CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Căluşul, de la magie la propagandă

 

Din 2005, UNESCO a proclamat ritualul căluşului drept „capodoperă a patrimoniului cultural imaterial ale umanităţii”.

În aceste condiţii, ca orice bun cultural, căluşul trebuie protejat de influenţele dăunătoare, trebuie promovat către public şi trebuie transmis viitorimii.

În teorie, toate bune şi frumoase, dar practica ne omoară.

  Căluşul este cu totul altceva decît un simplu dans popular – este un ritual străvechi, magic, o „capodoperă a umanităţii”, vorba UNESCO. Cum să-l protejăm, cum să-l transmitem nealterat, dacă l-am transformat deja în pretext pentru mişcare în aer liber?

O legătură cu lumea ielelor

Antropologii consideră căluşul drept un ritual de trecere de la primăvară la vară, cînd spiritele morţilor sînt active, cu valenţe apotropaice şi de fertilitate.

Căluşul poate fi conceput ca o formă de comunicare între lumea de-aici şi o lume ”de dincolo”, reprezentată de fiinţe mitice feminine denumite iele.

Comunicarea este mediată de o ceată de bărbaţi, în număr impar şi care se crede că sunt investiţi de iele cu puteri supranaturale, pe care ei le folosesc, întorcîndu-le chiar împotriva ielelor pentru a apăra sau vindeca pe cei care au fost ”luaţi din căluş” (îmbolnăviţi) ca pedeapsă pentru că au lucrat în zile interzise.

Căluşarii intră într-o zonă ambivalentă, periculoasă, în care pot fi ”loviţi” de iele dacă nu respectă pe întreg parcursul ritualului o serie de reguli şi interdicţii fixate prin jurămînt (cum ar fi: condiţii de timp şi spaţiu ritual, castitate, să nu atingă şi să fie atinşi de femei, să nu părăsească ceata etc.).

Ielele sau mîndrele, măiestrele, vîntoasele, şoimanele, milostivele sînt întruchipări ale demonilor naturii pe care M. Eliade le derivă din cultul Dianei, iar H. Daicoviciu din cel al zeiţei geto-dacice Bendis, zeiţă a naturii, dar şi a morţii.

Aceste zeităţi ambivalente (benefice şi malefice) ale naturii ”necivilizate”, sălbatice, sunt cunoscute în întreaga Europă.

Căluşul de-a lungul timpului

Nu se cunosc originile acestui ritual. O cercetare etimologică e însă instructivă. Termenul “căluş” este derivat din latinescul collusium, collusii, care înseamnă dans de grup sau societate secretă.

Căluş este în acelaşi timp diminutivul de la cal, animal mitic solar asociat cu simbolismul fertilităţii şi/sau al războiului; această posibilă etimologie trimite la origini indo-europene şi pe ea se bazează interpretările gesturilor magice practicate în Căluşul oltenesc.

În fine, “Căluş” înseamnă şi bucata de lemn care amuţeşte vorbirea, ceea ce ar duce cu gîndul la personajul mutului sau, pur şi simplu, la muţenia rituală în momentele grave din viaţa individului sau a comunităţii, la practicile daco-celtice de a trimite un mesager zeilor, printr-o jertfă rituală.

Una dintre primele informaţii mai amănunţite despre ritual este cea a lui Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, unde menţionează: frumuseţea şi extrema bogăţie a dansurilor căluşăreşti, (cu peste 100 de figuri); jucătorii cu feţele acoperite cu cîrpe albe şi vorbind cu glas femeiesc; secretul jocului, şi lupta între cetele care se întîlnesc într-un sat.

Căluşul se întîlnea şi în Transilvania. Fr. Josef Sulzer, în Geschichte des Tansalpinischen Daciens – 1781, scrie despre credinţa în fiinţe supranaturale şi despre legarea steagului făcută de o vrăjitoare.

Tot Sultzer aminteşte de căluşarii care învaţă să joace în butoi ca să facă paşii mărunţi. Indiferent de provincia istorică, se pare că jocurile aveau aceleaşi funcţii specifice, mai ales de vindecare.

Structura Căluşului

Etnologul Anca Giurchescu preciza, într-o conferinţă de la Muzeul Ţăranului Român, că structura Căluşului este secvenţială: “Ridicarea sau legarea steagului, sau a Căluşului”, ”Jocul Căluşului” în curţile gospodarilor şi “Îngroparea steagului” sau “spargerea căluşului”. Vindecarea celor „luaţi din Căluş” şi „încontrarea cetelor” (întîlnirea a două grupe de căluşari) depind de circumstanţe.

1. “Legarea steagului” este un ritual ezoteric care se petrecea pe ”muţeşte” şi care marchează începutul căluşului.

Constă în: jurămînt pe steag (în trecut neverbalizat, secret), jocul timp de două, trei, cinci zile (3 sau 9 ani în trecut), păstrarea secretului căluşului, acceptarea de a intra în posesia ielelor.

Imunizarea participanţilor faţă de acţiunile nefaste ale ielelor se face cu ajutorul plantelor profilactice (usturoi şi pelin) şi a acţiunilor magice.

Steagul este simbolul şi instrumentul ielelor. El nu trebuie atins de neiniţiaţi, nici să cadă.

2. Secvenţa „jocului” în curţile gospodarilor (poate dura o zi, două sau mai multe) cuprinde în general: o introducere (primirea căluşului), jocul (dansul) propriu-zis, întrerupt de „comicăriile mutului”.

Mutul: personaj mascat, pe jumătate îmbrăcat în haine femeieşti. Are o sabie de lemn şi un falus prins de brâu, pe sub fustă. Interpretează schiţe dramatice, cu tema moarte şi înviere.

Similar commediei dell’arte, dialogurile cu text frust (obscen) se construiesc improvizat cu alţi căluşari sau cu publicul.

Jocul se încheie cu hora Căluşului la care participă mai ales femei şi copii. Căluşarilor li se dau copii în braţe sau sunt plătiţi să sară peste copii.

La final, jocul se plăteşte, iar mutul vinde femeilor pelinul şi usturoiul ”jucat de căluşari”. Pelinul, usturoiul, sarea, lâna, apa de la mijlocul cercului, jucate de căluşari, capătă calităţi profilactice şi pot aduce fertilitate.

Săriturile înalte pe care le execută căluşarul sunt interpretate ca simbolizând creşterea înaltă a grâului (act de magie prin analogie).

3. Secvenţa „îngropării steagului” realizează dizolvarea rituală a cetei, dezlegarea de jurământ şi restabilirea echilibrului prin reintegrarea cetei în cotidian.

Este o secvenţă ezoterică, secretă, aşa că aproape toate „îngropările” filmate au fost mai apoi refăcute de vătaf. (Nimeni n-are voie să ştie şi să calce peste acest loc).

Elementele ritualice s-au dovedit deosebit de puternice. În 1935, căluşarii din Pădureţi, Argeş (conduşi de Ilie Martin din Maldăru) au fost selecţionaţi de C. Brăiloiu să participe la Festivalul Internaţional de Folclor, de la Londra (15-20 iulie) care se petrecea în Albert Hall.

A devenit legendar refuzul jucătorilor de a urca pe scenă fără usturoi la steag, despre care ei credeau că le confera  puteri supranaturale, venite de la iele.

Căluşul sub comunişti şi astăzi

Tot Anca Giurchescu făcea observaţia că, în perioada revoluţionară a comunismului (1948-1965) când s-a purtat o intensă campanie împotriva misticismului, dar şi în etapa naţionalistă (1965-1989), Căluşul şi-a continuat latent existenţa la sate, uneori ca un protest mascat împotriva regimului.

În schimb, dansul, muzica, costumul, ornamentele, scoase din contextul originar, au devenit produse artistice pe care formaţiile de amatori (şi profesioniste) le-au vehiculat pe scenele festivalurilor şi concursurilor naţionale şi internaţionale.

