CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Experimentul de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de distrugere psihică și de lichidare prin tortură a rezistenței morale a deținuților politici anticomuniști, din toate țările comuniste

FOTO. Imagine din filmul „Între chin și amin”, de Toma Enache

6 Decembrie 1949. Debutul Experimentului de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de brainwashing în masă din toate țările comuniste

Începută ca o aplicare a prevederilor Directivei NKVD pentru țările ocupate de soviete, respectiv continuarea stoarcerii de informații și după finalizarea anchetelor și condamnarea prizonierilor politici, operațiunea a mers lmai departe la penitenciarul Pitești, urmărind în mod evident distrugerea personalității umane și transformarea indivizilor în instrumente docile ale noului regim totalitar.

În perioada anilor 1949-1952, la penitenciarul din Pitești, asupra deținuților politici s-au desfășurat – sub coordonarea autorităților comuniste și sub titulatura de “reeducare” – acțiuni în cadrul cărora au fost utilizate metode de tortură fizică și psihică neîntreruptă, întinse pe perioade îndelungate și diabolic elaborate, scrie https://ortodoxinfo.ro/6-decembrie-1949-debutul-experimentului-de-la-pitesti-cea-mai-cumplita-operatiune-de-brainwashing-in-masa-din-toate-tarile-comuniste.

Cel mai mare și mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din întreaga Europă de Est, caracterizat de Soljenițîn drept “cea mai mare barbarie a lumii contemporane”, reeducarea prin tortură de la Pitești a avut drept scop, conform principiilor leniniste, lepădarea convingerilor politice și religioase ale deținuților, precum și alterarea pesonalității acestora până la punctul obedienței absolute.

Scopul torturilor, bătăilor continue, umilințelor, a fost, în primă instanță, continuarea obținerii de informații și după finalizarea anchetei de la prizonierii politici condamnați deja, conform prevederilor directivelor NKVD pentru țările ocupate de URSS. Spre deosebire de celelalte țări comuniste, doar în România, la Pitești, obținerea informațiilor nu presupunea oprirea cruzimilor, acestea continuând până la anularea completă a personalității deținuților.

François Furet, membru al Academiei Franceze, a vorbit despre fenomenul Pitești ca despre “una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

Din cei peste 1000 de studenți implicați ca victime, cea mai mare parte au fost tineri studenți membri ai Mișcării Legionare și organizației Frățiile de Cruce, restul fiind membri ai partidelor istorice, în special Partidul Național Țărănesc, dar și fără apartenență politică.

Ei fuseseră arestați și condamnați pentru implicare activă în organizarea structurilor de rezistență armată anticomunistă din întreaga țară, dar și în acțiunile clandestine menite să asigure pe teritoriul României ocupate de sovietici un adevărat sistem de informații în favoarea serviciilor secrete americane, cu care se aflau în directă colaborare.

Metode dintre cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate tinerilor deținuți, cu scopul de a-i face să se maltrateze și să se umilească reciproc. Victimele fiind transformate în călăi, deținuții erau torturați chiar de camarazii lor apropiați.

Câteva exemple din larga gamă de torturi psihice aplicate la Pitești sunt concludente pentru oricine. Cei care refuzau să facă “autodemascarea” (să dea informațiile cerute de torționari) sau bănuiți numai că ar mai putea ascunde informații despre participanții la rezistența anticomunistă, erau băgați cu capul în tineta cu dejecții, bătuți până la desfigurare, înfometați, obligați să stea într-o poziție incomodă fixă câte 17 ore pe zi, fiind bătuți cu bâta la cea mai mică mișcare. Erau forțați să bea urina, să-și mănânce fecalele, să bea apă foarte sărată și apoi să înseteze timp îndelungat.

Deținuții erau forțați să scuipe în gură pe șeful organizației anticomuniste din care făceau parte. Umilirea publică se continua cu batjocorirea, în fața celorlalți deținuți, a tot ceea ce iubeau sau respectau mai mult, precum mama, soția, convingerile religioase sau politice.

Deținuții erau obligați să simuleze săvârșirea sfintelor taine cu urină și fecale, cu care apoi îi împărtășeau pe ceilalți camarazi, precum și să participe, în Săptămâna Patimilor, de Paști sau de Crăciun, la organizarea unor orgii în cadrul cărora erau blasfemiate simbolurile creștine legate de Nașterea, Patimile sau Învierea lui Hristos.

După ce deținutul își făcea „demascarea”, trebuia, la rândul său, să devină torționar și să convingă pe alții să se lepede „de putregaiul burghez”, să-și însușească ideologia comunistă. Torturați neîncetat și nemaiputând suporta chinurile continue, neavând nici posibilitatea sinuciderii, ca urmare a supravegherii continue, deținuții cedau, mai devreme sau mai târziu, transformându-se în niște roboți spălați pe creier, anafectivi, devenind ei înșiși călăi. Cel mai mic semn de solidaritate sau compasiune față de cei chinuiți îi făcea din nou ținta torturilor. Trăind într-o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alții, experimentau o permanentă alienare psihică, fără posibilitate de revenire.

Este interesant faptul că autoritățile represive comuniste au încercat transplantarea experimentului și în alte închisori și lagăre (Gherla, Ocnele Mari, Târgul Ocna, Canalul Dunăre-Marea Neagră etc.), prin transferarea deținuților reeducați și punerea în scenă a acelorași metode de tortură și despersonalizare, toate sfârșindu-se cu eșecuri.

Nici măcar în Uniunea Sovietică nu a existat ceva similar experimentului de la Pitești, singurul stat comunist unde se pare că ar fi existat încercări similare de reeducare – mai îndelungate, dar nu atât de intense precum la noi – fiind China din perioada lui Mao Tse-Dung.

Conform uneia dintre victime, profesorul Radu Ciuceanu, Occidentul a aflat despre ororile de la Pitești prin intermediul evreului Vintilă Weiss, fost ofițer în Ministerul de Interne, devenit indezirabil și ajuns în temnițele comuniste, unde a cunoscut pe pielea sa ororile practicate împotriva deținuților. Eliberat și ajuns în lumea liberă, el s-a ținut de cuvânt, devoalând cele aflate despre experimentul reeducării de la Pitești.

În aceste condiții, regimul comunist, prin organul său represiv, Securitatea, a încercat să mușamalizeze acest macabru experiment, lansând o diversiune pe cât de aberantă, pe atât de penibilă. S-a înscenat o farsă judiciară, conform căreia conducerea Mișcării Legionare refugiată în Occident, în frunte cu Horia Sima, ar fi transmis în România ordinul ca legionarii deținuți în închisorile comuniste să se tortureze între ei până la distrugere, pentru a compromite astfel regimul communist de la București.

În cadrul anchetei preliminare rocesului, victimele au fost torturate până când au semnat declarațiile dinainte concepute de securiști. Însă la proces, o parte dintre ei, printre care viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, au expus în instanță adevărul, arătând că au făcut declarațiile respective sub tortură.

În ciuda dezvăluirii adevărului, au fost condamnați la moarte 22 de deținuți politici, în frunte cu Eugen Țurcanu, care în urma torturilor de la Pitești deveniseră torționari și fuseseră folosiți de Securitate pentru administrarea reeducării.

16 dintre ei au fost executați, iar restul au fost exterminați lent, fiind practic zidiți de vii într-un spațiu anume amenajat dintr-o hrubă a Fortului 13 Jilava. Cadrele Securității însărcinate cu conducerea experimentului au fost judecate și ele, primind sentințe foarte ușoare și fiind repede puse în libertate.

Numeroși cercetători au încercat, fără rezultat, să găsească o explicație rațională faptului că, dintre toate țările ocupate de soviete în care a fost aplicate prevederile directivei NKVD NK/003/47 (ne referim în special la practica continuării stoarcerii de informații și după condamnarea deținuților, așadar după încheierea oficială a anchetei), doar în România a fost posibilă împingerea acestor practici până la tratamentele dezumanizante aplicate în timpul ororilor de la Pitești. Cercetările efectuate în arhivele Securității, după anul 2010, de una din victimele reeducării de la Pitești, dr. ing. Constantin Iulian, au relevat un adevăr cutremurător.

Dintr-un număr de 45 de ofițeri încadrați în Direcţia a V-a – Cercetări Penale, care în anii 1949-1951, în timpul reeducării de la Pitești, a coordonat acțiunile de stoarcere a informațiilor de la deținuții deja condamnați, 31 (aproape 70%) erau evrei şi doar 8 români, restul de 6 fiind de alte naţionalităţi.

Însuși șeful Direcției a V-a Cercetări Penale, Mihai Dulgheru (născut Mișu Dulberger), era evreu și a emigrat și el în Israel, iar el era în legătură directă de subordonare cu șeful adjunct al Securității, Alexandru Nicolschi (născut Boris Grunberg), evreu. Chiar și ministrul de interne, Teohari Georgescu (născut Burah Tescovici), avea aceeași origine etnică.

În perioada torturilor de la Pitești, legătura cu conducerea penitenciarului era ținută de șeful Serviciului Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Tudor Sepeanu, la rândul său evreu, și el emigrat mai târziu în Israel, acesta fiind secondat în activitate de mr. Moise Senater şi cpt. Avram Solomon, ambii evrei.

Directorul închisorii Pitești în acea perioadă a fost ofițerul Ion Marina, care după unele surse ar fi avut origini evreiești.

Cum majoritatea covârșitoare a tinerilor deținuți la Pitești proveneau din rândurile Mișcării Legionare, răzbunarea sadică exercitată abuziv asupra unor vechi adversari deveniți prizonieri și aflați la discreția torționarilor, poate constitui o explicație asupra căreia cercetătorii ar trebui să se aplece onest.

07/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

POVESTEA SOVIETELOR – UN FILM CARE TREBUIE VĂZUT DE TOȚI ROMÂNII

The Soviet Story - Free Minds Film Festival

“The Soviet Story”, în regia lui Edvins Snore, este „povestea sovietelor” – povestea masacrelor politice puse la cale în numele unor utopii dictatoriale criminale.

Povestea sovietelor prezintă detalii șocante din istoria sovietică recentă, așa cum o spun oamenii – cândva cetățeni sovietici – care au cunoscut cel mai bine realitățile de zi cu zi.
Povestea unor experimente sociale diabolice, cu milioane şi milioane de victime nevinovate aruncate în gropi comune, care n-au avut nici măcar dreptul la memorie. Orice rezistenţă era pedepsită.

Ideea crearii „omului nou” a stat la baza comunismului dar și a nazismului.

Principala  asemănare dintre aceste ideologii este aceea că liderii acestor regimuri doreau de la populație supunere totala.

Cei care se opuneau erau exterminati. Exterminarea ucrainenilor din iarna anului 1932-1933, a atins cifre infioratoare: 7 milioane de ucraineni au murit   incetul cu incetul, intr-un proces de ÎNFOMETARE fara precedent. Grânele si toata hrana au fost confiscate de NKVD si exportate in Vest.

„Ce a facut Vestul, in schimb?”, se intreaba realizatorii documentarului… „Nimic”, raspund tot ei.

 N-a protestat nimeni din Occident, deşi se cunoştea situaţia.

Zeci de milioane de oameni au fost asasinaţi deoarece nu s-au adaptat rigorilor „revoluţiei sociale” şi ale formării „omului nou”. 

Marx vorbea de „holocaustul revoluţionar”, el e creatorul genocidului politic, el a scris primul despre necesitatea exterminării rasiale, subliniază filmul.

Lenin i-a desăvârşit opera.

22/08/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pax Sovietica și Pax Russica

 

 

 

 

Imagini pentru pax sovietica photos"

 

 

 

Pax Sovietica

 

 

După dezagregarea imperiului clasic, al țarilor ruși, Pax Romana și Pax Christiana  au evoluat în stil bolșevic. Xenocrații Kominternului, preluând puterea în urma loviturii de stat din octombrie 1917, au exterminat dinastia Romanov.

 Și, în locul unui imperiu  axat pe ortodoxia pravoslavnică, au edificat  treptat unul de tip nou  – Imperiul ideocratic bolșevic,recte URSS. Expansiunea  imperială  a fost înlocuită cu sloganul  «Борьба за мир»”  –  o  Pax  Romana  sui generis.

Iar ”solidaritatea proletară” a eliminat  ”Iubirea lui Isus” și ”Pax Christiana”.

Teoreticienii marxism-leninismului  speculau o teză falsă:  proletariatul asuprit este pacifist, iar proprietarii asupritori promovează conflictul, sub orice formă. La demonstrațiile de 7 noiembrie și 1 mai, muncitorimea, țărănimea și intelighenția purta, în mod obligatoriu, numeroase pancarte cu sloganele  de genul «Миру мир!»  și «Дружба народов!». Propaganda sovietică a inventat și vehiculat  aceste formulări în contradicție flagrantă cu realitatea. 

Schema simplistă și confuză punea în contrast lagărul socialist cu lumea capitalului – primul iubea pacea, al doilea, războiul. În același timp, proletariatul chema la revoluția mondială folosind mijloace  violente, inclusiv lupta armată,  în scopul  instaurării,  după ce ar fi cucerit puterea, a păcii eterne. În realitate, regimurile comuniste iubesc conflictul, așa cum îl iubesc toate regimurile totalitare de orice fel și dintotdeauna.

Din start, confruntarea bolșevicilor cu Biserica  pravoslavnică era marcată  de violență și  coercițiune cruntă.  Nu aveau loc  execuții  sporadice, ci  acțiuni planificate. Ideocrația  vedea în  religie ”opiumul popoarelor”.

Și,  în instituția ecleziastică,  principalul suport al monarhiei. Abia ajunși la putere, bolșevicii au supus persecuțiilor aristocrația, burghezia și membrii partidelor politice, inclusiv a celor de stânga. Lenin, și colaboratorii săi  apropriați,urmăreau distrugerea religiei pentru a realiza obiectivul suprem –  formarea  ”omului nou”, care, în mintea lor, nu putea fi decât ateu.

Sistematica persecuție anticreștină, inițiată de Lenin,  a fost  continuată de Stalin.

Imperiul ideocratic bolșevic, moșit de Internaționala Comunistă a înlocuit Pax Christiana cu ”solidaritatea proletariatului mondial”. Aceasta a dus la agravarea instinctelor belicoase. În 1918, Patriarhul Tihon a adresat o scrisoare Sovietului Comisarilor Poporului  din care traduc:

 ”Ați împărțit tot poporul  în  țări  antagoniste  și  l-ați  angrenat  într-o  crâncenă luptă fratricidă fără precedent. Iubirea lui Cristos ați înlocuit-o fățiș cu ura și în loc de pacea promisă ați dezlănțuit artificial lupta de clasă. Și nu se întrevede sfârșitul războiului pe care l-ați provocat, dorind să obțineți, cu mâinile muncitorilor și țăranilor ruși, triumful  unei fantome –  alias   revoluție   mondială”.

În mai 1922, Patriarhul a fost arestat. Dar bolșevicii n-au avut curajul să-l execute imediat, cum procedau, de regulă, cu adversarii lor. L-au ținut  complet izolat, într-o mănăstire devastată, transformată în închisoare pentru  anumiți demnitari de rang înalt.

După arestarea Patriarhului, o parte dintre episcopi l-a trădat,  condamnându-l pentru că ”s-a opus  guvernului  bolșevic în problema bisericii ruse din diaspora”.

Cinci episcopi au semnat ”declarații de loialitate” față de noul regim  negând întâietatea Patriarhului Tihon. Unul dintre  acești episcopi a fost numit  Mitropolit-primat.

Între timp, Guvernul Rusiei se confrunta cu probleme   cumplite– foamete, război civil, criza economică și, mai ales, scăderea drastică a exporturilor.

De aceea, dând curs numeroaselor apeluri ale partenerilor externi, l-a eliberat pe Patriarh. Episcopii colaboraționiști au rămas dezamăgiți, dar n-au protestat. Numeroși credincioși se adunau să-l vadă, să-l asculte pe cel care ”se opunea cu atâta verticalitate unui  regim ateu și criminal”.

Spre indignarea bolșevicilor, majoritatea credincioșilor solicita reinstalarea monarhiei. Iar cronicarii timpului relatau:

”Într-o noapte de decembrie, lungă și întunecoasă, (în Rusia se lăsase demult întunericul), Patriarhul, aflat în detenție, a văzut  prin gratiile de la fereastra celulei cum a fost scos în curtea mănăstirii  și  executat Iacov Polozov, secretarul său. Din acel moment sănătatea i-a fost afectată iremediabil și, în martie 1925, inima  bătrânului Patriarh a cedat”.

Politica leninistă,  ostilă față de orice religie,  și persecutarea clerului vor fi suspendate  ca urmare a invaziei naziste;  Stalin și-a dat seama:  mobilizarea  populației contra inamicului era posibilă doar  prin reconstituirea vechiului legământ între creștinism și  patriotism. Atunci a început un NEP religios stalinist, acordând Bisericii un spațiu de libertate. Dar  a fost de scurtă durată.

A urmat aservirea Patriarhatului Moscovei obiectivelor politice ale Imperiului sovietic. Drept consecință, în URSS și în țările lagărului socialist, a continuat eliminarea  violentă a Bisericii greco-catolice,  agregarea ei forțată la Ortodoxie.

A fost o tentativă declarată de a institui un ”Vatican moscovit”. Biserica Rusă, controlată  în totalitate de KGB, urma să devină suportul politicii interne și externe a URSS, să joace un rol de lider  religios în plan internațional.

Dar, în 1947,  începe o nouă fază  de intoleranță care atinge punctul culminant sub Hrușciov. Odată cu destalinizarea, acesta a mai favorizat o disensiune civilă și religioasă.

 

 

 

 

 

Imagini pentru pax sovietica photos"

 

 

 

 

 

Astfel, începând cu”decretul pacifist” dat de Lenin-Troțkiîn  întreaga perioadă  de  existență a  Imperiului sovietic (1917-1991), asupra Păcii și-au pus amprenta cele patru etape ale confruntării  ideologice: bolșevismul, stalinismul, războiul rece și Perestroika. Pacea și Înarmarea, până la terminarea celui de al Doilea război mondial, au servit drept mize politice și imperative ale supraviețuirii Imperiului  sovietic.

După care, în toată perioada războiului rece, subiectele recurente și fundamentale ale propagandei sovietice au fost Pacea și Dezarmarea. Și a durat până  la ”Opțiunea zero” a lui Gorbaciov, în 1987, și dezagregarea URSS, în  1991. Declarată o mare putere, iubitoare de Pace, Uniunea Sovietică a provocat  revolte violente și haos,  atât în  vecinătatea ei apropiată, cât și  în  întreaga lume.

Iar Pacea și Iubirea nu au fost niciodată  și nu sunt  decât vorbe prin care mulțimile pot fi  induse în eroare și  dominate  mai ușor.

 

 

 

Pax Russica

 

 

Diverși exponenți ai elitelor Rusiei contemporane constată  ”terminarea erei noastre care a început odată cu Pax Romana”.

Lumea bună cugetă asupra unui consecințe legate de comprimarea și accelerarea timpului istoric: epoca pietrei a durat aproximativ 3,4 milioane de ani; epoca sclavagistă  (bronzului-fierului) – o mie de ani; epoca feodală  – o mie  de ani;  capitalismul – 500 de ani, epoca tehnologiilor – 100 de ani, epoca informaticii – 20 de ani.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru russian imperialism photos"

 

 

 

 

 

 

Următoarele ”epoci” vor dura  5-3-1  ani, până când timpul se va  contopi într-un punct.  Enorma viteză de mișcare în cosmos este percepută  ca  starea pe loc; viteza maximă a timpului suprimă timpul. Acest fenomen ne sugerează să renunțăm la contrapunerea  timpurilor. Și nu este exclus  că am putea renunța la  categoria și noțiunea de timp.

Schimbările radicale ne obligă să  înlocuim paradigma verticală, ierarhică de dezvoltare, moștenită de la Pax Romana și Pax Christiana, cu una orizontală, focalizată asupra elementelor care determină încrederea și cooperarea. Este imperios necesar, spun vizionari ruși, să căutăm și o denumire adecvată pentru ceea ce urmează a fi la nivel planetar.

Și aceasta, în opinia ideologilor  de la  Kremlin, se numește Pax Russica.

Kremlinul,  atribuindu-și  laurii  de mediator onest, impune noul model  de ”Iubire și Pace”  în spațiul ex-sovietic și  pe alte meridiane.

Românii,  începând cu 1812, când Imperiului țarilor a anexat Basarabia, au trăit pe viu o variantă  pravoslavnică  de Pax Christiana, apoi o  variantă bolșevică  de Pax Romana.

Din 1991, după colapsul Imperiului sovietic, Republica Moldova, Georgia,  Ucraina  și  alte  foste colonii, au avut ocazia să simtă  și să înțeleagă ce semnificație are Pax Russica (Pacea Rusă și Lumea Rusă). 

De regulă, Rusia intervine ca  pacificatoare în diverse conflicte, inclusiv între clanuri rivale, pe care tot ea le-a susținut timp îndelungat. În anumite situații, face presiuni aspra unea dintre părțile beligerante, ca să accepte tratate de pace sau coaliții de guvernare.

Adeseori, acestea degenerează în masacre și exod. Pacificatorii ruși permit refugierea celor învinși, inclusiv a femeilor și copiilor. Ulterior, tot ei împiedică  revenirea  refugiaților, dacă nu sunt de partea căpeteniilor promovate de Kremlin.

Rezultatul  final: in nou ”conflict înghețat” care justifică prezența militară a Rusiei în această zonă fierbinte…Cu certitudine, pacificatorii ruși se vor retrage definitiv din Republica Moldova.

Dar nimeni nu ne garantează că pentru noi, românii basarabeni și nord-bucovineni, nu vor apărea alte probleme la fel de complicate…

În prima jumătate a secolului XX, Pax Sovietica a concurat cu Pax Britanica. Iar în a doua jumătate cu Pax Americana. Demontarea ordinii mondiale postbelice semnifică intensificarea concurenței  între Pax Americana, Pax Europea  și Pax Sinica. Experții occidentali  consideră că Pax Russica are mai puține șanse deoarece Rusia, în plan economic, este  mai vulnerabilă în comparație cu SUA și China. Deși se crede o mare putere, Rusia nu are capacitatea economică și militară ca să instaleze Pax Russica oriunde ar dori.

Acum, Rusia nu oferă altor națiuni   decât  un model  specific de neoliberalism și arta imixiunii în regiunile sensibile ale planetei.

 De aceea, Serbia, de exemplu, tinde să se integreze într-o Uniune Europeană pe cale de ”restrângere treptată”. Situația s-ar putea schimba  dacă NATO  ar dispare din împrejurimi.

Atunci  Kremlinul, ar fi tentat  să  instaleze o Pax  Russica în ”țările frățești pravoslavnice” din Balcani și din alte spații geografice.

Iar Pax Europea, cu principiile sale democratice, va continua să aștepte  o schimbare  a strategiei  americane care s-o energizeze  din nou.

*

*      *

Acum două mii de ani, Imperiul a supraviețuit inventând creștinismul. Sau, în altă versiune, deturnând în favoarea sa învățăturile lui Isus Cristos și Biblia.

În zilele noastre, stratagema globalizării  asigură  deocamdată expansiunea imperialistă. Cu certitudine,  va mai dura mult timp până  când  Iubirea și Pacea vor reuși să ghideze națiunile către  ”Marea Cotitură  – De la Imperiu  la Comunitatea Terestră”, imaginată  în cartea cu același  titlu  de David C. Korten.

Și, deoarece ne convingem treptat că specia umană, încă de la Facere, l-a înțeles pe Dumnezeu într-un mod absolut eronat, tot mai mulți exegeți contemporani se avântă în căutarea adevărului. Rezultatele acestor căutări diferă substanțial de cele înregistrate de profeții clasici și de controversații autori ai numeroaselor ”Cărți Sfinte”; categoric, diferă precum genetica lui Gregor Mendel de agrobiologia  lui Trofim  Lîsenko, sau  fizica cuantică de fizica clasică.

În secolul XXI, ”noi, muritorii de rând, ajungem să ne jucăm de-a Dumnezeu” (Dr. Joe Dispenza. Epigenetica). Iar profeții, noii mesageri, contemporanii noștri,”conversează cu Dumnezeu”, răstoarnă paradigme consacrate și schimbă modul de gândire a milioane de oameni.  Cărțile, filmele, muzica și  activitatea lor ne îndeamnă să trecem de la violență la pace, de la confuzie la claritate, de la ură la Iubire necondiționată pentru toți. Astfel, liderii  spirituali  speră  să contribuie la ”deșteptarea speciei”.

Iată,  însă ,unul  dintre cele mai importante mesaje,transmis chiar de Dumnezeu,  extras din cărțile Conversații cu Dumnezeu, autor Neale Donald Walsch: ”Nu credeți nimic din cea ce spun. Pur și simplu trăiți. Experimentați. Apoi trăiți orice altă paradigmă pe care doriți s-o construiți.După aceea, examinați-vă experiența pentru a vă găsi propriul adevăr”. Rămâne de văzut cine, când și cum va  fructifica discursul noilor profeți aflați în ”căutarea lui Dumnezeu”.

Personal, îmi temperez optimismul. E de dorit ca nimeni să nu  mai creadă pe nimeni pe cuvânt.

 

 

 

Sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=39701

Un fragment din articolul – MIRCEA DRUC: IUBIREA ȘI PACEA (CA STRATAGEME IMPERIALE)

 

Imagini pentru mircea druc photos"

Foto: Mircea Druc

Mircea Druc  s-a născut  în ziua de  25 iulie 1941, în loc alitatea Pociumbăuți, din jud.Bălți (astăzi în  raionul Rîșcani din  R.Moldova). Este un om politic care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991.

 În această calitate, el cumula și funcția de membru în guvernul sovietic, participând de două ori pe săptămână la ședințele executivului de la Moscova.

Guvernul condus de Mircea Druc a promovat un amplu program de reforme politice, economice și sociale care urmăreau desprinderea RSS Moldova de URSS și reducerea dependenței RSSM de instituțiile de la Moscova, în scopul obținerii independenței RSSMoldovenești:

  • a înființat primele structuri ale Armatei Naționale, Poliției Naționale, Trupelor de Carabineri (după modelul italian) și a serviciilor speciale de informații;

  • a introdus limba română ca limbă de predare în școli, licee și universități;

  • a fondat Academia de Studii Economice și Academia Națională de Poliție, cu sediul la Chișinău;

  • a contribuit la deschiderea la Chișinău a liceelor bilingve român-francez, român-spaniol, român-englez, român-italian, român-german;

  • a contribuit la trimiterea la studii în România și în alte țări a peste 3.000 de studenți, doctoranzi și elevi;

  • a eliminat Partidul Comunist din viața socială.

Mircea Druc a condus delegații guvernamentale în Rusia, Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Italia, SUA, Iugoslavia și România. În perioada cât a fost prim-ministru, a fost inaugurată tradiția podurilor de flori peste Prut.

Mirce Druc a fost destituit din funcția de prim-ministru la 28 mai 1991, după ce a primit un vot de neîncredere din partea Parlamentului unicameral al RSSMoldovenești.

Este adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța cu România.

 La cel de-al treilea Congres al Frontului Popular Creștin-Democrat din Moldova, desfășurat în perioada 15-16 februarie 1992 la Chișinău, Mircea Druc este ales în funcția de președinte al acestui partid.

La data de 24 ianuarie 1992, cu ocazia desfășurării la Iași a primei Convenții a Consiliului Național al Reîntregirii, Mircea Druc a fost ales în unanimitate ca președinte al acestei organizații. Mircea Druc a primit cetățenia română prin naștere în anul 1941 și fără voia sa i s-a atribuit cetățenia sovietică. La cererea sa, la data de 6 iulie 1992, a redobândit cetățenia română, renunțând la cetățenia Republicii Moldova, deoarece acest stat nu admitea dubla cetățenie.

Între anii 1993-2001 a lucrat ca cercetător științific la diverse instituții din Chișinău și București, pe bază de contract.

Mircea Druc a candidat ca independent la președinția României la alegerile din 27 septembrie 1992, având o platformă unionistă și fiind susținut de Partidul Ecologist Român, Frontul Popular Creștin Democrat, Asociația Mondială „Pro Basarabia și Bucovina” și alte formațiuni din spațiul românesc. Fără sprijinul unui partid puternic, Mircea Druc a ieșit pe ultimul loc din cei 6 candidați cu 326.866 voturi..

În anul 1992, a înființat în România,  Partidul Național al Reîntregirii, al cărui președinte a fost. Partidul și-a schimbat ulterior denumirea în Partidul Reîntregirii Opțiunea Dacolatină (POD), obținând la alegerile din anul 1996 locul 24 în ierarhia partidelor, cu 0,23% din voturi (28.622 voturi).

În anul 1995, el a fost numit președinte al Comitetului de inițiativă și organizare al Primului Congres Mondial al Refugiaților și Descendenților Acestora din teritoriile românești ocupate de fosta Uniune Sovietică, care s-a desfășurat la Iași în perioada 30 iunie – 2 iulie 1995.

Pentru activitatea desfășurată, Mircea Druc a primit următoarele distincții: Medalia „Za osvoienie țelinnîh zemeli” din Kazahstan (1958), Medalia „Meritul civic” din Republica Moldova (1996), titlul de Cetățean de onoare al orașelor Miami (SUA) și Bușteni (România), titlul de „Omul politic al anului 1992” în Republica Moldova. Pe 26 martie 2014, i s-a acordat Ordinul Național „Steaua României”, în grad de Mare Ofițer.

25/10/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: