascunda la anchetele securitatii si sa denunte pe cei ce eventual scapasera de arest.

Sa povesteasca orice element incriminator pe care l-au aflat in discutiile cu prietenii. In sfisit, si esential:

SA SE DECLARE DISPONIBILI PENTRU REEDUCAREA ALTOR PRIZONIERI.

In fata acestei adevarate lepadari de sine, oamenii au pus in joc intreaga lor capacitate de rezistenta. Aici era tocmai cheia experimentului: demonstrarea fragilitatii omului, a faptului ca forta are rezerve pentru a infringe rezistenta.

Daca in stare de luciditate oamenii refuzau, ei trebuiau adusi la punctul „de topire”,  la care fluidizata, fiinta devine maleabila. De aceea, bataile au fost administrate fara rezerve, pina la capatul fizic al rezistentei.

Unii au murit. Unul a reusit sa se sinucida (in general aceasta scapare nu era posibila). In rest insa, in marea lor majoritate, subiectii au fost trecuti dincolo de omenesc.

Si au sfirsit prin a consemna (ma feresc de a spune accepta), placizi, anulati, desprinderea de constiinta.

Au fost desigur incercari de a „trisa” din partea unor falsi convertiti. Ele se manifestau prin incercarea de a-si lovi victimele-prieteni cu mila sau de a-i preveni de pericol in faza de spionaj initial. Depistati, au fost macelariti cu cu o cruzime inca (?) sporita.

Astfel, dupa ce noul lot de „reeducati” era forjat intr-o celula, el era folosit pentru propagarea in alte celule a experimentului. In citiva ani inchisoarea de la Pitesti era „reeducata” si incepusera „exporturile” catre alte inchisori politice.

Lesne de inteles ca victimele-tortionari produse de acest sistem au enorme reticente in a descrie ce li s-a intimplat. Tocmai aici e „eficacitatea” metodei de represiune „brevetata” la Pitesti.

Nu voi vorbi aici despre modul in care experimentul a fost amorsat (echipa lui Turcanu ) si nici cum a incetat in forma sa extrema.

Nici despre farsa judiciara pe care comunistii au inscenat-o cu acest prilej. (a se vedea lucrarile aparute).

Ci ma voi concentra asupra continuarii lui in forma atenuata, dar generalizata la scara intregii Romanii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2. Sensul larg

Asadar „baza principiala” a experimentului de reeducare e urmatoarea: SA OBLIGI  VICTIMA, PRIN PRESIUNI CARE SA-I DEPASEASCA POSIBILITATEA DE REZISENTA, SA DEVINA PARTASA LA REPRIMAREA ALTORA.

Intelegind potentialul acestui procedeu, comunistii, (dupa modelul deja testat de Stalin) l-au aplicat pentru anihilarea capacitatii de rezistenta a poporului roman. Desigur formele au fost mai putin brutale ca la Pitesti, mai subtile, rafinamentul a inlocuit forta bruta, atunci cind a fost posibil. In general e vorba de inlocuirea reprimarii cu amenintarea, (perspectiva ei), a durerii cu frica de durere. In fond acelasi determinism. 

  Procesul a fost amorsat in forta, sub obladuirea trupelor sovietice de ocupatie. Dupa un timp efectele terorii au inceput sa se propage in lant, incit nu a mai fost nevoie de ocupatie militara.

Pentru cazurile rebele de impotrivire reteaua represiva intervenea nemilos si … didactic (incit sa taie cheful de aventuri ). In ultima faza (azi) investitia in degradare isi arata roadele, de maniera a permite represiunii o retragere in espectativa.

Cei ce explica situatia din Romania printr-un „fenomen tip Pitesti”, se refera la acest mecanism de propagare fortata a vinovatiei, care rezolva simultan mai multe probleme pentru dictatura:

– slabeste capacitatea de rezistenta a prizonierilor

–  creeaza premise solide pentru colaborationism

– creeaza o confuzie protectoare

– diminueaza riscul de pedeapsa in cazul prabusirii regimului

Aceasta dimensiune (intoxicantia morala) a dictaturii comuniste din Romania este definitorie. In general, o dictatura urmareste exploatarea prizonierilor ei.

Forta e folosita pentru a-i mentine in captivitate. Asadar nu dimensiunea de lagar de munca si exterminare e originala la comunism. Si nici aceea de mafie statala. Ci aceea de „clinica” de alienare in masa, de intoxicare spirituala.

Comunistii au inteles un lucru simplu: e mai usor sa domini o masa care nu se mai revolta decit sa o mentii la respect in mod continuu.  Decit sa domini zilnic, prin forta, in lupta cu setea de libertate a captivilor, e mult mai avantajos sa ii zdrobesti pina la deformare, sa ii modifici in interior, sa ii programezi favorabil.  De unde preocuparea pentru … creerea omului nou.

