PLANURI ŞI SCENARII ACTUALE VIZÂND DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI
Conf.univ.dr. Aurel V. David
Comunicare ştiinţifică pentru sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice
a Societății „Academia Dacoromână”– 25 noiembrie 2014 –
Antecedente istorice
Statul român modern s-a născut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în contextul unei crize europene generată de războiul între Marile Puteri pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă.
Fiecare din aceste Mari Puteri a dorit să stăpânească gurile Dunării, principala poartă de intrare în Europa, şi să fie recunoscută ca putere suzerană asupra unui neam împins şi ţinut multe secole în întunericul amar al istoriei.
Românii au profitat de această criză, reuşind să refacă în folosul lor o parte a vetrei Daciei getice, înconjurată de trei imperii hrăpăreţe: habsburgic, otoman şi ţarist.
Ei au pus Europa în faţa faptului împlinit, reuşind printr-o abilă diplomaţie, să unească cele două principate româneşti – Moldova şi Valahia – în persoana domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sub numele de „ROMÂNIA”.
Pentru că românii n-au respectat condiţiile impuse de Marile Puteri europene, Alexandru Ioan Cuza a fost alungat de pe tron cu ajutorul „cailor troieni” din interior.
În locul său a fost adus prinţul german Carol de Hohenzollern, care s-a adaptat la situaţia geopolitică şi a condus România în mod autoritar.
În timpul său România şi-a proclamat independenţa (1877), şi-a întregit teritoriul cu Dobrogea (1878), s-a proclamat regat (1881), a dobândit Cadrilaterul (1913) şi a devenit putere zonală.
În primul război mondial România a luptat alături de Antanta, iar la terminarea războiului statul român şi-a alăturat ţinuturile româneşti aflate sub dominaţia imperiilor vecine: Transilvania, Bucovina, Banatul şi Basarabia. Astfel a fost creat statul naţional unitar român, numit şi „ROMÂNIA MARE”, asupra căruia s-au repezit pentru a-l dezembra: Uniunea Sovietică (Rusia şi Ucraina), Ungaria, Bulgaria şi Cominternul.
De la începutul existenţei sale, acţiunile subversive privind dezmembrarea Romîniei au fost integrate în aşa-numita „teorie a conspiraţiei”.
Din anii 20-30 ai secolului trecut au existat planuri de distrugere a integrităţii teritoriale şi a unităţii naţionale. În anul 1924, Uniunea Sovietică, prin intermediul Cominternului a creat diversiunea de la Tatar Bunar (în Basarabia), potolită în forţă de către armata română.
În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia şi Bucovina de nord, la 1 septembrie 1940 Germania nazistă şi Italia fascistă au transferat Ungariei horthyste, prin dictatul de la Viena, jumătatea de nord-vest a Transilvanei, iar la 7 septembrie 1940, sub presiune externă, România a fost obligată să cedeze Bulgariei Cadrilaterul.
Astfel, România s-a aflat în pragul dispariţiei de pe harta Europei. În consecinţă, a fost obligată să se subordoneze Germaniei naziste, să participe la războiul împotriva Uniunii Sovietice, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, apoi să participe sub comandament german la încleştările îngrozitoare de la Stalingrad, Cotul Donului, Caucaz şi Crimeea, să se alăture coaliţiei Naţiunilor Unite şi să lupte alături de armata sovietică pentru eliberarea Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, dar, mai ales, să suporte consecinţele înfrângerii.
La tratatul de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, România a fost socotită ţară învinsă, intrând în sfera de influenţă sovietică, obligată să plătească mari despăgubiri de război, să pună la dispoziţia Uniunii Sovietice resursele solului şi subsolului şi să accepte un regim politic similar cu cel din Uniunea Sovietică.
România a parcurs perioada postbelică între obedienţa faţă de Kremlin, de teamă de represalii, strădania de a supravieţui şi încercarea de a ieşi de sub tutela sovietică.
În anul 1948 România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice Insula Şerpilor, fiind astfel primul şi singurul stat din lagărul socialist şi din Europa asupra căruia s-a produs o agresiune şi i-a fost răşluită o bucată din teritoriu.
În anii 60 ai secolului trecut, sovieticii au pus la cale un plan subversiv de destrămare a României, exprimat în aşa-numitul „Plan Valev”.
Acesta a fost un proiect de organizare economică a ţărilor cu regimuri comuniste est-europene, care a prevăzut specializarea economiilor acestora pe anumite ramuri de producţie.
În privinţa României, s-a preconizat alcătuirea unui „complex economic interstatal” în zona Dunării de Jos, care ar fi înglobat sudul URSS (Basarabia şi sudul Ucrainei cu o suprafaţă de 12.000 km2), sud-estul României (100.000 km2) şi nordul Bulgariei (38.000 km2), şi cu o populaţie de 12 milioane de locuitori.
Aceste teritorii urmau să devină „Complexul de producţie interstatal al Dunării de Jos”, specializat în cadrul comunităţii ţărilor socialiste în petro-gazo-chimie şi în unele ramuri ale construcţiei de maşini…în agricultura irigată intensiv profilată pe cereale, legume, viticultură şi în ramuri ale industriei alimentare.
Bulgaria a acceptat „Planul Valev”, dar conducătorii României, în cap cu Gheorghiu-Dej, au reacţionat violent.
Drept consecinţă, în aprilie 1964 conducerea politică statului român a alcătuit „Declaraţia de independenţă” faţă de Moscova, iar noul şef al statului, Nicolae Ceauşescu, a continuat demersurile, pe toate planurile, pentru ca România să-şi câştige independenţa.
Cu mari eforturi umane, materiale şi financiare, România şi-a câştigat independenţa în martie 1989, când a reuşit să-şi plătească toate datoriile externe şi să nu mai depindă de nici o Mare Putere.
În acel context, conducătorii despotici ai Kremlinului au considerat că această „dizidenţă” în cadrul lagărului socialist trebuie înlăturată. Astfel, şi-au dat mâna„frăţeşte”cu cei ai Occidentului democratic, pentru a destrăma un sistem politic pe care ei l-au creat, în deplină frăţietate şi prin consens, la terminarea celui de-al doilea război mondial.
1. Romînia intrată şi ieşită din „cotitura istorică”
1.1. Tranşarea României la Malta (2-3 decembrie 1989)
Spre sfîrşitul anului 1989, Mihail Gorbaciov a zburat din Kremlin spre Occident, pentru a convinge liderii de acolo că este de acord cu schimbarea lumii sale (adică U.R.S.S. şi statele-satelit) după model occidental.
Între 25-26 noiembrie 1989 a discutat cu preşedintele Franţei, Francois Mitterand, iar la 1 decembrie 1989 a avut o întîlnire istorică, la Vatican, cu Papa Ioan Paul al II-lea. În zilele de 2-3 decembrie 1989, urmare a invitaţiei preşedintelui american George Bush s-a întâlnit cu acesta la Malta, la bordul vasului sovietic „Maxim Gorki”.
Convorbirile celor doi lideri, numite de Mihail Gorbaciov „O cotitură istorică”, au avut un impact extraordinar asupra Europei răsăritene şi, în md deosebit asupra României.
Agenţiile internaţionale de presă au titrat atunci la unison că „Gorbaciov schimbă istoria”. Într-adevăr, la Malta s-au delimitat sferele de influenţă, iar România a fost vîrâtă într-un vîrtej strategic care avea să schimbe destinul multor generaţii de români însetaţi de libertate. La Malta, George Bush şi Mihail Gorbaciov au semnat un document public referitor la reorganizarea Europei şi reîmpărţirea sferelor de influenţă.
Însă, acesta a avut o anexă care conţinea o hartă secretă, cuprinzînd schimbările teritoriale care trbuiau să se producă în Europa în cadrul noii ordini europene (acesta a fost păstrat în secret!).
Harta cuprindea noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea noilor interese strategice, proclamate după căderea blocului comunist.1
Harta consemna că:
– Scoţia devenea independentă;– o parte a Irlandei de Nord se unea cu Republica Irlanda;
– Bretania se desprindea de Franţa;
– Ţara Bascilor şi Catalunia se desprindeau de Spania;– Italia se diviza în zona de nord şi zona de sud;
– Belgia se diviza în Flandra şi Wallonia;
– Cehoslovacia se rupea în două;
– Kaliningrad urma să fie o zonă autonomă în cadrul Rusiei;
– Kosovo se alipea Albaniei.
În ce priveşte ROMÂNIA:
– Transilvania devenea parte a Ungariei;
– actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprindeau de România şi deveneau o ţară a ţiganilor;
– partea vestică a Basarabiei revenea României;
– partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devenea zonă autonomă „Dniester” în cadrul Ucrainei;
– peste România de sud-vest scria „ţigani”.
Se spune că „organele de informaţii româneşti” au intrat în posesia hărţii secrete (unii afirmă încă în surdină că prin mijloace specifice, alţii cred că harta a fost „scăpată din sertar” în mod deliberat, ca formulă de teroare preventivă la adresa României!).
Departamentul Securităţii Statului i-a prezentat şefului statului român, Nicolae Ceauşescu, prin generalul Iulian Vlad, un raport referitor la noul echilibru geopolitic pe continentul european şi redefinirea sferelor de influenţă”, la care ar fi anexat acea hartă „încropită pe picior“ –, ca la Ialta în anul 1945! – şi adusă în ţară de către „spionajul românesc” pe cărări necunoscute.
Deci, Nicolae Ceauşescu ar fi văzut cu proprii săi ochi faptul că România urma să fie ciopârţită mai abitir decât în anul 1940: Oltenia şi o parte din Banat urma să se transforme în Ţara ţiganilor, Ardealul să fie înghiţit de Ungaria, iar o parte din Basarabia urma să se unească cu ce mai rămânea din România.
Această tâlhărie, prin care s-a pus la cale sfâşierea şi dezmembrarea României l-a făcut pe Nicolae Ceauşescu să se opună cu încăpăţânare lui Mihail Gorbaciov şi să strige în disperare că România se află sub agresiunea conjugată a Occidentului şi Sovieticilor.
Mihail Gorbaciov s-a întors la Moscova, unde în 4 decembrie 1989 i-a convocat pe reprezentanţii statelor Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, R.D. Germană şi România).
Scopul declarat al convocării a fost informarea cu cele discutate la Malta, precum şi semnarea unei declaraţii comune prin care se recunoştea că invazia Cehoslovaciei din anul 1968 a fost o imixtiune în treburile interne ale altui popor, precum şi a unui angajament potrivit căruia pe viitor vor fi folosite „numai mijloace politice pentru reglementarea oricăror probleme”.
Însă, Nicolae Ceauşescu, convins fiind că acolo se petrecea o farsă şi că urmează scoaterea sa din istorie, l-a înfruntat pe Mihail Gorbaciov, cerîndu-i: să retragă trupele din Cehoslovacia, să respecte adevărul privind neimplicarea Romîniei în invazia Cheoslovaciei în anul 1968 şi să coalizeze forţele pentru apărarea sistemului politic socialist în faţa ofensivei Occidentului capitalist.
Ce a urmat se cunoaşte, pentru că ecourile încleştărilor sângeroase de atunci încă nu s-au stins. Nicolae Ceauşescu şi regimul politic socialist au fost dărâmaţi în decembrie 1989, prin aşa-numita „revoluţie română”, urmată de o bătălie pentru respectarea târgului făcut între Super-Puteri privind sferele de influenţă şi abandonarea României socialiste de către Uniunea Sovietică în braţele Occidentului capitalist.
Efectele pozitive şi negative ale acelui moment istoric se văd şi astăzi: România a rămas, deocamdată, întreagă din punct de vedere teritorial, cu preţul integrării în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană şi al cedării din atributele suveranităţii statului, dar zdrenţuită din punct de vedere politic, secătuită de resurse şi sfîşiată de corupţie în rândul clasei politice şi de şomaj mai ales în rândul tinerilor.
NOTĂ: Harta concepută la Malta a fost dată publicităţii abia în anul 1992 de către William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al S.U.A. în Afganistan), iar publicaţia franceză „L′evenement de Jeudi” a arătat-o publicului larg în octombrie 1992.Se afirmă că„spionul” român care a furnizat harta secretă cu mutilarea României la Malta a murit în accidentul aviatic de la Baloteşti din anul 1995!3
*
1.2. Ce s-a întîmplat cu prevederile hărţii?
Majoritatea evenimentelor preconizate s-au produs ori sunt pe cale de a se produce.
Acestea s-au integrat într-un torent geostrategic şi un parteneriat ascuns între Statele Unite ale Americii şi Federaţia Rusă, în pofida „zgomotului de font” pe marginea unor inventate neînţelegeri între cele două Super-Puteri.
– Iugoslavia s-a divizat în urma unui şir de conflicte armate începînd cu anul 1990, când Germania a recunoscut independenţa Sloveniei şi Croaţiei;
– în anul 1991 a început războiul dintre sârbi şi croaţi, iar în anul 1992 războiul dintre sârbi şi bosniaci;
– în anul 1993 Cehoslovacia a dispărut paşnic de pe harta lumii şi au apărut Cehia şi Slovacia;
– în anul 1999 N.A.T.O. a bombardat intens Serbia, pentru a o slăbi şi obliga la supunere faţă de Occident;
– în noiembrie 2007, premierul regional scoţian Alex Salmond, şeful Partidului Naţional Scoţian (SNP), a vorbit despre un calendar de separare de Marea Britanie şi a prezis că Scoţia va fi independentă peste 10 ani (respectiv în anul 2017); acesta a promis organizarea unui referendum asupra independenţei Scoţiei înainte de alegerile regionale din 2011; acesta s–a desfăşurat în anul 2014, dar nu a avut deocamdată rezultatul scontat!);
– în noiembrie 2007 flamanzii din Belgia au aprins scânteia scindării – deputaţii flamanzi au votat o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor;
– în februarie 2008 Kosovo şi-a declarat independenţa faţă de Serbia, cu recunoaşterea U.E. şi S.U.A (este posibil ca în curând să se unească cu Albania!);
– în vara anului 2009, guvernul italian condus de Silvio Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul şi nordul Italiei;
– în anul 2009 locuitorii din mai multe zone ale provinciei Catalonia din Spania au participat la un referendum „simbolic” privind independenţa acestei regiuni faţă de guvernul de la Madrid;
– Armata Revoluţionară Bretonă – care activează de la începutul anilor 70 ai secolului trecut -, susţine „eliberarea bretonilor”(consideraţi urmaşi ai celţilor veniţi din insulele britanice) de sub „opresiunea franceză”.
*
Au trecut 25 de ani de la evenimentele sângeroase din decembrie 1989. Deocamdată România a scăpat de dezmembrare, însă nu şi de planuri şi scenarii instrumentate în diverse medii geopolitice, care să o aducă în pragul prăpastiei, pentru ca apoi primească lovitura de graţie.
Cu cât timpul se scurge, iar regimul politic instaurat în decembrie 1989, denumit „democratic”, îşi epuizează resursele informaţionale, materiale şi umane şi nu este capabil să-şi reproducă funcţiile sociale, cu atât pericolul pentru naţiunea şi statul român este mai mare.
Nimeni nu mai trebuie să se bizuie doar pe miracolul salvator cu care a fost dăruit de Pronie poporul român.
1.3. Cui foloseşte dezmembrarea României?
După căderea „cortinei de fier”, adică după terminarea declarativă a „războiului rece”, în Europa doar Germania s-a unificat, în timp ce alte ţări s-au dezmembrat şi se vor mai fragmenta! România nu s-a unit cu Moldova de peste Prut pentru că n-au vrut germanii şi ruşii!
Dezmembrarea Româneiei ar bucura Ungaria, Germania, Ucraina şi Rusia, dar şi Uniunea Europeană.5
Ungaria visează la falsa şi ridicola „frontieră de 1000 de ani”. Aceasta vrea o reeditare a celui de-al doilea Dictat de la Viena, drept pentru care face un lobby intens.
Agitaţiile şoviniste create de adepţii aşa-zisului „Ţinut Secuiesc” privind autonomia acestuia sunt sprijinite pe faţă de autorităţile de la Budapesta.
Dezmembrarea României a fost şi este visul ultranaţionaliştilor deghizaţi în democraţi, aflaţi la conducerea Ungariei.
Aceştia mizează şi pe faptul că intelectualii români s-au grăbit să declare „decesul naţionalismului”, fiindcă n-au înţeles că nu se poate pune semnul egalităţii între naţionalism şi extremism.
Orice persoană raţională poate observa că Budapesta doreşte dezmembrarea României, acest scop fiind urmărit cu obstinaţie de către iredentişti, care vorbesc „cu mare durere în suflet” despre Tratatul de la Trianon.
Germania şi-a reactivat „Coloana a V-a” din ţările cu minoritate germană, iar pe forumurile de comunicare circulă mesaje transmise în scopuri propagandistice, secesioniste.6
Această ţară a contribuit la divizarea Iugoslaviei şi a Cehoslovaciei, iar în prezent ajută Ungaria în realizarea pretenţiilor ei revizioniste şi sprijină de la distanţă divizarea României.
Pentru a asigura în Ungaria un standard de viaţă mai ridicat decât în Slovacia şi a face mai atractivă ideea unificării Slovaciei cu Ungaria, Germania a sporit ajutorul economic acordat Ungariei.
De asemenea, după dezmembrarea Iugoslaviei, Croaţia şi Slovenia au intrat în sfera sa de interese economice, iar unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria se arată la orizont, fiind previzibilă dacă naţionaliştii ucraineni vor desfăşura „activităţi distructive”.
România a fost luată în vizor, însă, din nefericire, pe lângă etnicii germani sau unguri sunt şi români care nu se sfiesc să pună umărul la dezmembrarea României.
Ucraina se teme de pretenţiile legitime ale statului român asupra nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, nordului şi sudului Basarabiei, precum şi Insulei Şerpilor. Dispariţia României actuale ar elimina o ameninţare la acest stat cu frontiere artificiale.
Problema canalului Bâstroe, precum şi procesul privind delimitarea platformei continentale, indică natura relaţiilor româno-ucrainene. În plus, românii din Ucraina nu se bucură de drepturile pe care le are minoritatea ucraineană din România.
În momentul de faţă Ucraina are probleme extreme de grele cu Rusia.
A pierdut Crimeea, care a fost încorporată la Rusia, iar războiul civil din estul Ucrainei, în care se implică Rusia şi unele state occidentale menţine Ucraina în stare de alertă maximă, uitând de problemele litigioase pe care le-a creat României de-a lungul întregii sale existenţe.
Rusia doreşte dezmembrarea României, întrucît urmăreşte recuperarea a ceea ce se mai poate din teritoriile pierdute prin dezmembrarea U.R.S.S., iar România constituie o piedică în realizarea acestui obiectiv.
România doreşte reunificarea teritorială, prin alăturarea Moldovei de peste Prut şi are aliaţi puternici (U.E. şi N.A.T.O.), cu care Rusia nu doreşte o confruntare politico-militară directă. România este un cap de pod la dispoziţia S.U.A., ceea ce deranjează profund Rusia, iar în Republica Moldova unionismul românesc împiedică integrarea acesteia în Uniunea Vamală propusă de Kremlin.
De aceea, Rusia încurajează pretenţiile teritoriale ale Ungariei vizavi de România. Încurajând Ungaria pe teme naţionaliste, Rusia loveşte în interesele S.U.A. şi distrage atenţia României de la unirea cu Republica Moldova. Deci, dezmembrarea României ar duce la dispariţia unui stat care incomodează planurile Rusiei.
Uniunea Europeană (U.E.) este o uniune economică şi politică compusă din 28 de state europene, cu o populaţie combinată de peste 500 de milioane de locuitori, care reprezintă 7.3% din populaţia lumii.7
Aceasta funcţionează printr-un sistem de instituţii supranaţionale independente şi interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre.
Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeanăare personalitate juridică internaţională şi poate încheia tratate.
România a devenit membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, iar românii au câştigat libertatea de a circula fără vize în toată Europa.
Însă, Uniunea Europeană a inventat euroregiunea – o formulă de cooperare sub-regională având drept scop declarat dezvoltarea coeziunii economice şi sociale a unor spaţii geografice transfrontaliere.8 În fapt, nedeclarat, euroregiunea reprezintă o formă mascată de integrare comunitară, întrucât implică zonele de frontieră ale statelor europene, elimină barierele vamale şi obstacolele din calea fluctuaţiei forţei de muncă şi produce consecinţe perverse asupra integrităţii teritoriale a statelor membre.
2. Planuri şi scenarii concepute în Ungaria
2.1. Diversiuni prin formaţiuni politice şi paramilitare
Ungaria – stat membru N.A.T.O. şi U.E. -, nu emite în mod oficial pretenţii asupra unor teritorii din România, care au aparţinut odinioară regatului medieval al Ungariei sau Imperiului austro-ungar.
Dar, guvernanţii unguri au elaborat în ascuns şi au început să aplice, pe faţă, o strategie care utilizează toate tipurile de resurse pentru realizarea obiectivului propus: partide extremiste, care să facă agitaţie şi să sensibilizeze forurile europene, formaţiuni paramilitare care să bage groaza în românii ardeleni şi planuri secrete şi scenarii de ocupare fără violenţă a Ardealului.
Democraţia ungară permite funcţionarea unor partide extremiste, care propagă idei şi desfăşoară acţiuni cu caracter extremist-iredentist.
Între acestea se află Alianţa Tinerilor de Dreapta – Mişcarea pentru o Ungarie mai bună (Jobboldali Ifjúsági Közösség-Jobbik Magyarországért Mozgalom), pe scurt Jobbik.9
Acesta este un partid politic de extrema dreapta, care afirmă public şi zgomotos că militează, printre altele,pentru apărarea identităţii istorice maghiare, creştinismului şi culturii maghiare.
Însă, din ideile proferate şi acţiunile desfăşurate, rezultă că „Jobbik” este un partid anti-imigraţie, antisemit şi eurosceptic. Chiar oponenţii săi din Ungaria îl califică drept partid xenofob, acţiunile sale fiind îndreptate mai ales contra ţiganilor (Sinti şi Roma) şi contra evreilor.
În anul 2007, partidul „Jobbik” a înfiinţat Garda Maghiară10 (în maghiară„Magyar Gárda”, denumirea completă fiind „Magyar Gárda Hagyományőrző és Kulturális Egyesület”, adică, pe româneşte „Asociaţia Garda Maghiară pentru Protecţia Tradiţiilor şi Culturii”).
De la începutul existenţei sale, aceasta a fost o organizaţie de extrema dreapta, a folosit, simboluri din recuzita formaţiunilor fasciste din Ungaria interbelică şi s-a manifestat violent la adresa Tratatului de la Trianon. „Garda” a fost considerată moştenitoarea „Partidului Crucilor cu Săgeţi” datorită uniformei negre, a jurământului de credinţă, precum şi a utilizării drapelului alb striat cu roşu, emblemă legendară a ducelui Árpád.
Liderii Gărzii Maghiare au declarat că doresc «să apere Ungaria pe plan fizic, moral şi intelectual».
Însă, datorită retoricii rasiste şi xenophobe folosite de aceştia, precum şi a reacţiilor venite din spaţiul comunitar eururopean, în decembrie 2008 Tribunalul Budapesta a scos Garda Maghiară în afara legii.
Decizia a fost confirmată în mod definitiv şi irevocabil 2 iulie 2009 de către Curtea de Apel Budapesta.
NOTĂ:
„Garda Maghiară” a avut ecou şi în România. În Harghita, câţiva tineri maghiari mai exaltaţi au făcut demersuri, încă din anul 2007, pe lângă liderii acesteia pentru a înfiinţa o subunitate, numită „Plutonul Secuiesc”. „Garda Maghiară” şi-a mai făcut cunoscută prezenţa în 1 decembrie2009, când un grup de tineri maghiari s-au comportat în mod provocator în Cluj-Napoca, cu ocazia împlinirii a 91 de ani de la înfiinţarea Batalionului Secuiesc, purtând însemne ale Ungariei Mari chiar de ziua naţională a României.
2.2. Plan secret de dezmembrare a României
Autorităţile ungare sunt conştiente că în condiţiile actuale anexarea Ardealului prin mijloace politico-militare este imposibilă. De aceea, au schimbat tactica, trecând la aplicarea unui Plan secret pentru anexarea Ardealului:11 recucerirea pe cale paşnică a Ardealului.
Procedura principală este: intabularea dreptului de proprietate obţinut de către unguri sau organizaţii, fundaţii ale acestora, pe calea împroprietăririlor ilegale şi a retrocedărilor de terenuri arabile, păduri şi imobile bazate pe acte false.
În acest război asimetric, atipic, împotriva României, statul ungar are drept aliaţi formaţiunile politice cu caracter etnic maghiar din Romînia, precum şi bisericile maghiare.
Astfel, sub privirile nepăsătoare ale aşa-numitei „clase politice româneşti”, întabularea Ardealului de către unguri se face atât pe cale laică, în beneficiul unor indivizi ori fundaţii, cât şi pe cale religioasă, în favoarea bisericilor maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană).
Cu imobilele care aparţin de drept statului român este împroprietărit ilegal „Statusul romano-catolic”, respectiv biserica romano-catolică, adică Ungaria.
Unii lideri extremişti maghiari, precum Laszlo Tokes, susţin că la momentul potrivit, Ardealul se va duce cu pământ cu tot la Ungaria.
Aceştia scontează pe laşitatea politicienilor români, pe neputinţa autorităţilor politico-militare române, dar mai ales, pe ajutorul prietenilor lor din Occident.
Deocamdată agenţii Ungariei acţionează subversiv, la limita sau prin încălcarea legislaţiei statului român, pe următoareledirecţii principale:
– acordarea rapidă şi gratuită de către Ungaria a dublei cetăţenii pentru românii get-beget;
– dobândirea dreptului de proprietateasupra a peste 60 % din bunurile (clădiri, terenuri agricole şi păduri) din Ardeal de către Ungaria, prin persoane juridice şi persoane fizice maghiare;
– falsificarea Istoriei poporului român, a Istoriei Ungariei şi, mai ales, a Istoriei Ardealului, dând prioritate ungurilor şi prezentîndu-i pe români ca „venetici”, primiţi din milă pe moşiile nobililor unguri;
– intensificarea lobby-ului unguresc, împotriva României şi pentru anexarea Ardealului, în capitalele importante ale lumii: Washington, Berlin, Londra, Paris, Moscova, Roma, Viena, Bruxelles, şi, mai ales, la Vatican;
– pregătirea paramilitară a tinerilor unguri din Ardeal şi existenţa depozitelor cu armament şi muniţii.
NOTĂ: Presa din Ungaria a scris cu sârg despre împroprietăririle şi retrocedările reuşite de unguri în Ardeal. De pildă, în anul 2007, presa din Ungaria aprecia că 1/3 din Ardeal era revendicat de nepoţii grofilor unguri, în numeroase procese de retrocedare.
În acelaşi timp, Mass media din România, dar mai ales publicaţiile româneşti din Ardeal au semnalat numeroase cazuri de împroprietăriri nelegale ale „Statusului romano-catolic” şi de retrocedări ilegale de imobile către bisericile maghiare, pe bază de acte false.
Însă, Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie s-a implicat în foarte mică măsură, accidental, pentru a curma ilegalităţile comise în Ardeal pe tema retrocedărilor în natură.
În momentul de față sunt imperativ necesare acțiuni ofensive privind apărarea României, aflată sub presiunea concertată distructivă a cailor troieni din interior, a unor grupări politico-statale extremist-iredentiste din exterior, precum și a așa-numitei globalizări, într-o Europă comunitară aflată în mare dificultate.
Toate aceastea fac parte din Marele Plan de destrămare a României şi Poloniei, însă pentru moment Polonia şi-a schimbat radical conducerea şi opţiunile, motiv pentru care România devine principala ţintă atât a Rusiei, cât şi a celorlalte mari puteri, tocmai pentru a nu ajunge la puterea şi influenţa pe care Polonia a ajuns să o aibă în cadrul UE, NATO şi chiar la nivel internaţional.
Se impune așadar cu prioritate, documentarea fără cusur a acțiunilor antinaționale, prezentarea acestora opiniei publice românești din țară și din diaspora, precum și reluarea cu mult curaj, patriotism și spirit de răspundere, a ofensivei informaționale a autorităților competente ale statului român.
Fostul ambasador moldovean la Moscova spune că ar exista o agendă ascunsă a întrevederilor oficiale legate de problematica transnistreană.
De curând a avut loc întâlnirea de la Condrița, a treia între Igor Dodon și liderul separatiştilor din Transnistria,Vadim Krasnoselski, aleși ambii în funcție la sfârșitul lui 2016. Cei doi par să se fi înțeles în toate chestiunile discutate, inclusiv casupra celor în care guvernul de la Chișinău are o poziție diferită, cum ar fi viitorul misiunii de pacificare a diferendului transnistrean. Fostul ambasador moldovean la Moscova Anatol Ţăranu e de părere că ar exista și o agendă ascunsă şi anume aceea a federalizării R.Moldova.
Anatol Țăranu: „Dacă e să judecăm după comunicatul de presă care a fost difuzat, nu avem o înțelegere a lucrurilor precisă, ce s-a întâmplat totuși acolo, fiindcă atunci când se vorbește că din opt puncte ale Protocolului de la Berlin șase au fost convenite, asta e cum să nu spui nimic.
Din acest punct de vedere, putem să constatăm un singur lucru: președintele Dodon a reapărut ca o figură activă în procesul de reglementare politică în Transnistria. A fost o pauză lungă, când el, practic, era o persona non-grata în acest proces. Krasnoselski, practic, îl ignora.
Acum, Krasnoselski are o deschidere deplină față de Dodon și eu cred că acest lucru s-a întâmplat datorită acelor indicații pe care le-a primit Krasnoselski de la Moscova.
De aici putem să deducem că Moscova pregătește un proiect practic în problema transnistreană în Republica Moldova. Și această întâlnire între Dodon și Krasnoselski este nimic altceva decât începutul acestui proiect.”
Europa Liberă: Și proiectul acesta ar putea să fie care?
Nu în inutil a fost delegat Kozak, nu în zadar lui Krasnoselski i s-au dat indicații …
Anatol Țăranu: „Desigur, federalizarea. Deci, nu în zadar încoace a fost delegat Kozak, nu în zadar lui Krasnoselski i s-au dat indicații ca el să intre în contact cu Dodon, iar Dodon ultimul timp, alături de alți fruntași ai Partidului Socialiștilor, nu ostenește să repete că rezolvarea problemei transnistrene poate fi făcută doar prin federalizarea Republicii Moldova.
În așa fel, proiectul rusesc de federalizare a Republicii Moldova primește un contur practic, real.
Acum totul depinde de rezultatul alegerilor parlamentare din această iarnă și configurația viitorului Parlament, de fapt, va decide: va fi Republica Moldova o anexă, a semicolonie a Rusiei prin federalizarea sa sau Republica Moldova va continua să păstreze statutul său de stat suveran.”
Europa Liberă: Dvs. credeți că, dacă Igor Dodon și Partidul Socialiștilor și-ar dori această federalizare, societatea moldavă ar rămâne indiferentă?
Anatol Țăranu: „Cel puțin până nu demult, toate sondajele sociologice vorbeau despre faptul că conflictul transnistrean nu se regăsește printre prioritățile electorale ale cetățenilor Republicii Moldova, dar acum, când este vorba de federalizare, acum când este evident că Chișinăul va pierde controlul asupra politicii țării sau, cel puțin, va fi nevoit o serie din prerogativele sale să le delegheze Tiraspolului, în defavoarea suveranității Republicii Moldova, acest lucru indiscutabil va deveni un subiect al campaniei electorale și deja să vedem cum va reacționa electoratul.
Foto: Sluga Dodon (stânga) şi secesionistul transistrean Krasnoselsski, omul Rusiei
Victor Catan: „Au urzit un plan pentru a aduce influența cât mai puternică a Federației Ruse”
Eu cred că cetățenii Republicii Moldova care au păstrat un dram de patriotism și sunt legați de interesul național, în caz dacă lor li se vor explica adevăratele consecințe ale proiectului de federalizare, nu cred că ei vor susține Partidul Socialiștilor.
Sunt suficient de mulți mancurți și oameni orientați spre Rusia, care ar putea să reprezinte un suport foarte puternic electoral pentru socialiști și pentru Dodon.”
Europa Liberă: Igor Dodon spune că la această discuție pe care a avut-o cu Vadim Krasnoselski au reiterat ambii importanța operațiunii de pacificare de la Nistru drept garanție a păcii și securității cetățenilor, dar, spre deosebire de președintele care pledează pentru menținerea acestor trupe de pacificare la Nistru, Guvernul de la Chișinău a cerut de nenumărate ori înlocuirea lor cu o misiune civilă cu mandat internațional.
Kozak stă cu proiectul documentului pregătit și așteaptă doar o majoritate parlamentară favorabilă la Chișinău…
Anatol Țăranu: „Da, este așa și reconfirmarea poziției mai vechi a lui Dodon că actuala formulă a mecanismului de pacificare este absolut funcțională încă o dată vorbește despre faptul că Dodon promovează interesele rusești în Republica Moldova și întâlnirea aceasta cu Krasnoselski vine încă o dată să confirme acest fapt.
Deci, Dodon nu pur și simplu va susține actualul mecanism de pacificare, care de fapt garantează controlul Rusiei asupra zonei de conflict, asupra Zonei de Securitate, dar va împinge și mai departe interesele Rusiei, încercând să federalizeze Republica Moldova după calapoadele Kremlinului. Kozak nu în zadar este aici, el stă cu proiectul documentului pregătit și așteaptă doar o majoritate parlamentară favorabilă la Chișinău.”
Europa Liberă: Președinția italiană a OSCE a numit un nou șef al misiunii la Chișinău. Claus Neukirch, din Germania, este bine cunoscut, pentru că anterior a lucrat în cadrul acestei misiuni la Chișinău. Ce credeți Dvs. despre această numire?
Anatol Țăranu: „Eu îmi aduc aminte de Claus Neukirch. El făcea impresia unui specialist bun în problema transnistreană, dar el reprezintă Berlinul, iar noi cunoaștem poziția Berlinului în raport cu conflictul transnistrean.
Dacă ambasadorii Statelor Unite ale Americii, care de obicei conduceau această Misiune OSCE în Republica Moldova, aveau o anumită reținere față de ceea ce se numește federalizare, apoi nemții sunt mult mai înțelegători pentru interesele Rusiei în acest sens și eu mă tem că Neukirch, chiar dacă înțelegem foarte bine ce înseamnă federalizarea, el va fi nevoit să îndeplinească indicațiile pe care o să le primească nu numai de la Bruxelles, dar și de la Berlin.
Și această schimbare a conducătorului Misiunii OSCE în Moldova îngrijorează. Iarăși se înscrie în albia acelui pericol care crește văzând cu ochii și acest pericol se numește federalizarea Republicii Moldova după calapoadele moscovite.”
Europa Liberă: Și în câteva zile, mai exact pe 10 septembrie, s-a anunțat că ar putea să ajungă în vizită în Republica Moldova președintele în exercițiu al OSCE Franco Frattini.
Sunt cunoscute și declarațiile pe care le-a făcut el anterior referitor la soluționarea problemei transnistrene. Cu ce mesaj ar putea veni de această dată?
Eu nu cred că poziția filorusă a lui Frattini s-a schimbat considerabil…
Anatol Țăranu: „Eu nu cred că poziția filorusă a lui Frattini s-a schimbat considerabil, eu cred că și această vizită va veni să consolideze această tendință-trend, care foarte clar acum s-a conturat.
E un pericol mare și forțele patriotice, forțele naționale trebuie acum să-și consolideze pozițiile, să se mobilizeze pentru a încerca să dezbată acest pericol și să nu permită federalizarea Republicii Moldova, iar pentru asta este nevoie de o anumită abordare a campaniei electorale care iată vine, dar și a alegerilor parlamentare.
Deocamdată, din păcate, acele forțe care se proclamă anti-federație și pro-europene sunt profund dezbinate și acest lucru joacă în interesul Rusiei în Republica Moldova.
Eu cred că nu o există o predispoziție fatală în ceea ce privește federalizarea Republicii Moldova și în caz dacă societatea moldovenească, partea ei patriotică și națională va fi capabilă să se mobilizeze, ceea ce nu este exclus în ultimă instanță, asta ar opri federalizarea Republicii Moldova, iar să oprești federalizarea înseamnă să oprești ascensiunea la guvernare a Partidului Socialiștilor în frunte cu Dodon.
Deci, este vorba de necesitatea de a câștiga alegerile parlamentare de forțele pro-europene, care nu vor admite federalizarea Republicii Moldova.”
Conducătorii Germaniei naziste au gândit, înaintea tuturor, construcţia Europei Unite.
În iunie 1940, Adolf Hitler, conducatorul celui de al treilea Reich, a discutat cu Herman Goring planul unei Europe unite, atât din punct de vedere economic cât si politic. Cei doi hotărâseră şi numele viitoarei construcţii politice şi economice : Europaische Wirtschaft Gemeinschaft (Comunitatea Economica Europeană).
Economistul nazist Werner Daitz propusese încă din 31 mai 1940, printr-un memorandum, aspectele „privind instituirea unui comisariat economic pentru marele spaţiu european“, explicând că pentru acest spaţiu este esenţială o conducere germană, iar von Ribbentrop chiar a format o „Comisie Europeană“ în minister. (Printre lucrările lui Werner Daitz se numără şi Carta Europei, din 1943, ca şi planul de „Colaborare germano-franceză şi colaborare europeană“ din acelaşi an.)
Începutul a fost făcut în discursul din 25 iulie 1940 al ministrului Economiei al Reichului (Germania), Walther Funk, intitulat „Reorganizarea Economică a Europei“ (un fel de distilare a lungilor deliberări din presă – mai ales din cea germană – privind reorganizarea economică a Europei) care a făcut senzaţie în epocă, şi a fost privit ca un fel de plan semi-oficial al Germaniei pentru toate ţările „ocupate“ sau aliate.
Funk a atacat direct tema „Marelui Spaţiu Economic European“, pentru care unele „direcţii“ ar fi fost trasate de însuşi marele filosof Hegel, zicea el, conchizând:
„Deoarece nu există nici un plan deja bine stabilit şi rapid, ci numai pregătirea unui plan coerent şi cuprinzător, conform ordinelor mareşalului Hermann Göring, care va decide privind forma finală de concepere şi de punere în aplicare a planurilor.
Trebuie, de aceea, să mă limitez la o declaraţie ce prezintă principiile şi metodele de bază. Trebuie aşadar să indic doar drumul prin care scopul nostru poate fi atins. Mai mult decât atât, noua economie europeană trebuie să crească organic.
Trebuie să fie provocată o întărire a sentimentului comunitar economic printre popoarele europene prin conlucrare în toate domeniile politicii economice (monedă, credit, producţie, comerţ etc.). Solidaritatea economică a statelor europene trebuie să înlesnească o reprezentare mai bună a intereselor economice europene faţă de alte grupuri economice în economia mondială.
Această Europă Unită nu va lăsa să i se impună de către nici o entitate din afara Europei condiţii de tip politic şi economic. …Economia de pace ce va veni trebuie să garanteze spaţiului Germaniei Mari un maximum de siguranţă economică şi poporului german un maxim de consum de bunuri pentru sporirea bunăstării.
Către acest scop trebuie să se orienteze economia europeană. Dezvoltarea se va produce în etape şi va fi şi diferită pentru ţările individuale; aceasta este astăzi grevată încă de numeroşi factori de nesiguranţă pentru că – să nu uităm aceasta – ne găsim încă în război!“
Karl Megerle, director în ministerul de Externe german, concepea la 27 septembrie 1941 raportul „Positive Presse und Propagandathesen“, adresat diplomatului Renthe-Fink, principalul colaborator al mareşalului nazist von Ribbentrop în conceperea „Statelor Unite ale Europei“.
Iată câteva pasaje din acest memorandum: „Toate popoarele şi statele întemeiate în mod istoric în Europa sunt binevenite ca membri ai Noii Europe …Doar acolo unde, datorită situaţiei de război sau datorită dovezilor că nu se poate conta pe loialitate, este necesară intervenţia în treburile interne. Cerinţa individuală faţă de statele europene: să fie membre loiale, pozitive ale Europei… Protejarea Europei Eterne este posibilă doar în cazul particularismului european.
Pretenţia americană de dominaţie mondială este legată de decăderea culturii europene şi abandonarea a 2000 de ani de cultură… Experienţa Germaniei la nivel social stă la dispoziţia celorlalte ţări europene… Transferul acestor idei către popoarele europene garantează crearea unei dreptăţi sociale mai bune şi în relaţiile dintre popoare.“
In 1942, la Berlin, a fost organizată chiar o conferinţă la care au participat reprezentantii statelor europene din sfera de influenţă germană, pentru a discuta, “democratic”, asupra proiectului de integrare economica si politica in “ Noua Europa”.
A lipsit atunci, „motivat”, Marea Britanie, aceasta fiind foarte ocupată să lupte, alaturi de aliatii americani, contra proiectelor clocite la Berlin. Acest lucru l-a facut pe nazistul Horst Jecht – economist si profesor la Universitatea din Berlin – sa declare ca Marea Britanie este cel mai mare obstacol in indeplinirea scopului istoric al Germaniei de a domina Europa.
Raportul şefului Externelor Reich-ului nazist, Joachim von Ribbentrop, din martie 1943, este, însă, cel mai important document, căci anunţa, dacă soarta războiului nu se schimba, iminenţa creării Uniunii Statelor Europene:
„Aşa cum i-am propus deja Führerului în notele mele anterioare – scria Ribbentrop -, trebuie să proclamăm, cât mai curând cu putinţă, în formă cât se poate de concretă, Uniunea Statelor Europene, şi anume imediat ce vom înregistra un succes militar semnificativ.
Ca act de întemeiere îmi propun invitarea tuturor şefilor de stat, cu guvernele statelor respective, de exemplu la Salzburg sau Viena, care să semneze în mod festiv actul de înfiinţare al acestei uniuni.
Avem în vedere, mai întâi, statele Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Croaţia, Serbia, Grecia şi Spania (?). La acestea s-ar adăuga, în caz că Führerul intenţionează, şi statele independente ce s-ar putea forma în teritoriile Europei ocupate de noi…
Astfel, în America, propagandei impotriva Germaniei i s-ar distruge argumentele. Grupurilor [germanofile] de opoziţie li s-ar furniza sloganuri precum:
„Ceea ce în America de Nord se poate, anume întemeierea Statelor Unite ale Americii, nu s-ar putea refuza Europei. Totodată, prin aceasta am împiedica câteva state neutre, cum ar fi Suedia, Turcia, Portugalia etc., de la a avea relaţii prea strânse cu Anglia şi America.
De asemenea, străduinţele Turciei în vederea formării unei Uniuni Balcanice, în spatele căreia stă în mod firesc Anglia, ar fi în zadar prin formarea unei Uniuni a Statelor Europene… nu prejudiciem nimic printr-o asemenea uniune de state, însă formarea Marelui Imperiu German la sfârşitul războiului este atunci o certitudine. Este convingerea mea cea mai fermă, că, dacă procedăm tactic, se poate cruţa mult sânge german…“.
(La adresa http://www4.dr-rath-foundation.org/brussels_eu/roots/sunt postate în germană toate aceste texte, recent dezvăluite, ale liderilor nazişti din anii ’40, privind „Statele Unite ale Europei“, grupate sub titlul The roots of the „Brussels EU“.)
Ministrul genazist de externe, von Ribbentrop preciza că un asemenea plan unificator nu are voie să furnizeze detalii concrete privind funcţionarea politică şi administrativă, cei însărcinaţi de Germania pentru negocieri trebuind să se limiteze numai la formulări generale, impunându-se mai degrabă prelucrarea propagandistă a Europei, ce asigura o cedare a suveranităţii fără garanţii politice.
Astfel, Ribbentrop era convins de necesitatea afirmării credibile a suveranităţii României pe plan extern, considerând-o indispensabilă pentru o construcţie a Uniunii Statelor Europene.
Şi Martin Bormann, şeful cancelariei partidului naţional socialist, arăta în studiul de lucru „Fixarea obiectivelor naţionaliste în Europa de Est“, din iulie 1941, că politica Germaniei faţă de România trebuie să evite orice fel de animozităţi, ca să se sugereze ţărilor est-europene că Germania ar avea doar de îndeplinit un mandat, o menire.
Avertiza, însă, totodată ca politica germană să nu fie dependentă de bunul plac al României. „Trebuie să se procedeze astfel – explica Bormann -, pentru a se împărţi uşor uriaşa prăjitură, în aşa fel încât mai întâi să stăpânim, apoi să administrăm şi în al treilea rând să putem exploata. Şi chiar dacă este nevoie să se amputeze nişte teritorii, Germania trebuie să apară în ochii populaţiei ca cea care apăra legalitatea şi populaţia…“
Dacă în toamna lui 1943, ideologul nazist Cecil von Renthe-Fink explica în „Proiect pentru întemeierea unei Uniuni Europene de State“, la capitolul „Interesul Germaniei pentru unitatea Europei“, că, „având în vedere situaţia sa geografică şi puterea sa demografică, Germania este chemată să medieze interesele speciale ale statelor europene individuale în interesul întregii Europe de a avea unitate“, peste ani, în 1995, Joschka Fischer (fost ministru PSD de Externe şi vice-cancelar în guvernele Germaniei conduse de Schroeder) spunea că Germania „va obţine ceea ce lumea i-a refuzat în timpul celor două războaie mondiale, adică o hegemonie dulce asupra Europei, rezultat al ponderii sale, al poziţiei sale geografice şi al puterii sale industriale“.
Ziarul francez Le Monde scria şi el, în octombrie 2010 că Gerhard Schroeder (atunci cancelar al Germaniei), împreună cu ministrul său de externe, Joschka Fischer, au reuşit, printr-un joc subtil, să reconcilieze opinia publică germană şi partidele politice cu noţiunea de putere, ei mergând până la a afirma că „Germania are tot interesul să se considere ea însăşi o mare putere în Europa şi, în consecinţă, să-şi orienteze politica externă în acest sens“.
Iată, mai jos, felul în care urma să arate Europa postbelică în concepţia celor mai apropiaţi colaboratori ai lui Hitler. Despre obiectivele acestui plan nu s-a vorbit şi nu se vorbeşte public. Se poate specula asupra motivelor pentru care sunt trecute sub tăcere.
Cert este că există nişte similitudini frapante. În 1943, într-una dintre tentativele de pace cu anglo-americanii, Herman Göring îi descria italianului Roberto Farinacci ce dorea Germania pe Bătrânul Continent:
> un organism supranaţional unic;
> fiecare membru urma să se bucure de autonomie;
> frontierele urmau să fie desfiinţate (deoarece, spuneau germanii, condiţia realizării unei sinteze politice europene este unitatea economică);
> exercitarea unui control asupra economiei diverselor state componente urma să evite concurenţa între industrii şi supraproducţia.
Joseph Goebbels, ministrul propagandei ân Germania nazistă: „Popoarelor străine care se găsesc direct sau indirect sub protecţia Reichului trebuie să li se acorde o autonomie în sens mai larg, în comparaţie cu cea de care au beneficiat grupurile etnice germane în timp de pace, sub dominaţie străină“.
Conform planurilor întocmite la Berlin de liderii Germaniei interbelice, din punct de vedere politic, Noua Europă trebuia să apară după realizarea paşilor economici şi să se facă pe bază federativă. Integrarea urma să realizeze gradat: mai întâi, 7 grupe principale –
a) statele din Peninsula Iberică;
b) Franţa şi Belgia;
c) Germania, Danemarca, Polonia, ţările baltice, Slovacia, Boemia (Cehia), Elveţia;
d) Italia, Croatia, Albania, Serbia, Grecia;
e) Insulele Britanice;
f) Suedia, Norvegia, Finlanda, Islanda;
g) Ungaria, România, Bulgaria, Ucraina, Crimeea şi Belarus.
A doua etapă spre Europa Unită prevedea comasarea celor 7 grupe în 3 federaţii complementare:grupul latin (în care erau prevăzute Franţa, Belgia, Italia, ţările din Balcanii Occidentali, Grecia, Peninsula Iberică, Insulele Britanice), grupul germanic (Germania, ţările scandinave, ţările baltice) şi grupul slav/oriental.
Conform concepţiei pe care o aveau germanii la începutul anilor ’40 ai secolului trecut, cel de-al treilea şi ultimul pas spre crearea UE era naşterea unei uniuni politice cu menţinerea autonomiilor regionale şi realizarea unui plan comun de cooperare în Africa de Nord.
Herman Göring, feldmareşalul lui Hitler, rostea în 1943 o propoziţie profetică în privinţa viitoarei Uniuni Europene:
„După părerea mea, chiar dacă pierdem războiul, nimic nu va împiedica evoluţia Europei în acest sens“. Şi nimic n-a împiedicat-o.
Altfel spus, „Reichul de 1000 de ani“ n-a murit în 1945. Organismul supranaţional unic, fără frontiere, gândit în Germania la începutul anilor 1940, care urma să apară prin unificarea Europei pe calea armelor nu a putut fi pus în practică de nazişti.
Procesul avea să reînceapă un deceniu mai târziu, pe cale economică. Dupa razboi, in 1949, Germania, Franţa, Luxemburg, Italia, Belgia si Olanda au infiinţat “Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului”, iar in 1957, cele şase ţări au hotărât, prin Tratatul de la Roma, că uniunea trebuie sa poarte un nume cu rezonanţă istorica, asa ca au botezat-o: Comunitatea Economica Europeană. În germană: Europaische Wirtschaft Gemeinschaft!
Foto: Walter Hallstein – primul preşedinte al Comisiei Europene
„Arhitectul cheie al Uniunii Europene“ a fost un jurist puternic în Germania nazistă, însărcinat cu conceperea legii pentru „protecţia sângelui german şi a onoarei germane“, în 1939. El, Hallstein, fusese instruit de profesori de drept al căror prim scop era sabotarea Tratatului de la Versailles, care a decis cheltuielile de reparaţii impuse Germaniei după pierderea primului război mondial, cât timp a studiat la Kaizer Wilhelm Institute din Berlin, instituţie privată finanţată de cartelul IG Farben.
În iunie 1938, Hallstein participase la negocierile oficiale de stat între Germania nazistă şi Italia fascistă în scopul de a crea, pe baza politicilor lor, o platformă pentru Europa viitoare. În 1941, Hallstein a devenit decan al Facultăţii de Drept şi Economie de la Universitatea din Frankfurt, Germania, unde îşi avea sediul, de asemenea, IG Farben. Câţiva ani mai târziu, Tribunalul pentru crime de război de la Nürnberg susţinea că în acest sediu al IG Farben s-a planificat şi implementat cucerirea economică a Europei.
După invazia aliaţilor (anglo-americani) din 1944, Hallstein a ajuns într-o tabără de prizonieri de război în Statele Unite, unde – culmea – a înfiinţat un fel de „universitate“ specială pentru a-i educa pe ceilalţi prizonieri cu privire la legislaţie şi drepturile lor.
Reuşeşte să îi convingă şi pe americani că n-ar fi fost vreun nazist important, este eliberat alături de ceilalţi prizonieri germani şi, după război a fost numit vicecancelar al Universităţii din Frankfurt, iar în 1948 este invitat în SUA, la Universitatea Georgetown în calitate de lector.
Numărându-se printre primii „savanţi“ germani invitaţi la o universitate americană, înţelege beneficiile unei alieri cu Statele Unite precum şi aderarea Germaniei la alianţe internaţionale precum ONU şi NATO, ca fiind necesare pentru revenirea Germaniei pe scena internaţională, pentru început.
În 1950, după ce şi-a curăţat (ascuns) trecutul nazist faţă de „Aliaţi“, Hallstein a devenit principalul consilier şi coordonator al politicii externe a cancelarului vest-german Konrad Adenauer, acesta desemnându-l în fruntea delegaţiei germane pentru negocierile cu francezii asupra uniunii europene embrionare (Planul Schuman).
Istoria spune că, în mai 1950, cancelarul Adenauer primise o scrisoare de la ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman (luxemburghez, dar german prin naştere şi formare,, în care îi sugera instituirea unei „Înalte Autorităţi“, supranaţională, abilitată în controlul industriilor cărbunelui şi oţelului din Franţa şi Germania de Vest, ca fiind cel mai bun mod de a promova creşterea economică comună şi de a pune capăt adversităţii seculare franco-germane.
Schumann ar fi compus scrisoarea la „instigarea“ diplomatul Jean Monnet, personaj dubios, care a conceput, practic, „Planul Schuman“. S-a aflat mai târziu că totul era parte dintr-o mare conspiraţie, Monnet având acordul SUA de a acţiona.
În anii războiului, Monnet „a ajuns ca la un moment dat, în SUA, să fie anchetat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spălare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.“
Aşă că, de la începutul anilor ’40, Jean Monnet a devenit prieten cu Harry Hopkins, mâna dreaptă a preşedintelui american Roosevelt, căruia şi Monnet i-a devenit consilier personal în problemele Europei. Astfel s-a înfiripat, şi în SUA, „Grand Design for a unified Europe“ a la Monnet.
Acum se recunoaşte că proiectul „a fost rodul unui complot“. Jean Monnet şi „colaboratorii săi“ au redactat în aprilie 1950 nota de câteva pagini ce conţinea expunerea de motive şi dispozitivul propunerii, bulversând toate schemele diplomaţiei clasice, cu tradiţionalele consultări cu serviciile ministeriale competente, preferându-se cel mai mare secret pentru a se evita posibilele obiecţii sau contrapropuneri.
În timp ce Robert Schuman prezenta planul în dimineaţa zilei de 9 mai colegilor săi de guvern, un emisar secret îl înmâna personal cancelarului german Konrad Adenauer. Astfel, la ora 4.00, în după-amiaza aceleiaşi zile, proiectul era făcut public sub numele de Declaraţia sau Planul Schuman.
După ce, la 23 mai 1950, Adenauer s-a întâlnit cu Monnet pentru lămuriri, iar discuţiile franco-germane au început la Paris, la 20 iunie 1950, dată care a marcat primul moment când Republica Federală Germană a apărut ca un egal pe scena internaţională, cancelarul Adenauer l-a numit pe juristul ex-nazist Walter Hallstein în fruntea delegaţiei germane pentru negocierile asupra Planului de „integrare“ a industriilor de oţel şi cărbune franceză şi germană, ceea ce acesta reuşeşte cu brio, fiind pregătit de ani buni să joace cartea germană.
Astfel, în 1951, el reuşea să reunească, prin Tratatul de la Paris, mai multe ţări, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda în fondarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (European Coal and Steel Community), ECSC sau ceco.
Tot Walter Hallstein, în 1955, la Messina, în Italia, a negociat cu miniştrii de externe ai celorlalte ţări CECO pentru mărirea „integrării“ economice şi scăderea tarifelor vamale între cei 6, ceea ce le „va stimula relaţiile comerciale şi dezvoltarea economică“.
Astfel a obţinut ca, la 25 martie 1957, Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburgul să semneze, la Roma, Tratatul Comunităţii Economice Europene (CEE sau Piaţa comună) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA). Germania a semnat, evident, prin Adenauer şi Hallstein. Intrarea în vigoare a Tratatului a avut loc în ianuarie 1958, cu structurile ei: Consiliul de Miniştri, Comisia şi Adunarea Parlamentară Europeană, iar Walter Hallstein a fost primul preşedinte al Comisiei Comunităţii Economice Europene (azi Comisia Europeană) în perioada 1958-1967.
Sovieticii, însă, credeau de la început despre „Planul Schuman“ că:
„Acest plan este dictat de către imperialiştii americani, care acceptă să-l finanţeze… Dl. Harriman [secretar al Comerţului SUA, sub preşedintele Harry Truman] a declarat, în iunie 1950, că 600 milioane din ajutorul Marshall pot fi folosiţi pentru realizarea Planului francez. Explicaţia acestei duble paternităţi este că legătura strânsă care există între monopolurile americane şi cartelurile germane …este bine cunoscută… Planul Schuman nu este un plan de pace, ci este un plan de război… este o prelungire a Planului Marshall, tinde să facă din Germania de Vest, sub controlul SUA, o bază politică, economică şi militară cheie în Europa, pentru al treilea război mondial.“
Timp de zece ani de zile, începând din 1958, Hallstein a comandat o armată de mii de birocraţi europeni, în afara oricărui control democratic. Abia „la 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a impus elementele cheie ale structurii UE construită de Hallstein. Prin semnarea Tratatului de la Lisabona, 27 şefi de state, au semnat un «act de activare»; similar cu anul 1993, ei au deschis porţile pentru guvernarea asupra Europei a intereselor corporatiste de cartel care nu şi-au atins scopul în timpul celui de-al II-lea război mondial.“
Deşi germanii au ieşit bine în noua construcţie europeană, „condiţiile pe care a trebuit să le accepte Germania Occidentală“ ca membră a CEE au fost criticate de Ludwig Erhard, membru al partidului lui Adenauer, Uniunea Creştin Democrată, care, în calitate de ministru pentru afacerile economice din anul 1949, era considerat artizanul principal al „miracolului economic“ al Germaniei în refacerea economiei distruse de război.
În 1957, Erhard a devenit vicecancelar, dar antagonismul dintre el şi Adenauer s-a accentuat şi, în 1959, Adenauer a încercat să-l excludă de la eventuala succesiune la funcţia de cancelar.
Vom reaminti că Ludwig Erhard a produs din timpul războiului, în 1944, studiul Finanţele de război şi consolidarea datoriei, în care pleca de la supoziţia că Germania a pierdut deja războiul, dar va reuşi să se refacă ca putere economică, detaliind acest scenariu cu Otto Ohlendorf, SS-Gruppenführer, ei aflându-se sub protecţia şi încurajarea directă a lui Heinrich Himmler însuşi, unul dintre liderii nazişti de prim rang, comandantul SS (Schutzstaffel) şi al poliţiei secrete de stat, Gestapo-ul.
Erhard a fost căsătorit cu sora lui Dr. Guth, conducătorul organizaţiei „Reichsguppe Industrie“, asociaţia oficială nazistă a industriaşilor din Reich-ul geman. În funcţiile sale postbelice, el a reintegrat managerii IG Farben condamnaţi la Nurnberg pentru „crime împotriva umanităţii“, în poziţii de conducere corporatistă în Germania occidentală. El s-a apărat public pentru această decizie declarând că „a fost necesară datorită experienţei acestora în domeniul tehnologiei economice şi chimice“.
Apoi, când în 1963, Adenauer a fost forţat să demisioneze din funcţia de cancelar de către aliaţii săi (nemulţumiţi de abuzurile lui interne), a fost succedat tocmai de Ludwig Erhard, care a devenit, astfel, noul şef al Germaniei occidentale, pe care o reprezenta şi la „Bruxelles UE“, condusă de co-naţionalul său Walter Hallstein.
Astfel, într-o fotografie din 24 aprilie 1964, prezentată de publicaţia Fapte UE, în articolul Cunoaşteţi finanţatorii „Bruxelles UE“, erau prezentaţi aşa-zişii „arhitecţi cheie ai Bruxelles-UE, toţi membri activi ai coaliţiei dintre nazişti şi IG Farben din timpul celui de-al doilea Război Mondial, întâlnindu-se la sediul «Bruxelles UE» pentru a-şi susţine declaraţiile cu privire la viitorul continentului european“.
Aceştia erau: preşedintele Comisiei Europene Walter Hallstein; cancelarul german Ludwig Erhard; Ludger Westrick, şeful cancelariei Germaniei; Karl Carstens, secretar de stat al ministerului german al Afacerilor Externe; Karl-Günther von Hase, şeful Serviciului de Presă şi Informaţii al guvernului german. Publicaţia dă şi trecutul „nazist“ al acestor importante personaje.
Rezultatul de azi: „Nimic nu ne împiedică să apreciem faptul că, din punct de vedere financiar, între excedentele comerciale germane din zilele noastre şi excedentele rezultate în urma derulării operaţiunilor de cliring [dintre Germania nazistă şi celelalte ţări] nu există nicio diferenţă. Totodată, creşterilor de preţuri din ţările asociate [în U.E.] nu le-a corespuns o creştere comparabilă a preţurilor la nivelul Germaniei.
Concret, ce observăm în Eurosistem? În ultimii ani, creşterea preţurilor, în ţări precum Grecia, Spania, Portugalia, România a redus competitivitatea economică şi a deteriorat balanţele comerciale ale acestor ţări. Acest efect este indus, indirect, şi de o deprecierea reală a preţurilor germane, constituind un element central în contextul crizei actuale. Extinderea comerţului german intra-comunitar a generat un excedent comercial german…
Actuala arhitectură a Eurosistemului, bazată pe un sistem de bănci centrale naţionale ce funcţionează pe principiul descentralizării operaţiunilor, permite şi o politică exactă de sterilizare a excedentului comercial german în defavoarea contribuabilului român, grec, spaniol, portughez sau italian…“( Radu Golban, Mihaela-Brînduşa Tudose, „De la Cliring la euro”)
Iar acum putem constata că, dincolo de unele nuanţe de parcurs, staţia finală e cam aceeaşi.
Germania a pierdut atunci războiul, dar în prezent e simplu de constatat, urmărind cum gândeau liderii Reichului, că scopurile Noii Ordini preconizate de nazişti au fost atinse în bună măsură.
Nici nu mai contează acum dacă e vorba de continuarea unor planuri vizionare, de preluarea acestora de către învingători, sau de simple „coincidenţe“.
Dincolo de diferenţele de realizare a planului apărute pe parcurs (evident, pierderea războiului şi ocuparea Europei Răsăritene de către ruşi au însemnat ajustarea strategiei), se poate remarca faptul că, şapte decenii mai târziu, s-a ajuns foarte aproape de scopul final.
În Uniunea Europeană, „cotele“ naţionale de producţie în diferite sectoare sunt clar stabilite, pentru a se evita supraproducţia.
Frontierele au dispărut, integrarea economică s-a realizat înaintea celei politice, proiectul UE are baze federative, iar criza mondială a fost ocazia ideală pentru a face încă un pas către reducerea atribuţiilor naţionale în favoarea celor unionale. Rusia a fost deja împinsă către „frontiera de pe Nipru“ pe care şi-o propuneau germanii. Ţările baltice au fost integrate Uniunii Europene, problema Ucrainei şi a Belarusului e mai complicată, dar remarcăm că mai ales Ucraina este puternic susţinută şi vizată de liderii UE.
Aici, lupta cu Rusia pentru controlul celor două ţări e foarte dură. Cât priveşte Africa de Nord, drumul este deschis după „revolutiile“ din 2011, soldate cu îndepărtarea vechilor dictatori şi instalarea unor noi guverne sprijinite de puterile europene.
Azi, la Berlin si in Europa nu se mai aud discursurile isterice ale Fuhrerului, ci gânguritul bland al lui frau Merkel, iar Europaische Wirtschaft Gemeinschaft , devenita Uniunea Europeana, este pe cale să se transforme intr-un stat european cu capitala la Bruxelles şi creierul la Berlin.
O Uniune în care ministrul german de externe atacă NATO, iar şeful Comisiei Europene atacă Statele Unite, în timp ce cere ca Rusia sa fie tratata de la egal la egal cu ceilalti membri ai Uniunii.
O Uniune a carui ministru de Externe declara ca Islamul politic face parte din viitorul Europei.
Lipseste iar, bineînţeles motivat, din cauză de Brexit, Marea Britanie, in timp ce americanii sunt priviţi tot chiorâs, din cauză de Trump. In rest, cu unele excepţii (Polonia si Ungaria), regretabile şi reparabile, mai toţi membrii au hotarat democratic că istoria e un şir de coincidenţe şi ca proiectele Germaniei, pardon, ale Uniunii, pot să fie iar, fără niciun risc, proiectul tuturor.
Problema Europei Unite au ridicat-o, înaintea conducătorilor din Germania interbelică, şi alţii. Tentative au existat încă de pe vremea Imperiului Roman, iar ideea coagulată dădea târcoale prin Imperiul Austriac de la mijlocul anilor 1800.
Niciun plan nu s-a apropiat însă atât de tare de realitatea actualei Uniuni Europene, precum cel al Germaniei naziste.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
![„În Martie 1990 s-a urmărit destrămarea României… enclavizarea unei bucăți din România și punerea ei sub protectorat ONU. (…) […]](https://www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2019/12/iohannis-dezmembrarea-Romaniei.jpg)
CER SI PAMANT ROMANESC 