CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CUM A RATAT ÎN 1991 ROMÂNIA O ŞANSĂ URIAŞĂ PENTRU REUNIFICAREA ŢĂRII

Harta RSSM (verde), actuala Republica Moldova

AȘA AM PIERDUT (DIN NOU) BASARABIA!

Soarele nu mai răsare de mult la Bucureşti pentru Basarabia!
Ca și atunci, o adunare gloduroasă decide asupra destinelor României și românii încă nu înțeleg de ce norocul i-a ocolit mereu!

Și atunci, și acum, s-a votat și se votează câinește împotriva României! Și românii ce fac? Ce fac, Doamne?
În august-septembrie ale anului 1991, odată cu declanşarea Puciului de la Moscova, Basarabia îşi recapătă independenţa (27 august) şi conducerea sa solicită guvernului de la Bucureşti opinia privind oportunitatea unei declaraţii de unificare cu Patria Mamă!

Dar Puterea de la Bucureşti îi sfătuieşte pe fraţii basarabeni să amâne reunificarea! (După Leonida Lari, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova a fost redactată în laboratoarele Ministerului Afacerilor Externe Român.), scrie https://basarabialiterara.com.md/?

Momentul nu se va mai repeta în deceniul care s-a scurs de atunci. Dimpotrivă, Parlamentul României se grăbeşte să recunoască existenţa statului Moldova. Claudiu Iordache va avea intervenţii succesive în şedinţele Camerelor reunite, încercând să-şi convingă colegii că nu poate fi acceptată recunoaşterea independenţei unui al doilea stat românesc decât ca o etapă a soluţiei reîntregirii. Va fi singurul care va vota împotriva recunoaşterii statului Moldova, caz unic în analele parlamentare.
(„Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus, de-atunci şi până acum, din toate combinaţiile politice.” – Academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
”România trebuia prima să pună problema reîntoarcerii teritoriului său. Un singur semnal de la Bucureşti ar fi fost suficient. Dar în România, abia ieşită de sub regimul comunist, veniseră la putere aceiaşi comunişti.

De-ar fi existat dorinţă, la 5 aprilie 1991, când Lituania era liberă şi URSS se prăbuşea, Iliescu n-ar fi semnat tratatul româno-sovietic cu Gorbaciov. Lucinschi, fiind a patra persoană din conducerea de la Moscova, m-a invitat şi pe mine să asist la acel eveniment, prin omul său de aici, Ion Ţurcanu.

Dar eu i-am spus să nu mai vină la mine cu aşa vorbe. La ce mai puteai să te aştepţi de la Iliescu?” (Traian Pleșca, diplomat român)
„La începutul anilor ’90, în fruntea unei delegații puțin numeroase, am plecat la București. La Iliescu.
Trei zile am așteptat la hotel. Nu avea timp să ne primească… Aveam impresia că știa motivul sosirii noastre la București. În a patra zi ne-am întîlnit. I-am spus, tranșant, că în parlamentul de la Chișinău există posibilitatea reală a votării Reunirii cu Patria-Mamă. Aveam lista deputaților care și-au dat acordul verbal pentru acest act istoric. I-am arătat-o lui Iliescu. I-am spus că România trebuie doar să fie pregătită pentru acest Act și să reacționeze imediat ca atare. Nu a fost prea entuziasmat de veste.

S-a uitat la listă și a scanat-o cu privirea. S-a ridicat repede și a zis că trebuie să se consulte cu cineva. În a cincea zi urma să ne dea un răspuns. Răspunsul Patriei-Mamă, mai bine zis. În ziua următoare, sună paradoxal, dar n-a găsit timp pentru noi. În a saptea zi m-a chemat numai pe mine la el și mi-a spus-o ca din mitralieră: ” Nu se poate! Am vorbit cu Moscova. Mi s-a spus: Niet!” (Alexandru Moșanu)
Moșanu a plecat la Chișinău și tot drumul a plâns. Și neavând altă șansă, a votat cu toți deputații pro-reunire Independența Republicii Moldova față de mama ei ocupant – Rusia!
„În iunie 1991, când avea să se proclame Republica Moldova ca stat independent, cărţile începuseră să se facă în defavoarea noastră.

Cu o noapte înainte de adunarea de la Chişinău, o delegaţie condusă de Mircea Snegur s-a deplasat la Bucureşti. A fost primită de Ion Iliescu. Ce s-a discutat se poate intui. România a fost, după Gruzia, cea dintâi care a recunoscut noul stat. Parlamentul a ratificat decizia guvernului. Singurul deputat care s-a opus a fost Claudiu Iordache, exclus de atunci din toate combinaţiile politice.

Solicitând o întrevedere şi cu Petre Roman, delegaţia a fost refuzată pe motiv că, în acel moment, întâietatea o deţinea o delegaţie italiană… La lista păcatelor lui mai trebuie adăugată şi lipsa de sensibilitate faţă de destinul Basarabiei. O genă kominternistă trebuie să fi determinat o asemenea orbire. Absolut de neacceptat!” (Acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor de la Chişinău)
Imediat după ce s-a declarat independența Moldovei, eram la minister, mă ocupam de Germania, și un diplomat german mi-a spus: “Sunteți nebuni? Cum puteți recunoaște independența Republicii Moldova? Moldova e a voastră, nu trebuie să o recunoașteți ca alt stat! Păi cum am facut noi cu RDG-ul? Am recunoscut vreodată RDG-ul ca stat străin? Niciodată!” (Traian Pleșca, diplomat român).


SUA RECUNOSC DREPTUL REUNIFICĂRII MOLDOVEI CU ROMÂNIA!

În 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova. Citeşte documentul ascuns opiniei publice de politicienii din România şi Moldova!

„CONGRESUL 102 SESIUNEA 1 Rezoluţia Senatului nr.148

Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord. ÎN SENATUL STATELOR UNITE 28 IUNIE (ZI LEGISLATIVĂ, 11 IUNIE), 1991 Dl. PRESSLER (pentru el însuşi şi Dl. HELMS) a depus următoarea hotărâre, care a fost trimisă Comitetului pentru Relaţii Internaţionale

HOTĂRÂRE Pentru exprimarea convingerii Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord.

Întrucât principatul românesc al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea; Întrucât Moldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă şi anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului Ruso-Turc de la Bucureşti;

Întrucât la 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat dreptul la autodeterminare al popoarelor din Imperiul Rus şi înfiinţarea unor state separate;

Întrucât la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării, adunarea constituantă moldovenească aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca stat independent; Întrucât la 9 aprilie 1918 Adunarea Constituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul României; Întrucât Statele Unite, Franţa, Italia, Marea Britanie, Japonia şi restul statelor aliate au aprobat şi au recunoscut în mod explicit reunirea Moldovei cu România în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920;

Întrucât forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 şi au ocupat estul Moldovei şi Bucovina de Nord şi Herţa, încălcând Carta Ligii Naţiunilor, Tratatul de la Paris din 1920, Tratatul General pentru Renunţarea la Război din 1928, Pactul Româno-Sovietic de Ajutor Reciproc din 1936, Convenţia pentru Definirea Agresiunii din 1933 şi principii general recunoscute ale dreptului internaţional;

Întrucât asupra anexării Moldovei, a Bucovinei de Nord şi a Herţei s-a hotărât în mod prospectiv în anumite protocoale secrete dintr-un tratat de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice şi Imperiul German la 23 august 1939;

Întrucât între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi Bucovina au fost deportaţi de Uniunea Sovietică în Asia Centrală şi Siberia; Întrucât Guvernul Statelor Unite şi-a exprimat în mod repetat refuzul de a recunoaşte ocuparea de teritorii în urma termenilor aşa-zisului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea Estoniei, a Letoniei şi a Lituaniei în 1940;

Întrucât Guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice şi Statelor Unite sunt părţi ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarele şi-au declarat „dorinţa de a nu fi martore la schimbări teritoriale care nu concordă cu voinţa exprimată în mod liber a popoarelor interesate” şi şi-au afirmat dorinţa „de a fi martore la restaurarea drepturilor suverane şi a autoguvernării către cei care au fost vitregiţi cu forţa de ele” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

Întrucât la 31 august 1989 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii şi a repus în drepturi alfabetul latin, interzis de Guvernul Sovietic în timpul ocupaţiei, ca alfabet al românei scrise;

Întrucât în martie 1990 poporul român al Moldovei a putut vota, în alegeri libere şi corecte, deputaţi pentru Consiliul Suprem al Moldovei;

Întrucât la 27 aprilie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a reinstaurat steagul românesc ca steag oficial al republicii;

Întrucât la 23 iunie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;

Întrucât la 16 decembrie 1990 peste opt sute de mii de români s-au strâns la A Doua Mare Adunare Naţională în capitala Moldovei, Chişinău, să declare independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate;

Întrucât poporul Moldovei a refuzat să ia parte la referendumul sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale sovietice de ameninţare şi intimidare a poporului moldovean spre a accepta un nou tratat unional;

Întrucât statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul egalităţii între popoare şi dreptul acestora la autodeterminare; şi

Întrucât, în temeiul articolului 8 din Actul Final de la Helsinki, „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-şi hotărască, când şi dacă doresc, statutul politic intern şi extern, fără ingerinţe exterioare şi să îşi urmărească după propria voie dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală”: Aşadar, să fie decis, în momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie

1) Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o declaraţie cu acest scop; şi

2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.

” Rezoluţia Senatului american are o importanţă crucială pentru recunoaşterea internaţională a dreptului României şi Moldovei de a se reuni. Aceasta este atitudinea oficială a SUA, exprimată în Congresul american. Chiar dacă au trecut 25 de ani de la adoptarea rezoluţiei Senatului, ea nu a fost abrogată de alt act emis de aceeaşi autoritate. Documentul dovedeşte că în 1991 exista pe plan internaţional un orizont de aşteptare şi recunoaştere a Reunirii Moldovei cu România. Rezoluţia Senatului american atestă poziţia SUA, favorabilă Reunirii.

Să nu uităm că SUA a fost şi este vioara întâi în politica internaţională. În funcţie de poziţia ei se iau deciziile de politică externă în multe cancelarii europene. Înainte ca Uniunea Sovietică să se dezmembreze oficial, Senatul SUA se aştepta ca Moldova, eliberată de jugul sovietic, să se reunească cu România. Acest orizont de aşteptare reflecta cursul firesc, natural, normal pe care ar fi trebuit să meargă politicienii din România şi Moldova.

Nu doar SUA se aştepta în 1991 la Reunirea Moldovei cu România, ci şi statele europene. Cu ocazia negocierilor de aderare a României la Consiliul Europei, secretarul general al acestui organism european, Catherine Lalumière, întreba informal dacă România ar trebui primită înainte sau după unirea României cu Moldova (informaţie primită de la un fost ministru de externe al României).

România a fost acceptată în Consiliul Europei în octombrie 1993. Sigur arhivele Ministerului de Externe conţin documente care atestă poziţia statelor europene faţă de Reunirea Moldovei cu România în anii 1990. Personalul ambasadelor României trimit regulat informări despre poziţia demnitarilor statului respectiv, oficială sau informală, despre articole de presă etc. relative la România şi printre ele trebuie să fie informaţii şi despre problema Reunirii Moldovei cu România, mai ales în contextul destrămării Uniunii Sovietice.

Probabil peste mulţi ani aceste documente vor fi accesibile publicului şi vom cunoaşte mai multe despre momentul ratat de politicieni pentru înfăptuirea Reunirii. În general se spune că primul preşedinte al Republicii Modova, Mircea Snegur, s-a opus Reunirii Moldovei cu România. Această caracterizare a atitudinii lui Mircea Snegur este valabilă pentru ultima parte a mandatului său prezidenţial.

Pentru că preşedintele Mircea Snegur s-a pronunţat în 1991 în favoarea Reunirii Modovei cu România. Într-un interviu apărut în ziarul „Le Figaro”, la 27 august 1991, el afirma: „Independenţa este, desigur, o perioada temporară. Mai întâi vor exista două state româneşti, dar lucrul acesta nu va dura mult. Repet încă o dată faptul că independenţa Moldovei Sovietice constituie o etapă, nu un scop”.

Fostul ambasador al României la Chişinău, Aurel Preda, afirmă că Mircea Snegur a trimis de două ori delegaţi la Bucureşti pentru a negocia cu Ion Iliescu Reunirea Modovei cu România, cerând o funcţie de vicepreşedinte al României pentru Snegur, însă partea română a refuzat.

Aurel Preda a participat la redactarea declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 August 1991 şi a fost primul ambasador al României la Chişinău, ceea ce conferă credibilitate afirmaţiilor sale. Un lucru este cert, România a ratat în 1991 o şansă uriaşă pentru Reunificarea ţării. În Moldova exista atunci un curent favorabil Reunirii, la fel ca în România. Liderii politici moldoveni au propus Reunirea, desigur în schimbul unor avantaje politice, cerinţe fireşti în negocierile politice. Statele Unite ale Americii au recunoscut oficial dreptul la Reunificare al României cu Moldova, iar în cancelariile europene Reunirea era aşteptată.

Deşi au existat premise favorabile Reunirii pe plan internaţional, ea nu a avut loc. De ce? Cel puţin un răspuns este cert: Ion Iliescu, preşedintele României în 1991, avea relaţii prea strânse cu Moscova şi a trădat interesul naţional al României. Sigur Ion Iliescu cunoştea Rezoluţia Senatului SUA din 28 Iunie 1991.

De ce nu a exploatat-o în interesul naţional? Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu ca trădătorul care a ratat Reunirea Moldovei cu România în 1991. Ion Iliescu nu a reprezentat interesele poporului român în 1991! Rezoluţia nr. 148 a Senatului SUA este un document de o importanţă politică excepţională şi trebuie să stea la baza oricăror negocieri viitoare pentru realizarea Reunirii Moldovei cu România.

