Experimentul de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de distrugere psihică și de lichidare prin tortură a rezistenței morale a deținuților politici anticomuniști, din toate țările comuniste

FOTO. Imagine din filmul „Între chin și amin”, de Toma Enache

6 Decembrie 1949. Debutul Experimentului de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de brainwashing în masă din toate țările comuniste

Începută ca o aplicare a prevederilor Directivei NKVD pentru țările ocupate de soviete, respectiv continuarea stoarcerii de informații și după finalizarea anchetelor și condamnarea prizonierilor politici, operațiunea a mers lmai departe la penitenciarul Pitești, urmărind în mod evident distrugerea personalității umane și transformarea indivizilor în instrumente docile ale noului regim totalitar.

În perioada anilor 1949-1952, la penitenciarul din Pitești, asupra deținuților politici s-au desfășurat – sub coordonarea autorităților comuniste și sub titulatura de “reeducare” – acțiuni în cadrul cărora au fost utilizate metode de tortură fizică și psihică neîntreruptă, întinse pe perioade îndelungate și diabolic elaborate, scrie https://ortodoxinfo.ro/6-decembrie-1949-debutul-experimentului-de-la-pitesti-cea-mai-cumplita-operatiune-de-brainwashing-in-masa-din-toate-tarile-comuniste.

Cel mai mare și mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din întreaga Europă de Est, caracterizat de Soljenițîn drept “cea mai mare barbarie a lumii contemporane”, reeducarea prin tortură de la Pitești a avut drept scop, conform principiilor leniniste, lepădarea convingerilor politice și religioase ale deținuților, precum și alterarea pesonalității acestora până la punctul obedienței absolute.

Scopul torturilor, bătăilor continue, umilințelor, a fost, în primă instanță, continuarea obținerii de informații și după finalizarea anchetei de la prizonierii politici condamnați deja, conform prevederilor directivelor NKVD pentru țările ocupate de URSS. Spre deosebire de celelalte țări comuniste, doar în România, la Pitești, obținerea informațiilor nu presupunea oprirea cruzimilor, acestea continuând până la anularea completă a personalității deținuților.

François Furet, membru al Academiei Franceze, a vorbit despre fenomenul Pitești ca despre “una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

Din cei peste 1000 de studenți implicați ca victime, cea mai mare parte au fost tineri studenți membri ai Mișcării Legionare și organizației Frățiile de Cruce, restul fiind membri ai partidelor istorice, în special Partidul Național Țărănesc, dar și fără apartenență politică.

Ei fuseseră arestați și condamnați pentru implicare activă în organizarea structurilor de rezistență armată anticomunistă din întreaga țară, dar și în acțiunile clandestine menite să asigure pe teritoriul României ocupate de sovietici un adevărat sistem de informații în favoarea serviciilor secrete americane, cu care se aflau în directă colaborare.

Metode dintre cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate tinerilor deținuți, cu scopul de a-i face să se maltrateze și să se umilească reciproc. Victimele fiind transformate în călăi, deținuții erau torturați chiar de camarazii lor apropiați.

Câteva exemple din larga gamă de torturi psihice aplicate la Pitești sunt concludente pentru oricine. Cei care refuzau să facă “autodemascarea” (să dea informațiile cerute de torționari) sau bănuiți numai că ar mai putea ascunde informații despre participanții la rezistența anticomunistă, erau băgați cu capul în tineta cu dejecții, bătuți până la desfigurare, înfometați, obligați să stea într-o poziție incomodă fixă câte 17 ore pe zi, fiind bătuți cu bâta la cea mai mică mișcare. Erau forțați să bea urina, să-și mănânce fecalele, să bea apă foarte sărată și apoi să înseteze timp îndelungat.

Deținuții erau forțați să scuipe în gură pe șeful organizației anticomuniste din care făceau parte. Umilirea publică se continua cu batjocorirea, în fața celorlalți deținuți, a tot ceea ce iubeau sau respectau mai mult, precum mama, soția, convingerile religioase sau politice.

Deținuții erau obligați să simuleze săvârșirea sfintelor taine cu urină și fecale, cu care apoi îi împărtășeau pe ceilalți camarazi, precum și să participe, în Săptămâna Patimilor, de Paști sau de Crăciun, la organizarea unor orgii în cadrul cărora erau blasfemiate simbolurile creștine legate de Nașterea, Patimile sau Învierea lui Hristos.

După ce deținutul își făcea „demascarea”, trebuia, la rândul său, să devină torționar și să convingă pe alții să se lepede „de putregaiul burghez”, să-și însușească ideologia comunistă. Torturați neîncetat și nemaiputând suporta chinurile continue, neavând nici posibilitatea sinuciderii, ca urmare a supravegherii continue, deținuții cedau, mai devreme sau mai târziu, transformându-se în niște roboți spălați pe creier, anafectivi, devenind ei înșiși călăi. Cel mai mic semn de solidaritate sau compasiune față de cei chinuiți îi făcea din nou ținta torturilor. Trăind într-o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alții, experimentau o permanentă alienare psihică, fără posibilitate de revenire.

Este interesant faptul că autoritățile represive comuniste au încercat transplantarea experimentului și în alte închisori și lagăre (Gherla, Ocnele Mari, Târgul Ocna, Canalul Dunăre-Marea Neagră etc.), prin transferarea deținuților reeducați și punerea în scenă a acelorași metode de tortură și despersonalizare, toate sfârșindu-se cu eșecuri.

Nici măcar în Uniunea Sovietică nu a existat ceva similar experimentului de la Pitești, singurul stat comunist unde se pare că ar fi existat încercări similare de reeducare – mai îndelungate, dar nu atât de intense precum la noi – fiind China din perioada lui Mao Tse-Dung.

Conform uneia dintre victime, profesorul Radu Ciuceanu, Occidentul a aflat despre ororile de la Pitești prin intermediul evreului Vintilă Weiss, fost ofițer în Ministerul de Interne, devenit indezirabil și ajuns în temnițele comuniste, unde a cunoscut pe pielea sa ororile practicate împotriva deținuților. Eliberat și ajuns în lumea liberă, el s-a ținut de cuvânt, devoalând cele aflate despre experimentul reeducării de la Pitești.

În aceste condiții, regimul comunist, prin organul său represiv, Securitatea, a încercat să mușamalizeze acest macabru experiment, lansând o diversiune pe cât de aberantă, pe atât de penibilă. S-a înscenat o farsă judiciară, conform căreia conducerea Mișcării Legionare refugiată în Occident, în frunte cu Horia Sima, ar fi transmis în România ordinul ca legionarii deținuți în închisorile comuniste să se tortureze între ei până la distrugere, pentru a compromite astfel regimul communist de la București.

În cadrul anchetei preliminare rocesului, victimele au fost torturate până când au semnat declarațiile dinainte concepute de securiști. Însă la proces, o parte dintre ei, printre care viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, au expus în instanță adevărul, arătând că au făcut declarațiile respective sub tortură.

În ciuda dezvăluirii adevărului, au fost condamnați la moarte 22 de deținuți politici, în frunte cu Eugen Țurcanu, care în urma torturilor de la Pitești deveniseră torționari și fuseseră folosiți de Securitate pentru administrarea reeducării.

16 dintre ei au fost executați, iar restul au fost exterminați lent, fiind practic zidiți de vii într-un spațiu anume amenajat dintr-o hrubă a Fortului 13 Jilava. Cadrele Securității însărcinate cu conducerea experimentului au fost judecate și ele, primind sentințe foarte ușoare și fiind repede puse în libertate.

Numeroși cercetători au încercat, fără rezultat, să găsească o explicație rațională faptului că, dintre toate țările ocupate de soviete în care a fost aplicate prevederile directivei NKVD NK/003/47 (ne referim în special la practica continuării stoarcerii de informații și după condamnarea deținuților, așadar după încheierea oficială a anchetei), doar în România a fost posibilă împingerea acestor practici până la tratamentele dezumanizante aplicate în timpul ororilor de la Pitești. Cercetările efectuate în arhivele Securității, după anul 2010, de una din victimele reeducării de la Pitești, dr. ing. Constantin Iulian, au relevat un adevăr cutremurător.

Dintr-un număr de 45 de ofițeri încadrați în Direcţia a V-a – Cercetări Penale, care în anii 1949-1951, în timpul reeducării de la Pitești, a coordonat acțiunile de stoarcere a informațiilor de la deținuții deja condamnați, 31 (aproape 70%) erau evrei şi doar 8 români, restul de 6 fiind de alte naţionalităţi.

Însuși șeful Direcției a V-a Cercetări Penale, Mihai Dulgheru (născut Mișu Dulberger), era evreu și a emigrat și el în Israel, iar el era în legătură directă de subordonare cu șeful adjunct al Securității, Alexandru Nicolschi (născut Boris Grunberg), evreu. Chiar și ministrul de interne, Teohari Georgescu (născut Burah Tescovici), avea aceeași origine etnică.

În perioada torturilor de la Pitești, legătura cu conducerea penitenciarului era ținută de șeful Serviciului Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Tudor Sepeanu, la rândul său evreu, și el emigrat mai târziu în Israel, acesta fiind secondat în activitate de mr. Moise Senater şi cpt. Avram Solomon, ambii evrei.

Directorul închisorii Pitești în acea perioadă a fost ofițerul Ion Marina, care după unele surse ar fi avut origini evreiești.

Cum majoritatea covârșitoare a tinerilor deținuți la Pitești proveneau din rândurile Mișcării Legionare, răzbunarea sadică exercitată abuziv asupra unor vechi adversari deveniți prizonieri și aflați la discreția torționarilor, poate constitui o explicație asupra căreia cercetătorii ar trebui să se aplece onest.

Publicitate

Laboratorul Pitești, clinica Tavistock și marele experiment

Clinica Tavistock, laboratorul Pitești și marele experiment

“Dumneata îți închipui că există ceva numit natură umană, care, ultragiată de ceea ce facem, se va întoarce împotriva noastră. Dar noi creăm natura umană. Omul este maleabil la nesfârșit”. (George Orwell, “1984”)

Institutul Tavistock

Orice acțiune de manipulare globală este gestionată din interiorul unei instituții: Institutul Tavistock de Relații Umane, al cărui sediu se află la Londra, 30 Tabernacle Street. * Institutul s-a desprins în 1946 din Clinica Tavistock, fondată în 1920 de doctorul britanic Crichton-Miller.

Institutul Tavistock controlează nenumărate filiale, situate la Institutul de Cercetări Stanford, Massachusetts Institute of Technology (MIT), Institutul Hudson, Fundaţia Heritage, Centrul pentru Studii Internaţionale şi Strategice din Georgetown (unde se formează personalul Departamentului de Stat), US Air Force Intelligence şi RAND Corporation. Unii critici ai Tavistock susțin chiar că organizații precum Comisia Trilaterală, Fundaţia Ditchley sau Clubul de la Roma execută instrucţiunile primite de la institut.

Tavistock studiază comportamentul individual și colectiv, urmărind să controleze și să conducă acțiunile și gândirea prin tehnici de persuasiune, sugestie, manipulare șI spălarea creierului.

În 1921, după încheierea Primului Război Mondial, Clinica Tavistock a început să cerceteze posibilitățile oferite de controlul minții. Obiectul său de studiu era “nevroza de război” de care sufereau militarii britanici întorși de pe front, “un punct de ruptură” a echilibrului psihologic, cauzat de stresul intens suferit în conflict și de teroarea pe care le-o stârneau bombardamentele.

Ulterior, metoda știițifică descoperită la clinică a fost aplicată în domeniul general al comportării umane de către institut, care a început să evalueze reacțiile individuale și collective ale persoanelor supuse la diferiți stimuli, pe baza descoperilor lui Freud.

Antecedentele soldaților au servit cercetării cauzelor și condițiilor care îl fac pe un individ să-și piardă controlul mental și contactul cu realitatea anterioară, lăsându-l fără apărare în fața unui stimul nou.

Țelul era distrugerea apărării psihice a individului și, de aceea, cercetătorii s-au străduit  să afle variabilele care trebuie aplicate fiecărui caz în parte.

Cercetătorii au încercat să afle cheia deintegrării ori descompunerii sociale, în vederea modificării percepțiilor individuale și alterării credințelor sau valorilor anterioare.

Oamenii de știință de la Tavistock au descoperit, astfel, că un individ care își pierde rădăcinile este mai ușor de gestionat și, ca atare, pentru a putea fi manipulat, trebuie să i se distrugă nucleul familial și principiile religioase, sexuale și de orice sorginte, inculcate în copilărie. *

Un ecou al acestor experimente poate fi regăsit în cele trei filme din seria The Bourne (Identity, Supremacy și Ultimatum).

Fenomenul Pitești

„Ceea ce n-a ajuns însă – și încă – la cunoștința tuturor este că în Arhipeleagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești„. (Virgil Ierunca, „Fenomenul Pitești”).

În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societății era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diplomații, preoții, militarii, magistrații, polițiștii, oamenii politici ai vechiului „regim burghezo-moșieresc” erau în închisori, țăranii cei mai gospodari erau deportați în coloniile de muncă forțată.

Tuturor împreună și fiecăruia în parte li se aplica eticheta de „dușman al poporului”.

Mai rămăseseră tinerii, o forță socială imprevizibilă și care trebuia sa fie anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Pitești, denumit de Securitate „reeducare”.

Ideea reeducării îi este atribuită pedagogului sovietic Makarenko, specialist în delincvenţa juvenilă, care susţinea că deţinuţii tineri pot fi reeducaţi de către cei mai vechi, trecuţi şi ei prin această experienţă.

Una dintre metodele cele mai utilizate era plasarea în aceeaşi încăpere atât a bandiţilor reeducaţi cât şi a reeducaţilor. Aceştia din urmă erau infiltraţi printre ceilalţi, ascunzându-şi ideile, căutând să-şi facă prieteni şi să asculte destăinuiri.

După ce se creau suficiente legături şi îşi dezvăluiau suficiente secrete, reeducaţii se întorceau împotriva noilor lor prieteni, pedepsindu-i pentru gândurile lor.

Urma, apoi tratamentul. Timp de săptămâni, uneori chiar luni, deţinuţii erau schingiuţi în cele mai cumplite moduri.

Ce li se cerea celor bătuți pentru a înceta supliciul: să renege tot ce crezuseră până atunci (politică, religia, mamă…). Să se declare convinși de superioritatea comunismului și reeducați în spiritul său.

Să spună tot ceea ce reușiseră să ascundă la anchetele Securității și să denunțe pe cei ce eventual scăpaseră de arest.

Să povestească orice element incriminator pe care l-au aflat în discuțiile cu prietenii. În sfârșit, și esențial: să se declare disponibili pentru reeducarea altor prizonieri. **

 

Ce este fenomenul Pitesti ?

1. Sensul restrins

Expresia „fenomenul Pitesti” apare intr-o carte a lui Virgil Ierunca dedicata relatarii si analizei experimentului de „reeducare” la care puterea comunista a expus detinutii politici . Cartea se bazeaza pe marturiile unor supravietuitori, marturii cuprinse si in alte lucrari similare.

Intre anii 1950- 1952, responsabilii sistemului de lagare in care fusesera incarcerati toti romanii capabili de rezistenta fata de instaurarea comunismului, au pus la punct o operatiune de „reeducare”.

Inceputul s-a facut in penitenciarul de la Pitesti, in care fusesera masati opozantii studenti …

 Scenariul era urmatorul:

 In aceeasi celula erau plasati (ca din intimplare) doua categorii de prizonieri: „reeducatii” si „banditii nereeducati”.

„Reeducatii” (din motive ce vor transpare imediat) erau infiltrati printre ceilalti, ascunzindu-si ideile, cautind prietenii si destainuiri. Un timp in celula domnea concordia anticomunista.

Apoi, dupa ce se creau suficente legaturi si se dezvaluiau suficente ginduri tainice, BRUSC, se declansa represiunea. La un semnal, reeducatii, scotind bitele de prin ungherele in care le fusesera pregatite, se repezeau asupra nereeducatilor si incepeau sa-i macelareasca.  Efecul de groaza era sporit (de partea victimelor) de perplexitate.

Incapabili sa inteleaga cine-i ataca si de ce, sa perceapa sensul a ceea ce se intimpla, dezarmati material si psihic „banditii” se prabuseau sub loviturile date cu o stupefianta ferocitate, de cei ce fusesera pina in acel moment cei mai buni prieteni.

Dupa ce prima rezistenta fizica si morala era astfel depasita prin efect de surpriza, urma „tratamentul” . Timp de zile, saptamini, luni la nevoie, schingiuirea victimelor din celula continua.

Nu pot fi  descrise aceste chinuri . Inventivitatea tortionara  a  intrecut orice …”record”. Cel ce refuza „convertirea” era batut necontenit, pus sa-si manince fecalele, …etc. Multi relateaza ca partea cea mai greu de suportat era sa asiste la schingiuirea colegilor. Batai colective, batai individuale. Fara pauza, fara speranta, fara sfirsit.

Ce li se cerea celor batuti pentru a inceta supliciul: Sa renege tot ce crezusera pina atunci (politica, religia, mama…). Sa se declare convinsi de superioritatea comunismului si reeducati in spiritul sau. Sa spuna tot ceea ce reusisera sa ascunda la anchetele securitatii si sa denunte pe cei ce eventual scapasera de arest.

Sa povesteasca orice element incriminator pe care l-au aflat in discutiile cu prietenii. In sfisit, si esential:

SA SE DECLARE DISPONIBILI PENTRU REEDUCAREA ALTOR PRIZONIERI.

In fata acestei adevarate lepadari de sine, oamenii au pus in joc intreaga lor capacitate de rezistenta. Aici era tocmai cheia experimentului: demonstrarea fragilitatii omului, a faptului ca forta are rezerve pentru a infringe rezistenta.

Daca in stare de luciditate oamenii refuzau, ei trebuiau adusi la punctul „de topire”,  la care fluidizata, fiinta devine maleabila. De aceea, bataile au fost administrate fara rezerve, pina la capatul fizic al rezistentei.

Unii au murit. Unul a reusit sa se sinucida (in general aceasta scapare nu era posibila). In rest insa, in marea lor majoritate, subiectii au fost trecuti dincolo de omenesc.

Si au sfirsit prin a consemna (ma feresc de a spune accepta), placizi, anulati, desprinderea de constiinta.

Au fost desigur incercari de a „trisa” din partea unor falsi convertiti. Ele se manifestau prin incercarea de a-si lovi victimele-prieteni cu mila sau de a-i preveni de pericol in faza de spionaj initial. Depistati, au fost macelariti cu cu o cruzime inca (?) sporita.

Astfel, dupa ce noul lot de „reeducati” era forjat intr-o celula, el era folosit pentru propagarea in alte celule a experimentului. In citiva ani inchisoarea de la Pitesti era „reeducata” si incepusera „exporturile” catre alte inchisori politice.

Lesne de inteles ca victimele-tortionari produse de acest sistem au enorme reticente in a descrie ce li s-a intimplat. Tocmai aici e „eficacitatea” metodei de represiune „brevetata” la Pitesti.

Nu voi vorbi aici despre modul in care experimentul a fost amorsat (echipa lui Turcanu ) si nici cum a incetat in forma sa extrema.

Nici despre farsa judiciara pe care comunistii au inscenat-o cu acest prilej. (a se vedea lucrarile aparute).

Ci ma voi concentra asupra continuarii lui in forma atenuata, dar generalizata la scara intregii Romanii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2. Sensul larg

Asadar „baza principiala” a experimentului de reeducare e urmatoarea: SA OBLIGI  VICTIMA, PRIN PRESIUNI CARE SA-I DEPASEASCA POSIBILITATEA DE REZISENTA, SA DEVINA PARTASA LA REPRIMAREA ALTORA.

Intelegind potentialul acestui procedeu, comunistii, (dupa modelul deja testat de Stalin) l-au aplicat pentru anihilarea capacitatii de rezistenta a poporului roman. Desigur formele au fost mai putin brutale ca la Pitesti, mai subtile, rafinamentul a inlocuit forta bruta, atunci cind a fost posibil. In general e vorba de inlocuirea reprimarii cu amenintarea, (perspectiva ei), a durerii cu frica de durere. In fond acelasi determinism. 

  Procesul a fost amorsat in forta, sub obladuirea trupelor sovietice de ocupatie. Dupa un timp efectele terorii au inceput sa se propage in lant, incit nu a mai fost nevoie de ocupatie militara.

Pentru cazurile rebele de impotrivire reteaua represiva intervenea nemilos si … didactic (incit sa taie cheful de aventuri ). In ultima faza (azi) investitia in degradare isi arata roadele, de maniera a permite represiunii o retragere in espectativa.

Cei ce explica situatia din Romania printr-un „fenomen tip Pitesti”, se refera la acest mecanism de propagare fortata a vinovatiei, care rezolva simultan mai multe probleme pentru dictatura:

– slabeste capacitatea de rezistenta a prizonierilor

–  creeaza premise solide pentru colaborationism

– creeaza o confuzie protectoare

– diminueaza riscul de pedeapsa in cazul prabusirii regimului

Aceasta dimensiune (intoxicantia morala) a dictaturii comuniste din Romania este definitorie. In general, o dictatura urmareste exploatarea prizonierilor ei.

Forta e folosita pentru a-i mentine in captivitate. Asadar nu dimensiunea de lagar de munca si exterminare e originala la comunism. Si nici aceea de mafie statala. Ci aceea de „clinica” de alienare in masa, de intoxicare spirituala.

Comunistii au inteles un lucru simplu: e mai usor sa domini o masa care nu se mai revolta decit sa o mentii la respect in mod continuu.  Decit sa domini zilnic, prin forta, in lupta cu setea de libertate a captivilor, e mult mai avantajos sa ii zdrobesti pina la deformare, sa ii modifici in interior, sa ii programezi favorabil.  De unde preocuparea pentru … creerea omului nou.

Activitatile directe de propaganda nu sint decit virful aisbergului. Chiar daca eficacitatea unui bombardament ideologic continuu nu trebuie subestimata, nu cred ca aceasta a fost principala pirghie de intoxicare. Reeducarea prin partasie fortata are un rol inca insuficent analizat.

Precizez ca voi selecta dintre mecanismele de atragere in cirdasie vinovata doar pe cele in care victima a fost supusa unei presiuni. Cazurile de complicitate liber asumata (si ele cu un rol esential) nu fac obiectul acestei analize. 

Trebuie insa sa observam ca linia de demarcatie intre aceste doua tipuri de colaborationism e fragila. In general, dupa ce cineva a facut rabat de la constiinta, sub presiune, e disponibil pentru compromisuri ulterioare, aparent liber consimtite !:

Sa revedem citeva ipostaze curente :

– Judecator dind sentinte in spiritul faradelegii legalizate, sau in litera ei sau chiar ca urmare a unor indicatii Tovarasesti. Dind ani grei de temnita celor ce lupta pentru libertate…

– Avocat terorizat al apararii ce … isi condamna clientii (proscrisi de partid) in plin proces …

– Jurist acceptind rolul de legitimator al abuzului si liberului arbitru… Scriind tratate de drept al muncii … in  lagar!

–  Procuror instrument al terorizarii legalizate…

–  Politist intorcind capul de la infractiunile celor alesi si acceptind sa insceneze infractiuni imaginare…

– Cetatean strins cu usa pentru a se lansa in patriotica ocupatie de delatiune. Si acceptind pentru a putea iesi in strainatate. Si acceptind pentru a evita o condamnare Si acceptind pentru a-si imbunatati standardul mizerabil de viata. Si acceptind de frica de a nu fi considerat dusmanos…

– Chemare in concentrare a unui rezervist, undeva departe pentru citeva luni, ca raspuns al unei atitudini negative a acestuia la locul de munca (raportata de director sau secretar sau delator, judecata de activist, rezolvata de comisariat …)

–  Economist avizind aberatii catastrofice pentru a nu apare refractar… Acceptind preponderenta „orientarilor”…

–  Medic salutind infometarea ca „alimentatie rationala” si multumind partidului pentru „conditiile din spitale”; intorcind ochii de la incubatorul in care copii prematur nascuti au murit prin intreruperea curentului; participind la haituirea femeii ce a avortat din disperare…

– Psihiatri participind neputinciosi la innebunirea anumitor pacienti…

– Functionar pe care nu-l priveste injustitia regulamentului pentru a carui aplicare isi ia salarul; ducind la indeplinire lucruri care ii ranesc consttiinta…

– Primar, sau activist,fecior al satului, exprimindu-si entuziasmul fata de ideea sistematizarii, ce urmeaza sa inmorminteze casele si ocupantii lor…

– Taran  predind „de buna voie ” pamintul parintilor sai; tacind cuminte toamna, cind ramine fara nimic, semnind „contracte” de vinzare de animale catre stat la preturi sub cheltuielile de crestere…

– Taranca legindu-si vaca de pom si lasind-o sa moara de foame, pentru a scapa de povara cresterii ei si de interdictia de a o taia …

– Specialist tehnic doritor de implinire profesionala si acceptind inscrierea in partid pentru a nu-si taia sansele.

– Sedinta (de partid sau „a oamenirilor muncii”) in care cel valoros dar neslugarnic e infierat de colectiv; coleg revoltat de nedreptate, tacind pentru a nu-si periclita propria pozitie.

– Vizita unui activist in productie soldata cu aberante indicatii; tehnician inghitindu-si protestul sub un umilitor „Sa traiti!” sau o dureroasa tacere…

– Cercetatori gudurindu-se dupa fonduri la un partid a carui doctrina e primatul valoric al inculturii…

– Preot slujind pentru sanatatea partitului si conducatorilor sai iubiti de frica sa nu vada biserica definitiv inchisa…

– Duhovnic raportind spovedanii la securitate…

– Paroh incuviintind darimarea lacasilor de cult, sau reprimarea populatiei…

–  Militar de cariera tinut din scurt si umilit de ofiterii securisti…; multumind pentru reorientarea specialitatii sale catre … muncile cimpului…

– Profesor explicind copiilor valorile si realizarile comunismului, rastalmacind istoria, respectind cenzuri usturatoare in spatiul culturii romanesti, predind de la „cartoful sovietic, cel mai mare din lume”, pina la „viciile imperialismului romanesc”…

– Profesor (universitar) de stiinte iesit „in campanie” de recoltare, ingitindu-si revolta in fata staulelor in care ii sint cazati elevii (studentii) de valoare si a „intrecerilor in recoltat”

– Parinte trimitindu-si copii pe cimp in ploaie sau ninsoare sa „recolteze”, sau pe stadion sa faca porumbei de recunostinta din  corpurile lor fragede -din frica de repercursiunile unui refuz…

 – Parinte ascunzindu-le copiilor adevarul si lasindu-i in voia propagandei de partid, de frica urmarilor unei eventuale indiscretii produse de candoare…

– Parinte invatindu-si copilul minciuna, lasitatea, siretenia si egoismul din dorinta de a-i da osansa de supravietuire…

– Studenti jucind jocul ambiguu al „haiului” in cadrul sedintelor ASC…

– Elevi aflati intr-o prelungita cura de supunere; tunsi si mustruluiti in maniera prepenitenciara …; invatind realismul „libertatii ca necesitate inteleasa”…

– Pionieri si soimi ai patriei intr-o continuu ritual de proslavire a partidului…

– Actor recitind cu ochii aproape in lacrimi poezii de slava „conducatorilor iubiti” pentru a nu pierde accesul la o scena de prestigiu…

– Poet filtrindu-si inspiratia de maniera a preveni reactia cenzurii…

– Autor de piese de teatru conforme orientarilor ultimei plenare…

– Scriitor acceptind introducerea unor fraze ce ii repugna si eliminarea celor pe care le iubeste, pentru a face sa „se strecoare” unele adevaruri…

–  Violonist cintind in suba intr-un concert omagiu…

– Telespectator buimacit in fata unui program rezumat la 2 ore de „formare a omului nou” dar exprimindu-si scirba in surdina  de frica vecinului…

– Comitet a unui concurs oarecare primind indicatia privind modul in care urmeaza sa premieze…

– Om din public aplaudind lucruri care il calca pe nervi de frica de a nu fi reperat in lipsa lui de entuziasm si luat la intrebari…

– Lucrator obosit chemat duminica sa-si manifeste recunostinta si entuziasmul in cadrul unor ritualuri diverse de supunere (mitinguri, sedinte, munca patriotica, primiri )…

– Locatar degerat ramas fara gaz in mijlocul iernii, inghitindu-si ura si frigul cu intelepciune resemnata; acceptind chiar cresterea intretinerii pentru un fals consum…

– Prieten tacind in timp ce Celalalt, intrat in dizgratia partidului e bestelit sau pedepsit; evitindu-l apoi din pudoare si prudenta…

– Frate delimitindu-se de „ruda fugita in strainatate”, infierind-o pentru a mai diminua minia  partidului…

– Cumparator invatind siretlicurile afacerilor „pe din dosul tejghelei”, invatind sa-si asigure hrana in defavoarea celorlalti hamesiti…

– Miri falsi acceptind sa joace nunta traditionala cu ocazia vizitelor de lucru…

– Credinciosi ascunzindu-si credinta si facind parada de ateism …

– Victime ale diverselor abuzuri, tacind de frica reinceperii represiunii…

– Ginditor cautind teoretizari care sa-i permita sa-si neglijeze conditia de prizonier…

etc …

Cele de mai sus nu isi propun un dicurs deduciv ci inductiv. In plus precizez ca orice generalizare e de evitat, ca putem revedea si un lung sir de manifestari de demnitate si rezistenta.

Am incercat doar sa improspatez memoria celor ce nu vad de ce fenomenul Pitesti ar fi semnificativ si nu inteleg situatia de azi din Romania. Am incercat sa explic de ce unii ca mine apara cu atita …incrincenare ideea necesitatii unei clarificari purificatoare …

3. Sensul general. Actualitatea

Mecanismul „reeducarii” aplicat in Romania este de interes inca si mai larg decit cel national. El pune in discutie:

– cauzele si fiziologia  degenerarii  unei societatii in fenomene de tip Pitesti

– capacitatea naturala de rezistenta a omului si a societatii la un astfel de atac

– modalitatile de prevenire a unor monstruozitati similare si de ajutorare a societatilor care ii cad victima.

 Raspunsul „la altii nu s-ar putea asa ceva” e ridicol . Nicaieri nu s-a putut …pina s-a putut. Boala cade peste insul sanatos . A sustine ca noi romanii avem ceva predestinat (vicios) pentru astfel de evolutii inseamna a comite cu usurinta o impietate.

Nu exista argumente pentru o astfel de auto-flagelare nationala ! Privind evolutiile din Europa de Est putem remarca marile analogii. Cauze similare, efecte asemanatoare.

Cu prea multa dezinvoltura incearca majoritatea politologilor occidentali sa eludeze acest subiect. (motivele conteaza mai putin). Problema de principiu e esentiala: ce garantii avem ca societatea in care traim nu poate cade victima la astfel de cangrene ?

Istoria atesta amenitarea.  Ma refer la mecanisme clare de aparare, nu la declaratii de buna intentie.

In aceata ordine de idei, experienta juridica istorica arata importanta disuadarii recidivei prin pedepsirea exemplara a vinovatilor. Nu razbunarea e mobilul pedepsei, ci apararea societatii de viitoarele atacuri.

Ori, solutia spre care pare a se indeparta criza comunista e departe de acest caracter preventiv. Solutia compromisului dintre victime si calai, poate fi impusa de raportul real de forte dar e inacceptabil sa fie sustinuta si teoretic. O astfel de teorie iresponsabila e in fapt o invitatie la recidiva !

Intr-adevar care e morala actuala a „intimplarii comuniste”, a celei romanesti in particular : ca daca represiunea e suficent de nemiloasa si de sireata incit sa forteze propagarea complicitatii, sansele de reusita sint crescute, iar riscurile sint anulate, CHIAR IN CAZUL INTRERUPERII ATACULUI !

Reprimati fara rezerve impunind intoxicarea victimelor si aveti succesul si spatele asigurat ! Un astfel de mesaj intunecos e pe cale de a fi lansat istoriei din Romania si alte creuzete experimentale…

Dovada trainiciei cangrenei este reactia populatiei din Europa de Est, dupa scoaterea de sub presiune, modul in care ea a votat ! O majoritate dereglata poate transforma mecanismul democratiei intr-o capcana pentru o minoritate supravietuitoare !

Si nu uitati ca acesta populatie nu e chiar lasata de capul ei (dezintoxicarea ar fi desigur mai rapida). Ca exista un complex instrumentar  de manipulare.

E unul dintre motivele pentru care contestatarii din Romania (printre care ma numar) isi striga disperarea, isi cauta febril o solutie, alta decit resemnarea in fata faptului implinit.

Nu retorica se afla la baza obsedantului „Jos comunismul !” ci dorinta fierbinte de a evada dintr-un determinism aparent implacabil.  In fata acestei disperari, poate neputincioase, poate isterice, s-ar putea  reactiona cu mai multa compasiune, daca nu solidaritate…

Cum se explica impacienta anticomunistilor „turbati”? De ce nu inteleg ei  realitatea si nu se incadreaza in modelul refacerii lente, normalizarii echilibrate, compromisului intru progres lin ?

Pentru ca din punctul lor de vedere, ce se intimpla azi e IREMEDIABIL   

E sensul insistentei din 1990 pe indemnul „Acum !”

Intr-adevar, daca asteptam inca citiva ani, declansarea unui proces al comunismului va fi caduca.

Batranii chinuiti care si-au trecut adevarul prin zidul gros al 45 de ani de oprimare, VOR MURI fara a fi avut dreptul sa depuna marturie, recuperindu-si sensul rezistentei. Calaii vor pieri si ei in sacunele lor patronale, lasindu-si odraslelor (altfel  nevinovate) averile obtinute ca pret al crimei lor.

Care va fi atunci morala indelungatei faradelegi: ca o crima suficent de viguroasa e rentabila, PINA LA CAPAT !

Astfel, pentru noi, disperatii, ultima parte a piesei prin care se face dovada eficacitatii rautatii SE JOACA AZI ! Demonstratia a carei concluzie ne desfiinteaza sperantele intr-o dreptate imanenta, se inchide sub ochii nostri.

Am observat ca pentru credinciosi, acest epilog e mai usor de depasit (ei de altfel nu il vad decit ca pe o incercare). Pentru cei care (ca mine) nu au sprijinul unei credinte ci isi intemeiaza fragilul echilibru pe o anume racordare la misterul lumii, morala experimentului Pitesti are efecte devastatoare.

Ea ne lasa fara aparare in fata  NONSENSULUI  !

Ioan Rosca, publicat pe scr in vara anului 1994

 

Noi, toți ceilalți

“Prima victimă a războiului este adevărul“ (Rudyard Kipling)

Când guvernanții au înțeles că puteau manipula psihologic masele prin procedee subtile de control social, în lumea cunoscută a început o metamorfoză iremediabilă ce duce până în prezent, dar care își va atinge punctul culminant undeva, în viitor.

Metodele moderne de omogenizare civică au fost elaborate după succesul deja experimentat de propaganda de război și ulterior progreselor științifice ale școlii lui Sigmund Freud.

Un rol important au avut, de atunci, publicitatea, cinematograful, presa scrisă și radioul, dar mai ales televiziunea și lumea telerealității pe care aceasta a creat-o.

Manipularea la care sunt supuși cetățenii acum ne trimite iremediabil la o întâlnire cu cartea 1984, a scriitorului și publicistului George Orwell.

 

* https://franckmelen.wordpress.com/2010/10/14/clinica-tavistock-laboratorul-pite

* Cristina Martin Jimenez, “Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii”, Litera International 2007

** de pe piatauniversitatii.com

EXPERIMENTUL PITESTI SI “REEDUCAREA” COMUNISTA PRIN TORTURA. VIDEO

Înainte de a face analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, Gherla, Târgu–Ocna, ţin să fac următoarele precizări. Sunt unul dintre cei 3 sau 4 supravieţuitori care, trecând prin demascări şi aşa–zisa reeducare, poate aduce precizări şi în ceea ce priveşte ultima înscenare a Securităţii, din 1957, cu care s–a încheiat acest lung şir de crime, printr–un aşa–zis proces al autorilor morali ai reeducării.

De asemenea, pentru o mai clară înţelegere a dimensiunii acţiunilor din închisorile amintite, am tratat această problemă în modul cum a fost abordat comunismul în volumele Holocaustul Roşu (1992 şi 1998) ale domnului Dr. Florin Mătrescu.

Analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna, Târgşor, în perioada 1949–1952 nu poate fi desprinsă de tot ceea ce s–a petrecut în răsăritul Europei din 1917 în Rusia şi din 1944 în statele predate U.R.S.S.–ului.

Pentru a putea prezenta şi înţelege factorii care au stat la baza acestor „acţiuni”, este necesar a puncta cu câteva citate caracteristicile fundamentale ale teoriei şi practicii marxist–leniniste şi anume: violenţa şi teroarea mergând până la criminalitatea organizată la nivel de stat:

V.I. Lenin: “Voi ne–aţi provocat în octombrie la luptă, la această provocare noi vă răspundem cu teroare, cu o întreită teroare; iar dacă va fi nevoie vom recurge la o şi mai aspră teroare” (V.I. Lenin, Gesammelte Werke – traducerea în limba germană, ed. a  4–a, 1952, vol. XXXII, p. 193)

 Ilya Ehrenburg scria în foaia sa volantă intitulată Ucide (101): Nemţii nu sunt oameni. Noi nu vom vorbi, noi vom omorî! Ucide pe nemţi! Nu te sfii, ucide!!Generalul ceh Ingr: Când va veni ziua noastră, întreaga naţiune va urmări strigătul de război al husiţilor: Loveşte–i, ucide–i, nu lăsa pe nimeni în viaţă! (13 Nov. 1944 BBC)

Citatele pot fi mult mai multe şi toate converg către aceleaşi acţiuni de teroare. Vom mai reveni pe parcursul expunerii.Răsăritul a fost incontestabil „teatrul unui experiment”, iar Piteştiul un segment al acestuia. El a fost un „Laborator”, ale cărui rezultate şi metode trebuiau extinse în toate închisorile, apoi în întreaga ţară. Dar, în acelaşi timp, Piteştiul a reprezentat şi un fenomen.

 El a cuprins, la cele două extremităţi ale sale, rezultatul efectului maxim la care se poate ajunge prin exercitarea unei terori permanente şi îndelungate, fizice şi psihice în acelaşi timp, după un minuţios şi ştiinţific program. La un capăt s–a produs o dezumanizare totală printr–o degradare psihică, morală şi fizică a elementului asupra căruia s–a acţionat, iar la celălalt capăt rezultatul torturii a fost martirajul.

Sfinţi şi mucenici pe de o parte, monştri pe de alta. Între cele două extreme s–au manifestat toate posibilităţile de comportament uman în faţa terorii şi torturii maxime şi continue.Acolo s–a experimentat acel principiu materialist: acumulări lente cantitative duc la salturi bruşte calitative.

Rezistenţa umană acumulând cantităţi uriaşe de tortură poate ajunge într–un moment dat la o clipă când cel torturat cedează psihic, moral şi fizic, transformându–se din victimă în călău – cum se cerea de cel care îl tortura.

Astfel s–au putut produce mutaţii psihice asemănătoare schimbării stării de agregare a materiei, când un metal sau un lichid se transformă în lichid sau gaz, din momentul în care atinge punctul critic.

Oameni care, în condiţii normale de existenţă, au dat dovadă de acte cu adevărat eroice, acum, supuşi torturilor şi presiunilor psihice permanente, timp de luni de zile sau ani, s–au transformat în neoameni. Unii, din fericire puţini – dacă aceasta se poate numi aşa – nu şi–au mai putut reveni niciodată, părăsind această viaţă tot în condiţii tragice oferite de cei care îi folosiseră.

Mă refer la cei care în Cazimca de la Jilava, unde, zidiţi de vii în celule construite special de criminalul regim, şi–au aflat sfârşitul din această lume, rămânând în judecata Celui de Sus, după ce fuseseră folosiţi ca martori falşi. Dar şi la cei care în urma torturilor de la Piteşti nu au rezistat, o parte din ei – dar nu cei mai vinovaţi sau mai exact nu singurii vinovaţi – fiind preluaţi de Securitate în anchete după 1952 şi au clacat. Acestora Securitatea le aplică un diabolic şi criminal regim de tortură, determinându–i să afirme că atrocităţile comise în închisori s–au făcut din ordin legionar. Apoi îi trimte în faţa plutonului de execuţie.

Citez în sprijinul celor mai sus afirmate câteva fraze din Procesul Verbal de Interogatoriu luat deţinutului Juberian Constantin la data de 28 ianuarie 1954.

Întrebare: – Ai fost forţat de cineva să te sinucizi? Prin faptul că nu ţi se pun în sarcină fapte ce nu–ţi aparţin, cât şi prin faptul că nu ai fost întrebat decât despre faptele criminale pe care le–ai săvârşit, dovedeşte că încercarea de a te sinucide ai făcut–o tocmai în scopul de a nu răspunde cinstit în faţa organelor de anchetă şi a ascunde atât faptele tale cât şi pe ale altora de aceeaşi categorie cu tine! Aşa a fost treaba?

Răspuns:  – Prin încercarea mea de a mă sinucide nu am căutat să ascund faptele mele şi nici pe ale altor elemente împreună cu care am activat, şi această încercare de sinucidere am făcut–o pentru a termina cu viaţa.Câtă tortură fizică şi psihică s–a putut acumula de–a lungul anchetelor în fiinţa şi conştiinţa acestui om ca să încerce să–şi pună capăt zilelor?!Continuând analiza celor petrecute în închisorile amintite, apelând din nou la origine, adică la esenţă şi anume la aparatul de teroare cel mai sângeros din istoria lumii, se pun întrebările fireşti, valabile atât pentru Experimentul comunist, cât şi pentru Laboratorul său, Piteşti, şi anume:

– Cine a conceput satanicul experiment?Cine au fost autorii proiectului?Cine au fost executanţii?Cine au fost sprijinitorii din umbră?Cine au fost colaboratorii?Cum s–au recrutat victimele şi călăii?Care a fost scopul organizării unui asemenea experiment?

Pentru a putea răspunde la primele două întrebări începem prin a face câteva precizări.

Sistemul comunist ultracentralizat nu permitea iniţiative personale, totul desfăşurându–se într–o perfectă respectare a ierarhiei şi a unei discipline oarbe; nimeni nu executa nimic fără ordin, iar după executare urmează raportarea în amănunţime asupra aducerii la îndeplinire a acestuia.

După 1945 ţara noastră s–a bucurat de o dublă guvernare, care în esenţă era una singură.

Guvernul şi conducătorii marilor instituţii centrale, în calitate de simpli executanţi, pe de o parte şi consilierii sovietici care îi dublau la toate nivelele, pe de altă parte. Aceştia din urmă transmiteau directivele primite de la Moscova şi vegheau la stricta lor execuţie. Vârful piramidei organizatorice era constituit de Comitetul Central P.C.R.. sau P.M.R.. şi organul său represiv, Securitatea, aceasta având „privilegiul” de a le controla şi pe primele. Ambele organisme se aflau desigur sub directul control sovietic.

În felul acesta, ştiind structura organismelor statale la acea oră, răspunsul firesc la cele două întrebări iniţiale,

Cine a conceput satanicul experiment? şi Cine au fost autorii proiectului? este: Comitetul Central al P.C.R. sau P.M.R., respectiv Biroul său Politic şi în acelaşi timp Securitatea, iar peste ambele Consilierii Sovietici, cu experienţa lor de 30 de ani (1917 – 1947), deloc neglijabilă.

Din documentele apărute în ultima vreme, inclusiv monumentala lucrare Holocaustul Roşu, autor Dr. Florin Mătrescu, reiese clar experimentarea în spitalele de psihiatrie din Rusia a procedeelor de alienare psihică şi spălarea creierelor  pentru opozanţii comunismului.

În continuare voi cita din Manualul de instrucţiuni privind războiul psihopolitic,

Spălarea creierului, Complotul psihopolitic al comunismului. Volumul a apărut sub redactarea scriitorului Pan Izverna, a traducerii din engleză a Doamnei Mioara Izverna şi prefaţarea Domnului  Sergiu Grosu. 

Cartea, editată de John Keats, alias Kennets Goff, fost membru al Partidului Comunist din America în perioada 1936 – 1939, conţine cuvântul adresat de Beria în 1936 studenţilor americani la Universitatea Lenin.

Menirea Psihopoliticii este, în prima etapă, aceea de a organiza supunerea şi de a orienta scopurile pe care aceştia trebuie să le urmărească şi, apoi, aceea de a menţine starea de supunere prin anihilarea acţiunilor persoanelor şi personalităţilor care ar putea să îndrepte grupul spre nesupunere.

După enunţarea rolului Psihopoliticii, le spune tinerilor: În cazul când în grupurile de tineri există lideri puternici, agentul psihopolitic poate să acţioneze în mai multe feluri, folosindu–se de ei sau îndepărtându–i.

Dacă liderul vizat, băiat sau fată, urmează să fie folosit, caracterul său trebuie schimbat cu grijă, îndreptându–l spre căi criminale, după care urmează să fie ţinut sub control sub şantaj sau prin alte mijloace. Metoda, cum se va vedea mai departe, a fost aplicată de administraţia închisorii Piteşti, începând cu vara anului 1949.

Citez mai departe:

De exemplu, un soldat căzut prizonier poate fi maltratat, înjosit şi umilit până e adus într–o asemenea stare încât chiar şi cel mai neînsemnat gest al celor ce l–au chinuit îl va face să tremure de frică.

El se va supune fără crâcnire sau îşi va schimba simţămintele şi credinţele la prima vorbă poruncitoare a asupritorilor săi. Dacă este degradat până la limita necesară prizonierul poate fi făcut să–şi ucidă chiar şi compatrioţii aflaţi în acelaşi lagăr cu el.  Apreciez că acest paragraf nu necesită comentariu.

Omul – se spune mai departe – nu trebuie să mai creadă despre sine sau despre cei din jurul său că ar fi apţi de „rezistenţă spirituală” sau de „sentimente nobile”. De aceea se spune în continuare:Religia trebuie să fie socotită demodată, prin îndoctrinare psihopolitică demonstrându–se că nu există suflet şi că Omul este un animal.

Mincinoasele mecanisme ale Creştinismului l–au făcut pe om să săvârşească, fără nici un rost, tot felul de acte de bravură. Spunând oamenilor că există viaţă de apoi, teama lor de urmările pe care le–ar putea avea actele de curaj, făptuite în timpul vieţii, a scăzut mult.

Dacă vrem ca poporul să asculte de ordinele noastre fără să crâcnească, această teamă trebuie mult mărită. Aşadar, credinţa în Biserică trebuie să dispară şi puterea Bisericii trebuie anihilată pas cu pas.

În programul său de degradare a Omului, agentul psihopolitic trebuie să se ocupe de fiecare familie profund religioasă şi să–i provoace unuia dintre membrii ei o stare de nevroză sau de nebunie, după care să susţină că această nevroză sau psihoză este rezultatul credinţei.

Oamenii profund credincioşi vor fi consideraţi din ce în ce mai puţin responsabili de propria lor sănătate mentală şi vor fi trecuţi din ce în ce mai mult în grija agenţilor psihopolitici.Voi încheia citatele cu cel de la pagina 84

– Populaţia trebuie convinsă, prin diferite metode, că bolile mentale pot fi tratate numai prin şoc electric, tortură, lipsuri de toate felurile, umilire, discreditare, violenţă, mutilare, ucidere şi administrarea pedepsei sub toate formele ei.

O dată conceput şi cunoscut programul diabolicului experiment, urmează să trecem la faza următoare, şi anume punerea lui în aplicare.Cine au fost executanţii?Aceştia au fost în ordine ierarhică:Conducerea Ministerului de Interne, a Securităţii, a Direcţiei Penitenciarelor, precum şi a Administraţiei Penitenciarelor implicate.

Este arhicunoscut faptul că până la ministrul Marin Jianu din Ministerul de Interne, la generalul Nicolski, coloneii Czeller, Sepeanu, Dulgheru (Dullberger), Constantinescu – inspector – Nemeş, Alboiu, toţi aceştia s–au făcu vinovaţi de conducerea şi executarea criminalului Experiment.

Ultimul citat mai sus, colonelul Alboiu felicită la Canal pe cei care l–au torturat pe doctorul Simionescu, împuşcat între sârme. Doamne! Aceasta seamănă cu felicitarea minerilor după devastarea Capitalei în 13–15 iunie 1990.

O întreagă pleiadă de conducători ai Securităţii şi Ministerului de Interne nu numai că nu au fost străini de acţiunile ce se desfăşurau la Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna, Târgşor, dar au fost executanţi direcţi ai ordinelor superioare, supervizând aducerea lor la îndeplinire. Mutările deţinuţilor de la un penitenciar la altul s–au făcut dirijat, organizat.

Şi în perfectă cunoştinţă. Aceştia, ajunşi de la Piteşti la noile penitenciare, erau preluaţi de conducerile administrative şi politice, care le amenajau apoi camere speciale pentru acţiunea de demascare–reeducare. Mutările de la o celulă, sau cameră, la alta, cum era şi firesc, le făcea conducerea închisorii, în funcţie de stadiul în care se afla deţinutul în cadrul Experimentului.La Piteşti, acţiunea s–a început cu concursul şi în prezenţa directorului închisorii Dumitrescu Alexandru şi a gardienilor: Mândruţă, Lăzăroiu, Georgescu, Dina, Nistor.

Oficiantul sanitar Cioltan ridică pe deţinutul Niţă omorât în bătaie ca şi pe ceilalţi asasinaţi sau sinucişi. Doctorul penitenciarului, Ionescu, eliberează certificate de deces false, iar ofiţerul politic Marina supraveghează şi coorodonează împreună cu directorul Dumitrescu Alexandru întreaga acţiune.La Gherla torturează în bătăi gardienii: Văşcanu, Nichi Dănică, Lazăr Simion, Gabor Tiberiu.

Doctorul penitenciarului, Bărbosu, face acelaşi oficiu ca la Piteşti, eliberând certificate false, iar ofiţerii politici Avădanei şi Sucegan conduc şi urmăresc întreaga desfăşurare a Demascărilor.Toţi ofiţerii politici au pus la dispoziţie în celule, hârtie şi creioane – care de fapt erau total interzise de regulamentul închisorilor – în scopul obţinerii de informaţii despre persoane nedeclarate în timpul anchetelor de la Securitate. Tot ei au urmărit mersul şi evoluţia torturilor, dirijând mutarea deţinuţilor dintr–o celulă în alta. Menţinând permanenta legătură cu forurile superioare, ofiţerii politici, în momentul primirii dispoziţiilor din partea acestora de mutare a deţinuţilor de la un penitenciar la altul, selectau pe cei care urmau să fie transferaţi.

O dată ajunşi la noile penitenciare, ofiţerii politici îi preluau pe cei reeducaţi, oferindu–le camere speciale unde aveau loc torturile.Elementele succint prezentate până în prezent ne duc clar la concluzia categorică că Experimentul demascare – reeducare a aparţinut în exclusivitate aparatului politic şi administrativ al Statului, sprijinit de consilierii sovietici care îi dirijau, îndrumau şi supravegheau:  sprijinitorii din umbră.

Aceştia au făcut parte tot din pleiada executanţilor şi iniţiatorilor care, transmiţând ordinele primite, verificau la faţa locului îndeplinirea lor întocmai.Experimentul însă s–a bazat şi pe alte elemente şi anume:de cunoaştere a specificului, a structurii umane pe de o parte, cât şi pe necesitatea distrugerii pivotului de rezistenţă anticomunistă: conştiinţa creştină.Pe posibilitatea manevrării şi influenţării unor destine individuale şi colective, prin aplicarea de torturi îndelungate.

De a avea un caracter ultrasecret şi conspirativ care să asigure păstrarea unei tăceri absolute privind scopurile şi metodele de executare a Experimentului.Or, aceste condiţii nu puteau fi asigurate decât de aceia care duc de secole o luptă făţişă sau uneori subtilă de subminare şi combatere a spiritualităţii umane, de înlocuire a „teocentrismului” prin „antropocentrism”, şi anume a „curentelor materialiste de toate felurile”.

Colaboratorii şi cum s–au recrutat victimele şi călăiiColaboratorii Experimentului pot fi împărţiţi în două categorii mari:Câţiva, foarte puţini, care au trecut alături de Ţurcanu fără a primi nici o palmă, unii dintre ei fiind înspăimântaţi la gândul că îi aşteaptă cine ştie ce suplicii.Alţii, tot mai puţini, care după ce au fost torturaţi, unii rămânând fără fese (cazul Pop Cornel), au cedat executând ordinele lui Ţurcanu.

La închisoarea Piteşti, în  perioada iunie – septembrie 1949, un număr de circa 20 de deţinuţi au fost izolaţi la etajul II, la aşa–zisa secţie S.S.I. păzită de un comisar civil, Ţapu, unde erau încarceraţi foştii socialişti ai lui Titel Petrescu şi alţii acuzaţi de spionaj. Printre cei izolaţi au fost: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Pandurescu, Adrian Cărăuşu, Romică Eutuşanu (toţi închişi din 1941), Comşa Ieronim, Nuţi Pătrăşcanu, Florian Dumitrescu, Voinea Octavian, Costache Oprişan, subsemnatul şi alţii de care nu–mi mai amintesc.

Se pare că aceştia erau socotiţi mai reprezentativi, urmând a fi anihilaţi prin tortură printre primii. De altfel, aşa s–a întâmplat cu Comşa şi Pătrăşcanu.La Suceava, în anul 1948, Bogdanovici Alexandru are un vorbitor cu tatăl său, prefect de Botoşani, întrevedere nesolicitată de el, ci înlesnită de afară. Bogdanovici, originar din Soroca, activase în Frăţiile de Cruce, făcuse închisoare în timpul perioadei antonesciene, iar după 1947 conducea Grupul Studenţesc Legionar Iaşi.

În concepţia lui reeducarea trebuia să fie un act voit şi liber consimţit, nicidecum un act de constrângere şi violenţă. Astfel ia fiinţă la Suceava O.D.C.C. (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), care în gândirea lui, Bogdanovici reprezenta un  joc politic (mai mult ca sigur la rugămintea tatălui său) pentru salvarea lui şi probabil a celor cu care intrase în închisoare.

Dar în acelaşi timp, se poate aprecia că forurile conducătoare care au gândit, condus şi supravegheat Experimentul au urmărit în această fază la Suceava testarea celor mai şovăielnici dispuşi să accepte acest demers criminal. Astfel se explică faptul că Ei, găsind în Ţurcanu colaboratorul ideal pentru punerea în practică a satanicului Experiment, îl folosesc instruindu–l asupra modului de desfăşurare a acţiunii.

Se ştie că după plecarea studenţilor, majoritatea legionari, de la Suceava la Piteşti, Ţurcanu a lipsit un anumit timp din închisoarea Suceava, bănuindu–se că a fost dus la Bucureşti, iar dintr–o sursă care nu am calitatea de a o dezvălui, a fost şi la Moscova. Omorârea lui Bogdanovici la Piteşti, ca „oportunist”, de către Ţurcanu şi primii lui colaboratori, confirmă faptul că „iniţiatorii” au hotărât dispariţia lui în acea primă „fază”, după ce el inconştient îşi îndeplinea misiunea de „turnesol”.

Trebuie menţionat faptul că adeziunea la O.D.C.C. a fost extraordinar de mică, insignifiantă, toţi ceilalţi deţinuţi proveniţi din cadrul Mişcării Legionare opunându–se în proporţie covârşitoare acestei acţiuni.

În ceea  ce priveşte pe Ţurcanu, acesta făcuse parte din F.D.C. (Frăţiile de Cruce) în toamna 1940 – 41, după ianuarie 1941 nemaiactivând. El a fost coleg de clasă şi apoi la Facultatea de Drept din Iaşi cu Ştefan Caciuc.

Acesta din urmă s–a întâlnit cu Ţurcanu în 1946 la examene, care i–a spus: Ce faceţi voi vă priveşte, eu sunt comunist! Sunt prieten cu fraţii lui Emil Bodnăraş şi aceştia mă susţin şi mă ajută să fac carieră în politică. Aşa că aceasta este ultima dată când mai vorbesc şi mă întâlnesc cu tine (Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I, Dumitru Bordeianu). Se înscrie în Uniunea Naţională a Studenţilor din România (organizaţie oficială procomunistă), ajungând în Comitetul de Conducere al acesteia.

Apoi se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, fiind selectat pentru a fi trimis la o şcoală de  diplomaţi.Ştefan Caciuc, în timpul anchetei, aminteşte de întâlnirea lui cu Ţurcanu, acesta fiind arestat şi adus la închisoarea Suceava toamna târziu, după ce anchetele erau aproape terminate. Urmează numirea lui ca planton şi instruirea lui în ceea ce va urma la Piteşti.

Trebuie menţionat că anchetele Securităţii se făceau în incinta Securităţii Suceava.Dintre primii şi singurii de fapt care s–au alăturat lui Ţurcanu la Suceava au fost: Gebac, Negură, Livinschi Mihai, Mărtinuş, Sobolevschi, Zbranca, Popa Alexandru (Ţanu), proveniţi dintre legionari. Ulterior, numărul celor care se pun la dispoziţia lui Ţurcanu se măreşte cu deţinuţi din alte categorii de arestaţi, care acceptă totul din oportunism, frică sau din simplă slăbiciune umană, văzând ce se petrece în jurul lor.

La Piteşti şi apoi la Gherla, pe măsura amplificării torturilor, numărul celor care cedează creşte, dar în acelaşi timp şi al acelora care sunt omorâţi, se sinucid sau săvârşesc tentative de sinucidere.

Majoritatea covârşitoare a celor care trec prin suplicii este copleşită şi tăcută. Din când în când, câte unul desconspiră celor netrecuţi prin Demascări urgiile Experimentului. Aceştia sunt desfiguraţi şi purtaţi prin camere pentru a se anihila asemenea tentative. (Cazul legionarului Tache Rodas de la Gherla). Totul ia aspectul unui sinistru şi macabru convoi al morţii. Zdrobiţi fizic, disperaţi sufleteşte, ei înfruntă muţi această urgie a secolului cu ultimele resurse umane, ascunse şi nebănuite, ce nu fuseseră totuşi distruse.

Din nefericire, căderea pentru unii a fost ireversibilă, ei sfârşind fără a–şi fi revenit, deşi rezistaseră eroic anchetelor Securităţii. (Dan Dumitrescu, Nuţi Pătrăşcanu, Popescu Aristotel, decedaţi la „Cazimca” din Jilava).

Alţii au reuşit să se smulgă din dezastru, redevenind ce au fost înainte de a trece prin acest cazan al supliciilor.Doresc în acest final de capitol să menţionez şi să accentuez că nu persoanele care au colaborat la acest „Experiment” trebuiesc aduse în primul plan al vinovăţiei. Acţiunea o dată concepută şi definitivată trebuia îndeplinită şi pentru aceasta se puteau găsi atâtea persoane de câte aveau nevoie „iniţiatorii”.

Planul trebuia îndeplinit, indiferent de persoana care era folosită. Ulterior însă iniţiatorii au deturnat şi acest aspect, făcând uz în anchetele ce au urmat, numai de deţinuţi care au provenit din rândul Mişcării Legionare. Asupra acestui aspect voi reveni în capitolul următor.Scopul „experimentului” şi alegerea închisorii Piteşti ca loc de desfăşurare a luiAceastă acţiune a avut un scop imediat care a constat în obţinerea, din partea Securităţii, a unor informaţii despre persoanele nearestate. Lucrul acesta s–a realizat în mare măsură făcându–se arestări şi procese cu opozanţi ai comunismului care nu fuseseră descoperiţi, în ciuda torturilor aplicate de Securitate primilor arestaţi.

 Unii dintre cei care rezistaseră cu adevărat eroic la Securitate la Demascările de la Piteşti sau Gherla capotează ca urmare a şocului psihic, pe de o parte, cât şi a torturilor inimaginabile şi îndelungate, pe de altă parte.

La Securitate ancheta dura câteva săptămâni şi o făcea adversarul direct, acum însă anchetatorul era acela care sta lângă tine, te supraveghea şi tortura luni de zile – zi şi noapte – şi care îţi cunoştea intimităţile.

Concomitent însă, acţiunea bine gândită şi programată pe etape se transformă în Experiment, aşa cum am precizat în primele pagini ale acestei prezentări.Cedările au avut diverse forme şi s–au produs în etape diferite, în funcţie de o serie de factori:de menţinerea unui timp mai scurt sau mai îndelungat în şoc;de funcţia avută până la arestare, pentru a se putea influenţa asupra celorlalţi (torturile erau direct proporţionale cu scara ierarhică pe care se aflase cel asupra căruia se acţiona);de abilitatea cu care te puteai strecura mimând acceptarea sau căderea;de gradul de labilitate al caracterului deţinutului;de rezistenţa la teroare, care de multe ori se sfârşea brusc (cazul multora ca Pop Cornel sau Voicu Andreescu, etc.);de firea mai fricoasă sau mai curajoasă a fiecăruia în faţa agresiunii fizice şi psihice;de obişnuinţa sau neobişnuinţa cu bătaia;de sadism (Tragedia Piteşti – Costin Merişca).

S–a mai întâmplat şi un alt fenomen cu unii care, după cădere, se înverşunau parcă să vadă alături de ei pe cei care se împotriveau eroic. Şi uneori au reuşit!

Experimentul urmărea ca prin torturi fizice şi morale asupra victimelor să se obţină transformarea lor, ştergerea conştiinţei etnice – de apartenenţă la un neam şi o cultură.

Procesul ţintea extirparea centrului naţional din creierul deţinutului. Kominternul obţinuse lucrul acesta la toţi comuniştii care n–aveau nici o aderenţă la ideea de patrie, pe care o substituiseră cu ideea de revoluţie universală şi de patrie proletară universală.

Reeducarea întreprinsă la închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Aiud, Târgşor, de către agentul regimului comunist, sovieto–kominternist, a fost un experiment identitar desfăşurat în mediu concentraţionar şi carceral, cu scopul distrugerii identităţii etnice, religioase, morale, la scară inividuală şi de grup.

Rostul acestui experiment era acela de a depista mecanismele care pot contribui la modificarea identităţii şi de a determina condiţiile diseminării unor operaţii de schimbare a identităţii în sânul întregii societăţi, pentru a–i disloca sentimentul etnic religios şi de a declanşa astfel o mutaţie etnico–religioasă la scara întregii comunităţi naţionale (prof. univ. Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu – Experimente Totalitare – Modelul Reeducării Piteşti, Gherla, Canal 1949 – 1952).Piteştiul, devenind Laborator al Experimentului comunist, poartă şi o altă amprentă specifică luptei anticomuniste din ţara noastră.

La Piteşti s–a urmărit desfiinţarea acelei forţe care se opusese constant comunismului încă din anii 1919 – 1920, când s–a înlocuit drapelul roşu de pe Atelierele Nicolina şi de la Regia Monopolurilor Statului din Iaşi cu tricolorul românesc. Lupta anticomunistă nu a reprezentat numai acţiuni şi atitudini cu caracter politic de rezistenţă. De–a lungul timpului, ea a îmbrăcat haina spiritualităţii creştine care s–a opus materialismului.

Pe măsură ce omul luase locul lui Dumnezeu, devenea tot mai evident că va sosi momentul răzbunării satanice împotriva apărătorilor credinţei în Dumnezeu.Acest rol de apărător şi–l asumase Mişcarea Legionară.

Comunismul brutal şi agresiv, precum şi forţe nocive camuflate mult mai subtil nu–l puteau ierta. Dintre cele trei entităţi distincte, Individul, Colectivitatea Naţională şi Naţiunea, ultima a fost cea mai contestată şi în final agresată.Neamul cuprinde:Toţi Românii aflători, în prezent, în viaţă;Toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor;

Toţi cei care se vor naşte Români.Neamul are:Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sângele;

Un patrimoniu material: pământul ţării şi bogăţiile lui;

Un patrimoniu spiritual care cuprinde:Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă;Onoarea lui ce străluceşte în măsura în care neamul s–a putut conforma, în existenţa sa istorică, normelor izvorâte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă;Cultura lui: rodul vieţii lui, născut din propriile sforţări în domeniul gândirii şi artei.

Această cultură nu este internaţională. Ea este expresia geniului naţional, a sângelui. Cultura este internaţională ca strălucire, dar naţională ca origine.Toate aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor.

Pe toate un neam trebuie să le şi apere. Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual.Ţelul final al neamul este viaţa? Dacă este viaţa, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuinţează spre a şi–o asigura.Ţelul final nu este viaţa. Ci Învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos.…va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu.

Acest moment final – învierea din morţi – este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.Neamul este deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de pământ. Neamurile sunt realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta. (Corneliu Zelea Codreanu – Pentru Legionari)În Laboratorul Piteşti trebuia distrusă conştiinţa apartenenţe la un neam,  trebuia nimicit virusul spiritualităţii şi al îndumnezeirii omului.Ce a determinat alegerea Piteştiului ca loc al Experimentului?

Din anul 1949 închisorile destinate executării pedepselor erau profilate pe categorii sociale, şi anume: intelectuali – închisoarea Aiud; ţărani şi muncitori – închisoarea Gherla; studenţi – închisoarea Piteşti; elevi – închisoarea Târgşor; femei – închisoarea Mislea şi Miercurea–Ciuc.1. Studenţii încarceraţi la Piteşti reprezentau factorul dinamic al societăţii, prin care aceasta se opunea comunismului.

Datorită tinereţii, ei aveau şansa cea mai mare de supravieţuire.Din punctul de vedere al structurii politice, studenţii proveneau în proporţie de peste 85% din Frăţiile de Cruce ale Mişcării Legionare.Studenţii arestaţi (nu numai cei proveniţi din Mişcarea Legionară) erau vârfuri în Facultăţi şi fuseseră premianţi în licee, condiţie necesară acceptării lor în Frăţiile de Cruce.Prin distrugerea morală şi fizică a grupării de mijloc dintre elevi şi maturi, reprezentată de studenţime, se prăbuşea întreg edificiul.

Închisoarea Piteşti, prin poziţia ei în afara oraşului, permitea o izolare perfectă şi deci asigurarea secretului de care avea nevoie Experimentul.O dată sfărâmat aici pivotul rezistenţei – tineretul – acţiunea urma să fie extinsă în celelalte închisori şi apoi în afara lor. Planul Experimentului minuţios pregătit a găsit că metoda cea mai eficientă de distrugere a Mişcării Legionare era cea din interiorul ei.

Noi (declara Ţurcanu) facem altceva şi o facem mai bine: vă ucidem moral până vi se face scârbă de voi înşivă, să nu mai puteţi aştepta nimic, să nu mai puteţi dori „biruinţa legionară”. Care dintre voi să dorească aşa ceva? Pop Cornel mai poate dori biruinţa legionară?… Acum nu mai sunteţi decât nişte epave. Iată ce am reuşit să facem!Prin desconspirarea pe mai multe căi a celor ce se petrec la Piteşti şi în celelalte închisori, Experimentul încetează la 1 ianuarie 1952.

Totuşi, organizatorii lui (Comitetul Central, Securitatea, consilierii sovietici) îşi continuă diversiunea, înscenând un proces al aşa–zişilor vinovaţi de organizarea demascărilor şi de atrocităţile comise în acest timp, uitând că ordinele au fost date de ei încă de la început. Nu interesează câţi ochi sar, spun Dumitrescu Alexandru, directorul închisorii Piteşti şi Marina, ofiţerul politic. Sau: Le vom da un cutremur de nouă grade la urmă, afirmă colonelul Sepeanu.

Dar în acest proces, stupoare, apar numai deţinuţi care au făcut parte din Mişcarea Legionară, chiar dacă ei nu au fost cei mai activi în comitete sau cei mai cruzi. Alţii care au omorât sau au condus comitete, manifestându–şi cruzimea în demascări, dar au provenit din alte formaţiuni politice, nu au fost nici măcar cercetaţi de Securitate. Aceştia au fost în număr mare, deşi nu reprezentau ca pondere în totalul deţinuţilor decât câteva procente. Cei mai mulţi dintre ei nu primiseră nici o palmă măcar, dar cedaseră fie datorită fricii, fie, uneori, datorită spectacolului sinistru la care asistau, sau pur şi simplu oportunismului.

Regretatul Dr. Banu Rădulescu, trecut prin demascări neavând apartenenţă partinică, scrie în revista Memoria, nr. 15: Alegerea n–a fost întâmplătoare, fiindcă se ştia că legionarii erau adversarii cei mai de temut ai regimului comunist şi ei nu se bucurau nici de simpatia marilor democraţii din Occident. De aceea au fost lăsaţi deoparte acei conducători ai „reeducării” care aveau altă coloratură politică: ţărănişti, regalişti, sionişti etc., deşi au fost tot atât de sadici ca şi cei condamnaţi, ba unii chiar mai sadici. (vezi Nota).În procesul Ţurcanu, printre cei condamnaţi la moarte şi executaţi s–a aflat şi avocatul Cobâlaş Nicolae, legionar, care însă  în tot timpul detenţiei a stat numai în închisoarea Aiud.

Dacă voi cita câteva nume din cele câteva zeci aflate în documentele Securităţii şi care au aparţinut altor formaţiuni politice, nu o fac pentru incriminarea lor, ci pentru a demonstra că pe organizatori nu i–a interesat pedepsirea unor vinovaţi de atrocităţi, ci incriminarea în demascări numai a legionarilor.

Din cei mulţi, foarte mulţi, voi aminti câteva nume: Bogdănescu, Enăchescu, Furs, Steier, Dan Deaca, Titus Leonida, Burculeţ Viorel, Rusu Gh., Griga Ion, Andreev Andrei, Doncea D., Stănescu Cezar, Gherman Coriolan,  Zaharia Nicolae, Matei Alex., Reck Ştefan, etc. Privitor la Reck Ştefan, fost membru P.C.R. din ilegalitate, coautor al uciderii socialistului Flueraş la Gherla, voi prezenta un episod la care am fost martor, elementele lui doveditoare putându–se eventual găsi în arhivele Securităţii.

În 1950 mă aflam la închisoarea Jilava în Camera 6 Reduit, împreună cu alţi 200 de deţinuţi (la un moment dat 245). Printre noi se aflau enorm de multe personalităţi marcante ale vieţii culturale şi politice. Voi aminti numai numele a două persoane: Mircea Vulcănescu şi Ion Nedelescu. 

În una din seri, prin luna iunie, este scos din cameră Mircea Vulcănescu, care se reîntoarce după circa 3 zile bătut cumplit cu un sac de nisip, cum ne–a mărturisit. Bătaia a avut loc la o baracă aflată în curtea interioară a camerelor care formau Secţiile 1 şi 2.

A fost ţinut apoi şi în celula de pedeapsă cu apă pe jos din Turela Reduit. Aici a contractat o răceală puternică, apoi un TBC care i–a fost fatal la Aiud, unde a intrat în cele veşnice. După câteva zile este luat Ion Nedelescu, avocat, fost consilier juridic al ziarului Universul (director Stelian Popescu).

El se întoarce după două zile, fără un dinte. Ne povesteşte  cum a fost bătut în acelaşi mod, tot la baracă. Acolo nu a putut zări, pe sub gluga pe care o avea pe cap, decât pe miliţianul Ivănică. La circa o săptămână sunt luat şi eu, dus la aceeaşi baracă, dezbrăcat şi ţinut până dimineaţă cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, fără însă a mi se face altceva, şi fără a fi întrebat nimic.

Din când în când auzeam în jurul meu zăngănit de lanţuri, dar atât.

În 1952, după ce am trecut prin demascări, la Gherla sunt scos la lucru în fabrică. Într–una din zile sunt întrebat de Reck Ştefan, dacă îl cunosc.

I–am răspuns că nu. El a replicat că mă cunoaşte spunându–mi: Ştii de unde?, precizând în continuare că de la baraca din Jilava unde conducea anchetele în calitate de deţinut.

Concluzia mea de mai târziu a fost firească. Anchetarea deţinuţilor tot cu deţinuţi şi prin violenţă este cert că se aplica de către Securitate încă din 1950 sau poate chiar din 1949.

CITITI ARTICOLUL INTEGRAL LA : axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-31/experimentul-pitesti

Autor: Traian Popescu