CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

GÂNDUL ZILEI

 

 

 

 

 

 

 

 

„România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni.”  

 

Petre P. Carp

 

 

 

 

 

 

 

 

Petre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Iași – d. 19 iunie 1919, Țibănești, județul Iași) a fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator.

A fost unul dintre opozanții lui Alexandru Ioan Cuza și  s-a implicat activ în îndepărtarea sa de pe tronul Principatelor Unite. A fost numit secretar al Locotenenței Domnești care a organizat aducerea pe tronul românesc a lui Carol I.  Un an mai târziu, a fost numit secretar al Agenției Diplomatice a României la Paris.

În 1867, Petre P. Carp a devenit mason. Boierul moldovean s-a dovedit unul dintre cei mai buni oratori conservatori, considerat de istorici al doilea mare politician conservator după Barbu Catargiu.

A fost ales în repetate rânduri ca deputat și senator. De asemenea, a fost reprezentant diplomatic al României în Berlin, Viena și Roma. Întors în țară, Petre P. Carp, a devenit ministru de Externe, apoi ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, ministru al Agriculturii și Domeniilor, ministru al Industriilor și ministru al Finanțelor.

1907, Petre P. Carp a devenit președinte al Partidului Conservator, în urma fuziunii principalelor grupări conservatoare din România. Petre P. Carp a rămas în istorie drept un mare om de stat, dar și prin anecdotele legate de el. El provenea dintr-o familie boierească din Moldova și a fost unul dintre colaboratorii de încredere ai Regelui Carol I al României.

Era cunoscut drept „tăios ca un cuțit și rece ca o zi de iarnă”, cum spunea alt junimist, Nicolae Gane, lupta mai întotdeauna singur pentru cinste și dreptate, cu adepți puțini, fiind și poreclit ,,cavalerul dreptății mâncate de lupi” de către târgoveții care treceau pe lângă casa lui.

Tot Eugen Lovinescu scria despre Petre P.Carp că ,,era un mare caracter, doctrinar, autoritar, cu concepții politice puternice, intransigent și de înaltă demnitate morală”.

Deși conservator, în discursurile sale din Parlament era cunoscut ca un susținător al drepturilor țăranilor: ​,,Un lucru însă vă cer: să-mi garantați că aveți să pironiți proprietatea în mâinile țăranului, atât și nimic mai mult”, afirma P.P.Carp în 1884. „Bogăția unei țări atârnă de câtimea averilor celor mici”, o aserțiune a sa din 1882.

Se spune că în timpul unei călătorii spre Viena, după Războiul de Independență, când Imperiul Rus și-a încălcat angajamentul de a respecta integritatea teritorială a României, ministrul de Externe rus a aflat că în același tren călătorea și P.P. Carp.El și-a manifestat dorința să i se facă cunoștință cu Petre P. Carp, iar când l-a văzut, l-a întâmpinat exclamând: ,,În fine, pot să cunosc și eu pe faimosul filogerman Petre P.Carp”. Iar acesta i-a răspuns în acel moment : ,,Eu nu sunt filogerman, eu sunt rusofob!”

 

Regele Carol I a incetat din viata la 27 septembrie 1914 – un nou Consiliu de Coroana trebuia sa decida, odata cu iesirea din neutralitate a României de partea carei aliante urma sa fie legată soarta țării .

Părea evident ca numai alianta cu Antanta ne putea garanta intregirea tarii prin revenirea Transilvaniei la Regatul Romaniei. Atat Regele Ferdinand, majoritatea oamenilor politici cat si opinia publica se pronuntau hotarat pentru intrarea in razboi alaturi de tarile Antantei.

La Consiliul de Coroana de la Cotroceni, 14 / 27 august 1916, Regele Ferdinand i-a convocat pe cei mai importanti oameni politici si de stat ai țării pentru a le comunica hotărârea lui de a declara razboi Austro-Ungariei a doua zi. In randul conservatorilor exista o grupare proantantista reprezentata de Nicolae Filipescu, Take Ionescu, C. Olanescu si C. Cantacuzino-Pascanu, cealalta grupare favorabila intrarii Romaniei in razboi alaturi de Germania si aliatii ei avea in frunte pe Petre P. Carp, Theodor Rosetti, Titu Maiorescu si Alexandru Marghiloman. Cuvintele rostite de regele Ferdinand celor prezenti dadeau glas dorintei si vointei intregii Romanii la un ceas de grea cumpana si inalta raspundere pentru tara: ” Am convocat aici pe mai marii tarii nu ca sa le cer un sfat, ci ca sa le cer sprijinul. Vad situatia in asa fel, incat nu mai putem ramane in Neutralitate.

De aici inainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, (condus de Ion I.C. Bratianu n.n.) care crede si el ca a sosit momentul să incepem razboiul, a și avut consfatuiri cu unul din grupurile beligerante.”  

Marele om politic Petre P.Carp va trăi drama pierderii unui fiu, locotenentul Petre Carp cazut pe frontul din Transilvania in localitatea Magheruș, la vârsta de 29 de ani.

În 1918, la terminarea Primului Război Mondial Transilvania, Basarabia şi Bucovina se unesc cu România, ţara dublându-şi teritoriul. Dar România avea să mai continuie războiul şi pe parcursul anului 1919.

 La scurt timp după preluarea puterii de către comunistul Béla Kun, Ungaria ataca Transilvania. Simultan Rusia atacă Basarabia. Pe parcursul verii anului 1919 armata română contraatacă şi ajunge să cucerească Budapesta, iar ofensiva ruşilor este stopată. Ca urmare a înfrângerii definitive a comuniştilor maghiari, dar şi a imposibilităţii armatei ruse să cucerească Basarabia, România a rămas cu graniţele intacte până la debutul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Deşi o parte a clasei politice româneşti şi a intelectualilor au regretat intrarea României în război alături de aliaţii tradiţionali, până la urmă s-a dovedit a fi o alegere înţeleaptă. Chiar dacă am fost nevoiţi să încheiem pace cu germanii şi austro-ungarii, printr-un tertip legislativ, tipic românesc aş zice, am terminat războiul ca ţară beligerantă.

Demn de remarcat ar fi că dintre toate ţările câştigătoare, România a obţinut prin acest război cele mai multe teritorii.
Să fi avut dreptate oare Petre P. Carp când afirma la finalul războiului că „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”?

Petre P. Carp se va retrage la conacul sau de la Tibanesti impovarat de anii ce ii marcau o viață și un destin, acum la zenitul lor. A incetat din viață la 19 iunie 1919 la aproape 82 de ani pe care i-ar fi implinit peste 10 zile.

 

12/01/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

3 februarie1880 – Se constituie oficial, sub conducerea omului politic Manolache Costache Epureanu, Partidul Conservator din România

Manolache Costache Epureanu (n.1820-d.1880), primul lider al Partidului Conservator din România

Manolache Costache Epureanu (n.1820-d.1880), primul lider al Partidului Conservator din România 

 

 

 

Emanoil Costache Epureanu (n. 22 august 1820, Iaşi – d. 7 septembrie 1880, Wiesbaden, Germania), ilustru om politic şi orator, jurist de prestigiu, a ocupat funcţii importante în stat, printre care prim-ministru în ambele Principate Române, apoi în România, preşedinte al Adunării Deputaţilor, ministru de Interne şi al Justiţiei. 

Se numără printre fondatorii ambelor partide importante  de pe scena politică românească a vremii, Liberal şi Conservator, dar crezul său politic a fost întotdeauna mai aproape de viziunea conservatoare.

A fost primul preşedinte al Partidului Conservator.

Era fiul vornicului Ioan Epureanu şi al Catincăi Negel, provenind din neamuri de boieri cu întinse proprietăţi în ţinutul Tutova. Familia Epureanu este menţionată în hrisoave încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Studiile primare le urmează la Heidelberg în Germania, apoi urmează cursuri universitare la Berlin, Gotingen, Jena şi obţine doctoratul în drept în anul 1839.
Participă la mişcarea revoluţionară din 1848 din Moldova, fiind unul din redactorii Petiţiei-proclamaţiune de la Iaşi.

Când mişcarea este înfrântă, Mihail Sturdza decide ca liderii acesteia să fie exilaţi în Turcia. Împreună cu alţi participanţi la mişcare, printre care şi Alexandru Ioan Cuza, Epureanu reuşeşte să se sustragă exilului, fiind ajutat de viceconsulul englez de la Brăila, şi ajunge în Transilvania.

Aici, participă la Adunarea Naţională de la Blaj (3/15 mai 1848) şi semnează programul revoluţionar de la Braşov, „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, care prevedea abolirea privilegiilor boiereşti şi unirea Moldovei cu Ţara Românească „într-un singur stat neatârnat românesc”. La Cernăuţi, ia parte la formarea Comitetului revoluţionar moldovean.

 În 1849 se întoarce în Moldova, iar domnul Grigore Alexandru Ghica îl numeşte preşedinte al Divanului de Întărituri (1854 – 1856).

A fost unul dintre cei mai fervenţi unionişti, fiind desemnat membru în Comitetul Central al Unirii din Iaşi, deputat în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea Electivă a Moldovei.

  D-nd dovadă de un înalt spirit patriotic, Emanoil Costache Epureanu a renunţat la tron în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza, pentru a nu diminua din şansele acestuia de a fi ales.

La 3 februarie 1880 un grup de 88 de oameni politici reprezentanţi ai mai multor grupări conservatoare, între care se evidenţiau  Lascar Catargiu, Manolache Costache Epureanu, Ioan Emanoil Florescu, Alexandru Lahovari, Titu Maiorescu, Petre Mavrogheni, Grigore Paucescu, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Alexandru Stirbei, Grigore Triandafil ş.a, puneau bazele Partidului Conservator.

 Totodată, a fost adoptat şi programul partidului, care sintetiza în termeni foarte clari doctrina acestuia: ataşamentul pentru evoluţia organică a societăţii, pentru susţinerea unui progres măsurat şi continuu, pentru acţiunea concretă, coerentă a unui executiv reticent la imitaţiile excesive sau la construcţiile politice abstracte, pentru respectarea valorilor tradiţionale.

A fost între 1880 și 1918 una dintre cele două principale forțe politice care au condus România, cealaltă fiind Partidul Naţional Liberal. A fost partid de guvernare timp de 14 ani, mai mult de o treime din existența sa.

Conservatorismul este o filozofie politică care promovează tradiția,  ierarhia și autoritatea și dreptul la proprietate susţinând instituții precum monarhia, religia,   parlamentară, având ca principal obiectiv  stabilitatea și continuitatea socială.

Avându-și originea în celebrul dicton al lui Lucius Cary, al II-lea Viconte Falkland: „Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”, conservatorismul a fost fundamentat ca doctrină politică de către gânditorul Edmund Burke.Pe plan istoric, asociat cu dreapta politică, termenul a fost folosit pe parcurs pentru a descrie o gamă largă de viziuni politice şi filosofice care au în comun   reticenta conservatorilor la orice tip de actiune revoluţionara, ei promovand mai degraba ideea unei evolutii organice a comunităţii, in interiorul unei logici evolutive naturale, proprii, specifice.

În aceasta ordine, actul politic este văzut ca unul mai degraba de administrare a realităţii concrete, care stăruie asupra unor probleme apărute la un moment dat în viaţa comunităţii, decât unul de impunere a unui proiect grandios de societate, care-şi propune sa amaneteze viaţa comunităţii pentru o perioada de timp mai mult sau mai puţin determinată (de unde şi atitutdinea intransigentă de opoziţie la orice tip de  liberalism,  comunism, fascism etc.)

Marele fruntaş conservator Alexandru Marghiloman spunea : „Conservatorismul, domnii mei, nu imbratişeaza interesele unei clase, ci ale tuturor claselor, fara excluziunea nici uneia.”
 „Doctrina conservatoare este aceea care tine drept un adevar istoric ca progresul real, durabil, nu se poate face prin salturi; ca el nu poate fi decat rezultatul unei legaturi armonioase a trecutului cu prezentul.

În România, precursorii acestui partid  au fost gruparea politică „Juna Dreaptă” (Noiembrie 1868) și ziarul Timpul (fondat martie 1876). 

Nucleul  partidului l-a constituit Clubul central de la Bucureşti, iar conducerea operativă o exercita un comitet, alcatuit dintr-un preşedinte, un vicepresedinte si cinci membri. 

Primul preşedinte al Partidului Conservator a fost omul politic Manolache Costache Epureanu, care ocupase de-a lungul timpului poziţii importante in ierarhia politică a ţării, fiind deputat, senator ori ministru în mai multe rânduri.

 Emanoil Costache Epureanu, a fost urmat la preşedinţia partidului de Lascăr Catargiu (1880-1899), George Grigore Cantacuzino (1899-1907), Petre Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925).

Ca formaţiune politică de sine stătătoare, Partidul Conservator a participat la toate evenimentele care au avut loc în perioada modernă din Istoria României.

   Încetarea activităţii partidului coincide cu moartea lui Alexandru Marghiloman, în mai 1925, când s-a hotărât fuziunea Partidului Conservator cu Partidul Poporului (3/15)

Partidul Conservator a editat de-a lungul timpului publicaţiile: „Timpul ” (1876-1884; 1889-1900), „Epoca” (1885-1889; 1895-1916; sept.-dec. 1918), „Conservatorul ” (1900-1914), „Steagul ” (1914-1922), „Timpul ” (1923-1924), „Le Progres” (1918-1925).

  

După ce în septembrie 1880 Manolache Costache Epureanu s-a stins din viaţă, câteva luni mai târziu, pe 20 decembrie, clubul central din Bucureşti şi delegaţii din provincie alegeau în fruntea partidului pe Lascar Catargiu, care a conturat şi un nou statut al partidului.

 

 

 

 

Fișier:Lascăr Catargiu.jpg

 

Lascăr Catargiu (n. 1 noiembrie 1823, Iaşi – d. 30 martie 1899, Bucureşti), a fost unul dintre fondatorii Partidului Conservator şi unul dintre marii oameni de stat ai veacului al XIX-lea. Aparținea unei vechi familii muntene, un membru al acesteia fiind exilat de Matei Basarab în secolul XVII s-a stabilit în Moldova.

A aderat la petiția-proclamație adresată domnitorului Mihail Sturza la 28 martie 1848, ceea ce a dus la surghiunirea sa pe una din moșiile familiei sale din ținutul Neamț.

În timpul lui Grigore Alexandru Ghica (1849 – 1856), Catargiu a ajuns prefect al poliției (agă) din Iași. În 1857 face parte din „divanul ad-hoc” al Moldovei, o comisie aleasă conform Tratatului de la Paris din 1856, pentru a vota unirea propusă a Moldovei cu Țara Românească.

Vederile sale puternic conservatoare, în special în legătură cu reforma agrară, l-au făcut să devină candidatul conservatorilor la tron în 1859, în Moldova, însă a refuzat, din dorința de a vedea să apară o singură patrie română mai puternică și mai mare. În timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866), Catargiu a ajuns unul din liderii opoziției și a primit ajutor din partea lui Barbu Catargiu, un jurnalist, şi politician, fost prim ministru, asasinat la București pe 20 iunie 1862.

În 1866 a devenit unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul român de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I.

S-a situat în prim planul scenei politice timp de aproximativ 45 de ani, fiind unul dintre fondatorii doctrinei conservatoare din România.

Disensiunile cu Alexandru Ioan Cuza l-au determinat să fie unul dintre liderii consipraţiei care au acţionat pentru detronarea domnitorului, după care a fost principalul membru al Locoteneţei domneşti care a substituit atribuţiile şefului statului până la aducerea prinţului străin. În privinţa activităţii politice, Lascăr Catargiu s-a afirmat drept cea mai avizată voce a conservatorismului românesc, fiind timp de 20 de ani preşedinte al Partidului Conservator, pâna în 1899, fiind prim-ministru al guvernelor României timp de patru mandate în perioadele 11 mai 1866 – 13 iulie 1866, 11 martie 1871 – 30 martie 1876, 29 martie 1889 – 3 noiembrie 1889, 27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895.

A ocupat de asemenea timp de cinci mandate funcţia de ministru de Interne şi a fost  a fost ales în două rânduri preşedinte al Adunării Deputaţilor.                       

Dupa moartea lui Lascar Catargiu, Partidul Conservator i-a avut ca presedinti pe Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914) şi Alexandru Marghiloman (1914-1925).

Preşedintia lui Lascăr Catargiu a cunoscut şi primele frământari politice interne în Partidul  Conservator.

 

Datorită componenţei sale eterogene – mari proprietari de pămînt, burghezia comercială şi administrativă, dar şi o parte a intelectualităţii – în cadrul Partidului Conservator s-au manifestatdisensiuni şi fărîmiţări care vor da naştere unor disidenţe, dintre care cea mai importantă a fost gruparea „Junimistă „, condusă de Petre Carp şi Titu Maiorescu.

 Gruparea in interiorul partidului – Junimiştii, care avea un profil ideologic şi cultural foarte bine definit s-a conturat încă din 1881, ajungând chiar în  în 1891  să se desprindă din Partidul Conservator si să infiinţeze, sub presedinţia lui Petre P. Carp, Partidul Constituţional.

Cei mai marcanţi membri ai noii grupări politice erau Menelas Ghermani, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti etc. Partidul Constituţional si-a susţinut cauza în jurnale precum „Constituţionalul” (1889-1900) sau „Era nouă” (1899-1900) şi a participat la guvernarea conservatoare din 1891-1895.

In 1900 junimiştii se vor reintegra în Partidul Conservator, însă un an mai târziu controversele dintre adepţii lui Gheorghe Gr. Cantacuzino şi ei reapăreau, încheindu-se de-abia prin 1907.
In 1884 a luat naştere sub conducerea lui Lascăr Catargiu şi Grigore Vernescu o grupare politica hibridă, numita Partidul Liberal Conservator.

Noua formaţiune, care avea ca organ central de presa,  jurnalul „România” (1884-1892), era o formulă politica de conjunctură, îndreptată împotriva guvernarii liberalului Ion C. Bratianu.

Partidul Liberal Conservator a participat la guvernarea junimistă din 1888 – 1889, asumându-şi apoi singur doua cabinete (martie – noiembrie 1889 si februarie – noiembrie 1891).

In 1891 ramura conservatoare s-a reconstituit în matca tradiţională a Partidului Conservator.

În februarie 1908, o serie de personalităţi au părăsit Partidul Conservator, întemeind Partidul Conservator Democrat, în frunte cu Take Ionescu.

În 1915, vechiul Partid Conservator s-a scindat în gruparea condusă de Nicolae Filipescu şi în gruparea condusă de Alexandru Marghiloman.

În 1916, Partidul Conservator Democrat a fuzionat cu aripa conservatoare condusă de Nicolae Filipescu, sub denumirea de Partidul Conservator Naţionalist.

 Pâna în 1918 la conducerea Romaniei s-au succedat nu mai puţin de sapte guverne aflate sub coordonarea unor personalitati politice conservatoare remarcabile. Sunt semnificative realizarile cabinetului prezidat de Petre P. Carp (1910-1912) in domeniul rural si al meseriilor sau cele ale guvernului in fruntea caruia s-a aflat Titu Maiorescu (1912-1913), care a reusit sa gireze cu bine „criza balcanica”, mediind pacea intre Grecia si Turcia, ceea ce a facut ca România sa devina un important factor politic in zonă.

Izbucnirea primei conflagraţii mondiale găseşte formaţiunea într-o stare de acută dezbinare şi lipsă de voinţă politică.

În atari condiţii, practic, după Congresul din 1915, ea se desfiinţează, cu toate că unele organizaţii locale îşi vor perpetua activitatea pînă după terminarea războiului.

După 1918, Partidul Conservator a încercat să se reorganizeze sub denumirea de Partidul Conservator Progresist condus de Alexandru Marghiloman, dar în alegerile parlamentare din 1919 nu a obtinut decât 19 mandate, iar in 1920 si 1922, nici unul.

De subliniat că agonia Partidului Conservator avea în principal o bază socio-economică, anume fărîmiţarea şi treptata dezmembrare a clasei boiereşti în primele decenii ale veacului al XX-lea; îmbătrînit, el iese de pe scena politică autohtonă, lăsînd în urma sa un imens loc gol, grupările conservatoare apărute ulterior din trunchiul său (Partidul Conservator-Progresist, Partidul Conservator-Independent sau Grupul Conservator Unionist) neputând rezista în competiţia politică cu liberalii sau cu anumite construcţii de dreapta mai puţin echilibrate, dar mai ancorate în problemele vremii.

A continuat sa mai existe pe scena politica românească, până la moartea ultimului său preşedinte, Alexandru Marghiloman, mai ales prin intermediul organelor de presă precum „Steagul” (1914-1922) sau „Le Progrès” (1914-1925), care continuau tradiţia de la  publicaţiile „Timpul”(1889-1900) ori „Conservatorul” (1900-1914).

In mai 1925, fruntaşii conservatori decideau fuziunea cu Partidul Poporului, prin integrarea organizatiilor locale şi a centralei în structurile gruparii conduse de Alexandru Averescu.
Şapte ani mai târziu, Grigore Filipescu, fiul cunoscutului lider conservator, Nicolae Filipescu, fonda un partid care se declara continuatorul tradiţiei instituite în 1880.

Noul Partid Conservator, care a existat în viaţa politică a Romaniei pâna prin 1938, nu a avut însă nici o influenţă notabilă în viaţa politică a ţării.

După căderea dictaturii comuniste, în 1991, s-a încercat o resuscitare a conservatorismului în politica românească, prin crearea Partidul Umanist Român (PUR). 

 

 

PC - Partidul Conservator. sigla PC

 

 

 

La data de 7 mai 2005 Partidul Umanist (social-liberal) şi-a schimbat denumirea în Partidul Conservator, care se considera un continuator al Partidului Conservator istoric din România, cu toate că nu exista o legatură directă între cele două partide, chiar dacă partidul postdecembrist susține că îmbrățișează aceleași valori şi idealuri ca acelea pentru care a militat partidul istoric.

  

 

Bibliografie (surse):

http://www.istoria.md/articol/721/3_februarie,_istoricul_zilei

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Emanoil_Costache_Epureanu

https://filosofiepolitica.wordpress.com/elemente-de-doctrina/partidul-conservator/istoria-partidului-conservator/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Conservator_(Rom%C3%A2nia,_1880%E2%80%931918)

Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008.

03/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | 2 comentarii

Gândul zilei

„Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii ceea ce ţara toată doreşte: la legi nouă, om nou… Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare; iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun şi blând. Fii bun mai ales pentru aceia, pentru cari mai toţii Domnii trecuţi au fost nepăsători şi răi…”

„Porti un frumos si scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Sa traiesti, dar, multi ani ca si dansul, sa domnesti ca dansul, si fa, o, doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea institutiilor noastre, prin sentimentele tale patriotice sa nu mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale natiei noastre cand Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor imparatului din Bizantia ca «România nu are alt ocrotitor decât pre Dumnezeu si sabia sa.

Sa traiesti Maria Ta !”

 

Discursul lui Mihail Kogălniceanu la alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

 

 

 

 

 

 

Mihail Kogălniceanu, 1817-1891

 

 

 

 

 

Mihail Kogalniceanu (6 septembrie 1817-1 iulie 1891) este urmas de razesi basarabeni originari din Kogâlnic, tatal sau fiind serdarul Ilie Kogalniceanu.

A  fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric si publicist roman originar din Moldova,  care a devenit la 11 octombrie 1863 prim-ministru al Principatelor  Unite, în timpul domniei lui Al.Ioan Cuza și mai târziu a servit ca Ministru al Afacerilor Externe  sub domnia lui Carol I si de mai multe ori  ministru de interne  în timpul domniilor lui Cuza și Carol I.

A fost  director al Teatrului National din Iasi și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri si Ion Ghica.

A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generatiei sale, generatia Revolutiei de la 1848, cea care a clădit  Unirea si  Independența de stat a României.

 

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I, născut la 20 martie 1820 la Bârlad in Moldova, astăzi în România și decedat la 15 mai 1873 la Heidelberg , in Germania), a fost primul  domnitor al Principatelor Unite,de la 24 ianuarie 1859  și al statului național  România, din 1862.

A fost constrâns  să abdice in urma unui complot,în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866.

Este unul dintre marii ctitori ai României moderne .

24/01/2014 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: