Ce s-ar fi întâmplat cu Basarabia dacă în 1918 nu s-ar fi unit cu România și nu ar fi beneficiat de protecția acesteia ?

 

 

Harta Republicii Democrate Moldoveneşti (Basarabia)

24 noiembrie 1918 – Proclamarea independenţei faţă de Rusia

9 aprilie 1918 – Unirea cu România

Ce s-ar fi petrecut în Basarabia dacă începând cu anul 1918 nu s-ar fi aflat între granițele statului român și nu ar fi beneficiat de protecția acestuia și a armatei sale?

 

După Primul Război Mondial şi izbucnirea revoluţiei bolşevice, Basarabia care la 24 noiembrie 1918 se proclamase independentă faţă de Rusia, nu ar fi avut cum să-şi apere independenţa, dacă armata română ar fi decis să rămână pe malul drept al Prutului şi nu ar fi acţionat direct pentru nimicirea bandelor de dezertori ruşi bolşevizaţi.

Fără îndoială, Basarabia ar fi ajuns, la fel ca și Georgia şi alte teritorii locuite de popoare neruse, între granițele URSS.

Și ar fi pătimit la fel ca și Ucraina, ca parte a ei, nu numai în timpul Holodomorului (marea foamete din 1932-1933), dar şi în urma  evenimentelor mult mai apropiate de 1918, rămase practic necunoscute, petrecute în anii 1919-1922.

A fost un cumplit război civil în întreaga Rusie, război care a făcut victime cât jumătate din totalul celor din războiul mondial abia încheiat.

Foametea a fost un fenomen endemic pe întreg cuprinsul Rusiei, așa cum rămăsese ea după 1917, iar dacă Basarabia ar fi rămas în cuprinsul Rusiei, ar fi suferit şi ea aceeași dramă, aceleași atrocități.

Pentru a ilustra despre ce e vorba, citiți ce soartă ar fi avut Basarabia dacă nu s-ar fi unit cu România în 1918, e suficient să vedem ce s-a întâmplat în vecinătatea apropiată a acesteia, imediat dincolo de Nistru.

 

Țărani din guvernământul Berdiansk cu picioarele umflate de foame, aprilie 1922

Basarabia fără Unirea cu România

Situaţia tragică a provinciilor ruseşti la aceea vreme nu se datora numai urmărilor războiului mondial, sau ale războiului civil în desfăşurare, ci chiar directivelor criminale ale conducerii bolşevice în frunte cu Lenin.

Acesta, pentru a diminua criza din oraşe, apărută şi în urma naţionalizării tuturor intreprinderilor cu mai mult de cinci angajaţi (fapt care va duce la prăbuşirea producţiei şi a economiei, când 90% din marile întreprinderi deveniseră proprietate de stat în 1919 în  orşele controlate de bolşevici), ordonă rechiziţionarea cerealelor şi produselor agricole din zonele rurale.

În acest scop se organizează detaşamente de rechiziţie, formate din gărzi roşii, miliţii populare, armată, muncitori de la oraşe etc. Aceştia luau toate alimentele găsite la ţară, fără a lăsa ceva pentru hrana proprie a ţăranului.

„Să fie trimise imediat, cu cu rapiditate maximă, în judeţul Eleţk, toate detaşamentele alimentare, de recoltare şi rechiziţionare, cu maximum de batoze şi utilaje pentru uscarea rapidă a pâinii. Să se dea sarcina ca judeţul să fie curăţat de tot surplusul de pâine.

Asta, probabil, va da câteva milioane de puduri de pâine”, îi ordona Vladimir Ilici Lenin,  Comisarului Aprovizionării A.D. Ţiuriupa, 5 august 1918

Rechiziţia cerealelor şi mijloacelor alimentare bineînţeles că nu s-a limitat la surplusuri, ci a fost luat tot ce a fost găsit, cei ce s-au opus au fost executaţi ca  „duşmani ai poporului”.

A fost luată şi hrana necesară ţăranului, dar şi cerealele de sămânţă, astfel că recoltele viitoare au fost total compromise, adâncind fenomenul de foamete şi în anii următori.

Adevărul e că foametea din 1919-1923 a fost mult mai cumplită şi mai întinsă decât cea din anii 30 din Ucraina, cunoscută sub denumirea de Holodomor, localizată mai mult pe teritoriul ucrainean, dar mai puţin mediatizată.

 

Cadavre ale victimelor foametei din Rusia, foto Crucea Roşie

Referitor la această foamete, ca să puteţi afla amplitudinea ei, vă recomand cartea lui Vadim Guzun intitulată „Rusia înfometată (1919-1923) Acţiunea umanitară europeană. Documente din arhivele româneşti”.

În cele peste 660 de pagini sunt cuprinse 284 de documente oficiale ale vremii, precum şi imagini.

Ţăranii se opuneau cum puteau, ascundeau sau îngropau cerealele, uneori le dădeau foc, numai să nu le ia bolşevicii. Alteori se opuneau cu forţa, având loc adevărate lupte, iar ulterior au izbucnit mari răscoale, înăbuşite în sânge de Armata Roşie.

Doar în iulie-august 1918 au fost înregistrate peste 200 de revolte împotriva comandourilor de rechiziţie care scotoceau satele şi confiscau toate alimentele ascunse.

Într-un sat din regiunea Samara, unde un detaşament de rechiziţii  a jefuit şi a executat sumar câţiva ţărani, locuitorii i-au decapitat în somn pe cei 12 membri ai săi şi le-au înfipt capetele în pari la intrarea în sat, ca averisment.

Trei săptămâni mai târziu, satul a fost bombardat şi ras de pe faţa pământului de Armata Roşie.

În 1918 au fost asasinaţi 200 de membri ai detaşamentelor alimentare, în 1919 aproape 5000, iar în 1920 peste 8000. Dar a intervenit armata, alături de organizaţiile paramilitare, care la rândul lor au făcut noi rechiziţii.

Răscoale extinse au loc în întreaga Rusie bolşevică, reprimate dur de Armata Roşie, care beneficia de raţii speciale, prin grija liderilor comunişti.

Câteva exemple din satele locuite de români în stânga Nistrului, în Transnistria.

Dacă nu era Unirea, am fi vorbit de evenimente similare în stânga Prutului.

În satul Ploti, judeţul Balta, a fost asasinat comisarul militar judeţean Ciorbă, în satul Pesciana, un grup de “bandiţi” s-a răfuit cu 10 militari, în volostea Liubormirovski a fost ucis secretarul Comitetului de Partid Baidacenko, în volostea Gandrabur activistul Iulin, în satul Pujaikovo, judeţul Balta, oameni înarmaţi au pătruns în sediul şcolii unde îşi desfăşura activitatea comisia pentru impozite,  răpindu-l şi ucigându-l pe preşedintele acesteia.

Prea puţine date avem despre românii transnistreni morţi de foame, şi nu ca rezultat al deportărilor sau execuţiilor din acea perioadă.

În primăvara anului 1922, procentul populaţiei afectate de foamete în Transnistria se încadra în limita 20-40% (Buletinul Comitetului Nansen nr. 26/1922, Arhiva MAE).

Cercetările din 1941, pe baza datelor luate de la locuitori, arătau că în localităţile de pe malul Nistrului procentele păreau destul de reduse comparativ cu restul Rusiei (Tărnăuca 3,8%, Sukleia 4,25%, Kragaşi 3.08%) datorită apropierii de România de unde veneau alimente.

Cu toate acestea, în satul Batur, conform datelor medicului satului, Andrei Bărcuţă, procentul celor morţi de foame era de 51,3% (500 de morţi în 1922 şi 200 în 1932-3 în timpul Holodomorului).

Asta se întâmpla într-o regiune, Ucraina, care în 1917 avea o cotă de exporturi de cereale pe piaţa europeană mai mare decât a restului Rusiei şi a României luate la un loc (17,7% faţă de 8,85% şi 7,98%).

Copii înfometaţi într-un spital din Zaporojie (Buletinul Comitetului Nansen nr. 22 din 30 aprilie 1922, Arhiva MAE).

 

Numărul victimelor foametei din Rusia anilor 1919-1923 este imposibil de stabilit

Oficiosul Pravdaal Partidului Comunist (b) din Rusia admitea în 1921, că foametea ar afecta în jur de 25 de milioane de suflete.

Scopul a fost acela de a sensibiliza opinia publică occidentală pentru a oferi ajutor, fapt care ne spune multe despre gravitatea situaţiei, din moment ce regimul sovietic îşi susţinea permanent superioritatea.

Un apel disperat, dar a cărui difuzare a fost interzisă de Lenin, a făcut şi Patriarhul Tihon al Bisericii Ortodoxe Ruse:

„Hoiturile au devenit o delicatesă pentru populaţia lihnită de foame, dar nici acestea nu se găsesc. Peste tot se aud strigăte şi gemete. S-a ajuns chiar la antropofagie. Din cele 13 milioane de oameni care mor de foame, numai 2 milioane au primit ajutor. Întindeţi mâna şi ajutaţi-i pe fraţii aflaţi în suferinţă!”

În regiunea Samara, circa 700000 de persoane pieriseră de foame până în 1921, s-au înmulţit cazurile de canibalism şi necrofagie. Estimările de la 1 aprilie 1922, în al treilea an de foamete, dădeau următoarele cifre pentru Ucraina sovietică, număr de persoane afectate de foamete, pe gubernii: Zaporojie 902900, Ekaterinoislav 708800, Donetsk 654700, Odessa 400000. La 1 iunie 1922: Zaporojie 948000, Ekaterinoislav 766000, Donetsk 1228700, Odessa 555000.

La 1 august 1922: Zaporojie 948000 (74,6% din poulaţie), Ekaterinoislav 766000 (43,4%), Donetsk 756000 (22,8%), Odessa 555000 (28,6%).

Sunt date din arhivele sovietice. Să vedem ce zic datele OGPU, precursorul NKVD. În februarie 1923, în oraşul Ekaterinoslav 47500 de înfometaţi, iar în oraşul Odessa, 90000.

Mai trebuie să repet că, dacă nu exista 27 martie 1918, am fi avut astfel de statistici şi pentru Chişinău, Cernăuţi, Balta, Tighina sau Comrat?

Copii din orfelinatul din Saratov

 

 

Victime ale foametei în Donetsk. Foto comisia Nansen

O notă Poliţiei şi Siguranţei generale a României din 5 octombrie 1922 includea o notă a comisarului special Udrea Constantin, aflat pe vasul Athanasie Theofanis care a stat o vreme sechestrat în portul Odessa:

„Pe 15 aprilie a sosit în Odessa şi s-a descărcat în magazii un vapor american cu alimente destinate pentru populaţia din interior. Cum populaţia din oraş aflase despre acest lucru, vreo 2500 de bărbaţi, femei şi copii au atacat această magazie pentru a-şi procura măcar ceva alimente, n-au putut fi opriţi decât când autorităţile, servindu-se de două mitraliere, au omorât peste 600 de persoane şi au rănit o mulţime.(…) Cât timp am stat acolo, am auzit salve de puşcă, aceasta mi-a atras atenţia deoarece ele se auzeau regulat în aceeaşi direcţie, în apropiere de nişte fabrici ce erau lângă port.

În mod indirect am aflat, prin marinarul basarabean, de la un soldat ce făcea santinelăpe vasul ce fusese capturat, că acolo este locul unde se execută prin împuşcare cei judecaţi şi condamnaţi de bolşevici.”

 

Doneţk, mamă cu fața umflată de foame

În lucrările sovietice apărute înainte de 1991, victimele foametei din anii 1919-1923 sunt estimate între 5 şi 8 milioane, reprezentând circa 5-6% din populaţie, dar cauzele acestui flagel sunt puse exclusiv pe seama factorilor meteorologici, externi şi a războiului, nefiind pusă nicio clipă problema politicii dezastruoase a conducerii sovietice.

Totuşi, extrapolând cifrele parţiale, din unele regiuni, citate mai sus, credem că cifra a fost intenţionat micşorată, deoarece regimul comunist nu putea admite o cifră mai apropiată de adevăr.

După 1923 situaţia s-a mai ameliorat (deşi în Ucraina va mai exista o răbufnire a foametei în 1925), în primul rând în urma măsurilor luate de guvern, care anulează rechiziţiile forţate, instituind un sistem de impozit în produse, lăsând o parte din recoltă ţăranului care capătă dreptul de a-şi vinde partea lui.

La asta s-a adaugat şi ajutorul internaţional care a reuşit să salveze o parte din populaţia ţării care altfel ar fi fost condamnată.

Lenin a înţeles că a greşit şi a pus în aplicare planul NEP ( Noua Politică Economică),  care va fi anulat  de Stalin câţiva ani mai târziu, când începe colectivizarea agriculturii, cu rezultatele nefaste din anii următori.

Lenin a înţeles prea târziu că a greşit, rezultatul fiind milioane de morţi de foame. Stalin a făcut-o premeditat, rezultatul fiind alte milioane de morţi, de foame, în Gulag sau în faţa plutoanelor de execuţie.

O mărturie mai presus de orice bănuială

Spuneam că de nevoie, autorităţile sovietice au acceptat, ba chiar au căutat, ajutorul internaţional, în momentul în care le-a devenit clar că nu au cum să facă faţă situaţiei şi, mai mult, ar fi riscat să fie răsturnate de masa înfometaţilor.

Sovieticii s-au folosit de personalităţile ruse, ca scriitorul Maxim Gorki, pentru a sensibiliza Occidentul fără a se implica în solicitarea de asistenţă, altfel gestul lor ar fi echivalat cu recunoaşterea eşecului.

După un timp şi reprezentanţi ai guvernului bolşevic  încep să ceară ajutor străin. Cicerin, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, în august 1921 trimite un expozeu al situaţiei,  vorbind de 18 milioane de înfometaţi şi spunând că va primi orice ajutor, din orice sursă.

Situaţia din Rusia sovietică nu avea cum să nu sensibilizeze opinia publică din ţările „imperialiste”, astfel încât la nivelul guvernelor şi  al Crucii Roşii internaţionale se decide intervenţia urgentă pentru ajutorarea victimelor foametei.

Liga Naţiunilor, precursorul ONU de mai târziu, ia atitudine prin Înaltul Comitet pentru Refugiaţi, aflat sub preşedinţia unei mari personalităţi, exploratorul arctic Fridjof Nansen, conducătorul expediţiei Fram spre Polul Nord şi un pasionat cercetător în biologie şi oceanografie.

Acest comitet împreună cu preşedintele său îşi făcuse un renume prin munca asiduă de repatriere a prizonierilor de război şi a refugiaţilor dislocaţi în sângerosul conflict dintre 1914-1918, dar şi din războiul greco-turc din 1919-1922, contribuind la schimbul de populaţie care a rezolvat problema refugiaţilor din ambele tabere.

S-a implicat şi în rezolvarea problemei refugiaţilor armeni victime ale genocidului din 1915, pentru înteaga sa activitate fiind laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1922.

Nansen a preluat problema salvării a cât mai mulţi oameni înfometaţi de pe cuprinsul Rusiei.

Pe lângă călătoriile prin ţările europene pentru a solicita sprijin şi ajutor, dar şi pentru a strânge fonduri, el a întreprins studii la faţa locului pentru a cunoaşte situaţia şi a lua măsurile necesare, a întreprins călătorii de documentare în mai multe regiuni, inclusiv sudul Ucrainei.

Dau aici câteva spicuiri din rapoartele sale sau ale emisarilor săi asupra celor văzute la faţa locului, unele traduse din limba franceză:

„Samara, decembrie 1921 

Mizeria depăşeşte orice imaginaţie. În regiunea Dunaekului, care numără 915000 locuitori, 537000 nu au ce să mănânce. În timpul lunilor septembrie, octombrie şi noiembrie au avut loc 30405 decese. Mortalitatea creşte încontinuu şi, până la primăvară, cele 2/3 ale populaţiei vor fi pierit, dacă nu se trimit ajutoare imediate. În oraş, la fiecare pas, se găsesc numeroase cadavre pe străzi. Am văzut eu însumi, pe drum, un cadavru sfâşiat de câini. Am văzut, într-un cimitir, un morman de aproape 45 de cadavre fără haine, acestea fiindu-le luate de oameni.”  

 

Foametea în Rusia: copii şi femei cu pruncii în braţe aşteptând
împărţirea unui codru de pâine (foto publicaţie română, 1921).

 

Transmis din Moscova în noiembrie şi decembrie 1921:

Între 20 şi 30 de milioane de fiinţe umane suferă de foame şi 10 milioane dintre ei sunt ameninţaţi de perspectiva morţii prin inaniţie. Populaţii întregi din Rusia centrală sunt pe punctul dispariţiei. (…) Rapoartele ce le primesc în acest moment din Saratov, Samara, Simbirsk, Kazan şi mai ales Ufa, Oremburg sau Republica Kirghiză, fac un tablou groaznic al ravagiilor foametei. În cele mai multe cazuri, ajutorul trebuie dus în satele depărtate de staţiile de cale ferată, locuitorii acestora nefiind capabili să facă efortul de a se deplasa. (…) Este absolut necesar să fie trimis grâul pentru semănăturile de primăvară, pentru care câmpurile sunt pregătite, dar nu mai există seminţe.

31 ianuarie 1922, Oremburg, Republica Başchiră:

Foametea a atins un asemenea grad încât a dus la crime, părinţi devorându-şi copii. Pot cita cazuri a căror autenticitate e sigură. În satul Tuliakova, comuna Ardolanovski, cantonul Iarmatenski, un bărbat pe nume Tuvhatulla Hallin a mâncat cadavrul fratelui său Halibulla, în vârstă de 28 de ani. O femeie din acelaşi sat, Housna, şi-a mâncat doi dintre copii, un băiat Dom Mariam şi o fată Mennah Meta. Un bărbat pe nume Ahsam, din acelaşi sat, şi-a devorat fiica, Shamsiamalla. Foametea a atins punctul culminant şi se poate vorbi despre cazuri oribile de canibalism zilnice în tot districtul Gorny ce ţine de biroul din Orenburg.

Discurs Fr. Nansen la Liga Naţiunilor, februarie 1922:

Foametea din Rusia este foametea cea mai cumplită înregistrată în istoria lumii. Au mai fost mari fenomene de acest gen în regiunile cele mai sărace din India şi China. Dar aceasta a izbucnit în regiunile cele mai prospere şi mai bogate în cereale din Europa. Este cumplită, incomparabil mai groaznică decât tot ce aş fi putut crede până acum. Situaţia depăşeşete previziunile mele cele mai pesimiste.

Zona afectată este mult mai întinsă decât am prevăzut, şi nu este locuită de 15 milioane de suflete, cum am crezut, ci de mai bine de 33 de milioane, dintre care minim 19 milioane sunt direct şi serios ameninţaţi de a muri de foame, şi din care mai multe milioane sunt deja condamnaţi. Dar, ar fi mai puţin de 10 milioane de vieţi care ar mai putea fi salvate…

Raport al d-lui Gorovin, reprezentant al d-lui Nansen, în urma anchetei efectuate la sfârşitul lui ianuarie 1922 în regiunile Samara, Saratov şi Buluzuk.

A fost însoţit de Sir Benjamin Robertson, comisar britanic, şi de dr. Pardo, care va muri de tifos.

Situaţia e de un tragism indescriptibil, este dificil de înţeles imensitatea problemelor fără a fi acolo. (…) Sute de sate pierdute în nămeţi, fără niciun fel de hrană. (…) Războiul civil a avut ca efect grele rechiziţii ale guvernului, din recolta precedentă dispărând totul. Ţăranii au ajuns în pragul iernii fără nicio rezervă. (…) Multe sate sunt total abandonate, iar în cele care le-am vizitat, am constatat o diminuare a populaţiei cu 20% faţă de septembrie 1921.

Locuitorii rămaşi în viaţă trăiesc exclusiv din ajutoarele guvernului sau din asistenţa străină. Împinşi de foame, ei consumă iarbă şi materii improprii alimentaţiei. Raţiile guvernamentale au salvat de la moarte cam o zecime din populaţie, ajutorul străin se concentrează spre salvarea copiilor, dar şi în acest domeniu, nu reuşesc la mai mult de o treime din necesar. 70% din populaţia de şase milioane de locuitori ai acestor două provincii este condamnată la moarte în cazul în care ajutoare suplimentare nu sunt imediat trimise.

În toate satele prin care am trecut, am văzut familii întreg stingându-se puţin câte puţin, majoritatea locuitorilor sunt extrem de slăbiţi.(…) Am văzut noi înşine, în oraşul Buzuluk, cadavrele oamenilor morţi de foame întinse pe străzi, copii agonizând. Agravarea situaţiei este foarte probabilă dacă nu se sporesc ajutoarele şi nu se rezolvă problemele de transport.

Morţi de foame, Buzuluk, 1922

M. Kogan, reprezentant al Crucii Roşii ucrainene, scrisoare din Odessa, 4 decembrie 1921, despre situaţia copiilor orfani ai foametei din oraş:

Toţi copii din oraş suferă. Mulţi din aceşti nefericiţi sunt abrutizaţi de foame până în pragul sinuciderii. Se găsesc peste tot atât de mulţi orfani, cărora părinţii le-au dat ultimele rezerve înainte de a muri. Foarte curând, moartea de foame a părinţilor i-a lăsat pe aceşti copii fără niciun sprijin. Aceştia sunt internaţi în orfelinate despre care reprezentanţii Crucii Roşii internaţionale spun că sunt într-o stare deplorabilă. Dar ce se poate face când hrana, încălzirea şi hainele lipsesc cu desăvârşire? La cei 12632 copii internaţi în orfelinatele din Odessa urmează să li se adauge în scurt timp încă 15000 porniţi din regiunile învecinate afectate de foamete.

Cei porniţi de pe Volga sunt într-o stare deplorabilă, trenurile opresc în fiecare staţie pentru a descărca copii morţi pe drum de foame şi frig.

Raport al deplasarii în anchetă economică în Ucraina a dl. Jean de Lubersac, expert economic al dr. Nansen, iunie 1922.

Acesta trece frontiera polono-ucraineană pe la Zdolbounovo, unde se îngrămădiseră o mulţime de refugiaţi ce susţineau că sunt polonezi pentru a fi lăsaţi să treacă în Polonia.

„Am văzut în gară mulţi morţi, femei şi copii, şi multe persoane contaminate fără îndoială de tifos exantematic. Aceşti bolnavi, acoperiţi de paraziţi, propagă boala mai cu seamă la cei ce trec prin gară”.

Relatarea continuă cu călătoria spre Odessa.

„Toate gările între Harkov şi Odessa prezintă acelaşi spectacol înspăimântător. Pretutindeni bolile, foametea şi moartea. Totuşi, gara din Kremenciug merită o menţiune specială, ce depăşeşte ororile tuturor scenelor de văzute până atunci.

Oamenii întinşi în gară au picioarele atât de umflate încât se pune întrebarea dacă aparţin cu adevărat unor fiinţe umane. Braţele descărnate ale acestor nenorociţi nu mai au decât piele şi os. Linia albă a dinţilor taie pe la mijloc figurile de muribunzi.

Un copil m-a impresionat deosebit. De vreo cinci ani, părea un bătrân ce se târa pe genunchi, nu putea umbla, deoarece picioarele sale nu erau altceva decât răni acoperite de sânge închegat. Toţi aceşti  toate gunoaiele abandonate în gară.

În Odessa, situaţia era mai bună în zona centrală, unde îşi desfăşurau activitatea comisiile internaţionale de ajutor. Dar spre periferii, curţile bisericilor sunt pline de oameni întinşi la pământ, muribunzi în aşteptarea sfârşitului. Suferinţele le sunt groaznice, iar gemetele lor înspăimântătoare umplu oraşul.

Le trebuie cinci zile maşinilor ce cară morţii să-şi îndeplinească misiunea în tot oraşul. Fiecare dintre aceste transporturi duce între 400 şi 450 de cadavre.

Una din consecinţele nefaste din punct de vedere al igienei este faptul că morţii ajung să rămână pe străzi şi 4-5 zile, înainte de a fi adunaţi şi transportaţi la gropile comune în care sunt aruncaţi după ce sunt dezbrăcaţi de haine.

Se pot vedea cadavre parţial mâncate de şobolani. Altele sunt devorate de nenorociţii torturaţi de foame şi care nu ezită să mănânce aceste corpuri umane în descompunere.

Situaţia generală în Ucraina: Toată partea meridională a Ucrainei, la sud de Harkov, este într-o stare de foamete înspăimântătoare. Multe sate au pierdut şi 85% din populaţie. În aceste întregi regiuni, copii nu pot ieşi pe stradă de frică să nu fie mâncaţi. Cazurile de antropofagie sunt nenumărate şi s-a renunţat a mai fi menţionate.

Se citează un caz de troc monstruos, un copil în schimbul a patru kilograme de pâine. Părinţii, împinşi de mizerie, sacrifică unul dintre copii pentru a le putea da ceva să mănânce celorlalţi. Aceste cazuri sunt cunoscute, verificate şi controlate de persoane demne de crezare. Crimeea este într-o stare de mizerie indescriptibilă. Din cei 800000 de locuitori, 500000 suferă de foame şi 300000 vor muri înainte de noua recoltă.”

Cred că sunt suficiente exemple, dacă doriţi  mai multe, consultaţi cartea citată mai sus, a lui Vadim Guzun.

Recunoştinţă

Comisarii, soldaţii Armatei Roşii aveau parte de tratament preferenţial pentru a li se asigura loialitatea, iar permanent comunicatele oficiale dădeau vina pentru situaţia grea pe imperialiştii lacomi, asupra cărora soldaţii clasei muncitoare trebuiau să năvălească pentru a le lua alimentele necesare sovieticilor.

Primele vizate erau, desigur, România şi Polonia…

Majoritatea rapoartelor Poliţiei şi Siguranţei din Basarabia vorbeau despre concentrările de trupe şi pregătirile de atac ale bolşevicilor peste Nistru, singura cale de a-şi procura cereale fiind ideea de a fi luate cu forţa din Basarabia şi România.

La sosirea lui Troţki la Odessa, în vara lui 1921, a fost pus în circulaţie zvonul că foametea îi va determina pe bolşevici să declare război României şi să intre în Basarabia.

Cum se pot explica atacurile permanente, luptele pe graniţă, incursiunile bandelor bolşevice peste Nistru, în Basarabia între 1919 şi 1924, culminând cu Tatar-Bunar?

Regiunea de frontieră cu România era declarată zonă de război, concentrările de trupe masae pe graniţă , fiind uneori chiar şi de 50000 de soldaţi  (15 divizii de infanterie şi 4 de cavalerie).

Sovieticii au pus la cale şi  numeroase acţiuni  teroriste prin agenţi infiltraţi care atacau populaţia, provocau deraieri de trenuri, împuşcau oficiali români în întreaga Basarabie.

Concentrările de trupe pe Nistru, permanentele încălcări ale frontierei, persecutarea populaţiei româneşti au provocat un val de refugiaţi  care au trecut cu miile în Basarabia, numai în iulie 1920 fiind vorba de peste o mie de români transnistreni, bărbaţi, femei şi copii trecuţi peste Nistru.  

Chiar cu situaţia internă gravă, Rusia sovietică continuă atacurile şi provocările  peste Nistru, culminând cu Tatar-Bunar.

Cu toate acestea, la solicitarea Crucii Roşii de la Berna şi a Înaltului Comitet pentru Refugiaţi al Ligii Naţiunilor, a preşedintelui acestui comitet, exploratorul norvegian Fridjof Nansen, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1922, pentru activitatea sa de repatriere a refugiaţilor şi prizonierilor de război precum şi pentru activitatea de strângere şi trimitere de ajutoare pentru înfometaţii din patria Sovietelor, România se implică trimiţând alimente, cereale, susţinând cantine pe teritoriul transnistrean, permiţând folosirea porturilor şi căilor sale ferate pentru transportul ajutoarelor destinate înfometaţilor sovietici.

Spre exemplu, adresa Ministerului de Interne nr 27735/1922:

„Comisia însărcinată cu ajutorarea populaţiei din Rusia a luat iniţiativa înfiinţării de cantine în mai multe puncte de pe malul stâng al Nistrului pentru hrănirea copiilor înfometaţi, şi anume: o cantină pentru 500 de copii la Tiraspol, alta la fel la Moghilev, alta la fel în Dubăsari, şi două sau trei în regiunea Râbniţa-Kamenca pentru un număr total de 1000 de copii.”

Urmează în amănunt cantităţile de alimente necesare săptămânal pentru funcţionarea acestor cantine.

Telegrama care anunță decizia guvernului român de a participa la acțiunea umanitară în favoarea Rusiei sovietice, 19 august 1921

În acel an au fost sute de acțiuni teroriste bolșevice în Basarabia, susținute de guvernul sovietic

Asta cu toate că statul român avea de întreţinut mii de refugiaţi fugiţi din Rusia sovietică, inclusiv hatmanul Mahno s-a refugiat în România. Totuşi, România s-a implicat şi a trimis ajutor alimentar pentru a salva oamenii ameninţaţi cu pieirea prin înfomatare.

O dovedesc documentele, dar şi scrisorile de mulţumire, inclusiv din partea Înaltului Comisar Fridjof Nansen.

Scrisoarea de mulțumire a Înaltului Comisar F. Nansen către guvernul român pentru implicarea în ajutorarea victimelor foametei din Rusia sovietică.

Răsplata şi recunoştinţa sovietelor? Tezaurul românesc depus la Moscova jefuit, atacuri militare în continuare, duşmănie pe faţă, terorism, apoi raptul din 1940.

Iar printre soldaţii Armatei Roşii ce au intrat în Basarabia şi în nordul Bucovinei în 1940 s-au aflat şi cei a căror viaţă, copii find, le-a fost salvată şi de ajutoarele alimentare româneşti în anii foametei 1919-1923.

„Moldoveniştii” din zilele noastre care îşi manifestă zgomotos antiromânismul imbecil, au uitat se pare că, după înghiţirea Basarbiei de către Uniunea Sovietică în 1945, comuniştii au fericit imediat populaţia în anii 1946-1947-1948, cu o foamete nemaivăzută pe acele meleaguri, poate tocmai fiindcă bieţii basarabeni  pierduseră episoadele atroce din 1919-1923 şi 1931-1933! 

În urma diabolicului plan de înfometare, urzit la Moscova, bruma de bucate ce mai exista prin podurile caselor a fost rechiziţionată, prin ordin, de către autorităţi.

Sovieticii intrau cu forţa în gospodăriile oamenilor, urcau în pod şi măturau şi ultimele boabe de grâu.

“Zonele din sudul Basarabiei au fost cele mai afectate.

Pe lângă secetă, exista ceea ce azi am putea numi o foamete organizată. Oamenii şi-aşa nu aveau ce mânca, dar mai veneau şi comuniştii să le ia surplusul de roadă.

Erau situaţii, când, după ce-au dus la stat ultimii saci cu grâne – pentru că altfel înfundai Siberia sau erai închis – mai veneau reprezentanţii puterii, se suiau în pod şi măturau podul de grăunţe de grâu.

La luau şi ultimul bob. Pe nimeni nu interesa dacă mai ai cu ce te hrăni sau nu.

În privinţa asta, culegerile de documente ale domnului Valeriu Păsat aproape că vorbesc de la sine”, spune conf. univ. dr. Vitalie Ojovan, istoric, Şeful Catedrei de Bioetică şi Filosofie a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie din Chişinău.

Scenariul de înfometare pus la punct de sovietici a lovit cel mai crunt în zonele din sudul Basarabiei. Rămaşi fără nimic în poduri şi cămări, oamenii au început să mănânce buruieni, apoi pisici, câini, şoareci, cai morţi.
Foamea era atât de mare, încât ajunseseră într-o cumplită stare de degradare psihică şi fizică. 

De aici şi până la actele de canibalism, o pagină neagră din istoria Basarabiei, n-a mai fost decât un pas.

Documentele din Arhivele de Stat de la Chişinău, desecretizate după anii 1990, arată că actele de canibalism nu au fost cazuri izolate, ci au constituit un fenomen de amploare.

O dramă cu profunde implicaţii, ce a produs dezumanizare şi frică.

“În sud totul era ca în palmă. Acolo s-au înregistrat şi acte de canibalism. Iar lucrurile acestea sunt autentice, au fost relatate în presă.

Vreau să vă spun că şi în Chişinău, nu departe de gara feroviară, după război s-a descoperit  o secţie de producere a mezelurilor din carne de om. Şocant!”, spune conf. univ. dr. Vitalie Ojovan.

Urmările foametei

Statisticile oficiale arată că peste 300.000 de oameni şi-au pierdut viaţa din cauza foametei în Basarabia, într-un singur an. Cifrele neoficiale situează numărul victimelor undeva la 400.000.

Din documente, cruntul an 1946-1947 oferă o imagine de o cruzime înfiorătoare şi de un dramatism copleşitor.

Prin sate, omenii mureau pe capete, câte 10-15 într-o singură zi.

În cimitire nu mai exista loc de îngropăciune.
Din cauza lipsei hranei sau a alimentaţiei necorespunzătoare (consumul de frunze, troscot, ştir etc.) numărul cazurilor de distrofie a explodat.

În decembrie 1947 în multe raioane basarabene, spun documentele, distroficii alcătuiau de la un sfert până la 30% din populaţie.

Basarabenii nu avuseseră parte de ororile primelor două valuri de foamete, tocmai fiindcă trăiseră în statul  român, care i-a ocrotit şi apărat! 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/18/dosare-istorice-foametea-sovietica-din-1947-din-basarabia-ocupata-studiata-de-cambridge-journal-of-economics-video/

Surse:

• https://doxologia.ro/societate/documentar/foametea-organizata-un-macabru-scenariu-al-lui-stalin-basarabia

• http://www.cristiannegrea.ro/geopolitica/ce-ar-fi-fost-basarabia-fara-unirea-din-1918/

FALSURI PROPAGANDISTICE RUSESTI: ASA ZISUL AJUTOR ALIMENTAR ACORDAT ROMÂNIEI DE CĂTRE URSS ÎN TIMPUL FOAMETEI DIN ANII 1946-1947.VIDEO

 

 

 

AJUTORUL ALIMENTAR ACORDAT DE CĂTRE URSS, ROMÂNIEI OCUPATE

La începutul lunii septembrie 1945 a avut loc vizita delegației guvernului român la Moscova. Prim-ministru României a vorbit despre marea lipsă de cereale, despre aceea, că țara, devastată de fasciști, se află în pragul foametei.

Drept răspuns șeful guvernului sovietic a declarat: ”La noi s-a creat o situație extrem de dificilă în privința produselor alimentare, toate regiunile cerealiere principale au fost lovite de secetă.

Dar noi vom împărți cu Dumneavoastră, cu poporul vostru, domnule Groza, ceea ce avem în rezervele de stat. Recunosc, nu sîntem prea bogați, dar vă vom ajuta”( Видрашку Ф. Петру Гроза. М., 1976. P. 282).

Guvernul sovetic a căzut de acord să livreze poporului român 150 de mii de tone de grîu și 150 de mii de tone de popușoi drept împrumut, care trebuia să fie întors în anii 1946-1947.( Архив внешней политики [Arhiva politicii externe] Fond 125. Inv. 27. Dos. 16. Fila 31).

Achiziția acestei cantități de cereale de pe piața mondială ar fi costat-o pe România mai mult de 35 de milioane de dolari (în prețurile anului 1947) sau zeci de tone de aur din rezervele statului.

Cu rezervele valutare modeste de care dispunea pe atunci România, această operațiune de comerț exterior urma să aibă un caracter ruinător.
Ziarul ”Semnalul” scria în acele zile: ”Se poate spune fără exagerare, că generozitatea URSS nu cunoaște limite. Bunăvoința manifestată de Uniunea Sovetică față de noi nu va fi uitată niciodată”( ”Semnalul”. 1945. 14 sept.). Iar generalul român Romulus a găsit de cuviință să sublinieze, că acei ”asupra cărora noi ne-am năpustit și pe care îi jefuiam, ne dau pîne și ne scapă de la moarte de foame”( ”Scînteia”. 1945. 17 sept.).

Importanța ajutorului alimentar sovetic României nu a putut să nu fie menționată chiar și de ziarul ”Victoria” (organul principal al partidului burghez național-liberal): ”România în acest an (1945) a recoltat doar 130 de mii de vagoane (1300 de mii de tone în loc de 3-4 mln de tone în medie pe an. – A. Ș.).

Numai datorită ajutorului Uniunii Sovetice, care ne-a oferit în mod mutual 300 mii de tone de grîne, noi am scăpat de foamete”( ”Victoria”. 1945. 18 sept.).
Împrumutul de cereale nu a fost întors Uniunii Sovetice nici în anul 1946, nici în 1947.

Mai mult decît atît, din cauza secetei care s-a abătut asupra României în 1946, situația alimentară a orașelor s-a înrăutățit și mai mult. Imperialiștii din Europa de Vest și din America, ca și în 1945, au refuzat categoric să acorde ajutor alimentar.

Muncitorii României din nou și-au îndreptat privirile spre Răsărit. URSS continua să simtă greutăți alimentare enorme, însă a întins o mînă de ajutor frățesc. În perioada de pe 1 mai pînă pe 1 august 1946 Uniunea Sovetică a livrat României încă 100 000 de tone de cereale( Архив внешней политики. Fond 125. Inv. 28. Dos. 8. F. 12).

De data aceasta livrarea s-a efectuat nu în calitate de împrumut (pentru că a devenit clar că România în anii apropiați nu va fi în stare să întoarcă împrumutul în natură), dar în condițiile unui acord comercial, adică a fost încheiată o tranzacție comercială. URSS livra cerealele sale la prețuri mai joase decît prețurile lor pe piața mondială.

De pildă, o tonă de popușoi sovetic costa României 68 de dolari. Însă pe piața mondială ea era cotată în limitele a 81-83 de dolari.

Iar plata nu se efectua în aur sau în valută convertibilă, dar prin livrări de produse petroliere și materiale lemnoase, adică în resurse de materii prime, de care România dispunea în cantități semnificative.
Rezultatele recoltei anului 1946 au arătat că țara a recoltat mult mai puține cereale decît era planificat.

Ca urmare nu au trecut nici opt luni după terminarea campaniei de recoltare a anului 1946, că guvernul lui P. Groza din nou a fost nevoit să se adreseze guvernului sovetic cu rugămintea de a-i fi furnizate cereale în prima jumătate a anului 1947, adică pînă la strîngerea noii roade, perspectivele căreia erau doar satisfăcătoare.

În acordul româno-sovetic de la 25 iunie 1947 se spunea: ”Mergînd în întîmpinarea rugăminților guvernului României, URSS a căzut de acord să livreze României pe parcursul lunilor iunie, iulie și în prima jumătate a lunii august 1947 80 000 de tone de cereale, dintre care grîu – 60 000 de tone, orz – 20 000 de tone”( ”Scînteia”. 1947. 28 iulie.).
Noile livrări de cereale au fost considerate de către forțele progresiste române ca un act de solidaritate proletară față de oamenii muncii români, care s-au pomenit la grea nevoie în vremurile pașnice.
Ajutorul alimentar sovetic nu numai a salvat România de la pericolul unei foamete strașnice, dar într-o mare măsură a creat clima politică și economică necesară pentru reconstrucția întregii economii naționale.

”Anii secetei, – spunea prim-ministrul P. Groza la 27 iunie 1947, – ne-au pus în cea mai grea situație… Noi am fost nevoiți să batem din nou la ușa prietenilor noștri de la Răsărit. Noi știm, că la ei a fost secetă și că, necătînd la aceasta, ei ne-au dat împrumut 30 000 de vagoane (300 000 de tone – A. Ș.) de grîu livrate la domiciliu, fără să ceară în loc nici un fel de garanții, fără să ceară aur, iar noi nu am putut întoarce această datorie.

Necătînd la aceasta, noi iarăș ne-am adresat prietenilor noștri, și ei ne-au înțeles și ne ajută din nou”(”Известия”. 1970. 5 марта).
Așadar, Uniunea Sovetică a livrat României în perioada crizei sale alimentare 780 000 de tone de grîne. Această cifră vorbește de la sine.

Ajutorul alimentar sovetic a fost hotărîtor pentru salvarea poporului român de la foamete, pentru preîntîmpinarea unei grave crize a economiei române, a ajutat să respingă presiunea reacțiunii interne și al imperializmului anglo-american asupra procesului revoluționar început.

Alexei Șeviakov, doctor în științe istorice, cercetător științific superior al Institutului de istorie a Rusiei al Academiei de științe a Rusiei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CARE ESTE ADEVARUL ISTORIC ?

 

 

România ocupata de trupele sovietice nu a facut exceptie de la regula înfometarii.

Întreaga istorie comunista a României a stat sub spectrul foametei si înfometarii, iar alimentatia a constituit o problema extrem de serioasa.

Criza alimentara în comunism a fost o prezenta sociala cu totul noua în istoria României, niciodata înregistrîndu-se ceva similar. Foametea în România a debutat în anul 1946-1947, seceta din acel an avînd o contributie cu totul modesta la manifestarea sa.

Ea a fost deosebit de puternica în special în Moldova, unde linia frontului facuse numeroase distrugeri, în estul Munteniei si nordul Dobrogei, dar si în Transilvania.

Doar vestul României si anume Oltenia, vestul Munteniei, Banatul si Crisana au scapat de aceasta.

Din pacate, memoria colectiva, supusa agresiunii propagandei comuniste, a retinut seceta drept cauza principala a foametei de atunci.

Despre manifestarile foametei de acum 60 de ani a scris  istoricul Dorin Dobrincu de la Institutul de Istorie “A. D. Xenopol” din Iasi, care a schitat contextul în care a aparut foametea: 

“În 1944, dupa 3 ani de razboi, trupele sovietice au intrat pe teritoriul României. Basarabia, Bucovina si Moldova ramasa la România au cunoscut o ocupatie foarte dura, cu maturarea efectiva a podurilor taranilor, cu strîngerea tuturor cerealelor disponibile. Anterior, în retragerea ei, administratia româna luase si ea o parte din cereale.

Anii 1945-1946 au fost ani secetosi, în special în Moldova unde 1946 a fost extrem de secetos.

În 1946, comunistii aveau ambitia de a se legitima în fruntea României.

În acest context, s-au îngrijit foarte putin în administrarea tarii. În general, ei erau prosti administratori deoarece nu îi interesa bunastarea populatiei, ci accederea la putere.” 

Foametea a produs miscari haotice de populatie, oamenii cautînd în alte locuri resurse de subzistenta.

Aceste miscari nu au convenit autoritatilor comuniste instalate prin forta la 6 martie 1945, care au trecut la represalii.

Dorin Dobrincu: 

“Începînd din ianuarie-februarie 1947, sînt tot mai frecvente mentiuni în documentele diverselor structuri informative si represive ale statului cu privire la numeroase grupuri de persoane, în special din Moldova, care plecau în zonele excedentare.

 

 

 

 

Au fost scene terifiante de-a lungul si de-a latul tarii, cu tarani arestati care îsi vîndusera bruma de avere pentru a cumpara la suprapret cereale pentru familiile lor si nu mai reuseau sa se întoarca acasa.

Au fost schimburi de focuri, ciocniri în diverse gari. Marele loc de filtrare a acestor tarani era în zona Buzaului, unde se faceau filtre cu jandarmi si aveau loc scene incredibile.” 

Impactul foametei a fost extrem de dur în lumea satului înregistrîndu-se scene desprinse din filme de groaza. Dar nici orasul nu a fost scutit de efectele acesteia. Dorin Dobrincu: 

“Foametea a lovit în buna masura si lumea orasului. În orase au functionat acele structuri economice de criza numite economate. Marfurile aduse în aceste magazine erau cartelate si erau fixate anumite preturi.

Exista numeroase volume memorialistice în care foametea din orase este evidenta. La sate însa manifestarile erau mult mai violente. George Tomaziu, nepotul lui George Enescu, nota în memoriile sale ca, într-o comuna din judetul sau Dorohoi, un copil murise.

Atunci cînd medicii au sosit sa constate cauza decesului, în stomac i-a fost gasit continutul unei perne. De foame, copilul mîncase penele din perna.” 

 

 

 

 

 

 

 

 

Putea fi foametea din 1946-1947 evitata? În conditiile în care ar fi existat un guvern responsabil, lasat sa-si faca treaba, raspunsul este afirmativ crede istoricul iesean : 

“Statul român a încercat sa preîntîmpine în perioada interbelica si în timpul razboiului aparitia foametei prin constituirea fondurilor de stat, strategice. Un fond de stat exista inclusiv dupa razboi, numai ca el se redusese.

Potrivit Conventiei de armistitiu din 12 septembrie 1944, România trebuia sa plateasca mari despagubiri de razboi fixate la 300 de milioane dolari SUA.

În realitate, România a platit mult mai mult, peste 1 miliard de dolari. Trebuiau restituite Uniunii Sovietice, bunurile luate de români în timpul războiului.

În situatia în care guvernul român nu a controlat zona de est a tarii timp de 1 an, nu a existat un interes privind buna administrare a acelei zone.

A existat o debandada incredibila în primii ani de dupa razboi. În conditii normale, cu un guvern responsabil, cred ca foametea din 1947 putea fi depasita.” 

Dar daca guvernul comunist condus de Petru Groza a fost unul criminal, altii nu au ramas insensibili la drama poporului român. Dorin Dobrincu: 

“Guvernul a facut mult mai putin pentru ajutorarea celor loviti de foamete în comparatie cu unele organizatii de caritate din strainatate. Au trimis ajutoare americanii, la Constanta, si de cele mai multe ori ele au fost distribuite arbitrar, tot de catre comunisti.

 

 

 

 

Crucea Rosie suedeza a trimis si ea ajutoare, de asemenea Crucea Rosie elvetiana, organizatii caritabile evreiesti, protestante si catolice. Vladimir Ghyka si Richard Wurmbrand s-au implicat direct în ajutorarea nevoiasilor. Si multi altii. Si comunistii au facut-o, în scop propagandistic, dar la un nivel foarte redus.” 

Foametea din 1946-1947, de sub ocupatia sovietica, a produs multe traume si a frînt mai multe caractere decît propaganda politica a comunistilor.

Numarul victimelor a ramas necunoscut din cauza lipsei de interes a autoritatilor. Din surse de istorie orala se poate vorbi de mii si mii de victime, majoritatea copii. De asemenea, şi dupa perioada de înfometare au existat victime, din cauza slabirii organismelor, devenite foarte vulnerabile la boli.

Aplicata la scara larga în URSS înainte de razboi, înfometarea românilor si a altor natiuni ocupate de sovietici, din Europa Centrala si de Est, a vorbit lumii despre adevarata fata a umanismului marxist-leninist, ideologia care a dat viata comunismului. 

 

 

 

Surse:

– https://rdz.ro/referat/referat-istorie/foametea-din-1946-1947

– https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2013/06/19/ajutorul-alimentar-acordat-romaniei-de-catre-urss-in-anii-1945-1947/

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/18/dosare-istorice-foametea-sovietica-din-1947-din-basarabia-ocupata-studiata-de-cambridge-journal-of-economics-video/

GOLGOTA ROMÂNILOR BASARABENI IN TIMPUL OCUPAȚIEI SOVIETICE. VIDEO

 

 

 

 

 

 Calvarul sovietic al  Moldovei de răsărit

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Pe data de 26 iunie 1940, ambasadorul român la Moscova, G. Davidescu, a fost convocat la MAE al URSS de către Veaceslav Molotov, care îndeplinea funcţia de Comisar al Poporului pentru Afacerile Externe.

Acesta i-a înmânat ambasadorului român un document care prin cinismul, falsitatea şi obrăznicia sa, a întrecut orice imaginaţie.

Este vorba, desigur, de renumitul ultimatum, care poartă numele acestui ministru  sovietic.

În el se susţinea că Uniunea Sovietică a tolerat timp de 22 de ani ocupaţia Basarabiei de către România, exclusiv din cauza slăbiciunii sale militare, care „a rămas de domeniul trecutului”.

Mai departe urma o enormitate, precum că Basarabia ar fi locuită de o populaţie majoritar ucraineană care, chipurile, a dorit mereu reunirea cu „patria-mumă”.

Ca o „recompensă, şi aceasta nici pe departe suficientă, pentru ocupaţia de 22 de ani a Basarabiei”, figura … Bucovina de Nord, care niciodată nu a aparţinut statului rus, sau Uniunii Sovietice.

Pentru a umili şi mai mult România, Guvernului român i s-a „propus” în mod ultimativ să-şi evacueze armata şi administraţia din teritoriile vizate, în cel mult 48 de ore.

A priori, era clar că în termenii stabiliţi nu se va reuşi o retragere organizată şi totală.

Pentru a se asigura împotriva unei eventuale rezistenţe din partea României, Stalin a concentrat la graniţele acesteia o grupare de armate conduse de cel mai bun strateg sovietic al timpului, Gh. C. Jukov.

Superioritatea Armatei Roşii asupra celei române în forţă vie era mai mult decît covîrşitoare.

Ultimatumul sovietic a fost coordonat cu Hitler şi sateliţii germani, Ungaria şi Bulgaria.

Aceste ţări aveau şi ele pretenţii teritoriale faţă de România.

Inconjurată din toate părţile de duşmani şi rămasă fără aliaţi, România s-a văzut nevoită să cedeze în faţa colosului sovietic.

Cele ce au urmat, par a fi cadre dintr-un film de coşmar: paraşutişti sovietici la Bolgrad şi Ismail, podurile peste Prut blocate de ruşi, fortificaţii, depozite militare şi arsenale părăsite, ostaşi şi ofiţeri români dezarmaţi, bătuţi şi batjocoriţi de lichelele Moscovei din rândul localnicilor alolingvi, în special evrei, refugiaţi reţinuţi în gara de la Tighina şi urcaţi în vagoane de vite pentru a fi expediaţi în Siberia, exodul peste Prut al intelectualităţii, clerului şi funcţionarilor, jubilarea şi entuziasmul de nedescris care a cuprins mahalale evreieşti la văzul coloanelor Armatei Roşii („vin ai noştri !!!”), lepădăturile de mai ieri ajunse la putere şi, peste tot, portretele lui Stalin, Lenin, Molotov, Voroşilov şi Beria.

Aproape îndată după eliberare, în localităţile Basarabiei şi Bucovinei de Nord au început să lucreze secţiile NKVD-ului, a căror principală sarcină era depistarea şi anihilarea (prin nimicirea fizică şi „reeducarea prin muncă”) „elementelor duşmănoase puterii sovietice”, a „spionilor şi diversioniştilor trimişi de Siguranţă”.

 În aceste categorii sociale intrau ţăranii cât de cât înstăriţi, toţi cei cu şcoală veche, moşierii, oamenii de afaceri, funcţionarii, învăţătorii şi preoţii, care nu au reuşit sau nu au dorit să fugă peste Prut, încrezându-se în promisiunile mincinoase ale ocupanţilor, că totul  va începe de la o filă nouă.

Primii paşi întreprinşi de Moscova în teritoriile anexate au demonstrat că „eliberarea” Basarabiei nu a avut nimic în comun cu scopurile declarate şi vehiculate în presa sovietica  timp de două decenii.

Până la ultimatumul lui Molotov, propaganda sovietică perora lozinci de genul „eliberării poporului-frate moldovenesc asuprit de către boierii şi jandarmii români” şi a „reunirii celor două maluri ale Nistrului”.

 În nota ultimativă însă, despre „poporul moldovenesc asuprit şi oprimat” nu se mai pomenea nici un cuvânt.

În schimb, despre „populaţia ucraineană majoritară care vrea reunirea cu Ucraina-mumă” se vorbea atât în alineatele care vizau Basarabia, cât şi în cele care se refereau la Bucovina de Nord.

Mistificarea lui Molotov cu „ucrainenii majoritari” în Basarabia şi Bucovina de Nord, devenea  înţeleasă în momentul  demarcarii graniţei teritorial-administrative dintre RSS Moldovenească nou-creată şi RSS Ucraineană.

 Tinerei republici unionale i-au fost amputate cele mai importante raioane geostrategice: jumătatea de nord-est a judeţului Hotin şi triunghiul Bugeacului de Sud, cuprins între gura Prutului, Dunărea (braţul Sulina între Reni şi Vîlcov la gura braţului), ţărmul Mării Negre între gura braţului Sulina şi Limanul Nistrului, Limanul Nistrului şi satul Novoukrainka, situat la vreo cincizeci kilometri de Chişinău.

Rămasă fără ieşire la Mare şi Dunăre, RSS Moldova a ajuns din punct de vedere a infrastructurii transportului şi căilor de comunicaţii, la cheremul Kievului.

Ucraina a mai anexat cinci din cele unsprezece raioane ale fostei RASS Molddova, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa .

Pentru a justifica rapturile teritoriale la care a fost supusă RSS Moldoveneasca, au fost invocaţi factori „istorici” şi „etnici” inventaţi în pripă de către istoricii de buzunar de la Kiev şi Moscova.

Chipurile, în trecut, aceste teritorii ar fi aparţinut Rusiei Kievene sau cnezatelor „de udel”, în care aceasta tara s-a fărâmiţat în secolul XIII (este vorba de cnezatul Halici-Volînia).

Se susţinea că, din punctul de vedere al componenţei etnice, anume ucrainenii şi nu românii, ar fi alcătuit majoritatea populaţiei.

Dar:

– În primul rând, la momentul anexării, cel mai numeros grup etnic în aceste regiuni erau românii, iar în unele raioane, precum ţinutul Herţa, ei reprezentau o suta de procente!

– În al doilea rând, Moscova nu a luat în considerare niciodată factorul etnic la trasarea graniţelor administrative dintre subiecţii unionali. Astfel, regiunile răsăritene şi sudice ale Ucrainei sunt aproape în totalitate ruseşti; regiunile nordice ale Kazahstanului sunt locuite şi ele in  majoritate de ruşi;

Fertila vale Fergana, populată de uzbeci, a fost împărţită cu „generozitate” între toate celelalte republici central-asiatice limitrofe, iar oraşele tadjice, Samarkand şi Buhara, au fost incluse în componenţa Uzbekistanului.

Dacă ar fi să ne referim nemijlocit la delimitarea teritorială a Basarabiei, atunci este greu de înţeles cum de 80% din găgăuzi şi 20% din bulgarii basarabeni au rămas în Republica Moldova, iar ceilalţi – au trecut la Ucraina, deşi ei populează aceeaşi regiune?

De ce raionul Reni a trecut la Ucraina, daca românii basarabeni alcătuiau majoritatea absolută a populaţiei, la fel ca şi în raionul Vulcăneşti, rămas în componenţa Moldovei?

– În al treilea rînd: Ucraina nu a avut asupra acestor teritorii nici un fel drepturi istorice.

Interfluviul Pruto-Nistrean nu a făcut parte niciodată din Rusia Kieveană (al cărei succesor de drept pretinde că este Ucraina), sau vreun cnezat rusesc.

Acelaşi lucru se referă şi la celelalte teritorii străvechi româneşti anexate (Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa).

Prezenţa drujinelor (cetelor) cnejilor ruşi în aceste regiuni a avut doar un caracter episodic, de campanii scurte. Şi, în genere, până în anul 1918, lumea nu a auzit de un stat Ucraina.

Dimpotrivă, toate documentele istorice şi tratatele internaţionale (semnate şi de către Rusia, inclusiv), atestă drepturile inalienabile ale românilor şi ale statelor create de ei în diferite perioade (Ţara Moldovei, Ţara Românească şi România), asupra acestor teritorii.

După cum am mai menţionat şi în alte lucrări, în special în cele consacrate Bugeacului , Kievul a procedat imediat în regiunile anexatela schimbarea situaţiei demografice, în defavoarea românilor moldoveni. La conducerea RSS Moldovenesti  au fost aduse „cadre” de pe malul stîng al Nistrului şi din regiunile interne ale Ucrainei şi Rusiei.

Marea lor majoritate nu ştiau nici un cuvînt româneşte.

Cei şase sute de comunişti basarabeni existenti in momentul invaziei sovietice au fost parte – arestaţi, deportaţi şi executaţi (sub învinuirea standard de colaborare cu Siguranţa), parte – lăsaţi să vegeteze la nivelul secretarilor de selsovet (echivalentul sovietic al primăriilor – n. a.).

În cadrul autoconducerii locale, „activiştii” erau recrutaţi în regiunile anexate din rândurile lumpenilor locali, conformându-se principiului enunţat în imnul comunist „Internaţionala”: cine au fost odată „nime-n lume” – aceea vor fi fruntea („…Kto bîl nikem – tot stanet vsem!”)

Asemenea „cadre”, desigur că nu aveau nici un fel de remuşcări pentru politica înfăptuită de către Moscova în regiune, care altfel decît etnocid al naţiunii titulare nici nu poate fi calificată.

Etapele edificării comunismului în Basarabia, sânt în acelaşi timp şi treptele spre Golgota pe care le-a urcat românimea de la Răsărit de Prut după anul 1940 (iar cei de la Răsărit de Nistru – încă din anul 1917!).

Despre aceste chinuri s-au scris sute de tomuri cu un tiraj de milioane de exemplare.

 

1) 1940-1941 – În acest scurt răstimp, mii de români basarabeni au fost nevoiţi să se refugieze peste Prut.

Alte mii au fost supuse represiunilor, fiind împuşcaţi sau deportaţi în Siberia.

 După ce a fost introdusă grafia chirilică, milioane de români basarabeni au ajuns peste noapte „analfabeţi”, deoarece nu puteau să citească şi nici să înţeleagă acest simulacru de limbă numită în bătaie de joc „moldovenească”.

A avut loc mutilarea teritorială a Basarabiei, măsură la care nu  recursese nici „regimul antipopular”  ţarist.

 2) 1944-1947 – În această perioadă au fost consolidate „realizările puterii sovietice” întrerupte de război.

S-a încheiat procesul de nimicire a intelectualităţii şi clerului basarabean. Mâinile lungi ale NKVD-ului i-au ajuns şi pe cei care, în anul 1940,  reuşisera să se refugieze peste Prut. Prin foametea organizată din anii 1946-1947 a fost înfrântă voinţa de rezistenţă a ţărănimii basarabene.

3) 1947-1956 – În RSS Moldoveneasca  are loc colectivizarea agriculturii însoţită de deportările în masă a acelei părţi a ţărănimii, care mai era încă în stare să facă concurenţă kolhozurilor şi sovhozurilor.

Este  finalizata „revoluţia culturala” care în Moldova de la est de Prut a avut drept scop crearea unei naţiuni şi a unei limbi artificiale – „poporul sovietic moldovenesc” şi „limba moldovenească”,  diferită de cea română.

„Fabrica de oameni sovietici” ( sistemul de învăţămînt sovietic – n. a.), a purces la crearea unei noi intelectualităţi (???), devotată cu trup şi suflet regimului totalitar sovietic.

 În regiunile anexate de Ucraina se încheie procesul de schimbare a balanţei demografice în defavoarea populaţiei româneşti autohtone. După coloniştii germani şi polonezii plecaţi sau deportaţi încă în anii 1940-1941, Bucovina de Nord şi Bugeacul de Sud sunt părăsite si de evrei: parte – refugiaţi în republicile din spatele frontului, parte – internaţi în gheto-urile din Guvernămîntul Transnistriei, parte – emigraţi în Israel în perioada prieteniei sovieto-sioniste (cînd Stalin mai spera că evreii vor construi un stat socialist în Palestina), parte – deportaţi în Siberia, în cadrul campaniei de luptă împotriva cosmopolitismului.

Zecile de mii de locuinţe „eliberate” au fost imediat repartizate famililor de ucraineni şi ruşi  aduse din regiunile interne ale imperiului sovietic.

 Totuşi, pentru prima dată sunt publicate operele unor clasici ai literaturii române (desigur că strecurate prin sita cenzurii), inclusiv a acelor născuţi pe teritoriul Moldovei istorice (Eminescu, Alecsandri ş. a.) care până atunci erau etichetaţi ca „burghezi” şi „reacţionari”.

Limba maternă numită altfel („moldovenească”), nu a fost înlocuită de monstruoasa invenţie proletcultistă şantistă (şantist este  un cuvînt de ocară pentru rusificatii care stâlcesc frumoasa noastră limbă românească)

4) 1956–1968 – Această perioadă se caracterizează printr-un adevărat „dezgheţ” în problema lingvistică.

Populaţia RSSM incepe a avea acces liber la publicaţiile periodice şi beletristica românească de pe celălalt mal al Prutului.

A avut loc un congres al romaniştilor din URSS, la care s-a pus problema identităţii lingvistice română-moldoveneşti.

Culmea este că romaniştii ruşi de la institutul de limbi romanice din Leningrad (astăzi Sankt-Petersburg), au susţinut această identitate, pe cînd „specialiştii” de pe malurile Bîcului în frunte cu rău famatul „savant” I. D. Ceban, s-au pronunţat împotrivă.

La congresul al III- lea  al scriitorilor din RSSM din 1965, a fost înaintată propunerea revenirii limbii la grafia latină.

 5) Anii 1968-1987 – numită şi „perioada stagnării”. Începutul ei este marcat de intervenţia trupelor sovietice şi ale statelor-membre ale Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia (la care România nu a participat şi chiar a condamnat-o).

 În acest răstimp, RSS Moldoveneasca a devenit poligonul tuturor experimentelor făcute de către Kremlin asupra popoarelor Uniunii Sovietice.

Cuminţenia proverbială a moldoveanului (basarabean sau transnistrean) i-a permis regimului comunist sovietic să transforme „Moldova însorită” într-un adevărat laborator, iar pe locuitorii ei – în cobai.

Rusificarea sistemului de învăţămînt, chimizarea agriculturii, transformarea republicii într-o vilegiatura permanentă pentru militarii în retragere, nomenclaturiştii, minerii şi muncitorii regiunilor arctice care au atins vîrsta de pensionare (40-45 de ani!!!) etc. – iată numai cîteva dintre experimentele care în oricare altă republică sovietică ar fi provocat un val de proteste.

Republica a fost inundată de „specialişti” (de genul fochiştilor, agronomilor şi „cadrelor de conducere”), din republicile slave, în timp ce băştinaşii erau stimulaţi să „valorifice” întinderile nemărginite ale Kazahstanului şi Siberiei.

În problema limbii, orice aluzie la „afinităţile” existente între „limba moldovenească” şi cea română (nemaivorbind de popoare – n. a.), era calificată ca o manifestare de naţionalism şi sancţionată corespunzător.

O directivă specială a CC al PCM de pe timpurile lui I. I. Bodiul, califica drept manifestări ale „naţionalismului român burghezo-moşieresc”, simpla prezenţa în vestimentaţie ale celor trei culori de pe drapelul României, discuţiile în „moldoveneşte” în prezenţa unui rusofon, audierea muzicii folc, cărţile româneşti cu grafie latină etc., etc.

6) 1987-1991 – Trezirea conştiinţei naţionale la românii est-pruteni şi declanşarea mişcării de eliberare naţională. Din păcate, structurile KGB-ului, anticipînd evenimentele, au izbutit să pună „cadrele” lor  în fruntea acestei mişcări, reuşind să discrediteze ideea românismului.

Au apărut focare ale separatismului în raioanele de sud şi răsăritene ale Moldovei de Răsărit.

Urmările ocupaţiei sovietice au fost dezastruoase pentru conştiinţa naţională a populaţiei băştinaşe.

Românii basarabeni şi cei transnistreni au devenit, în mare parte, anti-unionişti şi chiar…românofobi (în sensul de Stat Român) !

RUSIA SAU UNIUNEA SOVIETICĂ, RUŞII SAU COMUNIŞTII ?

Niciodată Rusia ţaristă nu a recurs la genocid faţă de minorităţile naţionale şi popoarele regiunilor cucerite, precum puterile apusene.

Până în ziua de astăzi mai există regiunea numită Prusia, dar nu mai există pruşi.

Cancelarul prusac Bismarck, de pildă, spunea că Germaniei îi sunt îndeajuns douăzeci de ani ca să-i transforme pe polonezi în germani get-beget şi acestea nu erau vorbe de clacă.

După ultima împărţire a Rzeci Pospolita (Polonia), regiunile Poznan, Silezia şi Pomerania au fost într-atît de germanizate, încât către anul 1918 polonezii nu alcătuiau mai mult de zece procente din populaţie.

În Imperiul Rus, reprezentanţii minorităţilor naţionale aveau toate şansele să atingă cele mai înalte culmi ale piramidei ierarhice în administraţia imperială rusească, cu condiţia (nu întotdeauna obligatorie – n. a.) convertirii la Ortodoxie şi a cunoaşterii  limbii ruse.

Diferenţele rasiale, în genere, nu au fost un criteriu în selectarea cadrelor de conducere.

Rădăcinile arborilor genealogici ai unei bune părţi din aristocraţia rusă se duceau direct la mârzacii şi hanii tătari.

Apropo de aristocraţie: rândurile ei erau completate de oameni  de rînd care aveau merite deosebite în faţa tronului (aşa zisa „meritocraţie” – n. a.).

Un asemenea fenomen era de neântîlnit în Apus. Chiar şi în Marea Britanie putea să fie vorba numai despre titlul de „lord pe viaţă” (aşa numita „nobleţe viageră”).

Despre o nobleţe ereditară – nici vorbă !

Tatăl lui Vladimir Ulianov (Lenin), pentru meritele sale deosebite în domeniul învăţămîntului public, a fost învrednicit cu titlul de dvorean (nobil).

Faptul că el descindea din calmâci, iar soţia sa – din evrei suedezi creştinaţi, nu a împiedicat acordarea acestui titlu.

Străbunelul lui A. Puşkin (acesta era nu numai un mare poet, dar şi unul dintre cei mai înalţi nobili din camarila ţaristă), a fost un rob negru adus de prin Etiopia şi care  slujea la curtea ţarului Petru I ca bufon.

Pentru ţarul rus conta numai respectarea loialităţii sau cel puţin, a cuvântului dat.

Astfel, duşmanul de moarte al Rusiei, imamul wahhabit Şamil, care a purtat un război de uzură împotriva Rusiei, a fost graţiat şi chiar a obţinut dreptul de a face hadj la mormântul profetului (el a decedat pe pământul sfânt al islamului la reântoarcerea din pelerinaj şi a fost înmormântat la Mekka – n. a.).

În istoria Rusiei au fost de toate: mişcări de eliberare naţională înăbuşite cu cruzime, executarea, întemniţarea sau deportarea în Siberia a liderilor acestora, şcoli naţionale închise, interdicţia serviciului divin în limba maternă, lichidarea unităţilor teritorial-administrative autonome naţionale etc., etc.

Totuşi, comparativ cu politica naţională înfăptuită de către statele occidentale, cea a ţarismului părea a fi un model de liberalism.

După campania lui Oliver Cromwell în Irlanda, de exemplu, irlandezii au fost deposedaţi de pământ, devenind străini în propria lor ţară.

Amerindienii de pe teritoriul SUA au fost parte nimiciţi, parte – închişi în rezervaţii create în cele mai aride şi sterpe pustiuri ale acestui „Pământ al Făgăduinţei” (de altfel, Lumea Nouă într-adevăr a fost un pămînt al făgăduinţei, dar numai pentru lepădăturile şi aventurierii de pe bătrânul continent, nu şi pentru amerindienii băştinaşi).

În ceea ce priveşte URSS şi comuniştii, atunci ar trebui să o începem de la coadă, căci prima a fost opera secunzilor.

Comuniştii, la fel ca şi criminalii de drept comun, nu au naţionalitate şi nici patrie.

Pentru ei este caracteristică maxima „proles”-ului roman – „Ubi bene, ibi patria!” („Unde e bine, acolo e patria!”).

Lozinca lansată de către părinţii fondatori ai comunismului: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă”, oglindeşte cum nu se poate mai bine această stare de lucruri.

Vechii romani îi numeau proletari („proles”) pe reprezentanţii păturilor marginale ale societăţii – boschetarii, cerşetorii, cei fără de casă şi pămînt.

Această pătură socială îi includea, bineînţeles, şi pe cei care alcătuiau lumea interlopă din polisul roman în perioada republicană. Dealtfel, criminali de drept comun erau destui şi în rândurile comuniştilor din „primul val”.

În aşa zisele partide comuniste naţionale reprezentanţii naţiunii titulare alcătuiau numai masa membrilor de rând.

Nucleul conducător al acestora (comitetele centrale) erau alcătuite, mai ales, din evrei: Leon Troţki, Zinoviev, Rîkov, Kamenev (Rusia), Bela Kun şi Tibor Samueli (Ungaria), Ana Pauker (România), Karl Marx, Libknecht şi Rosa Luxemburg (Germania).

Chiar şi Lenin a fost un fel de metis evreo-kalmuko-rus. Sionismul a dat naştere unui partid pe măsură sa – un fel de tărpani fără rădăcini mânaţi de vînt care se agaţă de orice le vine în cale.

Este caracteristic faptul că în anii ’20 ai secolului trecut orice afirmare a patriotismului (mai ales a celui rusesc) sau a interesului faţă de istoria naţională era tratată ca o manifestare a naţionalismului şi sancţionată ca atare.

Bolşevicii din generaţia lui Lenin-Troţki aveau idiosincrazie faţă de ceea ce era legat de Rusia.

Anume Lenin a fost autorul împărţirii teritorial-administrative a URSS care nu a avut nimic în comun cu criteriul etnic, istoric şi nici măcar geografic.  

Principiul autodeterminării pus de către Lenin la baza politicii sale naţionale nu a fost decît un paravan pentru a ascunde scopul său adevărat – distrugerea a tot ce ţinea de patriotism, cultură naţională, limbă, spiritualitate şi religie. Altfel spus, globalizarea în acţiune.

În ura lor faţă de tot ce ţine de popor, cultură şi limbă (indiferent care), bolşevicii aveau în proiect introducerea unei limbi artificiale (esperanto) în calitate de limbă de comunicare pentru proletariatul din întreaga lume în general şi a Uniunii Sovietice, în special.

Numai cheltuielile uriaşe legate de implementarea acestei idei monstruoase şi realităţile etno-lingvistice au împiedicat realizarea lui în practică.

În această încercare se încadrează şi planurile de distrugere a familiei, iniţiate de feminista exhibiţionistă înrăită Alexandra Kollontai.

Or, se ştie că anume în familie se educă o cultură a limbii materne, dragostea faţă de patrie, popor, cultură, religie şi limbă, adică a faţă de tot ce provoca bolşevicilor din generaţia lui Ilici adevărate accese de isterie.

Practica a dovedit, însă, că distrugerea familiei duce în mod inevitabil la dezintegrarea societăţii şi statului.

Către acel moment ideea revoluţiei mondiale şi-a demonstrat inconsistenţa sa şi bolşevicii s-au văzut nevoiţi să construiască comunismul într-un singur stat luat în parte.

Prin urmare, familia, în calitatea sa de celulă de bază a societăţii şi statului, trebuia încă păstrată.

Clica comunistă cosmopolită, care a uzurpat puterea în fostul Imperiu Rus, avea nevoie de o masă amorfă de oameni cu creierii bine spălaţi, un fel de zombi care nu ar avea nici un fel de memorie istorică.

În acest context, ea a fost duşmanul oricărui popor, cultură, limbă şi religie, adică a tot ce ţine de a fi om.

Iată din ce cauză este profund greşit de a confunda Rusia cu URSS şi poporul rus – cu comuniştii.

Comuniştii au fost, în egală măsură, duşmanul oricărui popor din Uniunea Sovietică, indiferent de faptul dacă acesta a fost cel rus (de o sută de milioane de oameni) sau tofalarii (care abia dacă mai sunt vreo şapte sute de inşi).

 

 

 

 

 

 

 

 

Romani basarabeni in lagarele din Siberia

 

 

 

 

Comuniştii au încercat să creeze un „om al viitorului” (vezi: „Codul moral al constructorului comunismului” din programul PCUS – n. a.).

Pentru a putea fi mai uşor manipulat, el trebuia lipsit de orice lipsit de orice „prejudecăţi” de ordin etnic, religios, lingvistic şi cultural.

Pentru a atinge acest scop, bolşevicii au procedat la nimicirea fizică a intelectualităţii şi clerului.

Fondul genetic al tuturor popoarelor care au avut neşansa să construiască comunismul a fost deteriorat iremediabil.

Jertfă a acestor experimente inumane au fost toate popoarele fostei Uniuni Sovietice, fără excepţie . 

Atunci cînd nemţii au ajuns la porţile Moscovei şi ştreangul călăului a devenit aproape palpabil, diriguitorii de la Kremlin şi-au amintit de „marele popor rus”.

Pentru a-l adula, s-au şters de colbul arhivelor chipurile lui Alexandru Nevski, Kutuzov şi Uşakov, s-au redeschis bisericile transformate în cluburi, muzee de ateism „ştiinţific” şi depozite.

Stalin a ordonat, chiar, ca la rubrica „naţionalitate” din paşaportul şi biletul său de partid să fie scris ca „rus” şi nu „gruzin”.

Războiul a fost cîştigat cu jertfa supremă a tuturor popoarelor Uniunii Sovietice, dar, laurii victoriei au fost uzurpaţi de aceeaşi clică criminală. După ce prima spaimă a trecut, s-a revenit la prigoana Bisericii Ortodoxe şi a culturii spirituale a popoarelor sovietice.

Măscăriciul de curte al lui Stalin, Nichita Hruşciov, a declarat în anul 1961, că peste douăzeci de ani, poporul sovietic va trăi în comunism, iar el personal îl va arăta la televizor pe „ultimul popă”.

Represaliile anti-creştine au fost reluate cu o forţă întreită. Hruşciov a închis vernisajul pictorilor de la centrul de expoziţii Manej, sub motiv că ele au fost organizate de „pidorasî” (cuvinţelul îi aparţine, vezi memoriile lui Vladimir Vîsoţki) şi a ordonat să fie ras cu buldozerele.

Cum, însă, Dumnezeu nu bate cu băţul, bustul său funerar de la cimitirul Vagansk a fost îndeplinit de către sculptorul Ernst Neizvestnîi care într-adevăr a fost homosexual.

Prima foamete organizată a fost cea din regiunile de pe Volga şi au suferit de pe urma ei, în primul rănd, ruşii.

Colectivizarea, valurile de represalii din anii ’30 ai secolului trecut au decimat toate popoarele Uniunii Sovietice .

Milioane de oameni au murit de foame în Kuban, Stavropol, Kazahstan şi în alte „republici-surori”.

Acelaşi lucru îl putem afirma şi despre foametea din anii 1946-1947, când şi-au pierdut viaţa şi sute de mii de români basarabeni.”

 

 

 

 

 

 

 A. Apolschi

Revista Moldova Noastra, Chisinau

 

 

 

 

 

VIDEO: GOLGOTA BASARABIEI