CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La 11 iunie 1925, două scriitoare cu „rude mari, împărăteşti”, Elena Văcărescu şi Anna de Noailles, au fost alese membre de onoare ale Academiei Române

Acum 93 de ani în ziua de 11 iunie 1925, scriitoarele Elena Văcărescu şi Anna de Noailles, au fost alese membre de onoare ale Academiei Române, devenind astfel primele două femei membre ale acestui for.

 

Două scriitoare din „rude mari, împărăteşti”: Anna de Noailles şi Elena Văcărescu.

 

 

Foto: Anna de Noailles (n. 15 noiembrie 1876 – m. 30 aprilie 1933)

 

 

În 1876, la Paris, se năştea Ana Elisabeta Bibescu Basarab Brancoveanu, cea care urma să devină una dintre cele mai mari poetese ale Franţei la început de secol XX, şi prima femeie decorată cu Legiunea de Onoare a Franţei în grad de comandor (1931).

Tatăl său, Grigore Brâncoveanu, a fost fiul lui George Bibescu, domn al Ţării Româneşti (1845-1848) şi al Zoei Mavrocordat, fiica adoptivă a ultimului Brâncoveanu.

  Mama ei, Raluca Musurus, fiica lui Musuruş-paşa, ambasador al Turciei la Londra, în anii 1850 şi a Anei Vogoride, a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Paderewski.

Descindea dintr-o veche familie de greci din Creta în care văzuse lumina zilei în secolul al XV- lea,  cunoscutul umanist Marc Musurus.

În 1886, Grigore Brâncoveanu a murit la Paris, lăsând cu limbă de moarte să fie înhumat la Biserica Domniţa Bălaşa, ocazie cu care Anna face prima şi singura vizită în România.

Doi ani mai târziu, locuind cu familia pe malurile Bosforului, Anna scrie primele poeme, strânse în volume cu coperţi de piele, dăruite de mama sa (căreia îi dedică şi prima poezie „La Muse et l’ Enfant”).

În august 1897, Anna se căsătoreşte cu contele Mathieu de Noailles, cu care, trei ani mai târziu, are un fiu, Anne-Jules-Emmanuel-Gregoiré.

  Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901,care a avut un succes remarcabil, “”Le Cœur innombrable”” semnat Anna-Elisabeth de Brancovan, în care criticii au simţit „fiorul nou” adus de această poetă şi de stilul său. 

A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises şi apoi a exclusivistei Academii Franceze care i-a acordat marele premiu pentru literatură.

A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Noailles era vara prinţilor Bibesco şi se înrudea cu toţi aristocraţii care au avut reşedinţa la Paris. Corespondenţa sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. 

A fost admirată de Jean Cocteau şi i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez şi prieten personal al reginei Maria şi al României.

Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide, Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry,Francois Mauriac, fraţii Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob.

Apropierea de Marcel Proust, Robert de Montesquiou, Pierre Loti îi influenţează scrierile şi în scurt timp, manuscrisele sale încep să circule ca adevărate manifeste.

„Madame, în Franţa sunt numai trei miracole: Jeanne d’Arc, râul Marne şi dumneavoastră”, spunea jurnalistul şi omul politic francez Joseph Reinach. 

Autointitulându-se „inutilă, dar de neînlocuit”, Anna de Noailles a început să atragă atenţia asupra locului său în tabloul viu al literaturii franceze din primele decenii ale secolului.

În timpul primei conflagraţii mondiale, Anna scrie poemele de război care vor constitui prima secţiune „La Guerre” a viitorului volum şi participă la numeroase manifestări împotriva incidentelor.

Datorită scrierilor sale, prinţesa brâncoveană a câştigat nu doar admiraţia lui Rodin, Paul Valéry sau François Mauriac, ci şi Marele Premiu pentru Literatură al Academiei Franceze şi un loc în Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei.

După primul Război Mondial societatea şi gusturile literare se modifică şi Anna de Noailles se trezeşte că scena literară este ocupată de Dadaism şi Tristan Tzara şi de avangarda suprarealistă a lui Andre Breton. 

Continuă să scrie, să publice volum după volum, eroismul, patriotismul, natura, dragostea şi moarte fiind „forţele eterne” ale poeziilor sale.

În peisajul poeziei, opera sa a adus un nou crez, o conştiinţă poetică de o sinceritate sfâşietoare şi un har deosebit al tălmăcirii universului prin cuvânt.

În 1925, Anna de Noailles este aleasă membru de onoare al Academiei Române, la propunerea unui grup de academicieni români.

Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă” şi vorbea de faptul că şi-a câştigat „un loc unic”, în „literatura franceză, în a lumii întregi”.

Anna de Noailles a fost modelul personajului Marcel Proust al contesei Gaspard de Reveillon din romanul „Jean Santeuil”, şi s-a considerat pe sine însăşi cea mai mare poetă franceză, o regină literară neîncoronată a Franţei.

Pe 30 aprilie 1933, într-o duminică, moartea i-a curmat suferinţele fizice şi morale.

Elle dormait, la tête renversée en arrière, comme pour regarder un soleil, quelque chose qui l’éblouissait et lui avait fermer les yeux” (G. Gregh).

La slujba sa de înmormântare ţinută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanţi politicieni şi literaţi ai epocii sale.

„Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu o descrie doar ca fiind „lipsită de loialitate faţă de rădăcinile sale româneşti”.

 

 

 

Puţini au ştiut si putini stiu acum la noi, câte ceva despre aportul acestei prezenţe deosebite în cultura popoarelor român şi francez.

Ar trebui subliniat faptul ca  Anna de Noailles impreuna cu Elena Vacarescu si Martha Bibescu, ambele scriitoare şi verişoare cu contesa de Noailles, au reprezentat un fenomen unic în culturile română si franceză.

Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenţia culturii franceze, ea va fi probabil redescoperită şi în ţara strămoşilor săi, România.

 

 

 

 

 

O mare scriitoare româncă: Elena Văcărescu.

 

 

 Imagini pentru elena văcarescu photos

Elena Văcărescu (n. 21 septembrie/3 octombrie 1864, Bucureşti – d. 17 februarie 1947, Paris).

 

 

A fost fiica lui Ioan Văcărescu, de profesie diplomat, şi a Eufrosinei Fălcoianu, pe linie paternă descendentă din renumita stirpe a Văcăreştilor ( Iancu Văcărescu a fost bunicul ei).

A primit o educaţie aleasă (guvernantă engleză, care o familiarizează cu literatura britanică), desăvârşită la Paris, unde avea să se intereseze de filosofie, artă poetică şi istorie.

Profund legată de vatra Văcăreştilor (Dâmboviţa) şi de moştenirea literară şi civică a înaintaşilor săi, adolescenţa şi prima tinereţe au stat sub semnul împlinirii intelectuale.

Avea 15 ani când pleacă la Paris, însoțită de părinți, ca să-și desăvârșească studiile. Cunoaște personalități ale lumii culturale franceze (între care pe Victor Hugo), audiază cursuri la Sorbona .

În 1886 a publicat la Paris primul volum de versuri, „Chants d’Aurore”, care a primit cronici favorabile şi un premiu special din partea elitistei Academii Franceze. 

A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea 

Doi ani mai târziu, în 1888, revine în țară şi este  recomandată să facă parte ca domnişoară de onoare din suita reginei Elisabeta.

Relaţia privilegiată dintre ea şi regină a făcut posibilă propulsarea tinerei poete în tumultul lumii literare şi artistice.

Aflată în anturajul reginei, tânăra Elena îl cunoaşte pe Principele Ferdinand, viitorul rege al României, care se îndrăgostește de domnișoara de onoare preferată a Reginei Elisabeta.  

A fost un episod dramatic pentru ea, amplu comentat în epocă și până în zilele noastre, logodna cu principele Ferdinand, moștenitorul tronului Românei. 

Romanul „Idila unui principe” (1894) de R. Scheffer, secretarul reginei, descrie întreaga poveste. 

 

 

<strong>Iubiri</strong> care au făcut istorie. Principele Ferdinand şi Elena Văcărescu

Foto: Elena Văcărescu şi Ferdinand

Elena Văcărescu „avea ochii mari, sângele cald, era plină de avânt; ar fi fost o minunată tovarăşă pentru bălanul şi neîncrezutul prinţ” (nota Regina Maria în memoriile sale).

Povestea de dragoste se întâmpla în România începutului de secol XX, pe vremea Regelui Carol I. 

Regina Maria, în „Povestea vieţii mele”, scria: „Românii doreau ca familia regală să fie străină şi fără nici un amestec cu cei din ţară.

Dinastia trebuia să se ţină deoparte de popor; trebuia să-şi aleagă soţiile sau soţii dincolo de graniţe, printre cei de acelaşi rang cu ei.

Aceasta fusese statornicit cu stăruinţă când Regele Carol primise tronul.”

Fata de care se îndrăgostise Ferdinand, Elena Văcărescu, mică de statură, rubensiană la trup, brunetă, nefiind o frumuseţe, însă era poetă; regina Maria o descrie astfel:

„Elena era o fiinţă deosebită în toate privinţele şi deşteptăciunea ei era mult mai presus de a obişnuitelor prinţese regale.

Avea ochii mari, sângele cald, era plină de avânt, ar fi fost o minunată tovarăşă pentru bălanul şi neîncrezutul prinţ; l-ar fi călăuzit şi l-ar fi inspirat, l-ar fi umplut de viaţă, de avânturi, de năzuinţe; ar fi avut copii sănătoşi… şi aşa mai departe. Dumnezeu ar fi zâmbit căsniciei lor.”

Elena şi Ferdinand s-au iubit mult. Au urmat luni de fericire tăcută şi îngrijorată, de relaţie secretă departe de ochii periculoşi ai lumii, de iubire înflăcărată şi pătimaşă, sub protecţia şi consimţământul reginei.

Când nepotul Ferdinand îi pomeneşte regelui Carol I că se va căsători cu domnişoara Elena Văcărescu, se dezlănţuie o furtună rece ce declanşează un crivăţ îngheţat care degeră pagina sentimentală din inima sa.

Această legătură morganatică a fost respinsă de oamenii noștri politici și rezumată de primul ministru Lascăr Catargiu prin vorbele devenite celebre: ”Aiasta nu se poate, Maiestate!”

După nefericita întâmplare, lui Ferdinand i se spune să aleagă între tron şi Elena Văcărescu.

Crescut în datina disciplinei şi obişnuit să se plece în faţa autorităţii, el alege ceea ce fusese ales pentru el, cu mult timp înainte, cu multă durere şi răzvrătire interioară.

Elena Văcărescu primeşte o sumă fabuloasă de bani, cu condiţia să plece definitiv în străinătate.

Se stabileşte la Paris unde îşi va deschide un salon artistic care va fi frecventat de pictori, muzucieni, scriitori. Rămâne în lumea artiştilor din Oraşul Luminilor toată viaţa. Nu se va căsători.

În Franța a fost acceptată în salonul literar al ducesei de Rohan unde a făcut numeroase cunoștințe, dobândind notorietate în asemenea măsură încât, în 1898, își deschide   propriul salon literar.

În 1913, la București, împreună cu N. Iorga, D. Gusti și Oct. Goga, întemeiază Cercul Analelor.

 În perioada Primului Război Mondial,a fost  deosebit de activă în promovarea cauzei românești  (prezintă   în 1916, în senatul francez, la cererea primului ministru G. Clemenceau, un „Expozeu asupra situației din România”).

Elena Văcărescu a militat pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1918. Începând din anul 1919 este numită de către regele României  secretar general al Asociaţiei Române pe lângă Societatea Naţiunilor pentru o perioadă de douăzeci de ani. Pentru meritele sale, guvernul francez îi decernează ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare.
Ca urmare, în anul 1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al Academiei Române, ea fiind prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu

Face parte din delegația română la conferința de pace de la Paris, apoi se implică în crearea Societății Națiunilor, alături de N. Titulescu, fiind supranumită ”bunica” acesteia. 

A făcut parte din nenumărate organisme internaționale unde a popularizat creația românească, a stăruit pentru tipărirea lucrărilor scrise în limbi de circulație restrânsă, editarea unei bibliografii internaționale a traducerilor, ca și pentru congrese de artă populară.

În 1934 a întemeiat Casa română de la Paris iar peste 3 ani a creat catedra Mihail Eminescu la Centrul Mediteraneean de la Nisa. Tot în perioada interbelică instituie un premiu ce îi poartă numele, pentru ”critică și istorie literară”. 

La izbucnirea celui de al doilea război mondial a trecut în zona liberă a Franței sprijinind Rezistența și Frontul național român de acolo.

La încheierea ostilităților a devenit consilier cultural al legației române și mai apoi membră în delegația țării sale la Conferința de pace de la Paris (1946).

A fost președinta Asociației  cinematografice internaționale, a Academiei feminine de litere; membră de onoare a Academiei Române (1925), cavaler al Legiunii de Onoare (1927) și al Ordinului Coroana României (1933). Un crater de pe planeta Venus îi poartă numele.

Opera literară considerabilă a cunoscut succese însemnate în primul rând în Franța. Cântecele Aurorei (1889), Rapsodul Dâmboviței (1889), Nopțile Orientului (1907), Amot vincit , Le Cobzar, libret de operă  care a fost jucată la Monte Carlo (1909), memorialistica amplă, traducerile din scriitori români o situează printre figurile reprezentative ale culturii europene din secolul XX.

Moare la Paris, la 17 februarie 1947, şi este înhumată în cripta familiei Văcăreştilor din cimitirul Bellu.

A lăsat moştenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii Văcăreştilor.

Povestea celei mai vechi înregistrări din Fonoteca Radioului

 

În 1911 se înfiinţa la Paris un Muzeu al Cuvântului. Personalităţi de seamă ale culturii europene au fost invitate în sala nr.5 a Sorbonei pentru a-şi înregistra vocea.

La 20 mai 1913 Elena Văcărescu a imprimat pe disc următoarele vorbe:
„Vechea şi stră­lucita familie boierească Văcărescu, din care cu mândrie mă trag, a dat ţării trei poeţi: Alecu, Ienăchiţă şi Iancu Văcărescu. De Ienăchiţă Văcărescu voi spune mult cunoscutul lui «Testament»:

«Urmaşilor mei Văcăreşti
Las vouă moştenire
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.»”

În continuare, poeta a recitat primele strofe din „Primăvara amorului”, scrisă de bunicul ei, Iancu Văcărescu, iar în final o poezie de-a sa, „Fluieraşul”. Pe un al doilea disc a recitat o altă creaţie proprie intitulată „Le dernier désir” (Ultima dorinţă).

Cele două discuri au fost descoperite în 1980 de către publicista Maria Moscu, iar custodele arhivei fonografice din Paris, Marie France Calas, a făcut posibilă transpunerea lor pe bandă de magnetofon.

Înregistrările au fost difuzate pentru prima dată în ediţia din 12 iulie 1980 a emisiunii „Fonoteca de Aur”
http://www.radioromaniacultural.ro/Ra…

 

 

 

 

Surse: 

 

http://stiri.tvr.ro/o-poetesa-si-un-aventurier-din-rude-mari-imparatesti-anna-de-noailles-si-george-bibescu_41424.html#view

http://www.poezie.ro/index.php/author/0009230/index.html#bio

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Elena_V%C4%83c%C4%83rescu

 https://www.ziarulmetropolis.ro/iubiri-care-au-facut-istorie-

https://www.ziarulmetropolis.ro/elena-v%C4%83c%C4%83rescu-

11/06/2018 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MAREŞALII ROMÂNIEI

 

 

 

 

Image result for baston maresal  al romaniei photos

Foto: Bastonul de mareşal al României

 

 

 

Demnitatea de mareşal  a apărut în Franța în perioada carolingiană și desemna persoana care se ocupa de caii regelui, funcție ce presupunea foarte multă responsabilitate și încredere din partea suveranului. 

În regatul francez, acest sens al cuvântului se va păstra până în secolul al XV-lea, când mareșalul încetează să se mai ocupe efectiv de cai și preia trăsăturile moderne ale demnității, devenind un comandant militar, termenul   ajungând să reprezinte în Franța o demnitate civilă acordată generalilor sau amiralilor care au înfăptuit fapte de arme notabile sau care au avut merite politice ieșite din comun.     

În armata prusacă şi mai târziu germană, feldmareșalul  era un rang  acordat doar generalilor care obţineau succese militare remarcabile. Această înaltă distincție militară a fost acordată mai întâi în țările germane, apoi și într-o serie de alte state europene.

Din anul 1700, titlul de feldmareșal – general (генерал-фельдмаршал), corespunzând aceleia de amiralul general în marină, a fost preluat de ţarul Petru cel Mare de la germani, fiind cel mai înalt rang militar în Rusia până la Revoluţia din 1917.  

Regele României, Carol I, a primit pe 7 aprilie 1909 (cu ocazia aniversării a 70 ani), gradul onorific de feldmareșal german  din partea prințului moștenitor Wilhelm, delegatul Germaniei la București.

 

 

 

 

 

Image result for carol I photos

 

 

 

  Imperiul Rus i-a conferit de asemenea regelui Carol I demnitatea de mareșal al armatei imperiale ruse.

Înmânarea efectivă a bastonului de mareșal a fost făcută de către Marele Duce Nicolae Mihailovici, camaradul său din timpul Războiului ruso-turc, pe 28 noiembrie/11 decembrie 1912 în cadrul unei ceremonii solemne care a avut loc la Palatul Regal din Bucureşti.

 

 

 

 

 

Image result for ferdinand I photos

Regele Ferdinand I

 

 

 În istoria ierarhiei militare române, gradul de mareşal apare la 1 decembrie 1918, această demnitate fiind acordată onorific prin citirea cărții de mareșal, în calitatea sa de comandant al Armatei Române, regelui Ferdinand I.

În  iunie 1930, cele două Camere ale Parlamentului votau instituirea demnităţii de mareşal.

 Potrivit legii, demnitatea era onorifică și se conferea generalilor, în gradul de general de corp de armată, ce au condus cu succes operațiunile armatei române în funcția de șef al Marelui Cartier General sau de comandant titular al unei armate.

 

 

 

 

Regele Carol al II-lea

 

 

În ziua de 25  octombrie 1930, la Sighişoara în timpul  manevrele regale de toamnă, regele Carol al II-lea era învestit cu noua demnitate, iar peste cinci zile, proaspătul rege-mareşal acorda aceeaşi demnitate, însoţită de însemnele cuvenite, bătrânilor generali Alexandru Averescu şi Constantin Prezan, eroi ai Primului Război Mondial.

 

 

 

 

Related image

  Alexandru Averescu            Constantin Prezan

Bastonul de mareşal al lui Alexandru Averescu a fost confecţionat (împreună cu celelalte două acordate în 1930) de către Casa Falise din Paris (cea care realizase şi bastonul regelui Ferdinand, în 1918).

Era din aur, cu titlul de 750‰ şi a costat 67.500 de franci francezi, adică 447.587 de lei la cursul timpului.

 

 

 

 

Regele Mihai I

 

 La 10 mai 1940,  generalul Ion Antonescu îl învestea cu gradul de mareşal pe regele Mihai I, în calitatea sa de şef al armatei. Astăzi el este singurul mareşal român în viaţă. 

 

 

 

Related image

Mareşalul Ion Antonescu

 

Prin Decretul-Regal nr. 2352/21.08.1941, semnat de Regele Mihai I, generalul Ion Antonescu era înălțat la rândul său pe data de 22 august 1941 la demnitatea de mareșal al României.

 

 

 

 

 

Regele Alexandru al Iugoslaviei
 

 

Regele Carol al II-lea a învestit cu această înaltă demnitate şi pe regele Alexandru al Iugoslaviei, soţul principesei Maria de România, fiica Regelui Ferdinand al României si a Reginei Maria.
  

Dintre cele şapte bastoane şi cărţi de mareşal ale României, nu se mai păstrează astăzi în ţară decât cartea de mareşal a lui Constantin Prezan şi bastonul lui Alexandru Averescu, aflate în patrimoniul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I“ din Bucureşti.

 

 

 

 

Placheta comemorativa: Mareşali ai Armatei Române:  A. Averescu (1859 – 1938), C. Prezan (1861 – 1943), I. Antonescu (1882 – 1946)

 

 

 

Prin Legea nr. 80 din 11 iulie 1995 privind statutul cadrelor militare, s-a stabilit că pentru merite militare excepționale, în timp de război, Președintele României poate acorda generalilor de armată (cu 4 stele) gradul de mareșal, care este cel mai înalt grad militar.

 

 

 

 

Surse:

http://www.romaniaregala.ro/jurnal/vizita-familiei-regale-sarbe/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_mare%C8%99alilor_Rom%C3%A2niei

http://www.istoria-romanilor.com/bastonul-de-maresal-al-lui-averescu-o-scurta-istorie-a-gradului-de-maresal-in-romania/2013/10/04

13/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Serbările încoronării regelui si reginei României Mari. 1922

 

 

 

 

 

 

„Pronia cerească a binecuvântat şi, prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor, ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru.

Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare.

Facă Dumnezeu ca această coroană, asemenea celei a scumpei mele soţii şi demnă tovarăşă de muncă şi suferinţă pentru binele comun, să servească la încoronarea – generaţie după generaţie – a iubiţilor noştri succesori, într-o Românie tot mai fericită şi mai glorioasă.”

 

Regele Ferdinand al Romaniei.

 

 

 

 

 

Serbările încoronării regilor României Mari. 1922

 

 

 

În anul 1922 s-au organizat  mai întâi la Alba Iulia şi s-au continuat la Bucureşti, mari serbari si manifestari  în cinstea Marii Uniri.

 

 

incoronoare

 Duminică, 15 octombrie 1922, ora 8:00, toţi reprezentanţii şi toate misiunile străine au sosit la Alba Iulia.

În aceeaşi zi la ora 9:15 a intrat în Alba Iulia şi trenul regal, în care se aflau suveranii şi ceilalţi membri ai familiei regale.

Aceştia au fost întâmpinaţi de primarul oraşului Alba Iulia cu tradiţionala pâine şi sare şi cu următoarele cuvinte:

«Majestăţile Voastre, vă rog să-mi permiteţi ca să vă salut în numele locuitorilor oraşului Alba Iulia, cetatea sfântă care a fost leagănul atâtor generaţii de români.

Prezint Majestăţilor Voastre cele mai profunde sentimente de devotament ale locuitorilor oraşului, urându-vă bun venit pe acest pământ sfânt, care a primit şi a adăpostit şi pe marele voievod Mihai».

Pe peron se aflau  preşedintele Consiliului de Miniştri,  preşedinţii Senatului si  Adunării deputaţilor,  membrii guvernului,  înalţi demnitari, generali, ziarişti şi  o companie de onoare.

S-a intonat imnul regal şi li s-a oferit suveranilor pâine şi sare.

De la gară s-a format cortegiul regal, alcătuit din două plutoane ale regimentului de Escortă Regală, mareşalul Curţii Regale, urmaţi apoi de regele Ferdinand şi regina Maria în trăsură de gală, principele Carol şi principesa Elena, generali călare şi două plutoane din Regimentul IV Roşiori.

Astfel format, cortegiul regal s-a oprit la ora 9:45 în faţa intrării catedralei din Alba Iulia, unde, după ce au sărutat crucea şi Evanghelia, regele şi regina au intrat în Catedrală.

La ora 10:00 a avut loc sfinţirea coroanelor regale, după care au fost înmânate celor doi preşedinţi ai Corpurilor Legiuitoare: Mihail Pherekide – preşedintele Senatului şi Mihail Orleanu – preşedintele Adunării Deputaţilor.

Apoi cortegiul regal s-a îndreptat spre Catedrala Reîntregirii, construită special pentru acest moment istoric.

Ceremonia încununa unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat, după Primul Război Mondial.

Toţi reprezentanţii misiunilor  străine au fost prezenti  la Alba Iulia.

 

Conform datelor istorice, la festivităţile de la Alba-Iulia au luat parte reprezentanţi din 13 state ale lumii,printre aceştia au fost prezenţi la ceremonia de incoronare a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, reginele Maria a Iugoslaviei şi Elisabeta a Greciei, principesa Beatrice de Bourbon, ducele de York, generalii Berthelot şi Weygand.

Un Serviciu religios a fost savarsit de către Miron Cristea Patriarhul Romăniei, care a ţinut o Liturghie solemnă şi a sfinţit coroanele regale.

Trebuie spus că, incoronarea propriu zisa nu s-a făcut in Catedrala ortodoxa, deoarece Ferdinand era de religie catolică.

 

După terminarea serviciului religios, suveranii si întregul cortegiu au fost conduşi de Înalţii Prelaţi în curtea Catedralei pe estradă, sub baldachin, urmaţi de preşedinţii Corpurilor Legiuitoare cu coroanele regale.

Preşedintele Senatului a prezentat regelui Ferdinand coroana de oţel purtată de regele Carol I (care cuprindea acum şi însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei), rostind următoarele cuvinte:

«Anii care au trecut de la suirea Majestăţii Voastre pe tronul neuitatului rege Carol, au mărit strălucirea şi gloria coroanei făurite din oţelul unui tun de la Plevna, coroana primului rege al României independente.

Coroana pe care aleşii ţării o prezintă Majestăţii Voastre, este coroana primului rege al României întregite, cu hotarele de la Tisa la Nistru şi la Marea Neagră». După cuvântare regele a luat coroana şi şi-a aşezat-o pe cap.”

 

 

 

incoronarea-regelui-ferdinand-alba-iulia

 

 

 

In faţa clopotniţei fusese  aranjată o scenă imbrăcată in pănză roşie, şi aici, pe un larg soclu roşu, s-a intins, căteva minute mai tărziu, baldachinul incoronării intreţesut cu brocart roşu şi galben pe un fond alb. De la ieşirea din catedrală pănă la scenă au fost aşternute covoare roşii.

După terminarea serviciului religios, care a durat o jumătate de oră, alaiul incoronării s-a rănduit spre baldachin, in faţă aflăndu-se regele Ferdinand şi regina Maria, imbrăcaţi pentru ceremonie cu mantiile ţesute din purpură, tivite cu blană de hermină, cu fiii şi fiicele ei. Ferechide şi Orleanu, imbrăcaţi in frac, in faţa perechii regale, dau citire formulelor de jurămănt.

Tot ceremonialul încoronarii a fost fastuos.

Mantia reginei Maria a fost făcută după modelul celor bizantine, având brodate emblemele tuturor provinciilor care formau România Mare, iar coroana era făcută de un renumit giuvaiergiu parizian.

 

După ce işi aşează pe cap coroana de oţel, suveranul iipune apoi coroana de aur pe capul soţiei sale ingenunchiate.

Imediat salve de tun au anunţat că primul suveran al tuturor romănilor a primit consacrarea religioasă a funcţiei sale.

După ceremonia încoronării, Înalţii oaspeţi, demnitarii civili şi militari, misiunile străine şi ceilalţi asistenţi la ceremonie au format un cortegiu care a urmat pe suverani la palatul catedralei. În pavilionul regal, regele şi regina au semnat actul comemorativ al încoronării.

 

După semnarea actului comemorativ, la ora 13:00 au avut loc două dejunuri oferite de preşedintele Consiliului de Miniştrii – Ion I. C. Brătianu, unul de 300 de persoane în Sala Unirii şi unul de 700 de persoane în Sala Teatrului. În acelaşi timp a avut loc şi un ospăţ popular pentru 20.000 de persoane.

După dejun, la orele 14.30 a avut loc defilarea pe platoul de revistă al cetăţii Alba Iulia.

Regele Ferdinand a trecut în revistă trupele, însoţit fiind de regina Maria, principele şi principesa moştenitori şi urmaţi de principii români şi străini, precum şi de membrii militari ai misiunilor, de ataşaţii militari străini şi de generali, toţi călări.

La orele 18.00, familia regală a părăsit oraşul Alba Iulia îndreptându-se spre Bucureşti.

 

A doua zi, 16 octombrie suveranii s-au întors la Bucureşti unde erau aşeptaţi de o mulţime imensa. Au trecut pe sub Arcul de Triumf şi a urmat defilarea tuturor drapelelor regimentelor care participaseră la luptele din 1916 – 1918.

Cum fusese stabilit, exact ca în 1881, ceremonia Încoronării trebuia să fie urmată de două zile de sărbătorire a măreţului eveniment.

Asupra acestui aspect stăruise Nicolae Iorga, invocând continuitatea şi rădăcinile istorice, acel sănătos obicei roman de a oferi poporului pâine şi circ, făcându-l astfel părtaş la bucuria conducătorilor.

 

 

1922: Un Arc de Triumf pentru Bucureşti

 

 

Istoria naşterii impozantului monument din Şoseaua Kiseleff a început  cu prilejul serbărilor încoronării regilor Romaniei Mari,

Pentru ca Arcul de Triumf din 1918 era construit dintr-un material care nu rezista ploilor, primarul Matei Corbescu a venit cu propunerea să fie ridicat unul nou din lemn, până când se vor mai găsi bani.

A fost criticat atunci pentru ideea sa. De exemplu, George Enescu i-a scris: „Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?!”

 

 

 

 

 

 

 

Aşadar, în 1922, în contextul încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu

Scheletul Arcului de Triumf a fost turnat în beton armat, dar pentru că timpul era scurt, basoreliefurile exterioare au fost făcute din ipsos, ceea ce avea să ducă repede la degradarea lor.

Opt ani mai târziu avea să înceapă refacerea basoreliefurilor din piatră şi marmură de Ruşchiţa. În 1936 construcţia monumentului avea să fie definitiv încheiată, în forma în care se află şi astăzi: înălţime de 27 m, construcţie în stil clasic, din granit de Deva, cu frumoase finisaje exterioare realizate de sculptorii Constantin Baraschi, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea

 

Regele Ferdinand, timid şi deloc iubitor de petreceri, mai ales în public, îşi dăduse acordul cu jumătate de gură şi mai mult la insistenţele Reginei Maria, fire veselă şi atrasă de fast, care i-a amintit regescului soţ că şi basmele cu final fericit se încheiau cu o petrecere ce dura trei zile şi trei nopţi la care luau parte toţi, împăraţi şi supuşi.

Pe deasupra, se cuvenea ca şi Bucureştii, capitală cum erau, să fie angrenaţi cumva în evenimentul cel mai de seamă din istoria ţării: încoronarea lui Ferdinand I ca rege al României mari.

Discuţiile acestea s-au purtat de-a lungul întregii luni septembrie, fără nicio implicare a lui Ionel Brătianu, cum insinua presa patronată de cei speriaţi de avântul neprevăzut luat de tânărul stat al bătrânei naţiuni române.

Protocolul Încoronării pe toate cele trei zile fusese gândit de mitropolitul primat Miron Cristea, de Iorga şi de Regină.

O singură modificare s-a făcut, la intervenţia nunţiului papal, ca încoronarea să nu fie urmată de ungerea cu mir.

Argumentele monseniorului Francesco Marmaggi privind calitatea de catolic a regelui, calitate ce nu permitea decât ungerea de către un cardinal, a trebuit să fie acceptate

Asadar, după Încoronarea săvârşită la Alba Iulia, toţi participanţii s-au îndreptat spre Bucureşti. Trenul regal a intrat în Gara Mogoşoaia (numită mai târziu Băneasa) luni, 16 octombrie 1922, la ora 10.

O mulţime imensă, însufleţită de cel mai fierbinte naţionalism, străjuia de-o parte şi de alta a şoselei.

Se auzeau: „Trăiască Regele!”, „Trăiască România Mare!”. După trecerea în revistă a companiei de onoare, fanfara a intonat înălţătorul Imn Regal şi clopotul bisericii din apropiere a prins să bată.

 

Pe acest fundal simbolic s-a format Cortegiul Regal în frunte cu escadronul de escortă, la urmă fiind dispuse trăsurile de gală cu Familia Regală şi două plutoane de escortă în mare ţinută.

Însoţit de aclamaţii, cortegiu s-a oprit în dreptul Arcului de Triumf, o construcţie hibridă din beton şi lemn, proiectată şi ridicată la repezeală de arhitectul Petre Antonescu la rugămintea primarului Matei Corbescu.

Decoraţiile, ornamentele şi sculpturile, impresionante în 16 octombrie, s-au deteriorat curând, fiind din ipsos, aşa încât a fost necesară construirea unuia nou, cel existent şi în zilele noastre, început în aprilie 1935 şi finalizat la 1 decembrie 1936, cum specifică într-o broşură Petre Antonescu.

Atunci, în întâmpinarea Regelui a venit primarul cu pâine şi sare, apoi cortegiul a trecut, măreţ, pe sub Arcul de Triumf în 101 de lovituri de tun. De pe câmpul din apropiere s-au înălţat la cer rachete luminoase în culorile naţionale.

 

 

 

Incoronare Ferdinand

 

 

Momente unice, povestite cu lux de amănunte de presă şi imortalizate de Paul Perrin şi Tudor Posmantir într-un film intitulat „Încoronarea Suveranilor României Mari. Alba Iulia şi Bucureşti”, dedicat, fireşte, celor trei zile ale Încoronării.

Străbătând încet Capitala, pavoazată festiv, tăind practic prin mulţime, Cortegiul Regal a ajuns sus, la Mitropolie, la ora 12,30.

După Te Deum, cortegiul s-a îndreptat către Piaţa Universităţii, oprindu-se în dreptul statuii lui Mihai Viteazul, patronul Încoronării.

Acolo, pe dinaintea tribunei oficiale, au defilat cortegiile simbolice înfăţişând voievozii cei mai glorioşi: Dragoş, Radu Negru, Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Matei basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, eroii luptelor pentru emanciparea politică şi socială, precum Horea, Tudor şi Avram Iancu, domnitorii care au clădit România modernă, Alexandru Ioan I Cuza şi Carol I.

Trebuie spus că defilarea cortegiilor fusese deschisă spectaculos de lupte între daci şi romani, reconstituite de ostaşii Garnizoanei Bucureşti.

Majestatea spectacolului, repetat pe platoul de la Cotroceni, a făcut o impresie deosebită asupra invitaţilor străini, principi şi şefi de misiuni militare. Această zi extenuantă s-a încheiat printr-o masă de gală la palatul Regal.

Ziua de marţi 17 octombrie a debutat la ora 10,30 cu o recepţia de la Palatul Regal în onoarea delegaţiilor străine, urmată, după o jumătate de oră, de recepţia pentru Corpul Diplomatic.

La 12 Regele şi Regina, ieşind în loja regală a Arenelor Romane din Parcul Carol I, s-au prezentat, încoronaţi, în faţa celor 10 000 de primari veniţi din întreaga ţară.

Fanfara orânduită pe scenă a intonat Imnul Regal, acompaniind, practic, un cor spontan, care îngâna versurile lui Vasile Alecsandri.

Încheierea a fost triumfală, din zece mii de piepturi au izbucnit aclamaţii, urări şi s-au auzit: „Trăiască Regele Ferdinand!”, „Trăiască Întregitorul!”, „Trăiască Regina şi România Mare!”.

Naţionalismul blândului popor român atinsese cote sublime. La 12,30 Suveranii au vizitat Muzeul Militar amenajat în fostul Palat al Artelor de la 1906, în vreme ce primarii au luat loc la mesele înşirate pe alei, unde, dar de la Primăria Capitalei, pe fiecare îl aştepta o porţie de masă rece şi o ulcică de jumătate de litru cu vin.

 

Ziarul „Universul”, preocupat de amănunte, menţiona şi alte daruri oferite de Primărie acestor invitaţi: o ceaşcă smălţuită de ţuică, o ulcică pentru vin, două farfurii, un urcior, o furculiţă şi un cuţit, pe toate aceste tacâmuri fiind ornată data încoronării, iar pe farfurii efigiile suveranilor.

Seara, la Teatrul Naţional, în prezenţa Familiei Regale, a Infantelui Alfons şi a Infantei Beatrice, a ducilor de Genova şi de York, a mareşalului Foch şi a generalilor Berthelot, Pétain şi Weigand, maestrul George Georgescu a dirijat Imnul Regal şi „Rapsodia Română” de George Enescu. Apoi, un grup de actori au recitat inspiratul poem „Legenda Coroanei” de Mircea Dem Rădulescu.

La final, ridicându-se în Loja regală, Suveranii au fost ovaţionaţi îndelung de cei prezenţi. Se încheiau trei zile magice, unice, act de renaştere a unei demnităţi naţionale ucise o dată cu Mihai Vodă, subţiată calitativ de teroarea roşie, dar astăzi, după „eliberare”, pe cale să apună…

 

 

O mărturie de Istorie Orală

 

 

Despre acest moment emoţionant există în Arhiva de Istorie orală a Societăţii Române de Radiodifuziune o mărturie înregistrată în 1996, aceea a generalului Dumitru Tautu, locotenent de cavalerie in 1922:

„Mă găseam la Cernăuţi când s-a primit ordinul din partea ministrului de război să mă prezint eu la Bucureşti în vederea defilării pe sub Arcul de Triumf a tuturor drapelelor şi stindardelor unităţilor care au luat parte în bătălia de la Mărăşeşti în timpul celor 14 zile de luptă, câte au fost. Am fost chemaţi toţi cei care au fost comandanţi ai gărzii stindardului. Am venit cu trenul la Bucureşti unde am fost cazat într-un hotel din Bucureşti.

Eram un număr de 27 de ofiţeri acolo. Am fost chemaţi chiar la Arcul de Triumf unde se încolonau toate drapelele şi cu câte un pluton sau o companie din fiecare unitate în parte.

Primii care au trecut au fost regele Ferdinand, dar şi regina Maria, călări. După care urmau ofiţerii de stat major şi pe urmă drapelele şi stindardele noastre.

Ordinea unităţilor ştiu că a fost [asta]: infanteria, cavaleria, artileria şi cred că şi marina şi aviaţia, dar eu nu le-am văzut. Eram toţi în uniformă de campanie, nu în uniformă de mare ţinută…

A fost cineva care după intrarea în Bucureşti a adunat toate drapelele, toate stindardele şi le-a dus la Muzeul Militar.”

[R 473/ Arhiva de istorie orala – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1996]

 

COROANELE  Regilor  Romaniei

 

COROANA DE OTEL A REGELUI CAROL I. Festivitatile proclamarii Regatului Romaniei erau stabilite pentru 10 mai 1881, marcand totodata cincisprezece ani de la urcarea pe tron a Principelui Carol.

Viitorul rege a hotarat sa ii fie confectionata coroana regala din otelul unui tun turcesc capturat in urma luptelor din Razboiul de Independenta – in fapt, tunul era unul modern, de fabricatie germana – F. Wöhlert din Berlin.

Coroana de otel a fost realizata de Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, avand forma obisnuita a coroanelor regale, cerc frontal din otel decorat cu romburi si perle tot din otel, care se unesc in mijloc sub forma de glob in care se afla Crucea “Trecerea Dunarii”; partea interioara era din catifea purpurie.

Coroana este simbolul suveranitatii, si a fost purtata la evenimentele solemne de catre toti regii Romaniei.

In ziua de 10 mai 1881, regele a refuzat incoronarea formala, nu a dorit sa fie uns si incoronat in biserica Mitropoliei, privind coroana ca un simbol la noului stat independent – care si-a castigat acest statut prin forta si puterea poporului roman.
A fost semnata Proclamatia de incoronare atat de Rege cat si de Regina, iar in Sala tronului au fost aduse coroanele de catre presedintii Corpurilor Legiuitoare, Regele Carol I spunand in discursul sau:

“Cu mandrie dar primesc aceasta coroana, care a fost facuta din metalul unui tun stropit cu sangele eroilor nostri si care a fost sfintita de Biserica. O primesc ca simbol al independentei si puterii Romaniei”.

COROANA REGINEI ELISABETA era o copie de dimensiuni mai mici a Coroanei de otel, lucrata insa din aur, fara pietre pretioase.

COROANA REGINEI MARIA A ROMANIEI. In anul 1922 a avut loc un alt eveniment de mare importanta nationala si o incoronare solemna: Regele Ferdinand si Regina Maria au fost incoronati ca Regi ai Romaniei Mari.

Coroana Reginei Maria a fost realizata de casa de bijuterii “Falize” din Paris, in baza schitelor intocmite de pictorul Costin Petrescu.
Regina nu a dorit un model modern, ci o coroana in genul celor medievale, si de inspiratie bizantina; asadar coroana s-a realizat in stil Art Nouveau, insa avand ca model coroana Doamnei Despina-Milita, sotia lui Neagoe Basarab.

Ca material s-a folosit aur pur transilvanean. Pe laterale se afla doua mari pandative, de inspiratie bizantina, accesorii mai putin obisnuite pentru o coroana; pandativele au pe o parte stema Regatului Romaniei , iar pe partea cealalta stema Casei de Edinburgh din care isi avea originea regina.

Sunt prinse cate trei lanturi de aceste pandative, semnificand spicele de grau, simbol al fertilitatii, la capete existand cate o cruce gamata, asemanatoare cu cea din partea superioară a Coroanei.

 Surse :  Emanuel Badescu – http://www.zf.ro/; istorie-pe-scurt.ro; arhiva.rador.ro/events/1922-10 15/; covasnamedia.ro; /ro.wikipedia.org/http://www.b365.ro/; vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/

30/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: