CINE A CONDUS BASARABIA DUPĂ COTROPIREA EI DE CĂTRE HAITELE SOVIETICE

În vara anului 1944, cadrele politice şi culturale din R.S.S.Moldovenești, care fugiseră în 1941 din fața armatei române eliberatoare, reveneau acum în furgoanele Armatei Roşii.

Îmediat după reanexarea străvechiului teritoriu românesc al Basarabiei, Moscova a ordonat ca jargonul rusificat care fusese introdus în fosta R.A.S.S.Moldovenească (Transnistria) să devină limba oficială a noii republici sovietice.

Ivan Dimitrievici Ceban, moldovean rusificat din Ucraina, hotărăşte să rusifice lexicul moldovenesc şi exercită represalii împotriva autorilor basarabeni care rămăseseră ataşaţi de limba lor maternă.
Anumite condiţii favorizează introducerea „culturii moldoveneşti”.

Mai întâi, faptul că în 1940, intelectualii basarabeni s-au refugiat în masă în România şi numai 11 % din profesori și învățători au rămas pe loc.

Apoi, a fost organizată lichidarea şi deportarea celor care făcuseră parte din administraţia oraşelor şi satelor, preoţi, membri ai partidelor burgheze şi ţăranii avuţi.

Basarabenii care primiseră educaţie superioară în timpul regimul românesc, au fost înlocuiţi de ”cadrele”comuniste venite din stânga Nistrului.

Localitățile Basarabiei au fost colonizate in principal cu o populaţie de origine rusă şi ucraineană.

Între 1940 şi 1979, numărul românilor din Basarabia nu a crescut decât cu 45,5%, în timp ce acela al ucrainenilor a sporit cu 121,2%, iar al ruşilor cu 68,6%.

Autorităţile ruse au procedat la rusificarea administraţiei, a Partidului Comunist şi a statului. Astfel, după 1944, din 1 355 de funcţionari din aparatul de partid şi de stat, 1116 erau ruşi sau ucraineni.

In Comitetul Central al P.C.M., din 69 de membri, 6 sunt de naţionalitate română şi 50 de naţionalitate rusă.

În comitetele raionale ale partidului, ruşii ocupă 93 de posturi de prim-secretari, în timp ce românii doar 8.

În comitetele executive, dintr-un total de 582 de posturi cheie, românii nu deţin decât 63.

Aceeaşi situaţie se regăseşte şi in justiţie. Pentru posturile din organele sovietice sunt preferaţi moldovenii din Transnistria.

Până în 1952 nici un român din Basarabia nu este admis la Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură (I.I.L.L.). între 1952 şi 1961, procentajul de românofoni creşte de la 7,1 % la 24,3%’

Pe buletinele de identitate, la rubrica naţionalitate, românii din oraşe apar ca fiind moldoveni.

Până în 1978, locuitorii de la ţară nu au buletin de identitate.

Românii din Basarabia au fost obligaţi să-şi rusifice prenumele.

Exasperați, în 1956, un grup de scriitori din Basarabia adresează o scrisoare conducătorilor R.S.S.Moldovenești, în care evidențiau faptul că „de 16 ani nu a existat nici un basarabean care să exercite funcţii de conducere în organizaţiile de partid sau de stat din Moldova, în ministere şi instituţii, în comitetele de partid şi executivele raionale, în justiţie etc.

Locuitorii de pe malul drept al Nistrului, sunt consideraţi ca fiind incapabili, persoane care nu merită nici o încredere din punct de vedere politic.

Numiţi cel puţin un ministru, un secretar de raion sau un preşedinte executiv de raion din rândul autohtonilor”.

Cine erau veneticii care au condus Basarabia cotropită de haitele sovietice

Înfiinţată pe 2 august 1940, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a fost parte componentă a Uniunii Sovietice în perioada anilor 1940 – 1941 şi 1945-1991.

Partidul Comunist din RSS Moldovenească (PCM) dicta totul în „republica”fiind condus la randul sau de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS).

Pe parcursul activității sale, Partidul Comunist din RSS Moldovenească a avut 10 prim-secretari, marea majoritate a lor fiind nemoldoveni de origine ucraineană, rusă, și din regiunea transnistreană.

Lista Primilor Secretari ai Partidului Comunist din RSS Moldoveneasca (1940 – 1991).

• P.G. Borodin (1941 – 1942) originar din RSS Ucrainiană
• Nikita L. Salogor (1942 – 1946) originar din RSS Ucrainiană
• Nikita G. Koval (1946 – iulie 1950) originar din RSS Moldovenească (Transnistria)
• Leonid Brejnev (iulie 1950 – octombrie 1952) originar din RSS Ucrainiană
• D.S. Gladki (octombrie 1952 – 1954) originar din RSS Ucrainiană
• Z.T. Serdiuk (1954 – mai 1961) originar din RSS Ucrainiană
• Ivan I. Bodiul (mai 1961 – decembrie 1980) originar din RSS Ucrainiană
• Simeon Grossu (decembrie 1980 – noiembrie 1989) originar din RSS Ucrainiană (sudul Basarabiei)
• Petru C. Lucinschi (noiembrie 1989 – februarie 1991) originar din RSS Moldovenească
• Grigore I. Eremei (februarie – august 1991) originar din RSS Moldovenească

Partidul Comunist din Moldova a fost înființat după anexarea Basarabiei de către URSS, în iunie 1940, prim secretar al acestei oficine a bolșevicilor moscoviți fiind numit între 14 august 1940 – 11 februarie 1942, Piotr Borodin.

El a fost și prim-secretar al Comitetului Regional Moldova al Partidului Comunist din Ucraina și împreună cu alți conducători ai republicii, a propus includerea plaselor Reni, Bolgrad și Ismail (Ucraina) în cadrul RSS Moldovenești, idee respinsă de Stalin.

Nikita Salogor

Originar din Ucraina, Nikita Salogor a condus partidul comunist ”moldovenesc” în perioada 13 februarie 1942 – 5 ianuarie 1946.

Nicolae Coval

Nicolae Coval a fost prim-secretar în perioada 5 ianuarie 1946 – 3 noiembrie 1950.

S-a născut în Camenca și a avut un rol de frunte în organizarea foametei și a deportărilor în Basarabia cotropită.

Leonid Brejnev

Leonid Brejnev, viitorul conducător al Uniunii Sovietice, a condus PC din RSS Moldovenească în perioada 3 noiembrie 1950 – 25 octombrie 1952. Era originar din Dnieprodzerjinsk (Ucraina), este apreciat că a aplicat o politică mai puțin cruntă, în comparație cu predecesorii săi.

Totodată, istoricii l-au criticat pentru îndepărtarea intelectualilor băștinași și rusificarea învățămîntului, administrației și culturii.

Dimitri Gladki

Și Dimitri Gladki (25 octombrie 1952 – 7 februarie 1954) s-a născut în Ucraina. El a continuat politica lui Brejnev în Moldova.

Zinovie Serdiuk

Zinovie Serdiuk este originar din Herson, Ucraina, conducînd partidul în perioada 8 februarie 1954 – 29 mai 1961.

A îndeplinit diferite funcții de conducere la Moscova și Kiev, printre care și de responsabil de partea politică pe transporturile maritime în nordul URSS, în armata sovietică și GULAG.

Cel mai longeviv conducător al PCM a fost Ivan Bodiul, el fiind la putere 19 ani (29 mai 1961 – 30 decembrie 1980). Moldovean de naționalitate, este născut în regiunea Nicolaev, Ucraina și a fost medic-veterinar de profesie.

Ivan Bodiul

Cariera îndelungată a lui Ivan Bodiul se datorează în principal legăturilor apropiate ale acestuia cu Leonid Brejnev. În opiniile istoricilor, a fost un „dictator regional” tipic perioadei brejneviste.

El a promovat ideea complexelor agro-industriale și a gospodăriilor gigantice. A susținut ampla campanie de falsificare a adevărului științific despre limba română și istoria națională. În ciuda originii sale moldovenești, Ivan Bodiul vorbea extrem de prost limba română. Bodiul a continuat lupta pentru ateism, timp în care multe biserici au fost închise sau distruse.

Semion Grossu s-a născut în Satul Nou, România, transferat ulterior Ucrainei și a condus PCM în intervalul 30 decembrie 1980 – 16 noiembrie 1989.

Semion Grossu

La manifestațiile naționale din 1989 s-a cerut demisia lui Grossu, el fiind numit atașat pe probleme de agricultură la Ambasada URSS în Mexic.

Fostul Președinte al Republici Moldova, Petru Lucinschi a fost liderul comuniștilor moldoveni în perioada 16 noiembrie 1989 – 5 februarie 1991.

Fost activist în cadrul Comsomolului, a fost unul din puținii funcționari de partid de rang înalt de naționalitate moldovean.

A aplicat în RSSM reformele inițiate de Gorbaciov, dar, în urma divergențelor cu comuniștii din Transnistria, a fost rechemat la Moscova.

Ultimul prim-secretar al PCM a fost Grigore Eremei (5 februarie 1991 – 23 august 1991).

Grigore Eremei

S-a născut în Tîrnova, Edineț, și a fost început să lucreze ca director de bibliotecă.

După ce a devenit membru de partid, începe să avanseze în carieră. A îndeplinit funcția de prim-secretar al partidului comunist moldovenesc până la scoaterea acestuia partidului comunist în afara legii, la data de 23 august 1991, după puciul eșuat de la Moscova.

Publicitate

FOAMETEA, TEROAREA ȘI ȘANTAJUL – INSTRUMENTELE FOLOSITE DE COTROPITORII SOVIETICI PENTRU SUPUNEREA BASARABENILOR

Istoricul Anatol Petrencu, președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova, a menționat în timpul unui interviu acordat agenției de presă IPN, preluat de Timpul md., că nostalgicii perioadei sovietice ar trebui să cunoască faptul că regimul de atunci era unul bazat pe teroare, frică și șantaj, notează IPN.

La doi ani după genocidul foametei din 1946-1947, în Basarabia începea o altă dramă a țărănimii, la 6 iulie 1949 fiind organizat cel mai mare val al deportărilor, operațiune numită codificat „IUG”.

Peste 11 mii de familii, 40 de mii de persoane au fost strămutate în regiunile Kazahstanului de Sud, precum și în regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk.

„Al doilea val al deportărilor a avut loc în 1949 când lumea deja ieșise din foamete. Aici la fel s-a impus factorul politic și ideologic, legat de colectivizarea agriculturii. În Basarabia, în perioada interbelică, țăranii au fost împroprietăriți cu până la 6 hectare de pământ. Când a venit puterea sovietică în 40, pământul a fost naționalizat, dar lăsat țăranilor pentru a fi lucrat. În 49 s-a venit cu al doilea val de deportare, pe motiv că oamenii vizați erau așa-numiți „exploatatori sau chiaburi”.

Era invocat motivul exploatării omului de către om. Oamenii, de frica deportărilor, au scris mii de cereri pentru a intra în colhozuri. Uniunea Sovietică a fost un stat bazat pe frică și șantaj”, a spus Anatol Petrencu.

Operațiunea criminală a fost organizată în secret cu mult timp înainte de noaptea deportărilor, spune istoricul. Cot la cot cu ocupanții au lucrat băștinașii care au trecut de partea regimului.

„Rusia a câștigat războiul împreună cu aliații, cu americanii, cu Occidentul. Administratorii care au venit în Basarabia în 1944 se comportau cu aere de superioritate, de învingători. Dar comportamentul lor era departe de a fi civilizat, erau bețivi, înjurau, furau bunurile oamenilor. La fel cum face acum armata rusă în Ucraina. Imaginea ocupantului a rămas în memoria oamenilor drept una negativă. În Basarabia au existat colaboraționiști, oameni care s-au dat cu puterea sovietică și au întocmit listele deportaților. În 49 listele au fost întocmite în primării. Acești colaboraționiști nu au fost iertați. Acest fenomen era posibil pentru că erau oameni invidioși pe cei mai înstăriți”, a explicat președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova.

Cel de-al treilea val al deportărilor a avut loc în 1951 și a vizat, în special, elementele religioase considerate un potențial pericol la adresa regimului. Operațiunea numită codificat „Sever” a presupus strămutarea în Siberia a peste 700 de familii.

„Motivele celui de-al treilea val au fost religioase. „Martorii lui Iehova” sunt categoria de oameni care nu votează, nu acceptă serviciul miliar și sovieticii au decis să-i deporteze. Pe motivul deportării „martorilor lui Iehova” au fost incluși în liste și intelectuali, oamenii critici față de regim, rezervați față de politica regimului sovietic. Urmările acestor deportări au fost catastrofale pentru că au plecat cei mai buni gospodari. Au fost deportați oamenii care chiar și la locurile de detenție au ridicat agricultura. Nostalgicii de astăzi trebuie să cunoască aceste lucruri.

Trebuie să înțeleagă că Uniunea Sovietică a promovat o politică represivă”, a spus istoricul Anatol Petrencu.

Dosar istoric. Foametea provocată în Basarabia de cotropitorii sovietici a condamnat la moarte sute de mii de oameni. VIDEO

Condamnați să moară de foame

Pe 28 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, care aparțineau statului român la acel moment.

Din primele ore după ocupație, au început represiunile împotriva tuturor cetățenilor pe care regimul de ocupație îi considera periculoși pentru URSS, care au culminat cu deportarea în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a elitei intelectuale, a administrației române și a fețelor bisericești rămase pe teritoriile ocupate.

După câteva zile petrecute în vagoanele pentru vite, bărbații au fost despărțiți de soții și copii, fiind duși în închisorile Gulagului.

Femeile și cei mici au fost duși în Siberia sau Kazahstan, pentru a fi folosiți la munci fizice necalificate.

Autoritățile sovietice nu au creat condiții pentru ca deportații să fie asigurați cu hrană și, în consecință, a crescut drastic mortalitatea printre aceștia, scrie Mariana S. ȚĂRANU, conferențiar universitar, doctor în istorie în publicația https://www.timpul.md.

Sistemul de cartele alimentare

În prima săptămână, familiile deportate în Kazahstan intenționat nu au fost asigurate cu hrană. Oamenii erau nevoiți să vândă lucrurile pe care reușiseră să le ia de acasă sau să le schimbe pe mâncare cu localnicii. Apoi a fost introdus sistemul de cartele.

În cazul familiilor, ajunse în Siberia, acest sistem a fost instituit chiar din prima zi. Raţia alimentară pentru o persoană constituia 200 grame de pâine pe zi. Boris Vasiliev își amintea că mamă-sa a primit cinci foi cât jumătate de caiet, împărțite în pătrățele numerotate. Erau atâtea pătrățele câte zile avea luna.

La magazin, i-au tăiat un pătrățel din fiecare foaie și biata femeie s-a întors plângând cu bucata de pâine. Mai mult nu le dădeau nimic, doar ceai sau apă fiartă.

Cele 200 de grame de pâine trebuiau răsplătite prin muncă, fiind împărțite doar femeilor care lucrau și îndeplineau norma fixată de autorități. Dacă o mamă se îmbolnăvea sau era epuizată de muncă, ea și copiii săi erau lipsiți, respectiv, de mâncare și mureau.

În primele luni de deportare, familiile își primeau tainul de la prăvăliile improvizate. Cu toate acestea, pâinea nu era adusă cu regularitate, iar calitatea ei era sub orice nivel. Era caldă și crudă, încât o puteai frământa ca s-o coci iarăși. De regulă, o aduceau pe la orele două-trei de noapte și oamenii prindeau rând de cu seară.

150 de grame de pâine pentru doi ari de pământ săpați

Primăvara, îndată ce se dezgheța pământul, copiii deportaților ieșeau în câmp, pe terenul unde se cultivaseră cartofi. Răscoleau solul și strângeau cartofi putrezi, pe care îi aduceau acasă şi îi spălau, îi curățau, îi pisau și făceau un fel de „turte” coapte pe plită, nesărate, fără făină. Spre vară, oamenii mâncau ștevii cu tot cu rădăcină, urzică și chiar și lobodă, iar ceva mai târziu ciuperci și zmeură.

Mai multe familii s-au salvat, mâncând supe din broaște țestoase. Alții, pentru a supraviețui, omorau pisici și câini, cu care se alimentau. Erau și cazuri când oamenii se umflau de foame și își pierdeau viața.

Foamea, la care au fost supuși deportații, o descrie în memoriile sale și Ecaterina Chele, profesoară din Bălţi. În perioada decembrie 1941 – februarie 1942, scrie ea, au primit jumătate de kilogram de pâine pe zi, dar din iunie li se dădea 200 grame de făină de grâu, dacă îndeplineau norma de trei ari la săpat. Pentru doi ari primeau numai 150 de grame de pâine.

Când a apărut roada anului 1942, cei care lucrau zi și noapte au început să fie hrăniți doar cu jumătate de lipie pe zi. Explicația era simplă – pâinea se duce pentru necesitățile frontului.

„Legea celor 12 spice”

În situația în care toți deportații sufereau de foame, femeile nu reușeau să-și îndeplinească norma de lucru. Astfel, tainul pe care îl primeau nu era complet. Iar din primăvara lui 1942, pâinea era eliberată direct la locul de lucru al femeilor, unde supraveghetorii nu le permiteau să ia nicio bucățică acasă, pentru copii. Uneori, mamele îşi găseau copiii seara morți de foame și frig. De aceea, îi luau pe cei mici cu ele și le dădeau chiar acolo să mănânce, iar apa o beau din canale.

Alteori, femeile își umpleau pe furiș buzunarele cu boabe de cereale de pe câmp, expunându-se unui mare risc. Dacă erau prinse, nimereau sub incidența „Legii celor 12 spice”, care prevedea condamnarea pentru asemenea acțiuni la zece ani de închisoare. Olga Bujor-Motoc descria cu lacrimi în ochi suferința prin care a trecut mamă-sa, care secera secară împreună cu o altă deportată, Olga Fuștic.

Dacă nu se afla departe, se ducea și ea până la ele, unde făcea focul și cocea spice de secară, pe care le mâncau. Într-o zi, când ea nu era cu ele, cele două femei au vrut să-i aducă și ei câteva spice coapte. Dar, ghinion, le-a ieșit înainte paznicul, care le-a găsit în buzunare 200 de grame de spice. În scurt timp, ambele au fost condamnate la câte doi ani de pușcărie. Sute de alte familii au împărtășit această tragedie.

Copiii mâncau din gunoi

Copiii, care nu împliniseră vârsta de 12 ani, umblau cu cerșitul pe la localnici, culegeau pomușoare sau se angajau cu ziua. Una dintre supraviețuitoarele calvarului, Ana Sorocean, își amintește că tinerii, dar și copiii, alegeau resturile din gunoi. Localnicii vărsau căldările în tomberoane, de unde cei mici adunau capete de pește și alte resturi. Iar Xenia Gore relatează despre cum kazahii aruncau la gunoi cojile de zămos, pe care copiii le râșneau și asta le era pâinea.

Când găseau o coajă mai grosuță, o rupeau și o împărțeau între ei. Surorile sale mai mari, adaugă Xenia Gore, au fost luate în colhoz, unde nu primeau bani, ci numai de mâncare. De aceea, după o zi de muncă la colhoz, lucrau în gospodăriile kazahilor. De regulă, strângeau balega uscată de vacă.

„O loveam cu călcâiul și o desprindeam de pământ. Așa mergeam și poc! Poc! Umpleam sacul și îl căram în spate kazahilor, ca să ne dea ceva de mâncare. Pentru un sac plin ne dădea o pălușcă de zară, rămasă după ce băteau untul. Ei o beau pentru a-și potoli setea. Erau călduri mari. Luam pălușca ceea și fuga acasă. N-o beam singură, i-o duceam mamei s-o împartă la toți”, îmi amintește Xenia Gore.

Pentru copiii, care lucrau cu ziua la kazahi, o zi de muncă la prășit era răsplătită cu o căldare de cartofi și cu o masă. Vara, copiii pășteau și mulgeau vitele localnicilor, pentru care primeau carne, lapte și brânză.

Și în 1943 deportații continuau să moară de foame

În primii ani de deportare, din cauza foamei, a condițiilor climaterice, a lipsei oricărei îngrijiri medicale și a atitudinii față de deportați, mulți dintre aceștia au decedat. Aproape fiecare familie a pierdut atunci câte cel puțin un membru.

Mai întâi au murit bătrânii, apoi copiii mici, dar au fost și cazuri când și-au pierdut viața familii întregi. Ana Sorocean spunea că din cei în vârstă nu a scăpat viu niciunul. Potrivit ei, în iarna lui 1941, când a început o foame cumplită, familia sa a pierdut trei membri. Primul a fost bunicul său, Andrei, care a decedat la începutul lui decembrie.

La mijlocul aceleiași luni i-a murit și bunica. Sora mai mică, Paraschița, avea doar trei anișori când s-a îmbolnăvit și s-a stins văzând cu ochii. Toți au fost înmormântați la un cimitir, nu departe de casă. Iar Elizaveta Dulghier a pierdut acolo trei surori și pe frate-său. Depășind cu greu această situație, mamă-sa zicea: „Mai bine Stalin nu se năștea pe fața pământului! Din cauza lui mi-am îngropat patru copii pe pământ străin, cum de îl mai ține pământul?!”.

La rândul său, Eugen Livovschi, membru-corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, își amintea că, în Siberia, oamenii continuau să moară de foame și la începutul anului 1943.

Înfometarea populației a fost provocată de autoritățile sovietice pentru a dezumaniza oamenii. Fiind supuși acestei criminale metode de reeducare, ultimul scop al deportaților era de a nu ceda în fața morții.