Căluşul a devenit un element de spectacol obligatoriu în ceremoniile politice de masă cu sute de căluşari pe stadioane, cu trei generaţii pe scenă pentru a simboliza vechimea şi continuitatea culturii noastre tradiţionale şi pentru a „împacheta” şi colporta slogane politice.

Transformat într-o formă de propagandă, Căluşul a fost epurat de tot ce deranja ideologic – intervenţiile mutului, vindecarea, acţiunile magice. Aşa îl regăsim şi azi – un dans aproape profan. Dar în majoritatea cazurilor căluşarii sunt conştienţi de diferenţa care există între a juca în sat şi a dansa pe scenă:

„Cînd dansăm pe scenă suntem tot o apă după cinci minute, când jurăm pe steag în sat, zburăm, putem juca trei zile şi nu obosim”, spunea un căluşar.

Iar Petre Măsală, legendarul vătaf de la Stolnici (a cărui privire tristă m-a impresionat la Goleşti), declara presei, anul trecut, că pe scenă se joacă “să rupem gura publicului”. Ceea ce e bine.

Cît timp căluşarii încă mai joacă în curţile gospodarilor şi vînd usturoiul de la steag, ceva din spiritul ritualului supravieţuieşte.

UNESCO poate să fie mulţumit.

Sursa: povesteazilei.blogspot.ro/

17/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

O nestemata a folclorului romanesc – Imnul Moldovei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Imnul Moldovei

 

 

 

În Moldova locul-i sfânt, leagăn de credinţă
Din străbuni am ctitorit pentru biruinţă.
La Suceava, între munţi Dumnezeu e-n toate
Zimbrul ţine la un loc oameni şi cetate.

Multe neamuri am ţinut ţara ca o florare
Şi pământul ce-l avem, fără supărare,
Locul pe care trăim Bucovina-i spune
Domnul Ştefan l-a sfinţit, loc de rugaciune!

Noi, la Putna ne-nchinăm si la Suceviţa,
Voroneţu-i poartă-n cer, vatră Moldoviţa,
Oamenii care-i avem toţi îs pentru ţară,
Nu ne face nimenea neamul de ocară!

N-am cerut la nimenea, că avem de toate,
Să ne deie Dumnezeu, numai sănătate!
Fete si feciori cuminţi sa ne poarte neamul
Cu iubire de părinţi, ca bucovineanul!

Şi ne-om ţine drepţi şi tari, să cinstim Lumina,
În faţa lui Dumnezeu, una-i Bucovina!
Şi ne-om ţine fruntea sus cum ni-e scrisă slova,
În faţa lui Dumnezeu, una e Moldova!

 

 

19/03/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTRO-ROMÂNII – VALAHII DE LA ADRIATICA

 

 

 

VALAHII DE LA ADRIATICA/ISTRO-ROMÂNII

Istroromânii reprezintă o comunitate din vestul Croaţiei, în Peninsula Istria, de aproximativ 2.000 de locuitori. Sunt strâns înrudiţi cu românii şi în propria limbă ei se numesc „rumâri”. Cunoscuţi de localnici sub numele „ciribiri” şi de filologi ca „vlahii din Istria”,locuitorii acestei zone sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică.

În ultimul secol, numărul acestora a scăzut simţitor, fiind ameninţaţi cu dispariţia.

Deşi situaţi izolat şi la distanţă, într-o masă de slavi, ei au ştiut, secole întregi, să-şi păstreze identitatea de neam, de limbă şi tradiţie. Iata de ce, originea, istoria, limba şi tot ce ţine de cultura lor a intrat în atenţia a numeroşi istorici, lingvişti, filologi, etnografi şi folclorişti din întreaga lume.

Aşezaţi într-o regiune săracă, puţinii locuitori de aici, care au fost capabili de acest adevărat miracol, au dus întotdeauna o viaţă grea. După cucerirea romană în care au intrat în secolele I şi II d. Ch., cei din Peninsula Istria au făcut faţă invaziei slavilor şi apoi celei otomane, cunoscând de-a lungul anilor şi alte stăpâniri, cum ar fi cea comunistă, iugoslavă. O asemenea istorie i-a supus pe cei din acest teritoriu la grele încercări şi de aceea mulţi dintre ei au plecat în Italia sau mai departe.

Aşa se face ca mulţi dintre membrii acestei mici comunităţi româneşti au fost nevoiţi să ia calea pribegiei. O situaţie ca aceasta, pe lângă multe altele, poate explica uşor cum se face ca, din cei peste 5.000 de membri cât număra această comunitate românească la începutul veacului, astăzi nu mai sunt aproximativ 2000.

Referitor la origine, cei mai mulţi cercetători, din păcate, consideră că istroromânii sunt urmaşii unor emigranţi valahi din secolul al XIV-lea, omiţând ipoteza mult mai apropiată de realitatea istorică, conform căreia aceştia sunt românii vechi, protoromânii, primii pe aceste teritorii, înaintea croaţilor. Asemeni aromânilor, istroromânii sunt o rămăşiţă a marelui popor ce se întindea pe un teritoriu vast, cuprins între Marea Neagră şi Marea Adriatică, Carpaţii Păduroşi şi Munţii Pind, poporul TRAC.

Răspândire

Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei. În Croaţia, este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (Županija) Primorsko-Goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane. Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istroromân.

Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istroromânilor în Evul Mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici. În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune populate altădată de români şi care îşi pierduseră în secolul al XIX-lea limba maternă, dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Primul istoric care i-a descris pe istroromâni a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce.

El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, „rumeri” şi că locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado. De asemenea, până în secolul al XIX-lea, istroromânii mai locuiau într-un număr destul de mare şi în insulele Veglia/Krk şi Cherso/Cres din Marea Adriatică.

Românii de pe aceste insule au fost asimilaţi (lingvistic). Astăzi, există o mică diasporă istroromână în oraşul italian Trieste, din nordul peninsulei Istria, şi o altă diasporă, care nu depăşeşte 500 de persoane, în SUA, concentrată la New York. Există un număr de câteva zeci de istro-români răsfiraţi în Canada, Australia şi Noua Zeelandă.

Tot mai mulţi cercetători şi ziarişti români sau străini care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istroromână scade vertiginos şi alarmant, aceştia fiind într-un stadiu avansat de deznaţionalizare.

Cultură

Nu există o literatură cultă în dialectul istroromân. Această ramură a tracoromânilor a fost şi este cea mai mică şi cea mai ameninţată. Chiar dacă nu sunt numeroşi, istroromânii au dat naştere unor personalităţi demne de remarcat. Andrei Glavina, cel numit „apostolul istroromânilor”, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şcoala „Împăratul Traian” cu predare în dialectul istro-român şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân.

Cea mai mare personalitate a istroromânilor este considerat Nicolae Teslea (Drăghici) (1856-1943), devenit cetăţean american şi cunoscut ca Nicola Tesla (în croată şi în alte limbi).

Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea, astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi, a fost propus în 1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care l-a refuzat.

Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, a inventat radioul înaintea lui Marconi, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul bifazat de curent electric alternativ. Acest inventator istroromân genial a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă.

Fire harnică şi vizionară, supranumit „extraterestrul român”, Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea.

 

 

În SUA, foarte multă lume spune că numele corect al secolului al XXI- lea este Nicolae Teslea. Marea preocupare ştiinţifică a acestui istroromân a ţinut de transmiterea informaţiei şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir (wireless). A murit la New York într-o mizerie cumplită.

De origine istroromână a fost şi Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther. Matei Vlăhici este cunoscut şi ca Matthias Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană).

 

Un alt mare istro-roman a fost Andrei Glavina, apostolul istro-românilor, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa o şcoală cu predare în dialectul istroromân şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân.

 

 

 

 

Este autorul primelor lucrări în dialectul istroromânilor, pledând pentru păstrarea identității etnice și recunoașterea acesteia. Lui i se datorează numeroasele mărturii cu privire la situația acestei ramuri apusene a românismului și la procesul de deznaționalizare la care era supusa. A compus de asemenea Imnul Istroromânilor.

Andrei Glavina a fost supranumit apostolul istroromânilor. A publicat în 1905  Calendarul românilor din Istria, în care a adăugat diverse proverbe și zicale istroromâne.

În Italia există actualmente Asociația culturală „Andrei Glavina”.

Imnul Istro-românilor

Roma, Roma i mama noastră

noi Romani rămânem

Romania i sara noastră

tot un sang-avem

nu suntem siguri pe lume

si’nea avem frați

Italiani cu mare lume

mâna cu noi dați

ca să fim frate și frate

cum a dat Dumnezeu

să trăim până la moarte

eu și tu și tu și eu.

 

 

Istroromâni au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici. Tot istroromân este scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca şi jurnalistul de limbă italiană şi croată, dar de origine istroromână, Ezio Mestrovich (1941-2003).

Un mare entuziast este istroromânul Corrado Clănaţ (Clagnaz), care a înfiinţat în 1994, la Trieste, împreună cu alţi entuziaşti, Asociaţia culturală istroromână „Andrei Glavina”. Această asociaţie editează pe speze proprii revista „Scrisore către fraţ rumeri” (Scrisoare către fraţii români).

În SUA, una dintre persoanele cele mai active din sânul comunităţii istro-române este arhitectul Maria Luisa (Marisa) Ciceran.

Dialectul istroromân

Istroromâna este ultima care s-a desprins din limba  protoromana si se presupune că istroromânii s-au așezat în Istria în secolul al XII-lea , deoarece atunci este menționat un domnitor al Istriei pe nume Radul (probabil un nume românesc).

Totuși, primele atestări documentare elocvente ale istroromânilor, datează din 1329 , când cronicile sârbești vorbesc despre o populație vlahă în regiune. Aceasta sugerează că istroromânii au sosit în Istria în sec.al XIV-lea  sau mai înainte.

Locul de origine se bănuiește că ar fi bazinul munților Carpatii. Unii lingviști (printre care și Ovid Densusianu) sunt de părere că istroromânii au venit în această regiune din din Transilvania prin Serbia, acum aproape 1000 de ani.

Primele atestări ale istroromânei sunt o listă de sintagme și două propoziții (urări) traduse în latina sau în italiana, notate într-o lucrare de istorie despre  Triest   a lui F. Irineo della Croce, apărută la  Venetia in 1693.. Următoarele atestări, mici texte izolate, apar abia la începutul secolului al XIX- lea .

Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea sunt publicate culegeri importante de literatură populară: basme scurte, snoave, proverbe, mai puțin poezii.

Singura lucrare cultă este un almanah cu texte traduse din română și influențate de aceasta

Majoritatea lingvistilor si istoricilor sunt de acord ca Istroromâna este unul din cele patru dialecte istorice ale limbii române vechi, mai asemănător cu standardul literar dacoromân decât cu aromâna.

Istroromâna este caracterizată prin câteva particularităţi, cum ar fi rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic în „r”, bunăoară: inimă-irimă, lumină-lumiră, lună-lură, mână-mâră, pâne-pâre, un-ur sau rumâni-rumâri) şi apariţia unei noi vocale egal apropiate atât de „a” cât şi de „o”, marcate prin semnul grafic „å” (bunăoară: årde/arde, cåle/cale, dråg/drag, cårle/care(le), cårne/carne, cåsă/casă, påste/paşte, sårpe/şarpe, våche/vacă), dar şi transformarea grupului „ge” în „je” sau „jă”.

În privinţa vocabularului, a fost influenţat de limba sârbocroată, dar şi pe alocuri de limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în acele momente. Dialectul istroromân conservă un şir de vechi reflexe lingvistice româneşti, de la cumpăna secolelor al XII-lea şi al XIII-lea sau chiar de mai înainte, explorând într-un mod interesant perioada străromână.

Există şi un ingredient lexical croat destul de puternic, dar nu într-atât încât să nu recunoaştem trăsăturile româneşti ale dialectului.

Mulţi dintre cercetătorii care s-au aplecat cu pasiune şi cu interes asupra întrebărilor ce se pun pe seama acestor comunităţi, au ajuns la concluzia că limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite „latinei balcanice” (Carlo Taglavini).

Un interes deosebit l-au arătat istroromânilor şi români ca Gh. Asachi, I.H.Rădulescu, V.A.Urechia, Ion Maiorescu, Lecca Morariu, Sextil Puşcariu, T.T.Burada, Vlad Bejan şi Emil Petru Raţiu.

Dintre conaţionalii noştri, este impresionantă contribuţia carturarului Gh. Asachi, care şi-a trimis şi fiul pentru a cerceta şi cunoaşte pe aceşti fraţi ai noştri şi care a publicat în ţară o culegere de texte în graiul comunităţii istroromâne. Este, de asemenea, de apreciat Lecca Morariu pentru îndemnul său, ca să se selecţioneze şi să se trimită în zonă ,,echipe de exploratori” care să încerce ,,să salveze acolo ce mai poate fi salvat”.

Importante sunt şi observaţiile făcute de T.T.Burada, care constată că istroromînii, care ,,îşi păstrează limba” nu-ţi reneaga neamul şi că, deşi au fost ,,daţi uitării” sute de ani, românii de aici au ,,conştiinţa de sine”.

În ultimii ani, s-au făcut primele încercări de a cristaliza forme de organizare comunitară cu funcţii de conservare, protejare şi dezvoltare a identităţii istroromânilor.

Astfel, la 29 aprilie 1994, a luat fiinţă la Trieste Asociaţia istroromână „Andrei Glavina”, în martie 1995 s-a înfiinţat la Şuşneviţă asociaţia culturală „Soboru lu istrorumeri” (Uniunea istroromânilor), există un celebru grup folcloric numit „Žejanski Zvončari”/„Clopotarii din Jeiăni”, condus de Mauro Doričić, un inimos animator al vieţii culturale istro-române încă destul de timide, şi, în fine, mai există Asociaţia Democratică a Românilor din Croaţia.

Măsuri de protecţie


Organizaţia internaţională UNESCO a inclus dialectul istroromân în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), amintind că este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române.

Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie şi un complex de măsuri de protecţie a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcţiile şi cunoaşterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de planificare, să asigure susţinerea lui inclusiv prin învăţământul formal şi informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea istroromânilor asupra necesităţii de a evita pericolul pierderii dialectului lor.

Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă, întrucât statul croat nu a deschis nici o linie de finanţare bugetară pentru salvarea şi perpetuarea graiurilor istroromâne.

Unul dintre angajamente ţine de întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar, precum şi includerea dialectului istroromân ca limbă maternă în programele de învăţământ. Aici nu s-a făcut nimic şi nici nu se ştie când se va face ceva.

Prin Decizia Ministerului croat al Culturii, din 27 august 2007, graiurile istroromâne – Istrorumunjski govori (vlaški i žejanski) – au fost declarate drept bun cultural nematerial şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic.

Graiurile istroromâne sunt tratate la fel ca şi cântarea polifonică, unele dansuri sau obiceiuri şi tradiţii croate de sărbătoare.

Decizia Ministerului croat al Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai bunului”, dar sunt vizate un şir de instituţii cărora le-a fost adresat acest document: Primăria oraşului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crişan, judeţele Primorsko-Goranski şi Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb, Consevatoarele din Rjeka şi Pola şi Direcţia de protecţie a patrimoniului cultural.

Bibliografie selectivă

1. Mihăilă, Gheorghe, „Cele patru dialecte ale limbii române” (Discurs de receptie la Academia Română)

2. Puşcariu, Sextil, „Studii”, vol. 2

 

 

 

 

 

 

 

30/10/2014 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: