GEOPOLITICA și reunificarea României cu Republica Moldova

Este nevoie de o reunificare a României cu Republica Moldova?

Un astfel de scenariu, combinat cu pierderea Ucrainei, ar muta lupta pentru securitatea Rusiei în locul în care aceasta se teme cel mai mult să o poarte: pe propriul teritoriu.

Reunificarea României cu Republica Moldova a fost, încă de la prăbușirea URSS-ului, un subiect destul de delicat. Pe de o parte, există argumente pro-unioniste de natură istorică, națională și geostrategică.

Iar pe de altă parte, există argumente anti-unioniste conform cărora Republica Moldova ar trebui să rămână stat independent datorită decalajului economic dintre ea și România, dar și datorită faptului că în felul acesta ar servi mai bine intereselor de securitate ale României, menajând « dreptul » autoproclamat al Rusiei la o zonă de siguranță.

Pe fond, există puncte valide de ambele părți. Această diferență de opinie reflectă, însă, o contradicție cu care România se confruntă în ceea ce privește Republica Moldova, dată de temerile ce țin de securitatea României și cele ce țin de latura economică, constată http://geopolitics.ro.

Dar la un moment dat, trebuie să aibă loc o alegere: ori sunt acceptate dezavantaje de natură economică de dragul securității, ori sunt acceptate slăbiciuni ce țin de securitate de dragul economiei.

Problema cu a doua opțiune este aceea că vulnerabilitățile de securitate pot afecta grav dezvoltarea economiei (cum s-a mai întâmplat).

Dar scopul acestui articol nu este să analizeze implicațiile de natură economică, care sunt,    într-adevăr, în măsură să pună sub semnul întrebării oportunitatea unei reunificări cu Republica Moldova în viitorul apropiat, ci acela de a analiza potențialele consecințe pe care  o reunificare le-ar avea asupra securității României.

Or, pentru a înțelege în totalitate aceste consecințe, trebui să privim și lucrurile din perspectiva taberei care se opune apropierii României de Rep. Moldova, mai exact a Federației Ruse.

Importanța Republicii Moldova pentru securitatea Federației Ruse

Încă din Evul Mediu, rușii au înțeles care este principala lor slăbiciune de natură strategică. Anume faptul că geografia Rusiei este dominată de teren plat – preponderent de stepă și de câmpie -, existând foarte puține obstacole naturale în fața posibililor invadatori.

Din varii motive, de abia începând cu domnia lui Ivan cel Groaznic – adică secolul al 16-lea -, s-a putut derula un plan de combatere a acestei probleme.

Practic, atunci a început planul de expansiune teritorială a Rusiei care, cu mici întreruperi, a continuat în secolele următoare, culminând cu extinderea granițelor statului rus/sovietic de la Pacific până la Berlin.

Expansiunea teritorială era dublată și de impunerea unui control asupra economiei și de o dominație culturală/ideologică, care avea rolul de a asigura, parțial sau total, subjugarea țării ocupate.

Așa se explică prezența economică puternică rusă din țări precum Armenia și Belarus, războiul informațional și propagandistic din țări precum Ucraina, sau culturală din practic toate țările din jurul Rusiei – cu mici excepții, cum ar fi Finlanda.

Aplicând consecvent această strategie, Federația Rusă și-a format, în timp, un cordon de state, în general slabe, care să servească drept zonă tampon.

Ca exemple de astfel de state pot fi date Kazakhstan – în general statele central-asiatice- , Belarus, Armenia, Ucraina – cel mai important stat tampon – sau Republica Moldova.

Dar lista ar putea lejer să fie mai cuprinzătoare. Rusia folosește și o mare parte a propriului său teritoriu ca zonă tampon (cum este, de exemplu, mai toată Siberia), însă acesta este deja subiectul unei alte discuții.

Dat fiind contextul creat de utilizarea strategiei spațiului de Federația Rusă timp de atâtea sute de ani, importanța Republicii Moldova este foarte mare întrucât reprezintă o poartă de intrare pentru acțiunile tip război hibrid ale Rusiei în România și în general pe linia de graniță care separă NATO/UE de Rusia.

Rep. Moldova este, practic, un cap de pod. Miza ei este cu atât mai mare cu cât Ucraina face eforuri să iasă din orbita Rusiei. De aceea, Rusia a trecut la destabilizarea întregii zone, inclusiv a situației interne din țări care aparțin NATO/UE.

Importanța Republicii Moldova pentru securitatea României

Pentru România, importanța Republicii Moldova reiese oarecum din ce am scris mai sus. Dacă ar fi să folosim strategia spațiului împotriva creatorului ei, dintr-o dată, Rep. Moldova devine o punte pentru acțiunile României și ale NATO. Devine, în același timp, o zonă tampon și pentru România.

E drept, aceste argumente pot fi utilizate atât pentru a susține unificarea României cu Rep. Moldova, cât și pentru o respinge.

Bun, și până la urmă este nevoie de o reunificare a României cu Republica Moldova?

Dacă privim lucrurile strict din punctul de vedere al securității, atunci în mod cert da. Mai exact când ar trebui să și aibă loc acest lucru este discutabil.

Dacă ar avea loc mâine de exemplu, reunificarea ar veni cu o serie de dezavanaje și avantaje.

Unul dintre dezavantaje ar fi faptul că, peste noapte, ne-am trezi cu un număr semnificativ de oameni politici pro-ruși.

Ori aceștia în sine reprezintă un risc inacceptabil la adresa securității naționale datorită faptului că vor face tot ce este posibil să reprezinte interesele statului care-i sponsorizează, împotriva intereselor statului de care aparțin.

Dar genul acesta de riscuri ar putea fi umbrit de un avantaj geopolitic imens, unul care ar da o lovitură foarte mare securității Federației Ruse.

O reunificarea a României cu Rep. Moldova ar împinge granițele NATO-UE și mai mult către est, eliminând definitiv și ultimul cap de pod al Rusiei din această regiune. Mai mult decât atât, s-ar pune capăt, odată pentru totdeauna, problemei Transnistriei (stat autoproclamat și nerecunoscut de comunitatea internațională).

Un astfel de scenariu, combinat cu pierderea Ucrainei, ar muta lupta pentru securitatea Rusiei în locul în care aceasta se teme cel mai mult să o poarte: pe propriul teritoriu.

Este situația pe care Rusia a încercat cu disperare să o evite în ultimele câteva sute de ani și, din punctul de vedere al României, ar trebui să fie satisfăcătoare.

Dilema României

Problema majoră a României este că, datorită resurselor materiale și mai ales umane foarte limitate, ea nu poate combate eficient influența rusă în Republica Moldova. Nu fără suport extern cel puțin.

Este adevărat că România poate exercita o oarecare influență pe filieră culturală și pot fi susținute exerciții militare comune NATO-Rep. Moldova. Dar acestea sunt mijloace care se încadrează în categoria “soft-power“.

Chiar și liberalizarea regimul de vize pentru cetățenii Republicii Moldova este tot o măsură ce se încadrează la “soft power“.

Or, aceste mijloace nu pot avea același impact precum măsurile din categoria “hard-power“, precum scăderea dependenței energetice a Rep. Moldova de Rusia.

Pentru măsurile din această categorie este nevoie de mai multe resurse.Și aici ajungem la o problemă destul de delicată.

Este dispusă R. Moldova să acorde acest ajutor?

Uitându-ne la instabilitatea politică din ultimii nouă-zece ani și la modul în care puterea este divizată în momentul de față, am putea spune că încă se hotărăște. Este un proces de tranziție destul de normal, ținând cont că până în urmă cu zece ani Rep. Moldova era condusă de Partidul Comunist. Acum rămâne de văzut și cât va dura acest proces de tranziție.

Oricum, situația internă din Rep. Moldova oglindește perfect situația geografică în care se găsește, adică între EU/NATO și Federația Rusă.

Din acest punct de vedere, se aseamănă Ucrainei și la fel ca aceasta, va trebui să ia o hotărâre: Est sau Vest.

Cale de mijloc nu există decât cu prețul dispariției.

CUM A RATAT ÎN 1991 ROMÂNIA O ŞANSĂ URIAŞĂ PENTRU REUNIFICAREA ŢĂRII

AȘA AM PIERDUT (DIN NOU) BASARABIA!

Soarele nu mai răsare de mult la Bucureşti pentru Basarabia!
Ca și atunci, o adunare gloduroasă decide asupra destinelor României și românii încă nu înțeleg de ce norocul i-a ocolit mereu!

Și atunci, și acum, s-a votat și se votează câinește împotriva României! Și românii ce fac? Ce fac, Doamne?
În august-septembrie ale anului 1991, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa (27 august) şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă!

Dar Puterea de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! (După Leonida Lari, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova a fost redactată în laboratoarele Ministerului Afacerilor Externe Român.), scrie https://basarabialiterara.com.md/?

Momentul nu se va mai repeta în deceniul care s-a scurs de atunci. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii că nu poate fi acceptată recunoaşterea independenţei unui al doilea stat românesc decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare.
(„Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” – Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
”România trebuia prima să pună problema reîntoarcerii teritoriului său. Un singur semnal de la Bucureşti ar fi fost suficient. Dar în România, abia ieşită de sub regimul comunist, veniseră la putere aceiaşi comunişti.

De-ar fi existat dorinţă, la 5 aprilie 1991, când Lituania era liberă şi URSS se prăbuşea, Iliescu n-ar fi semnat tratatul româno-sovietic cu Gorbaciov. Lucinschi, fiind a patra persoană din conducerea de la Moscova, m-a invitat şi pe mine să asist la acel eveniment, prin omul său de aici, Ion Ţurcanu.

Dar eu i-am spus să nu mai vină la mine cu aşa vorbe. La ce mai puteai să te aştepţi de la Iliescu?” (Traian Pleșca, diplomat român)
„La începutul anilor ’90, în fruntea unei delegații puțin numeroase, am plecat la București. La Iliescu.
Trei zile am așteptat la hotel. Nu avea timp să ne primească… Aveam impresia că știa motivul sosirii noastre la București. În a patra zi ne-am întîlnit. I-am spus, tranșant, că în parlamentul de la Chișinău există posibilitatea reală a votării Reunirii cu Patria-Mamă. Aveam lista deputaților care și-au dat acordul verbal pentru acest act istoric. I-am arătat-o lui Iliescu. I-am spus că România trebuie doar să fie pregătită pentru acest Act și să reacționeze imediat ca atare. Nu a fost prea entuziasmat de veste.

S-a uitat la listă și a scanat-o cu privirea. S-a ridicat repede și a zis că trebuie să se consulte cu cineva. În a cincea zi urma să ne dea un răspuns. Răspunsul Patriei-Mamă, mai bine zis. În ziua următoare, sună paradoxal, dar n-a găsit timp pentru noi. În a saptea zi m-a chemat numai pe mine la el și mi-a spus-o ca din mitralieră: ” Nu se poate! Am vorbit cu Moscova. Mi s-a spus: Niet!” (Alexandru Moșanu)
Moșanu a plecat la Chișinău și tot drumul a plâns. Și neavând altă șansă, a votat cu toți deputații pro-reunire Independența Republicii Moldova față de mama ei ocupant – Rusia!
„În iunie 1991, când avea să se proclame Republica Moldova ca stat independent, cărţile începuseră să se facă în defavoarea noastră.

Cu o noapte înainte de adunarea de la Chişinău, o delegaţie condusă de Mircea Snegur s-a deplasat la Bucureşti. A fost primită de Ion Iliescu. Ce s-a discutat se poate intui. România a fost, după Gruzia, cea dintâi care a recunoscut noul stat. Parlamentul a ratificat decizia guvernului. Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus de atunci din toate combinaţiile politice.

Solicitând o întrevedere şi cu Petre Roman, delegaţia a fost refuzată pe motiv că, în acel moment, întâietatea o deţinea o delegaţie italiană… La lista păcatelor lui mai trebuie adăugată şi lipsa de sensibilitate faţă de destinul Basarabiei. O genă kominternistă trebuie să fi determinat o asemenea orbire. Absolut de neacceptat!” (Acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
„Imediat după ce s-a declarat independența Moldovei, eram la minister, mă ocupam de Germania, și un diplomat german mi-a spus: “Sunteți nebuni? Cum puteți recunoaște independența Republicii Moldova? Moldova e a voastră, nu trebuie să o recunoașteți ca alt stat! Păi cum am facut noi cu RDG-ul? Am recunoscut vreodată RDG-ul ca stat străin? Niciodată!” (Traian Pleșca, diplomat român).

“SUA RECUNOSC DREPTUL REUNIFICĂRII MOLDOVEI CU ROMÂNIA!

În 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova. Citeşte documentul ascuns opiniei publice de politicienii din România şi Moldova!

„CONGRESUL 102 SESIUNEA 1 Rezoluţia Senatului nr.148

Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord. ÎN SENATUL STATELOR UNITE 28 IUNIE (ZI LEGISLATIVĂ, 11 IUNIE), 1991 Dl. PRESSLER (pentru el însuşi şi Dl. HELMS) a depus următoarea hotărâre, care a fost trimisă Comitetului pentru Relaţii Internaţionale

HOTĂRÂRE Pentru exprimarea convingerii Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord.

Întrucât principatul românesc al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea; Întrucât Moldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă şi anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului Ruso-Turc de la Bucureşti;

Întrucât la 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat dreptul la autodeterminare al popoarelor din Imperiul Rus şi înfiinţarea unor state separate;

Întrucât la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării, adunarea constituantă moldovenească aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca stat independent; Întrucât la 9 aprilie 1918 Adunarea Constituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul României; Întrucât Statele Unite, Franţa, Italia, Marea Britanie, Japonia şi restul statelor aliate au aprobat şi au recunoscut în mod explicit reunirea Moldovei cu România în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920;

Întrucât forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 şi au ocupat estul Moldovei şi Bucovina de Nord şi Herţa, încălcând Carta Ligii Naţiunilor, Tratatul de la Paris din 1920, Tratatul General pentru Renunţarea la Război din 1928, Pactul Româno-Sovietic de Ajutor Reciproc din 1936, Convenţia pentru Definirea Agresiunii din 1933 şi principii general recunoscute ale dreptului internaţional;

Întrucât asupra anexării Moldovei, a Bucovinei de Nord şi a Herţei s-a hotărât în mod prospectiv în anumite protocoale secrete dintr-un tratat de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice şi Imperiul German la 23 august 1939;

Întrucât între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi Bucovina au fost deportaţi de Uniunea Sovietică în Asia Centrală şi Siberia; Întrucât Guvernul Statelor Unite şi-a exprimat în mod repetat refuzul de a recunoaşte ocuparea de teritorii în urma termenilor aşa-zisului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea Estoniei, a Letoniei şi a Lituaniei în 1940;

Întrucât Guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice şi Statelor Unite sunt părţi ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarele şi-au declarat „dorinţa de a nu fi martore la schimbări teritoriale care nu concordă cu voinţa exprimată în mod liber a popoarelor interesate” şi şi-au afirmat dorinţa „de a fi martore la restaurarea drepturilor suverane şi a autoguvernării către cei care au fost vitregiţi cu forţa de ele” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

Întrucât la 31 august 1989 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii şi a repus în drepturi alfabetul latin, interzis de Guvernul Sovietic în timpul ocupaţiei, ca alfabet al românei scrise;

Întrucât în martie 1990 poporul român al Moldovei a putut vota, în alegeri libere şi corecte, deputaţi pentru Consiliul Suprem al Moldovei;

Întrucât la 27 aprilie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a reinstaurat steagul românesc ca steag oficial al republicii;

Întrucât la 23 iunie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;

Întrucât la 16 decembrie 1990 peste opt sute de mii de români s-au strâns la A Doua Mare Adunare Naţională în capitala Moldovei, Chişinău, să declare independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate;

Întrucât poporul Moldovei a refuzat să ia parte la referendumul sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale sovietice de ameninţare şi intimidare a poporului moldovean spre a accepta un nou tratat unional;

Întrucât statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul egalităţii între popoare şi dreptul acestora la autodeterminare; şi

Întrucât, în temeiul articolului 8 din Actul Final de la Helsinki, „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-şi hotărască, când şi dacă doresc, statutul politic intern şi extern, fără ingerinţe exterioare şi să îşi urmărească după propria voie dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală”: Aşadar, să fie decis, în momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie

1) Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o declaraţie cu acest scop; şi

2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.

” Rezoluţia Senatului american are o importanţă crucială pentru recunoaşterea internaţională a dreptului României şi Moldovei de a se reuni. Aceasta este atitudinea oficială a SUA, exprimată în Congresul american. Chiar dacă au trecut 25 de ani de la adoptarea rezoluţiei Senatului, ea nu a fost abrogată de alt act emis de aceeaşi autoritate. Documentul dovedeşte că în 1991 exista pe plan internaţional un orizont de aşteptare şi recunoaştere a Reunirii Moldovei cu România. Rezoluţia Senatului american atestă poziţia SUA, favorabilă Reunirii.

Să nu uităm că SUA a fost şi este vioara întâi în politica internaţională. În funcţie de poziţia ei se iau deciziile de politică externă în multe cancelarii europene. Înainte ca Uniunea Sovietică să se dezmembreze oficial, Senatul SUA se aştepta ca Moldova, eliberată de jugul sovietic, să se reunească cu România. Acest orizont de aşteptare reflecta cursul firesc, natural, normal pe care ar fi trebuit să meargă politicienii din România şi Moldova.

Nu doar SUA se aştepta în 1991 la Reunirea Moldovei cu România, ci şi statele europene. Cu ocazia negocierilor de aderare a României la Consiliul Europei, secretarul general al acestui organism european, Catherine Lalumière, întreba informal dacă România ar trebui primită înainte sau după unirea României cu Moldova (informaţie primită de la un fost ministru de externe al României).

România a fost acceptată în Consiliul Europei în octombrie 1993. Sigur arhivele Ministerului de Externe conţin documente care atestă poziţia statelor europene faţă de Reunirea Moldovei cu România în anii 1990. Personalul ambasadelor României trimit regulat informări despre poziţia demnitarilor statului respectiv, oficială sau informală, despre articole de presă etc. relative la România şi printre ele trebuie să fie informaţii şi despre problema Reunirii Moldovei cu România, mai ales în contextul destrămării Uniunii Sovietice.

Probabil peste mulţi ani aceste documente vor fi accesibile publicului şi vom cunoaşte mai multe despre momentul ratat de politicieni pentru înfăptuirea Reunirii. În general se spune că primul preşedinte al Republicii Modova, Mircea Snegur, s-a opus Reunirii Moldovei cu România. Această caracterizare a atitudinii lui Mircea Snegur este valabilă pentru ultima parte a mandatului său prezidenţial.

Pentru că preşedintele Mircea Snegur s-a pronunţat în 1991 în favoarea Reunirii Modovei cu România. Într-un interviu apărut în ziarul „Le Figaro”, la 27 august 1991, el afirma: „Independenţa este, desigur, o perioada temporară. Mai întâi vor exista două state româneşti, dar lucrul acesta nu va dura mult. Repet încă o dată faptul că independenţa Moldovei Sovietice constituie o etapă, nu un scop”.

Fostul ambasador al României la Chişinău, Aurel Preda, afirmă că Mircea Snegur a trimis de două ori delegaţi la Bucureşti pentru a negocia cu Ion Iliescu Reunirea Modovei cu România, cerând o funcţie de vicepreşedinte al României pentru Snegur, însă partea română a refuzat.

Aurel Preda a participat la redactarea declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 August 1991 şi a fost primul ambasador al României la Chişinău, ceea ce conferă credibilitate afirmaţiilor sale. Un lucru este cert, România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării. În Moldova exista atunci un curent favorabil Reunirii, la fel ca în România. Liderii politici moldoveni au propus Reunirea, desigur în schimbul unor avantaje politice, cerinţe fireşti în negocierile politice. Statele Unite ale Americii au recunoscut oficial dreptul la Reunificare al României cu Moldova, iar în cancelariile europene Reunirea era aşteptată.

Deşi au existat premise favorabile Reunirii pe plan internaţional, ea nu a avut loc. De ce? Cel puţin un răspuns este cert: Ion Iliescu, preşedintele României în 1991, avea relaţii prea strânse cu Moscova şi a trădat interesul naţional al României. Sigur Ion Iliescu cunoştea Rezoluţia Senatului SUA din 28 Iunie 1991.

De ce nu a exploatat-o în interesul naţional? Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu ca trădătorul care a ratat Reunirea Moldovei cu România în 1991. Ion Iliescu nu a reprezentat interesele poporului român în 1991! Rezoluţia nr. 148 a Senatului SUA este un document de o importanţă politică excepţională şi trebuie să stea la baza oricăror negocieri viitoare pentru realizarea Reunirii Moldovei cu România.

Recunoaşterea dreptului la Reunire de către cea mai mare putere mondială trebuie exploatată de toţi cei care militează şi acţionează pentru realizarea acestui deziderat naţional, singurul PROIECT de ţară fezabil pentru români: Reunirea Moldovei cu România.”
(Marius Diaconescu – Adevărul, 14 octombrie 2016)
https://adevarul.ro/…/document-ineditsenatul…/index.html
Toate se îngână dramatic în cazierul politicianului și istoricului român:

Nu a existat o revoluție; Am cedat Basarabia pentru că “Nu putem uni două sărăcii!”; Am abandonat Bucovina ca să nu pierdem Ardealul – pentru prima dată în istoria României!
În numărul din 27 aprilie 1994 al României Libere, Simona Popescu va scrie:

“Puterea de la Chişinău nu uită să speculeze mereu greşala pe care Parlamentul României a făcut-o când a recunoscut independenţa statului Moldova. La vremea aceea, singurul parlamentar (Claudiu Iordache) care a atras atenţia că gestul respectiv înseamnă pierderea Basarabiei a fost privit cu adâncă uimire!”
„Leonida Lari recidivează în Camera Deputaţilor, numind semnarea Tratatului cu Moldova din 1991 o eroare, evocând, totodată, votul meu împotrivă în faţa unui Parlament cu privirile întoarse în coşmarul trecutului. Dar ostilitatea Camerei reuşeşte constant să restrângă acţiunile legislative ale curajoasei basarabence – după Ţuţea, “muierea valahă”. („Astăzi este o zi/ Când iarăşi generoşii/ Deschid porţile raiului…”).

Vom lucra împreună Moţiunea Basarabia şi Bucovina, care, între altele, conţinea propunerea casării Tratatului din ’91 şi a repunerii în posesia basarabenilor cu cetăţenie română a Casei Basarabiei, proiect de lege ce va fi lejer respins! Basarabia continuă să fie percepută de către politicianistul de la Bucureşti ca un măr otrăvit din care Adam-ul dâmboviţean n-are voie să muşte.

Leonida Lari îmi telefonează, deznădăjduită: “Ani la rând am visat să revin în Patria Mumă!” Leonida Lari a visat la o Românie care nu exista.

Abandonarea Basarabiei a devenit un reflex condiţionat istoric al unei naţiuni care s-a obişnuit să trăiască mizer cu trei sferturi de inimă.

După ce s-a pus în fruntea coloanelor de femei care au sfidat tancurile puterii sovietice în 1989, la Chişinău, Leonida Lari este astăzi o anonimă la Bucureşti.

Soarele nu mai răsare demult la Bucureşti pentru Basarabia!” (Claudiu Iordache)

La 23 iunie 1990, în Basarabia cotropită de ruși a fost făcut primul pas spre independența față de Uniunea Sovietică și spre ceea ce se spera că va fi după modelul anului 1918, Unirea cu Țara-Mamă

În urmă cu 31 de ani, pe 23 iunie, deputații de la Chișinău votau Declarația de Suveranitate a Moldovei, făcând astfel primul pas spre independența față de Uniunea Sovietică și spre ceea ce se spera că va fi Unirea cu Țara-Mamă, după modelul anului 1918.

Sovietul Suprem (Parlamentul de la Chișinău) al RSS Moldova, aflat în componența URSS, a adoptat Declarația Suveranității Republicii Moldova. Documentul prevedea că „Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat suveran”, servind drept model pentru elaborarea Declarației de Independență (1991) și a Constituției a Republicii Moldova (1994).

Adoptarea Declarației de Suveranitate a fost prima victorie importantă a forțelor democratice în lupta de renaștere și eliberare națională. Astfel, Declarația de Suveranitate stipulează în mod clar că suveranitatea R.S.S. Moldova este unica și necesara condiție a existenței statalității Moldovei.

Declarația de Suveranitate a fost votată în unanimitate, cu o singură abținere.

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, apelând la adevărul că toţi oamenii sunt egali şi au dreptul la viaţă, libertate şi bunăstare, înţelegînd responsabilitatea istorică pentru soarta Moldovei, care are istorie proprie, cultură şi tradiţii milenare, respectînd dreptul la suveranitatea tuturoar popoarelor, în scopul instaurării legii, protecţiei legale şi stabilităţii sociale, exprimînd dorinţa poporului, a declarat solemn: suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Adoptarea Declaraţiei de Suveranitate a fost prima victorie importantă a forţelor democratice în lupta de renaştere şi eliberare naţională.

  Declaraţiei de Suveranitate stipula în mod clar că suveranitatea R.S.S. Moldova este unica şi necesara condiţie a existenţei statalităţii acestui teritoriu.

Se afirmă supremaţia legilor R.S.S. Moldova asupra celor unionale, se instituie cetăţenia republicii şi se prevede dreptul suveran de a menţine relaţii diplomatice cu toate ţările lumii.

De asemenea, documentul stipula caracterul unitar şi indivizibil al statului.

Harta şi stema RSS Moldoveneşti, actuala Republica Moldova.

Se stabilea că R.S.S. Moldova respectă statutul ONU şi era exprimată adeziunea faţă de principiile acestei organizaţii, se declară o zonă demilitarizată, activ promovează consolidarea păcii şi securităţii, este implicată direct în procesul de cooperare şi securitate precum şi în structurile europene.

Este de remarcat de asemenea că „pămîntul, subsolul, apele, pădurile şi alte resurse naturale aflate pe teritoriul R.S.S. Moldova, precum şi întregul potenţial economic, financiar, tehnico-ştiinţific, valorile patrimoniului naţional” fiind declarate „proprietatea exclusivă necondiţionată a R.S.S. Moldova”.

În sfîrşit se stipula că „prezenta Declaraţie serveşte drept bază pentru elaborarea noii Constituţii a R.S.S. Moldova, perfecţionarea legislaţiei republicane şi ca poziţie a RSS Moldova pentru pregătirea şi încheierea Tratatului unional în cadrul comunităţii statelor suverane”.

Surse:

Radiochisinau.md.

http://www.Timpul md.

https://transilvanialachisinau.wordpress.com/2013/08/25/republica-moldova-stat-independent-si-suveran/

http://www.istoria.md/articol/882/23_iunie,_istoricul_zilei#1990