Activitatile directe de propaganda nu sint decit virful aisbergului. Chiar daca eficacitatea unui bombardament ideologic continuu nu trebuie subestimata, nu cred ca aceasta a fost principala pirghie de intoxicare. Reeducarea prin partasie fortata are un rol inca insuficent analizat.

Precizez ca voi selecta dintre mecanismele de atragere in cirdasie vinovata doar pe cele in care victima a fost supusa unei presiuni. Cazurile de complicitate liber asumata (si ele cu un rol esential) nu fac obiectul acestei analize. 

Trebuie insa sa observam ca linia de demarcatie intre aceste doua tipuri de colaborationism e fragila. In general, dupa ce cineva a facut rabat de la constiinta, sub presiune, e disponibil pentru compromisuri ulterioare, aparent liber consimtite !:

Sa revedem citeva ipostaze curente :

– Judecator dind sentinte in spiritul faradelegii legalizate, sau in litera ei sau chiar ca urmare a unor indicatii Tovarasesti. Dind ani grei de temnita celor ce lupta pentru libertate…

– Avocat terorizat al apararii ce … isi condamna clientii (proscrisi de partid) in plin proces …

– Jurist acceptind rolul de legitimator al abuzului si liberului arbitru… Scriind tratate de drept al muncii … in  lagar!

–  Procuror instrument al terorizarii legalizate…

–  Politist intorcind capul de la infractiunile celor alesi si acceptind sa insceneze infractiuni imaginare…

– Cetatean strins cu usa pentru a se lansa in patriotica ocupatie de delatiune. Si acceptind pentru a putea iesi in strainatate. Si acceptind pentru a evita o condamnare Si acceptind pentru a-si imbunatati standardul mizerabil de viata. Si acceptind de frica de a nu fi considerat dusmanos…

– Chemare in concentrare a unui rezervist, undeva departe pentru citeva luni, ca raspuns al unei atitudini negative a acestuia la locul de munca (raportata de director sau secretar sau delator, judecata de activist, rezolvata de comisariat …)

–  Economist avizind aberatii catastrofice pentru a nu apare refractar… Acceptind preponderenta „orientarilor”…

–  Medic salutind infometarea ca „alimentatie rationala” si multumind partidului pentru „conditiile din spitale”; intorcind ochii de la incubatorul in care copii prematur nascuti au murit prin intreruperea curentului; participind la haituirea femeii ce a avortat din disperare…

– Psihiatri participind neputinciosi la innebunirea anumitor pacienti…

– Functionar pe care nu-l priveste injustitia regulamentului pentru a carui aplicare isi ia salarul; ducind la indeplinire lucruri care ii ranesc consttiinta…

– Primar, sau activist,fecior al satului, exprimindu-si entuziasmul fata de ideea sistematizarii, ce urmeaza sa inmorminteze casele si ocupantii lor…

– Taran  predind „de buna voie ” pamintul parintilor sai; tacind cuminte toamna, cind ramine fara nimic, semnind „contracte” de vinzare de animale catre stat la preturi sub cheltuielile de crestere…

– Taranca legindu-si vaca de pom si lasind-o sa moara de foame, pentru a scapa de povara cresterii ei si de interdictia de a o taia …

– Specialist tehnic doritor de implinire profesionala si acceptind inscrierea in partid pentru a nu-si taia sansele.

– Sedinta (de partid sau „a oamenirilor muncii”) in care cel valoros dar neslugarnic e infierat de colectiv; coleg revoltat de nedreptate, tacind pentru a nu-si periclita propria pozitie.

– Vizita unui activist in productie soldata cu aberante indicatii; tehnician inghitindu-si protestul sub un umilitor „Sa traiti!” sau o dureroasa tacere…

– Cercetatori gudurindu-se dupa fonduri la un partid a carui doctrina e primatul valoric al inculturii…

– Preot slujind pentru sanatatea partitului si conducatorilor sai iubiti de frica sa nu vada biserica definitiv inchisa…

– Duhovnic raportind spovedanii la securitate…

– Paroh incuviintind darimarea lacasilor de cult, sau reprimarea populatiei…

–  Militar de cariera tinut din scurt si umilit de ofiterii securisti…; multumind pentru reorientarea specialitatii sale catre … muncile cimpului…

– Profesor explicind copiilor valorile si realizarile comunismului, rastalmacind istoria, respectind cenzuri usturatoare in spatiul culturii romanesti, predind de la „cartoful sovietic, cel mai mare din lume”, pina la „viciile imperialismului romanesc”…

– Profesor (universitar) de stiinte iesit „in campanie” de recoltare, ingitindu-si revolta in fata staulelor in care ii sint cazati elevii (studentii) de valoare si a „intrecerilor in recoltat”

– Parinte trimitindu-si copii pe cimp in ploaie sau ninsoare sa „recolteze”, sau pe stadion sa faca porumbei de recunostinta din  corpurile lor fragede -din frica de repercursiunile unui refuz…

 – Parinte ascunzindu-le copiilor adevarul si lasindu-i in voia propagandei de partid, de frica urmarilor unei eventuale indiscretii produse de candoare…

– Parinte invatindu-si copilul minciuna, lasitatea, siretenia si egoismul din dorinta de a-i da osansa de supravietuire…

– Studenti jucind jocul ambiguu al „haiului” in cadrul sedintelor ASC…

– Elevi aflati intr-o prelungita cura de supunere; tunsi si mustruluiti in maniera prepenitenciara …; invatind realismul „libertatii ca necesitate inteleasa”…

– Pionieri si soimi ai patriei intr-o continuu ritual de proslavire a partidului…

– Actor recitind cu ochii aproape in lacrimi poezii de slava „conducatorilor iubiti” pentru a nu pierde accesul la o scena de prestigiu…

– Poet filtrindu-si inspiratia de maniera a preveni reactia cenzurii…

– Autor de piese de teatru conforme orientarilor ultimei plenare…

– Scriitor acceptind introducerea unor fraze ce ii repugna si eliminarea celor pe care le iubeste, pentru a face sa „se strecoare” unele adevaruri…

–  Violonist cintind in suba intr-un concert omagiu…

– Telespectator buimacit in fata unui program rezumat la 2 ore de „formare a omului nou” dar exprimindu-si scirba in surdina  de frica vecinului…

– Comitet a unui concurs oarecare primind indicatia privind modul in care urmeaza sa premieze…

– Om din public aplaudind lucruri care il calca pe nervi de frica de a nu fi reperat in lipsa lui de entuziasm si luat la intrebari…

– Lucrator obosit chemat duminica sa-si manifeste recunostinta si entuziasmul in cadrul unor ritualuri diverse de supunere (mitinguri, sedinte, munca patriotica, primiri )…

– Locatar degerat ramas fara gaz in mijlocul iernii, inghitindu-si ura si frigul cu intelepciune resemnata; acceptind chiar cresterea intretinerii pentru un fals consum…

– Prieten tacind in timp ce Celalalt, intrat in dizgratia partidului e bestelit sau pedepsit; evitindu-l apoi din pudoare si prudenta…

– Frate delimitindu-se de „ruda fugita in strainatate”, infierind-o pentru a mai diminua minia  partidului…

– Cumparator invatind siretlicurile afacerilor „pe din dosul tejghelei”, invatind sa-si asigure hrana in defavoarea celorlalti hamesiti…

– Miri falsi acceptind sa joace nunta traditionala cu ocazia vizitelor de lucru…

– Credinciosi ascunzindu-si credinta si facind parada de ateism …

– Victime ale diverselor abuzuri, tacind de frica reinceperii represiunii…

– Ginditor cautind teoretizari care sa-i permita sa-si neglijeze conditia de prizonier…

etc …

Cele de mai sus nu isi propun un dicurs deduciv ci inductiv. In plus precizez ca orice generalizare e de evitat, ca putem revedea si un lung sir de manifestari de demnitate si rezistenta.

Am incercat doar sa improspatez memoria celor ce nu vad de ce fenomenul Pitesti ar fi semnificativ si nu inteleg situatia de azi din Romania. Am incercat sa explic de ce unii ca mine apara cu atita …incrincenare ideea necesitatii unei clarificari purificatoare …

3. Sensul general. Actualitatea

Mecanismul „reeducarii” aplicat in Romania este de interes inca si mai larg decit cel national. El pune in discutie:

– cauzele si fiziologia  degenerarii  unei societatii in fenomene de tip Pitesti

– capacitatea naturala de rezistenta a omului si a societatii la un astfel de atac

– modalitatile de prevenire a unor monstruozitati similare si de ajutorare a societatilor care ii cad victima.

 Raspunsul „la altii nu s-ar putea asa ceva” e ridicol . Nicaieri nu s-a putut …pina s-a putut. Boala cade peste insul sanatos . A sustine ca noi romanii avem ceva predestinat (vicios) pentru astfel de evolutii inseamna a comite cu usurinta o impietate.

Nu exista argumente pentru o astfel de auto-flagelare nationala ! Privind evolutiile din Europa de Est putem remarca marile analogii. Cauze similare, efecte asemanatoare.

Cu prea multa dezinvoltura incearca majoritatea politologilor occidentali sa eludeze acest subiect. (motivele conteaza mai putin). Problema de principiu e esentiala: ce garantii avem ca societatea in care traim nu poate cade victima la astfel de cangrene ?

Istoria atesta amenitarea.  Ma refer la mecanisme clare de aparare, nu la declaratii de buna intentie.

In aceata ordine de idei, experienta juridica istorica arata importanta disuadarii recidivei prin pedepsirea exemplara a vinovatilor. Nu razbunarea e mobilul pedepsei, ci apararea societatii de viitoarele atacuri.

Ori, solutia spre care pare a se indeparta criza comunista e departe de acest caracter preventiv. Solutia compromisului dintre victime si calai, poate fi impusa de raportul real de forte dar e inacceptabil sa fie sustinuta si teoretic. O astfel de teorie iresponsabila e in fapt o invitatie la recidiva !

Intr-adevar care e morala actuala a „intimplarii comuniste”, a celei romanesti in particular : ca daca represiunea e suficent de nemiloasa si de sireata incit sa forteze propagarea complicitatii, sansele de reusita sint crescute, iar riscurile sint anulate, CHIAR IN CAZUL INTRERUPERII ATACULUI !

Reprimati fara rezerve impunind intoxicarea victimelor si aveti succesul si spatele asigurat ! Un astfel de mesaj intunecos e pe cale de a fi lansat istoriei din Romania si alte creuzete experimentale…

Dovada trainiciei cangrenei este reactia populatiei din Europa de Est, dupa scoaterea de sub presiune, modul in care ea a votat ! O majoritate dereglata poate transforma mecanismul democratiei intr-o capcana pentru o minoritate supravietuitoare !

Si nu uitati ca acesta populatie nu e chiar lasata de capul ei (dezintoxicarea ar fi desigur mai rapida). Ca exista un complex instrumentar  de manipulare.

E unul dintre motivele pentru care contestatarii din Romania (printre care ma numar) isi striga disperarea, isi cauta febril o solutie, alta decit resemnarea in fata faptului implinit.

Nu retorica se afla la baza obsedantului „Jos comunismul !” ci dorinta fierbinte de a evada dintr-un determinism aparent implacabil.  In fata acestei disperari, poate neputincioase, poate isterice, s-ar putea  reactiona cu mai multa compasiune, daca nu solidaritate…

Cum se explica impacienta anticomunistilor „turbati”? De ce nu inteleg ei  realitatea si nu se incadreaza in modelul refacerii lente, normalizarii echilibrate, compromisului intru progres lin ?

Pentru ca din punctul lor de vedere, ce se intimpla azi e IREMEDIABIL   

E sensul insistentei din 1990 pe indemnul „Acum !”

Intr-adevar, daca asteptam inca citiva ani, declansarea unui proces al comunismului va fi caduca.

Batranii chinuiti care si-au trecut adevarul prin zidul gros al 45 de ani de oprimare, VOR MURI fara a fi avut dreptul sa depuna marturie, recuperindu-si sensul rezistentei. Calaii vor pieri si ei in sacunele lor patronale, lasindu-si odraslelor (altfel  nevinovate) averile obtinute ca pret al crimei lor.

Care va fi atunci morala indelungatei faradelegi: ca o crima suficent de viguroasa e rentabila, PINA LA CAPAT !

Astfel, pentru noi, disperatii, ultima parte a piesei prin care se face dovada eficacitatii rautatii SE JOACA AZI ! Demonstratia a carei concluzie ne desfiinteaza sperantele intr-o dreptate imanenta, se inchide sub ochii nostri.

Am observat ca pentru credinciosi, acest epilog e mai usor de depasit (ei de altfel nu il vad decit ca pe o incercare). Pentru cei care (ca mine) nu au sprijinul unei credinte ci isi intemeiaza fragilul echilibru pe o anume racordare la misterul lumii, morala experimentului Pitesti are efecte devastatoare.

Ea ne lasa fara aparare in fata  NONSENSULUI  !

Ioan Rosca, publicat pe scr in vara anului 1994

 

Noi, toți ceilalți

“Prima victimă a războiului este adevărul“ (Rudyard Kipling)

Când guvernanții au înțeles că puteau manipula psihologic masele prin procedee subtile de control social, în lumea cunoscută a început o metamorfoză iremediabilă ce duce până în prezent, dar care își va atinge punctul culminant undeva, în viitor.

Metodele moderne de omogenizare civică au fost elaborate după succesul deja experimentat de propaganda de război și ulterior progreselor științifice ale școlii lui Sigmund Freud.

Un rol important au avut, de atunci, publicitatea, cinematograful, presa scrisă și radioul, dar mai ales televiziunea și lumea telerealității pe care aceasta a creat-o.

Manipularea la care sunt supuși cetățenii acum ne trimite iremediabil la o întâlnire cu cartea 1984, a scriitorului și publicistului George Orwell.

 

* https://franckmelen.wordpress.com/2010/10/14/clinica-tavistock-laboratorul-pite

* Cristina Martin Jimenez, “Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii”, Litera International 2007

** de pe piatauniversitatii.com