Recunoaşterea dreptului la Reunire de către cea mai mare putere mondială trebuie exploatată de toţi cei care militează şi acţionează pentru realizarea acestui deziderat naţional, singurul PROIECT de ţară fezabil pentru români: Reunirea Moldovei cu România.”
(Marius Diaconescu – Adevărul, 14 octombrie 2016)
https://adevarul.ro/…/document-ineditsenatul…/index.html
Toate se îngână dramatic în cazierul politicianului și istoricului român:

Nu a existat o revoluție; Am cedat Basarabia pentru că “Nu putem uni două sărăcii!”; Am abandonat Bucovina ca să nu pierdem Ardealul – pentru prima dată în istoria României!
În numărul din 27 aprilie 1994 al României Libere, Simona Popescu va scrie:

“Puterea de la Chişinău nu uită să speculeze mereu greşala pe care Parlamentul României a făcut-o când a recunoscut independenţa statului Moldova. La vremea aceea, singurul parlamentar (Claudiu Iordache) care a atras atenţia că gestul respectiv înseamnă pierderea Basarabiei a fost privit cu adâncă uimire!”
„Leonida Lari recidivează în Camera Deputaţilor, numind semnarea Tratatului cu Moldova din 1991 o eroare, evocând, totodată, votul meu împotrivă în faţa unui Parlament cu privirile întoarse în coşmarul trecutului. Dar ostilitatea Camerei reuşeşte constant să restrângă acţiunile legislative ale curajoasei basarabence – după Ţuţea, “muierea valahă”. („Astăzi este o zi/ Când iarăşi generoşii/ Deschid porţile raiului…”).

Vom lucra împreună Moţiunea Basarabia şi Bucovina, care, între altele, conţinea propunerea casării Tratatului din ’91 şi a repunerii în posesia basarabenilor cu cetăţenie română a Casei Basarabiei, proiect de lege ce va fi lejer respins! Basarabia continuă să fie percepută de către politicianistul de la Bucureşti ca un măr otrăvit din care Adam-ul dâmboviţean n-are voie să muşte.

Leonida Lari îmi telefonează, deznădăjduită: “Ani la rând am visat să revin în Patria Mumă!” Leonida Lari a visat la o Românie care nu exista.

Abandonarea Basarabiei a devenit un reflex condiţionat istoric al unei naţiuni care s-a obişnuit să trăiască mizer cu trei sferturi de inimă.

După ce s-a pus în fruntea coloanelor de femei care au sfidat tancurile puterii sovietice în 1989, la Chişinău, Leonida Lari este astăzi o anonimă la Bucureşti.

Soarele nu mai răsare demult la Bucureşti pentru Basarabia!” (Claudiu Iordache)

29/08/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La 23 iunie 1990, în Basarabia cotropită de ruși a fost făcut primul pas spre independența față de Uniunea Sovietică și spre ceea ce se spera că va fi după modelul anului 1918, Unirea cu Țara-Mamă


În urmă cu 31 de ani, pe 23 iunie, deputații de la Chișinău votau Declarația de Suveranitate a Moldovei, făcând astfel primul pas spre independența față de Uniunea Sovietică și spre ceea ce se spera că va fi Unirea cu Țara-Mamă, după modelul anului 1918.

Sovietul Suprem (Parlamentul de la Chișinău) al RSS Moldova, aflat în componența URSS, a adoptat Declarația Suveranității Republicii Moldova. Documentul prevedea că „Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat suveran”, servind drept model pentru elaborarea Declarației de Independență (1991) și a Constituției a Republicii Moldova (1994).

Adoptarea Declarației de Suveranitate a fost prima victorie importantă a forțelor democratice în lupta de renaștere și eliberare națională. Astfel, Declarația de Suveranitate stipulează în mod clar că suveranitatea R.S.S. Moldova este unica și necesara condiție a existenței statalității Moldovei.

Declarația de Suveranitate a fost votată în unanimitate, cu o singură abținere.

Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, apelând la adevărul că toţi oamenii sunt egali şi au dreptul la viaţă, libertate şi bunăstare, înţelegînd responsabilitatea istorică pentru soarta Moldovei, care are istorie proprie, cultură şi tradiţii milenare, respectînd dreptul la suveranitatea tuturoar popoarelor, în scopul instaurării legii, protecţiei legale şi stabilităţii sociale, exprimînd dorinţa poporului, a declarat solemn: suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Adoptarea Declaraţiei de Suveranitate a fost prima victorie importantă a forţelor democratice în lupta de renaştere şi eliberare naţională.

  Declaraţiei de Suveranitate stipula în mod clar că suveranitatea R.S.S. Moldova este unica şi necesara condiţie a existenţei statalităţii acestui teritoriu.

Se afirmă supremaţia legilor R.S.S. Moldova asupra celor unionale, se instituie cetăţenia republicii şi se prevede dreptul suveran de a menţine relaţii diplomatice cu toate ţările lumii.

De asemenea, documentul stipula caracterul unitar şi indivizibil al statului.

Stema Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM)
Harta RSSM (verde), actuala Republica Moldova

Harta şi stema RSS Moldoveneşti, actuala Republica Moldova.

Se stabilea că R.S.S. Moldova respectă statutul ONU şi era exprimată adeziunea faţă de principiile acestei organizaţii, se declară o zonă demilitarizată, activ promovează consolidarea păcii şi securităţii, este implicată direct în procesul de cooperare şi securitate precum şi în structurile europene.

Este de remarcat de asemenea că „pămîntul, subsolul, apele, pădurile şi alte resurse naturale aflate pe teritoriul R.S.S. Moldova, precum şi întregul potenţial economic, financiar, tehnico-ştiinţific, valorile patrimoniului naţional” fiind declarate „proprietatea exclusivă necondiţionată a R.S.S. Moldova”.

În sfîrşit se stipula că „prezenta Declaraţie serveşte drept bază pentru elaborarea noii Constituţii a R.S.S. Moldova, perfecţionarea legislaţiei republicane şi ca poziţie a RSS Moldova pentru pregătirea şi încheierea Tratatului unional în cadrul comunităţii statelor suverane”.

Surse:

Radiochisinau.md.

http://www.Timpul md.

https://transilvanialachisinau.wordpress.com/2013/08/25/republica-moldova-stat-independent-si-suveran/

http://www.istoria.md/articol/882/23_iunie,_istoricul_zilei#1990

23/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rusia încearcă să domine militar Marea Neagră

 

 


 

Marea Neagra, Caucaz si Marea Capica, tinte strategice ale Federatiei Ruse

 

 

Marea Neagra, Caucaz si Marea Caspica, tinte strategice ale Federatiei Ruse

 

 

Pentru politica externa a Rusiei, 2010 va rămane, intre altele, un an al Marii Negre, Caucazului, Marii Caspice.

In acest vast areal de la confluenta Europei cu Asia, Moscova a  facut performanta in plan politic si militar, chiar daca nu  a inregistrat  reusite la fel de semnificative in zona energetica si in ce priveste neutralizarea actiunilor insurgentilor islamisti.

Pozitia Rusiei in Marea Neagra s-a consolidat. Sau, mai corect spus, Rusia si-a refăcut un statut geopolitic si militar solid, dupa degringolada ce a urmat dezmembrarii URSS, scrie https://karadeniz-press.ro/rusia-marcheaza-in-marea-neagra.

Coaste si porturi maritime odinioara sovietive au devenit ale tinerelor state independente Ucraina si Georgia, care au manifestat, o vreme, tendinte centrifuge tot mai pronuntate fata de Moscova.

 Liderii ucrainean Iuscenko si cel georgian, Saakasvili, au incercat sa valorifice aceasta vulnerabilitate evidenta a Moscovei, pentru a apropia statele lor de NATO si UE, dar, prin razboiul din Georgia si prin alegerile din Ucraina, Rusia a curmat energic acest curs, facand cunoscut Occidentului ca exista o “linie roșie” a intereselor ruse in aceasta vecinatate imediata peste care nu se poate trece.

Acum, Rusia poate conta in mod cert pe baza sa militara navala de la Sevastopol , poate conta si pe porturi din regiunile care s-au desprins de sub autoritatea Georgiei, poate conta si pe baza militara Gyumri din Armenia, adica din centrul Caucazului, printr-un acord cu o valabilitate tot cam de o jumatate de secol.

Portul Novorosiisk se va extinde, iar Flota rusa a Marii Negre se va moderniza pânăin 2020 si va dobandi o noua strategie, care va implica si prezenta ei permanenta in estul Mediteranei, in portul sirian Tartus.

 In Abhazia vor fi desfasurate rachete S-300, iar cu Azerbaidjanul se poarta discutii de acelasi tip.

Politiologul armean Gaidz Minasian, care sintetizeaza aceste evolutii, afirma ca “toata lumea, incepand cu tarile din Caucazul de Sud – Georgia, Armenia, Azerbaidjan – trebuie sa inteleaga ca aceasta regiune este sub aceasta influenta (a Rusiei – n.n.). 

Alte forte, mai ales Turcia si Statele Unite, trebuie sa inteleaga ca nu pot avea ambitii in aceasta regiune care depinde de interesele directe ale Rusiei”. Si analistul Vladimir Socor de la Jameston Institute conchide ca “Statele Unite si NATO par sa absoarba aceste reculuri strategice in tacere”.

Presedintele Medvedev a tinut, de altfel, sa declare clar, in capitala Armeniei: “Misiunea Rusiei, ca tara cea mai mare si mai puternica din regiune, este de a asigura aici pacea si ordinea”.

In zona extinsa a celor doua mari, Rusia si-a dezamplificat cooperarea in diverse domenii cu Turtcia (economica, energetic, nucleara, turistica etc.). In acelasi timp, in ciuda situatiei crispate in relatiile Iranului cu Occidentul, Rusia a reusit sa armonizeze exigentele internationale fata de aceasta tara cu relatii de colaborare semnificativa cu Teheranul, iar intrarea in functiune a centralei nucleare de la Bushehr, construita in comun, este exemplul cel mai elocvent.

In dinamica zona ponto-caucaziano-caspica, Rusia se afla asadar in plina ofensiva poltica, diplomatica si militara. Proiectele energetice, de tipul South Stream, nu pot tine pasul cu acest iures. 

Pe frontul energetic, competitia Rusia-Occident este si ea , in plina desfasurare.

 

 

 

 

Marea Neagr? ?i Rusia de Max Ciudin

 

 

 

 

Rusia se pregăteşte ”să ocupe” Marea Neagră
 




Prin militarizarea Crimeei şi echipamentele antiacces pregătite pentru Marea Neagră, Rusia va putea impune o zonă de interdicţie aeriană, obstrucţiona traficul maritim şi ţine NATO la distanţă.

În avanpremiera importantului summit NATO din 2014, Generalul Nicholas Houghton, şeful Statului Major Britanic, avea să observe, în cadrul unei conferinţe la Royal United Services Institute (RUSI):

„Se simte nevoia să recunoaştem că natura peisajului securităţii internaţionale s-a schimbat. Nu mai este adecvat să gândim în termenii unei lumi binare, de pace şi război, campanie sau contingenţă. Lumea se află acum într-o permanentă stare de competiţie”. Inclusiv zona Mării Negre, mai ales după ce Rusia a anexat Crimeea, redevine un spaţiu contestat, al competiţiei geopolitice.

De fapt, se înscrie în tiparul emergent al regiunilor A2/AD (anti-access/ area denial) din proximitatea puterilor cu agendă revizionistă, unde libertăţile internaţionale asociate bunurilor publice globale pot fi puse sub semnul întrebării şi chiar suspendate de voinţa celui mai puternic.


Evoluţiile recente din Marea Chinei de Sud (asupra căreia autorităţile chineze îşi revendică suveranitatea) şi Marea Chinei de Est (unde  Beijingul a forţat impunerea unei zone de apărare şi identificare aeriană) pot să ofere un precedent, chiar un avertisment. De ce s-ar întâmpla asta? Intenţia de ajustare a realităţilor de putere în aceste periferii globale este deja vizibilă.

Dar acum încep să existe şi capabilităţile necesare. De ani buni, China şi Rusia investesc în portofolii anti-acces şi de interdicţie regională, mai exact în „antidotul” care anulează, sau cel puţin atacă, ingredientele fundamentale care transformau SUA într-o putere expediţionară globală.

„Din 1991 şi până astăzi vedem o ciocnire între forţele care favorizează controlul şi cele care pun accentul pe interdicţie şi excludere regională“, a spus Jim Thomas, fost înalt oficial al Pentagonului şi vicepreşedinte al think-tank-ului Center for Strategic and Budgetary Assesments (CSBA) din Washington.



Proliferarea acestor reţele dense de sisteme anti-navă, anti-aeriene şi anti-satelit, suplimentate de bombardiere cu rază lungă de acţiune, submarine şi mijloace de război electronic, pune sub semnul întrebării premisele pe care se fundamentează întreg modelul de proiecţie a puterii folosit de Statele Unite, şi de NATO.

„După 1945, America s-a perceput drept puterea expediţionară prin excelenţă. Când aveam o criză, răspundeam proiectându-ne forţele peste ocean, în teatrele unde ne desfăşuram operaţiunile. Acum, însă, modelul are limite semnificative.

A proiecta forţe în timpul unui conflict ar fi imposibil, pentru că nu mai există un mediu permisiv. Totul – aeroporturi, porturi, baze terestre – este vulnerabil. În consecinţă, sunt foarte sceptic atunci când se vorbeşte de existenţa unei forţe de super-reacţie rapidă, pentru că eşuează să înţeleagă noile tendinţe. Aceste forţe fie se vor afla deja acolo înainte de conflict, fie am mari dubii că vor mai putea ajunge vreodată acolo“.

Mai mult, la adăpostul desfăşurării unei umbrele A2/AD, nu doar capacitatea de ranforsare şi realimentare din afara regiunii este ţinută la distanţă, dar inclusiv perspectiva unei intervenţii pentru protejarea drepturilor de tranzit în apele internaţionale este mai puţin probabilă.

Se schimbă, aşadar, percepţia asupra eficienţei sistemului de descurajare centrat pe puterea SUA. Devine tot mai mult un sistem fără dinţi.


„Fără superioritate tehnologică, forţa şi credibilitatea alianţelor noastre va avea de suferit. Angajamentele noastre faţă de aplicarea regulilor şi normelor de drept internaţional pot fi puse la îndoială atât de prieteni, cât şi de adversari. Semnele de întrebare referitoare la capacitatea noastră de a câştiga războaiele viitorului pot submina potenţialul nostru de a le descuraja“, spunea chiar Chuck Hagel la jumătatea lunii noiembrie.

Se creează o realitate în care aceste breşe şi vulnerabilităţi pot fi speculate. Agresiunea, nu neapărat cea tradiţională, vizată de articolul 5, cât cea de natură subconvenţională, hibridă, insidioasă, în slow-motion, aflată la frontiera dintre civil şi militar, devine mult mai probabilă. În acest context, Marea Neagră capătă un simbolism aparte.

Dacă până acum ne obişnuisem să o percepem ca fiind un „lac rusesc“, anexarea Crimeei îi poate permite Rusiei să o transforme într-un „lac închis”, imposibil de intrat sau navigat. La sfârşitul lunii noiembrie, la Kiev, Gen. Phillip M. Breedlove, comandantul NATO, puncta noua realitate: „Suntem foarte preocupaţi de militarizarea Crimeei.

Capabilităţile instalate acum în Crimeea vor afecta întreaga zonă a Mării Negre. Rachetele de croazieră pentru apărarea zonelor de coastă, rachetele sol-aer şi celelalte capabilităţi vor putea să exercite o influenţă militară asupra Mării Negre.”

 

 




Rusia perturbă navigația GPS în Crimeea și Marea Neagră

 

 

Rusia utilizează intens tehnologii de perturbare a sistemului de navigație prin satelit GPS în peninsula ucraineană anexată Crimeea și în Marea Neagră, informa publicația Ukrainska Pravda, citând un nou raport al organizației neguvernamentale americane C4ADS .


Studiul a început după ce un căpitan al unei nave comerciale care naviga în Marea Neagră a trimis experților o informație foarte bine documentată despre perturbarea navigației GPS – fotografia ecranului său de calculator și datele radarului, pe care GPS, indica faptul că nava s-ar afla nu pe mare, ci la 40 km de un aeroport local.


În total, în urma cercetărilor C4ADS au fost detectate peste 9.000 de incidente de acest gen, când navele care treceau în apropierea coastelor Rusiei se vedeau pe radare că s-ar afla în apropierea unui aeroport local și nu pe mare, relata https://radiochisinau.md/rusia-perturba-navigatia-gps-in-crimeea-si-marea-neagra 

Pe măsura avansării investigației, experții americani au descoperit că lucruri similare s-au întâmplat cu alte 20 de vase care navigau în Marea Neagră. În 2017, ei puteau deja să explice în mod clar și documentat despre ceea ce se întâmplă cu navigația GPS în Marea Neagră, conform publicației menționate.

Cazuri legate de perturbarea GPS au avut loc nu doar în Marea Neagră, ci și în Oceanul Pacific, lângă Vladivostok și Murmansk (Orientul Îndepărtat rus), în nordul Rusiei, lângă Sankt-Petersburg, precum și zona Moscovei.

Pentru a demonstra amestecul Rusiei în activitatea sistemelor de navigație, cercetătorii, în parteneriat cu Universitatea din Texas, au efectuat un experiment științific pe Stația Spațială Internațională.

”Perturbarea poate fi periculoasă și au existat experimente care au arătat că se poate foarte ușor schimba cursul unei nave sau al unei mașini, trimițându-le acolo unde se dorește, bunăoară în apele teritoriale ale unei țări străine pentru a crea un incident internațional sau pentru a captura vasele și echipajul”, susține un analist al grupului citat.

Studiul C4ADS menționează că perturbarea navigației GPS a avut loc   în zone unde se aflau obiective secrete rusești sau reședințe secrete ale unor înalți oficiali ruși.

Concluzia experților este că, prin distorsionarea semnalelor GPS, Rusia încalcă fără echivoc normele internaționale, în special, regulile Uniunii Internaționale pentru Telecomunicații, care spun  că țările participante nu pot trimite în mod intenționat semnale greșite.

Sevastopolul devine deja centrul gravitaţional al unui sistem de interdicţie regională a cărui misiune pare să fie aceea de a ţine la distanţă orice capacitate de realimentare şi de ranforsare a regiunii.

Lista de cumpărături anunţată de Moscova pentru Marea Neagră răstoarnă orice balanţă de putere în regiune: Flota Mării Negre a primit şase noi submarine din clasa Kilo, bombardiere cu rază lungă de acţiune TU-22M3, capabilităţi anti-navă, sisteme de rachete S-400 cu rază lungă de acţiune, platforme S-300, inclusiv celebrele sisteme sol-sol Iskander, care acoperă a arie operaţională de 400 de km.

Totodată, Moscova a anunţat că va aloca aproximativ 151 de miliarde de dolari pentru modernizarea Flotei Mării Negre până la sfârşitul deceniului, fapt ce sugerează că în scurt timp Rusia va avea capacitatea operaţională de a impune o zonă de interdicţie aeriană, de a obstrucţiona traficul maritim şi de a ţine NATO la distanţă.

Şi să nu uităm că Marea Neagră este şi un foarte important culoar energetic, cu perimetre şi resurse subterane importante pentru securitatea energetică a regiunii, scrie Romania Military prelând un articol publicat în FP România nr. 43, decembrie 2014 – ianuarie 2015.



În Marea Chinei de Sud, efervescenţa agresivă a Beijingului faţă de aliaţii SUA (Filipine sau Singapore) pare corelată cu dezvoltarea portofoliului său anti-acces. Probabil este o chestiune de timp până când şi apele teritoriale ale României vor intra în zodia lui Tucidide: „cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suferă ce trebuie“.


Spaţiul românesc? „Imaginaţi-vă un anunţ venit de la Moscova prin care, în baza noilor drepturi suverane asupre Crimeei, aceasta va reînvia disputa maritimă a deceniului trecut, folosind revendicarea iniţială a Zonei Economice Exclusive ucrainene ca fiind şi a sa. Circa 40% din rezervele de petrol ale României din Marea Neagră se află în această zonă.

Chiar dacă revendicarea ar eşua, ar putea afecta investiţiile străine şi chiar pune în pericol planurile României privind independenţa energetică. (…) În viitor, România trebuie să se aştepte la încălcări frecvente ale spaţiului său aerian, la hărţuirea navelor şi platformelor energetice din propria sa Zonă Economică Exclusivă.“ – Wess Mitchell, preşedintele Center for European Policy Analysis (CEPA).

 

Moscova vrea exclusivitate

 

„Moscova vrea un soi de exclusivitate la Marea Neagră. Şi nu se opreşte aici. Dacă aliaţii NATO mai aduc o navă şi ei vor mai trimite încă cel puţin una.  Prin astfel de gesturi le alimentează şi dorinţa ruşilor de a fi priviţi ca o naţiune puternică şi respectată”, spune analistul militar Aurel Cazacu.

Analistul mai crede că agresiunea militară, un soi de război virtual în zonă, este numai o latură a acţiunilor Moscovei.

„Probabil aceasta este numai o unealtă a ruşilor în războiul economic pe care îl ţin în zonă. Ei sunt vizibil deranjaţi de faptul că, în câţiva ani, România va începe să exploateze gazele din Marea Neagră. Cel mai probabil, acest lucru va dezechilibra piaţa gazelor din zonă dominată acum de furnizorii ruşi”, subliniză expertul militar.

 

Dotarea minimă

 

Pe fondul acestei inflamări a situaţiei militare, România, care este unul dintre pionii flancului estic al NATO, trebuie să ia măsuri imediate. „Practic, suntem obligaţi să schimbăm şi să accelerăm strategiile de înzestrare.

Pentru a rezista la Marea Neagră trebuie, să avem operative în trei- patru ani  cele două fregate, modernizate cu armament de ultimă oră. Cu acelaşi termen limită trebuie  să ne dotăm cu cele patru corvete.

În plus este obligatorie şi înzestrarea cu cel puţin un submarin, în primă fază.

Toate aceste nave trebuie să fie în dotarea Forţelor Navale Române în momentul în care vor deveni operaţionale noile platforme marine de extraţie a gazelor naturale. Trebuie să avem cu ce le apăra”, a precizat expertul militar.

Sunt vizibil deranjaţi de faptul că, în câţiva ani, România va începe să exploateze gazele din Marea Neagră scrie Aurel Cazacu analist militar în  articolul ”Rusia masează arsenal militar în Marea Neagră”preluat de https://www.timpul.md.

 

16/07/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: