Steagul Federației Ruse de astăzi este identic cu steagul rușilor care au luptat sub conducerea generalului Vlasov, alături de Hitler, împotriva URSS

Generalul rus Andrei Vlasov este una dintre cele mai paradoxale figuri ale istoriei militare a secolului XX. A fost trimis la un seminar teologic ortodox, a luptat pentru Armata Roşie, i-a instruit pe naţionaliştii chinezi şi a luptat, în timpul celui de-al doilea război mondial, de partea lui Adolf Hitler împotriva Uniunii Sovietice.

Unii dintre ruşi îl consideră erou însă el nu a fost reabilitat din punct de vedere juridic, deşi infracţiunea pentru care a fost spânzurat, agitaţie antisovietică, nu mai există în niciun cod penal.

De la teologie la comunism

Andrei Vlasov ar fi trebuit să fie preot. Născut în regiunea Nijni Novgorod, el a intrat ca student într-un seminar teologic ortodox rus. Însă, în anul 1917, o dată cu izbucnirea Revoluţiei comuniste, el a părăsit seminarul şi s-a înrolat în Armata Roşie. Şi asta cu toate că ideologia comunistă promova ateismul, adică o concepţie total contrară primelor înclinaţii religioase ale lui Andrei Vlasov. El a început ca militar voluntar şi a participat la luptele împotriva lui Denikin, Vranghel şi a naţionaliştilor ucrainieni în zone precum Ucraina, Caucaz şi Crimeea.

Istoricii ruşi spun că Andrei Vlasov a dat dovadă de un curaj şi de o inteligenţă puţin obişnuite şi a avansat pas cu pas în ierarhia militară a Armatei Roşii. Formal, Andrei Vlasov a intrat în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice în anul 1930. El a fost trimis apoi în China, ca instructor militar pentru armata republicană a lui Cian Kai-Şî.

Ironia sorţii a făcut ca tocmai Cian Kai-Şî să devină, peste câţiva ani, cel mai puternic opozant al comuniştilor chinezi, conduşi de Mao Tze Dun.

Armata instruită de Vlasov a reuşit, multă vreme, să lupte cu succes atât împotriva ocupanţilor japonezi, cât şi împotriva comuniştilor chinezi. Iar când naţionaliştii chinezi au fost, în cele din urmă, înfrânţi de către comuniştii sprijiniţi de Uniunea Sovietică, Cian Kai-Şî s-a retras cu armata sa în insula Taiwan, unde nu a fost instaurat comunismul niciodată.

Vreme de decenii, regimul din Taiwan a fost recunoscut de comunitatea internaţională drept reprezentant oficial al Chinei, iar acum o temă fierbinte a politicii internaţionale din regiunea asiatică este tocmai independenţa Taiwanului, pe care autorităţile chineze au anunţat că nu o vor recunoaşte niciodată. După câţiva ani petrecuţi în China, Vlasov s-a întors în Uniunea Sovietică, iar la începutul celui de-al doilea război mondial a devenit unul dintre cei mai apreciaţi comandanţi ai Armatei Roşii.

Trupele conduse de el au avut un rol imens în oprirea ofensivei germane care viza cucerirea Moscovei.

În oficiosul Partidului Comunist, Pravda, Vlasov a fost declarat erou pentru că ar fi salvat Moscova. În anul 1942, Vlasov a fost numit comandant al unei armate sovietice care avea ca misiune spargerea încercuirii Leningradului, oraşul Sankt Petersburg de azi.

Însă expediţia militară comandată de Andrei Vlasov a fost un dezastru. Armata comandată de el a fost încercuită de armata germană. Stalin a pus la punct un plan pentru a-l salva, pe calea aerului, pe Andrei Vlasov.

Însă generalul sovietic a refuzat să-şi părăsească soldaţii. În cele din urmă, el a fost luat prizonier de germani şi dus la Vinniţa. Aici, el a fost convins să treacă de partea naziştilor.

Vlasov a fondat un Comitet Rus de Eliberare, care avea drept scop răsturnarea lui Stalin. Naziştii au promis şi crearea unei Armate Ruse de Eliberare, iar Vlasov a început să recruteze voluntari pentru această armată.

În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, la instrucțiunile personale ale lui Hitler, steagul alb-albastru-roșu a fost predat armatei generalului Vlasov, care a luptat împotriva URSS aceasta fiind numită oficial în Germania nazistă – „Legiunea SS de Est”.

Programul Comitetului Rus de Eliberare a fost sintetizat de Vlasov în Proclamaţia de la Smolensk, din 1943, care viza crearea unei Rusii Independente.

Însă planurile lui Vlasov contraveneau celor ale lui Adolf Hitler, care visa un Reich german care să se întindă până la Urali.

Drept urmare, unităţile militare formate din recruţii lui Vlasov nu au fost unificate într-o armată unitară, ci au fost puse sub comanda unor generali germani.

Ca o consecinţă a tensiunilor apărute, Vlasov a fost pus sub arest la domiciliu şi ameninţat că va fi predat Gestapo-ului.

Însă, spre finele anului 1944, când situaţia militară a Germaniei se apropia de catastrofă, Vlasov a fost rechemat sub arme.

Multe dintre unităţile sale au fost folosite pe frontul de Vest.

Dar unii dintre recruţii lui Vlasov au luptat pe râul Oder şi împotriva Armatei Roşii. Publicistul basarabean Ion Iachim scrie că prestigiul lui Andrei Vlasov era atât de mare printre militarii ruşi, încât, chiar în cursul bătăliei de pe Oder, cu puțin timp înaintea prăbușirii Germaniei naziste, au fost sute de soldaţi care au dezertat din Armata Roşie şi au trecut de partea generalului dizident.

Însă, pentru că Germania se apropia rapid de înfrângere, generalul Vlasov a încercat un gest menit să câştige bunăvoinţa Aliaţilor.

El a permis Armatei Roşii să intervină, în anul 1945, în ajutorul insurgenţilor din Praga, reprimaţi de SS. Vlasov s-a îndreptat spre Apus, unde s-a predat aliaţilor occidentali în data de 10 mai. Cu câteva zile înainte, el a primit oferta de a fugi cu un avion în Spania lui Franco. Din nou, el a refuzat să îşi părăsească soldaţii. Drept urmare, el a fost luat prizonier de americani.

Spânzurat ca trădător

Pe 12 mai, în timp ce se deplasa spre interogatoriu, maşina în care se afla a fost înconjurată de un comando sovietic. Militarii americani care îl păzeau pe generalul rus au refuzat să se lupte pentru el. Drept urmare, generalul Vlasov a fost răpit şi dus în Uniunea Sovietică. Judecat de un tribunal militar excepţional, el a fost condamnat la moarte şi spânzurat, la 1 august 1946.

Mulţi dintre militarii care l-au urmat au avut aceeaşi soartă. În manualele sovietice de istorie, el este considerat trădător.

Însă diaspora rusească din Occident îl consideră erou. Ruşii din Statele Unite ale Americii au cerut reabilitarea juridică a lui Andrei Vlasov, dar cererea a fost respinsă.

 Publicistul basarabean Ion Iachim scrie că prestigiul lui Andrei Vlasov era atât de mare printre militarii ruşi, încât, chiar în cursul bătăliei de pe Oder, cu puțin timp înainte de capitularea Germaniei, au fost sute de soldaţi care au dezertat din Armata Roşie şi au trecut de partea generalului dizident.

Însă, pentru că Germania se apropia rapid de înfrângere, generalul Vlasov a încercat un gest menit să câştige bunăvoinţa Aliaţilor. El a permis Armatei Roşii să intervină, în anul 1945, în ajutorul insurgenţilor din Praga, reprimaţi de SS. Vlasov s-a îndreptat spre Apus, unde s-a predat aliaţilor occidentali în data de 10 mai.

Cu câteva zile înainte, el a primit oferta de a fugi cu un avion în Spania lui Franco. Din nou, el a refuzat să îşi părăsească soldaţii. Drept urmare, el a fost luat prizonier de americani.

Spânzurat ca trădător

Pe 12 mai, în timp ce se deplasa spre interogatoriu, maşina în care se afla a fost înconjurată de un comando sovietic. Militarii americani care îl păzeau pe generalul rus au refuzat să se lupte pentru el.

Drept urmare, generalul Vlasov a fost răpit şi dus în Uniunea Sovietică. Judecat de un tribunal militar excepţional, el a fost condamnat la moarte şi spânzurat, la 1 august 1946. Mulţi dintre militarii care l-au urmat au avut aceeaşi soartă. În manualele sovietice de istorie, el este considerat trădător.

Însă diaspora rusească din Occident îl consideră erou. Ruşii din Statele Unite ale Americii au cerut reabilitarea juridică a lui Andrei Vlasov. Cererea a fost respinsă.

„Tricolorul rus” – steag fascist

Sub acest steag, fasciștii ruși au luptat împotriva sovieticilor.

După folosirea drapelului actual al F. Ruse de către vlasoviști, acest steag și-a căpătat semnificația finală. Steagul „rușilor” de azi este un steag fascist.

În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, la instrucțiunile personale ale lui Hitler, steagul alb-albastru-roșu a fost predat armatei generalului Vlasov, care a luptat împotriva URSS aceasta fiind numită oficial în Germania nazistă – „Legiunea SS de Est”.

Tricolorul alb-albastru-roșu nu are valoare istorică, alta decât cea de simbol fascist. Rușii au luptat în Al Doilea Război Mondial sub steagul roșu, dar nu toți rușii, pentru că unii luptau de partea fascismului sub steagul actual al Federației Ruse.

Publicitate

Cum s-a înarmat Germania nazistă cu arme produse în secret pe teritoriul URSS pentru a ocoli interdicțiile din Tratatul de pace de la Versailles

După semnarea Tratatului de pace de la Versailles, Germania înfrântă în Primul Război Mondial fusese obligată să accepte demobilizarea, dezarmarea armatei și demilitarizarea țării.

La rândul său, Rusia care ieșise din război în 1917, inainte de incheierea acestui tratat, ca urmare a izbucnirii revolutiei bolsevice,era izolată din punct de vedere politic, economic și diplomatic, după ce schimbarea regimului său politic a avut ca efect ruperea majoritatii legăturilor cu foștii aliați occidentali.

Exponenţii democraţiei germane din perioada interbelică, liderii Republicii de la Weimar, au fost primii care au au încheiat în secret la 16 aprilie 1922 cu Rusia, în orașul italian Rapallo, un tratat prin care fiecare renunța la pretențiile teritoriale și financiare stabilite în 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk.

La prima vedere, nimic nu părea în neregulă cu această înțelegere amiabilă ce respecta spiritul Ligii Națiunilor.

În spatele ei se afla însă un acord secret care îi va permite Germaniei să-și încalce obligațiile impuse prin Tratatul de pace de la Versailles, scrie https://timpul.md.

Era primul pas făcut de Germania spre remilitarizare, care se va sfârși cu un conflict și mai sângeros decât cel care tocmai se încheiase.

Potrivit clauzelor secrete ale tratatului de la Rapallo, Rusia permitea germanilor să-și antreneze soldații pe teritoriul său iar Germania trimitea ofițeri pentru instruirea Armatei Roșii.

Hitler a conntinuat și a extins reînarmarea Germaniei pe teritoriul URSS, începută în 1922.

URSS a ajutat decisiv Germania să eludeze prevederile Tratatului de la Versailles şi să constituie pe teritoriul URSS acea formidabilă maşinărie de război, care a declanşat la 1 septembrie 1939 – prin invadarea Poloniei – Al Doilea Război Mondial.

Conform înţelegerilor sovieto-germane, Armata Roşie a intrat în Polonia la 17 septembrie 1939, două săptămâni mai târziu.

Foto: Ribbentrop, Stalin și Molotov zâmbesc satisfăcuți după încheierea Pactului sovieto-nazist de la 23 august 1939, prin care URSS și Germania nazistă și-au împărțit Europa. Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial.

Zeci de documente ultrasecrete din arhivă Kremlinului ne dau astăzi posibilitatea să apreciem amploarea acestei alianţe militare, unice în felul său, și totodată să ne revizuim radical perspectiva istorică din anii Războiului Rece asupra marilor linii de forţă ale istoriei secolului al XX-lea.

Această alianţă secretă cimentată de dictatorii Stalin şi Hitler, ne face să înțelegem cum a fost posibilă încheierea atât de rapidă şi neaşteptată a Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 și tranşarea între cei doi aliaţi a împărţirii teritoriale a Europei Orientale.

Pactul Molotov-Ribbentrop care avea la bază antecedentele mai vechi de colaborare militară secretă între URSS şi Germania, a fost în fapt, episodul ultim al acestei cooperări de amploare dintre Moscova şi Berlin, departe de ochii Marii Britanii şi Franţei.

Așa se face că, deși la nivelul discursului public Germania nazistă şi Uniunea Sovietică erau cei mai mari duşmani de pe pământ, timp de 11 ani, între 1922 şi 1933, Berlinul şi Moscova aveau să colaboreze extrem de strâns într-unul dintre cele mai sensibile şi secrete domenii pentru toate naţiunile: cercetarea militară.

În perioada interbelică, ofiţerii germani şi cei sovietici au experimentat împreună gaze toxice şi bombe incendiare, în timp ce în fabrici secrete de pe teritoriul URSS s-au construit avioanele militare, blindatele şi tancurile germane care au făcut posibil blitzkrieg-ul lui Hitler, care doar a accelerat după 1933, un proces care era deja în plină desfăşurare.

Așadar, departe de a fi fost rivali, Stalin şi Hitler erau vechi aliaţi, care aveau, la 23 august 1939, o foarte îndelungată colaborare militară secretă, soldată cu constituirea formidabilei maşini de război a Wehrmacht-ului.

Acum este limpede că fără URSS, Germania nu ar fi putut să se înarmeze serios, iar Hitler nu ar fi putut declanşa războiul.

La prima vedere, Germania părea a fi partea mai avantajată de acest acord, însă și Uniunea Sovietică a tras multe beneficii de pe seama înțelegerii secrete, profitând la maxim de expertiza oferită de ofițerii germani și specialiștii în industria de armament.

Asta s-a văzut foarte clar în timpul celui de-Al doilea Război Mondial. Dacă mulți dintre ofițerii sovietici formați în perioada colaborării cu specialiștii germani nu aveau să apuce războiul, pierind în timpul Marii Terori, progresul din industria de armament avea să-i pregătească pe sovietici pentru lupta împotriva fostului său aliat german.

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici.

Frăţia de arme sovieto- germană

Germaniei i se interziceau prin Tratatul de la Versailles activitățile legate de reînarmare, iar capacitatea sa militară era sever restricţionată, in vreme ce Uniunea Sovietică nu avea capacităţile tehnice necesare pentru dezvoltare şi era izolată pe plan internaţional.

În 1922 cele două ţări aveau să uimească lumea prin semnarea Tratatului de la Rapallo, intermediat de Turcia, scrie istoricul George Damian.

Documentul a fost semnat de catre ministrul de externe al RSFS Ruse, Gheorghi Cicerin si omologul sau german, Walther Rathenau.

Dacă tratatul dintre Germania şi URSS era în aparență doar un simplu tratat de cooperare, o serie de acorduri secrete ulterioare au stabilit exact un cadru de cooperare militară menit să accelereze reînarmarea, ocolind restricțiile tratatelor internaționale.

Liderii militari germani care aveau să-i aducă lui Hitler majoritatea victoriilor au fost pregătiţi în Uniunea Sovietică în perioada în care aliaţii occidentali credeau că Germania nu se va putea reînarma.

Acordul secret

Pe 11 august 1922, armata Germaniei şi Armata Roşie au semnat un acord secret care le permitea germanilor să înfiinţeze baze militare în Uniunea Sovietică.

Documentul acoperea problemele cooperării secrete germano-sovietice în domeniul dezvoltării blindatelor, aviaţiei şi armelor chimice, precum și principiile acestei cooperări: dezvoltarea tehnologiilor militare avansate, cooperarea în domeniul studiilor teoretice, stabilirea unor programe de pregătire independente de terţi, dezvoltarea şi testarea tactică a sistemelor de armament interzise prin Tratatul de la Versailles (blindatele şi aviaţia); dezvoltarea şi educarea cadrelor militare specializate în toate domeniile militare; dezvoltarea unor noi strategii şi tactici bazate pe noile sisteme de armament.

Seriile de pregătire a militarilor germani în URSS nu trebuiau să stea mai mult de un an pe teritoriul sovietic.

Bazele germane stabilite în URSS urmau să fie folosite pentru eforturile de cercetare şi testare, pregătirea tactică, evaluarea pregătirii în domeniile interzise de Tratatul de la Versailles.

În schimbul acestor privilegii germanii urmau să permită ofiţerilor Armatei Roşii să facă exerciţii împreună cu ofiţerii lor în cadrul aplicaţiilor din URSS, urmând să ofere de asemenea şi toate informaţiile legate de descoperirile din tehnologia militară.

În anul 1924 armata germană a deschis la Moscova un birou pentru coordonarea activităţilor din Uniunea Sovietică. Treptat, mai multe capacităţi industriale au fost transferate în Uniunea Sovietică pentru construirea de prototipuri pentru tancuri, avioane şi submarine.

Această colaborare secretă în domeniul militar a fost expusă în public pentru prima oară în anul 1926.

În condiţiile în care Reichswehr (armata germană din perioada republicii de la Weimar) importa în secret muniţii şi arme interzise din Uniunea Sovietică, social-democraţii germani aflaţi la guvernare au realizat că Moscova se folosea de această rută pentru înarmarea organizaţiilor comuniste clandestine.

În toamna anului 1926 social-democraţii germani au protestat public faţă de aceste importuri secrete.

Pe 2 decembrie 1926, ziarul britanic Manchester Guardian a publicat un articol în care afirma că în cadrul Reichswehr există o aşanumită Sondergruppe R (Gripa specială R) destinată colaborării militare secrete cu Uniunea Sovietică. Acest articol a provocat o adevărată furtună mediatică.

Pe 16 decembrie 1926 comuniştii germani au declanşat o campanie de presă în care au respins toate acuzaţiile social-democraţilor. Până la urmă întreaga afacere a fost muşamalizată, însă semnalul de alarmă fusese deja tras.

Conspirativitate deplină

Cercetările militare germane secrete din Uniunea Sovietică şi programele de pregătire solicitau o organizare extrem de eficientă.

Companiile civile şi militare germane au colaborat extrem de eficient pentru a realiza o conspirativitate totală. Mai mult decât atât, germanii au aplicat un sistem de contabilitate dublă extrem de eficient.

Astfel era ţinută o contabilitate publică destinată Consiliului de Control Aliat care verifica respectarea prevederilor Tratatului de la Versailles, ca şi parlamentarilor.

Operaţiunile financiare secrete fdin cadrul proiectului comun cu sovieticii erau înregistrate în aşa numitul “Registru Albastru” care putea fi consultat doar de un număr restrâns de militari şi oameni politici.

Datorită faptului că rubla sovietică nu era monedă convertibilă iar marca germană a suferit perioade de inflaţie acută a fost stabilit la nivel politic o rată de schimb fixă pentru întreaga perioadă în care proiectul de cooperare a fost pus în aplicare: o ruplă pentru 2,16 mărci.

Se estimează că Germania a cheltuit aproximativ 10 milioane de mărci anual – o sumă totală de peste 100 milioane.

Din aceşti bani, cei mai mulţi au fost cheltuiţi pentru cercetările de aviaţie.

Când trebuiau să plece în Uniunea Sovietică, ofiţerii germani primeau paşapoarte cu nume false emise de Ministerul de Externe. Pentru o acoperire suplimentară aceşti ofiţeri călătoreau de obicei singuri.

Germanii erau extrem de atenţi în cadrul acestei operaţiuni: existau inclusiv instrucţiuni pentru modul în care trebuiau să se îmbrace ofiţerii transferaţi pentru pregătire în URSS.

Participanţii la programele de pregătire în URSS erau trecuţi în rezervă, astfel încât să nu figureze ca ofiţeri activi. Această practică a “rotirii” ofiţerilor a permis pregătirea unui număr mult mai mare de cadre decât permitea de fapt Tratatul de la Versailles.

În cazul în care un ofiţer german murea în URSS ca urmare a unui accident în timpul antrenamentelor cadavrul său era repatriat în secret într-un container care în scripte figura ca conţinând piese metalice.

În drum spre Uniunea Sovietică ofiţerii germani treceau prin Letonia, la graniţa cu URSS fiind aşteptaţi , numele lor false fiind trimise în avans pentru a elimina orice fel de confuzii.

După încheierea programului de pregătire ofiţerii germani se întorceau acasă prin Leningrad, de unde se îmbarcau pe una din puţinele nave de pasageri existente.

Sovieticii nu au avut astfel de probleme: organizaţia care se ocupa de contactele cu germanii nici măcar nu exista din punct de vedere oficial, iar Moscova nu trebuia să dea nimănui socoteală de modul în care îşi cheltuia banii.

Bazele germane din URSS

Şcoala de tancuri germană din Kazan a avut numele de cod Kama şi a început să fie construită în 1926.

În 1929 şcoala pentru ofiţeri de blindate “Kama” era funcţională, fiind dotată cu şase tancuri de 23 de tone (înarmate cu tunuri de 75 mm) şi trei tancuri de 12 tone, dotate cu tunuri de 37 mm.

Sovieticii au contribuit cu 12 tancuri de tip Carden-Lloyd cumpărate de la britanici.

Şcoala a fost condusă de generalul german von Lutz, printre profesori numărându-se şi părintele doctrinei Blitzkrieg-ului, Heinz Guderian.

În cadrul acestei şcoli nu erau purtate uniforme, ofiţerii germani participând la cursuri îmbrăcaţi în haine civile. În timpul aplicaţiilor practice, germanii purtau uniforme sovietice, însă fără însemne.

În ceea ce priveşte aviaţia, între anii 1921-1924 germanii au construit o fabrică pentru asamblarea de aeronave la Lipeţk. Curusrile au fost demarate în anul 1925 şi au durat până în anul 1933. O fabrică Junkers a fost ridicată la Fili, în apropierea Moscovei.

Producţia prevăzută pentru această uzină era de 300 de avioane pe an – cifră care n-a fost atinsă niciodată. Specialiştii germani s-au plâns permanent de faptul că ruşii furau tot ce le pica sub mână.

La şcoala de aviaţie de la Lipeţk germanii au dus 60 de aparate de zbor pe care le-au folosit la antrenamente.

În vara anului 1931 au fost organizate aplicaţii de mare anvergură care mimau adevărate bătălii aeriene.

Spre deosebire de şcoala pentru tanchişti din Kazan, şcoala de aviaţie de la Lipeţk nu avea un program foarte bine stabilit, punându-se accent pe imaginaţie, inovaţie şi experimente. Până în anul 1933 peste 1.200 de piloţi germani au fost antrenaţi la Lipeţk.

Germanii au efectuat inclusiv cercetări pentru dezvoltarea armelor chimice, la baza cu numele de cod Tomka, la Podosinky, în regiunea Samara de pe Volga. Au fost efectuate inclusiv aplicaţii practice pe scară largă în anul 1926.

Pe lângă toate aceste baze de antrenament şi cercetare a fost înfiinţată la Moscova şi o şcoală pentru ofiţeri de stat-major, printre absolvenţii căreia s-au numărat viitorii mareşali nazişti Keitel, Mannstein şi Model.

Neîncredere reciprocă

Pe toată perioada acestei cooperări sovieticii au lăudat permanent tehnologia germană. Ofiţerii Moscovei au aflat majoritatea detaliilor referitoare la cercetările germane. Ei erau extrem de impresionaţi de faptul că mitralierele grele germane puteau să fie transformate în mitraliere anti-aeriene în mai puţin de 30 de secunde.

Tunul anti-aerian german de 75 mm îşi trimitea proiectilele la o distanţă dublă faţă de cea realizată de piesele de artilerie sovietice, iar elementele optice fabricate de Siemens şi Zeiss erau de o calitate mult superioară.

Spre dezamăgirea sovieticilor însă, ori de câte ori aveau o cerere mai specială, germanii găseau de fiecare dată scuze pentru neîndeplinirea ei. Adeseori sovieticii aveau sentimentul că germanii ascundeau anumite descoperiri sau concluzii.

Pe de altă parte Moscova nu a arătat niciodată germanilor tancul lor T-34, cel mai bun tanc proiectat înainte de izbucnirea războiului.

Germanii erau de foarte multe ori nemulţumiţi de stagiile petrecute alături de sovietici, deoarece le erau furate bunuri (săpunuri, stilouri, pastă de dinţi, unelte, dulciuri) aparent mărunte dar care însă lipseau în totalitate din Uniunea Sovietică.

„Lumea rusă” în toată splendoarea minciunii și a mistificării, dezvăluită de scriitorul rus Oleg Panfilov în volumul ,,ISTORII ANTISOVIETICE”

,,Istoria de până la Petru cel Mare este un parastas neîntrerupt, iar cea de după Petru cel Mare – un dosar penal neîntrerupt” (…) ,,o istorie falsă [care] a educat oameni falși, ce trăiesc într-o lume falsă.

–Oleg Panfilov–

Scriitorul și analistul politic Mihai COPEȚCHI – KOPECKY , vorbește în publicația online romaniabreakingnews.ro despre cartea , tradusă din limba rusă [ii] „ISTORII ANTISOVIETICE”[i] a prof. dr. Oleg Panfilov, din Georgia (cunoscută în istorie și ca Gruzia ), – lansată în septembrie 2021, în premieră, la Chișinău, de către Editura Cartier Istoric .

D-l Oleg Panfilov, născut în 1957 – în Tadjikistan, într-o familie de ruși autentici -, dar, ulterior, trăitor la Tbilisi, este un cunoscut jurnalist, militant pentru drepturile omului, publicist, istoric, profesor, prezentator de programe la Radio Libertatea și la canalul TV de limbă rusă PIC, din Republica Georgia.

Este autor de scenarii de film, a publicat mii de articole în ziare și reviste din Rusia, SUA, Germania, Polonia, Cehia, Bulgaria, Suedia, Israel, Iran, Pakistan, laureat al multor premii internaționale, autor și coautor al câtorva zeci de cărți.

Este Cavaler al Ordinului de Onoare al Republicii Georgia.

Autorul, Oleg Panfilov, renegat fiind în ,,patria istorică” natală, Rusia, este convins că ,,odată cu trecerea timpului nimeni nu va mai avea nevoie nici de manualele scrise pe acolo sau voluminoasele enciclopedii care glorificau ,,măreața și eroica Uniune Sovietică”.”

Până la un punct, sunt de acord că trebuie să-i înțelegem drama personală a autorului – un pária în țara de origine, Rusia -, dar, pentru cei ce au trăit, mai pe lîngă ,,fratele mai mare de la răsărit”, cunoașterea realității intrinseci, ne-a plasat, de multe ori, într-o sumă de dileme, provocate de dubiile privind credibilitatea surselor rusești/sovietice – istorici, scriitori, memorialiști, jurnaliști, etc. ce ne-au parvenit pe căi legale sau mai pe ,,ocolite”, despre ,,închisoarea popoarelor”.

Sintagma aparține scriitorului și călătorului Astolphe de Custine (1790-1857), care, în cartea sa ,,Rusia în 1839”, îl numea, la figurat, pe țarul Nicolae I, drept ,,temnicerul unei treimi a globului pământesc”, consacrând și definiția: ,,Rusia este o închisoare a popoarelor”.[iii]

  De altfel, poetul politic rus, Fiodor Tiutcev (1803-1873), a rezumat extrem de concis situația expusă mai sus:

,,Istoria de până la Petru cel Mare este un parastas neîntrerupt, iar cea de după Petru cel Mare – un dosar penal neîntrerupt”.

Pe acest fond, se cuvine să redăm concluzia morală, a d-nei Thérèse Obrecht, jurnalist și istoric elvețian, fost corespondent la Moscova, în perioada turbulentă de după destrămarea URSS, pe care a publicat-o în anul 2008, într-o carte-anchetă, de excepție [iv]:

,,Nimeni nu a fost condamnat vreodată pentru acele crime, nu am tras învățăminte din această tragedie, și răul continuă să fie un pericol pentru Rusia și pentru lumea întreagă. Altfel spus, societatea rusă nu înțelege oroarea acestui trecut și nici nu se teme de vreo repetiție, fiindcă nu s-au găsit niciodată vinovați. […] Victimele au fost reabilitate, dar, în niciun moment nu s-a dovedit culpabilitatea comunismului, fie măcar simbolic, […] … rușii s-au distrus ei însuși. Sentimentul rușinii, nu toți îl resimt, în fiecare an, când ,,marea victorie patriotică” inundă Rusia ca un val uriaș.”

Cartea lui Oleg Panfilov – o lucrare de peste 400 de pagini, compusă fiind din două părți: ,,Istorii antirusești” și ,,Istorii antisovietice” -, elimină multe dileme, fiind mai mult decât credibilă, ba chiar, în privința multora dintre aspectele narate, … aproape incredibilă!

Confirmă astfel, și completează, multe generații de scriitori ruși, de fapt, adevărurile mai puțin comode, din scrierile lor, despre ,,patria [lor] istorică, URSS”: Al. Soljenițîn, Victor Suvorov, Mark Solonin, Svetlana Alexeeva, Anna Politkovskaia, Viktor Astafiev, Iuri Felștinski, Alexandr Litvinenko, Lev Lepuhovsky, Boris Kavalercik, etc. …. precum și pe mulți autori occidentali preocupați de acest subiect: Rodric Braitwaite, Jonatan Haslam, Keith Lowe, Martin Sixsmith, Antony Beevor, Victor Sebestyen, Anne Applebaum, Steven L. Meyers, Robert Kaplan și alții, ….. lista nefiind exhaustivă.

În acest context, pasajele extrase, selectate –  cele mai relevante, din „Istorii Antisovietice” (pe care le voi reproduce în continuare – n.a.) -,vor încerca să surprindă, pentru cititorul din România, ceea ce în viziunea autorului reprezintă scopul și intenția cărții:

• … ,,de a relata fapte necunoscute sau puțin cunoscute din istoria imperiului țarist rus și a Uniunii Sovietice, precum și a teritoriului care se pretinde a fi ca și mai înainte, un ,,imperiu”, și se numește acum ,,Federația Rusă”. [care se consideră continuatoarea legitimă și istorică a fostei URSS – n.a.].

Deși, multe legende s-au prăbușit după dezmembrarea URSS, dezamăgindu-i pe mulți dintre cei care credeau în ele, în mod incredibil, unii le cred și acum. Aceleași probleme sunt și cu istoria, ,,o istorie falsă [care] a educat oameni falși, ce trăiesc într-o lume falsă.”

Făcând un tur al cuprinsului cărții, descoperim o suită de circa 80 de narațiuni – mai scurte sau mai extinse, în funcție de complexitatea subiectului tratat -, care se întind cronologic, de la începuturile hegemonice ale imperiului țarist și până la prăbușirea imperiului sovietic, cu momentele lor specifice, de ,,război și pace”, de extaz și agonie ideologică.

Nu este omisă nici actuală epocă, a delirului ideologic al ultimului ,,țar” rus în viață, ce și-a asigurat domnia veșnică și-un loc în zidul Kremlinului, sprijinit fără crâcnire de același popor ,,obișnuit să trăiască cu minciuna de odinioară, fără să-și dorească câtuși de puțin să trăiască altfel – așa le e comod, fără griji și fără vreo responsabilitate -, […] la ordin să poată să meargă să lupte contra oricui, și să moară, [așa] cum au murit pentru Patrie, pentru Stalin,…”.

Și apropo de război, autorul – d-l prof. Dr. Oleg Panfilov -, specifică în cartea sa un aspect reprezentativ pentru apetitul belicos al bolșevicilor:

,,Războiul a devenit distracția principală a comuniștilor, care visau ,,să provoace un incendiu mondial” și să instaureze socialismul în toată lumea.

 Lui Stalin nu-i era suficientă a șasea parte a uscatului de pe Terra, el voia să fie tatăl tuturor pământenilor. Pentru Rusia ,,viitorul luminos” îl reprezintă războiul, iar bunăstarea poporului constă în dragostea nelimitată pentru conducător.”  Iar misiunea propagandei era de a ,,orna” cu epitete frumoase loviturile de stat pro-sovietice.

,,În linii mari, fiecare dintre aceste imperii – cel țarist și cel sovietic, la fel ca și actuala formațiune ,,democratică” -, se continuă reciproc. Imperiul a fost înființat inițial din contul teritoriilor străine și al populației cotropite.

Chiar și procesul era ca atare asemănător – erau introduse trupe sub diverse justificări, despre faptul că era ,,rusesc” de când lumea, apoi începea asimilarea sau deportarea populației, locuitorii rămași își pierdeau cu timpul identitatea etnică și limba, transformându-se într-un fel de accesoriu al imperiului, desemnat cu adjectivul ,,rus””, ne atrage atenția autorul chiar de la început, din prefața cărții.

Dar, pentru a lămuri ,,situația”, mai întâi trebuie înțeles că, indiferent cine ,,domnea” la Moscova, viitoarea țară cu denumirea din greceasca bizantină de ,,Rusia” – ,,țara Rus”[vii] , scopul era același: ,,adunarea pământurilor rusești”, iar cuvântul ,,rusesc/rusești” nu indică un etnonim, ci doar faptul că-i aparține ocupantului. În mod paradoxal, abia acum savanții ruși recunosc cuvântul ca fiind un etnonim, ….

,,Această carte, așadar, tratează modul în care a fost deformată istoria enormului teritoriu numit ,,Statul Rus”, despre compunerea istoriei oficiale care de-a lungul multor secole îi minte pe locuitorii Rusiei.

Propaganda bolșevică nu-și propunea sarcina de a glorifica direct faptele eroice de luptă, ci de a scorni povești despre ,,viitorul luminos”, despre internaționalism și ,,îndeplinirea datoriei internaționale”, precum și despre conducătorii săi, care, deși, unii aveau numai studii elementare, erau cei mai deștepți, și chiar geniali, indicându-le lingviștilor și geneticienilor cum să-și efectueze cercetările”.

,,Istoria Uniunii Sovietice a devenit de mult timp o parte inalienabilă a ideologiei: politicienii din partidul de guvernământ stabileau ce îi e avantajos populației și să știe ce nu-i era avantajos. Manualele de istorie sovietice reglementau strict ,,cantitatea și calitatea cunoștiințelor livrate poporului”.

Iată că, și acum, în Rusia știința istoriei suportă coliziuni stranii și uneori teribile: în timp ce istoricii oficiali execută comanda ,,partidului și guvernului”, cercetând, de exemplu, arborele genealogic a lui Vladimir Putin, conturând o genealogie ce nu a existat, în paralel foarte mulți istorici ,,amatori” elaborează studii despre foste teritorii, precum ,,Georgia – Rusia montană”, sau despre modul în care rușii au cucerit imperiul chinez în mileniul I din-naintea erei noastre, etc.”

,,Cei care s-au născut în Uniunea Sovietică și au învățat în școala sovietică țin minte că în manualele de istorie despre, aproape, toate teritoriile URSS era scris că ele ,,au aderat benevol la Rusia”. Același lucru era scris și despre popoarele din Rusia contemporană, precum și despre inexplicabila atitudine fraternă a populației din fostele republici sovietice.”

Iată o temă de dezbatere, mai interesantă decât, deja, (e)ternul ,,Pact Hitler – Stalin”: ce ,,chimie” s-a produs în timp ,,de-au fraternizat” românii din Basarabia și Bucovina de Nord, ,,aderând benevol”, la ,,spiritul rusesc”, de la 1812 încoace, fără nicio-mpotrivire reală?

,,Istoria sovietică afirma că ,,toate popoarele visau să trăiască în fericitul Imperiu Rus”.

Încercând să deslușim acest sublim deziderat existențial, pentru orice individ, grup, nație sau popoare – ,,unite prin diversitate” -, constatăm că ,,istoria adevărată [în URSS] era tăinuită cu multă meticulozitate.

Era practic imposibil să ai acces la arhivele sovietice – și mai înainte, cu atât mai mult acum -, când erau păzite ca niște depozite militare și nu se putea pătrunde în ele fără permisiunea KGB-ului.”

În paralel, în decursul câtorva secole în Rusia s-a constituit o atitudine uimitoare față de noțiunea de ,,ocupație”. Este fără dubiu faptul că, cotropirea sau acapararea unui teritoriu străin este o agresiune – este o crimă -, dar pentru partea ruso-sovieto-rusească era important să fie înlocuite cât mai repede posibil cuvintele ,,furt” sau ,,ocupație” cu alte definiții sau năstrușnicii semantice, ca de exemplu, cea de … ,,alipire benevolă”!

Adică, ,,ați fost ocupați, prădați, dar e ca și cum nu ați avut nimic împotrivă”. Interpretarea arbitrară a evenimentelor este o altă proprietate a ,,spiritului rusesc”.

În Rusia/URSS, de exemplu, când se vorbea, uneori și oficial, despre țările din sud-estul marelui imperiu, despre țările baltice, Basarabia și Bucovina de Nord, sau mai nou despre Crimeea, ,,se invocă acea parte a istoriei care e (mai) convenabilă.”

O altă mare problemă stringentă, abordată de Oleg Panfilov, este cea a semnificației lingvistice a expresiei ,,a fi rus”, explicitată la comandă, evident, atât de antropologi cât și de ideologii sistemului sovietic de propagandă (a se întelege: comisari, politruci, etc – n.a.).

Geopoliticianul mistic Aleksandr Dughin și ,,năbădăiosul” Dimitri Rogozin, sunt printre cele mai reprezentative personaje care în decursul anilor, de după căderea URSS, îi instigă pe ruși, cât și pe ne-ruși, perorând despre măreția Rusiei și despre necesitatea de a restabili dacă nu ,,Imperiul Sovietic”, cel puțin ceva de genul ,,Imperiului Rus”, sau măcar al unei entități teritoriale care le-au permis să se consolideze în eternul lor bocet slav după ,,spiritul rus”, ,,visul rus”, ,,lumea rusă”, ,,misionarismul rus”, ș.a.m.d..

Acești corifei ai misionarismului de tip nou, au vorbit și vorbesc atât de mult, și atât de des, despre aceste aspecte, încât începi să faci ochii roată în căutarea măcar a unui singur ins care să nu fie rus, … oriunde te-ai afla!

În realitate însă, exista o gradație strictă, care îi împărțea pe oameni în națiuni ,,titulare” și ,,ne-titulare”. O altă invenție politică deosebită, apărută în perioada sovietică, e cuvântul ,,națmen” – abrevierea cuvintelor ,,naționalnoe menșinstvo” – minoritate națională.

În URSS naționalismul cotidian prospera în pofida politicii sovietice ,,internaționaliste” și a numărului enorm de lozinci/bannere despre ,,familia strâns unită a popoarelor”.

Adică, în Uniunea Sovietică, acolo unde trăiau peste 100 de popoare și etnii, acolo unde ,,minoritățile naționale erau în minoritate”, iar poporul fundamental, era, binențeles, cel rus.” […]

,,Epoca sovietică era tare ciudată. În Uniunea Sovietică ,,incitarea la dezbinarea interetnică” era interzisă în mod oficial. Țara era condusă de reprezentanții diferitelor naționalități, care ordonau să fie deportați reprezentanții altor naționalități, dar fără să evite să-i reprime și pe reprezentanții propriei naționalități. Asta nu avea nimic de a face cu legea și moralitatea, în schimb avea de a face, cu vârf și îndesat, cu înfricoșarea populației.

Conform codului de legi al imperiului țarist populația țării se împărțea în ,,supuși naturali” (adică ruși) și ,,inorodeți” (persoane de altă origine), fiind stabilite opt categorii de persoane de altă origine.”[…]

,,În imperiul rus exista o formă specifică de atitudine față de popoarele cotropite, dar, acum este denumită, de regulă, prin termenul de ,,fascism”.”

Oleg Panfilov ne oferă și un ,,regal” cultural narând cu o oarecare undă de umor, despre … ,,izvoarele fascismului rusesc”, aducându-ne la cunoștiință niște fapte incredibile. Astfel, Duma de Stat a Federației Ruse a adoptat un proiect de lege care interzice ,,propagarea sau etalarea în public a simbolurilor organizațiilor care au colaborat cu fasciștii precum și ale celor care nu recunosc rezultatele tribunalului de la Nürnberg”.

Se pare că este primul caz din istoria modernă a Rusiei, când puterea decide să se autopedepsească pentru afișarea propriului ,,fost simbol de stat”.

Dacă e să considerăm zvastica ,,simbol fascist”, atunci e cazul să aducem aminte tuturor, că din anul 1918 ea era plasată pe galoanele ofițerilor și ostașilor din Armata Roșie, de pe frontul de sud-est, ba chiar apăruse și pe ruble – banii de hârtie tipăriți.

Apoi, până și pe documente ale Sovietului Deputaților din Moscova era aplicată o ștampilă oficială cu svastica. Explicația unor oficiali de ,,vârf” era că utilizarea svasticii poate fi considerată ca o modalitate de susținere a unor ,,organizații contrarevoluționare germane”. Mai încolo a apărut și un ,,Partid Fascist Rus” – redenumit ,,Uniunea Fascistă Rusă”, din 1937 -, înființat de emigranții ruși din Manciuria, care aveau și un steag cu vulturul bicefal rus cu svastica sub el.

Exista din 1934 și ,,Abecedarul Fascistului” – autor K. Rodzaevski, unul din liderii partidului fascist -, iar în Rusia lui Putin se va tipări o culegerea de cărți și articole ale autorului rus fascist, denumită ,,Testamentul unui fascist rus”.

Dar, ca să nu existe dubii, în privința apartenenței ideologice, și-au ,,tras” și un imn, cum altfel decît, pe melodia faimosului ,,Horst Wessel Lied”[viii], cu textul semnificativ de identic: ,,Camarazi ne așteaptă patria natală. / Toți sub drapel, căci patria ne cheamă … / Liderul nostru urăște frica și trădarea, / La eroism pe noi, fasciștii, ne îndeamnă, /…”. Ultimele versuri nu lasă nici o urmă de îndoială în privința obiectivelor partidului fascist rusesc: ,, … / Și svastika va lumina peste Kremlin, / Coloanele negre prin Moscova vor trece.”…

Pentru cei curioși, pe youtube se poate audia în original imnul german, probabil și varianta rusească – pentru comparație -, iar similitudinea va fi, probabi, șocantă. (n.a.)

,,U. F. R. a fost desființată în 1943, de către către ocupanții japonezi din Manciuria, iar liderul ei a plecat în URSS, unde a fost arestat, judecat, condamnat și executat, discret și urgent.”

Fascismul rus, însă, a început să renască, poate, nu chiar, surprinzător, la sfârșitul anilor ’80.

Așa a apărut, prin 1980, o organizație care propaga naționalismul rus, antisemitismul și restaurarea monarhiei, denumită ,,Pameat” (Memoria), dar ceea ce este greu de imaginat, este faptul că ar fi apărut fără să fie controlată de KGB. Unii generali kgb-iști au confirmat discreția legăturii, dar și faptul că au mai apărut și alte organizații similare în Rusia.

Spre deosebire de vechii fasciști ruși, naționaliștii actuali evitau cuvântul ,,fascism”, realizând că societatea sovietică nu era pregătită să-l accepte. Ulterior, va apărea organizația ,,Unitatea Națională Rusă”, cu același discret și dezinteresat ajutor al KGB-ului, luând decizia de a-și alege în calitate de simbol … o svastică, mai ,,șmecheră” – kolovrat-ul[ix] -, o variantă mai rusească, așa … pentru ,,deruta inamicilor”.

În cei peste 30 de ani de la prăbușirea URSS-ului și a comunismului bolșevic, experții nu se dumiresc și se pierd în presupuneri cum de reușesc naționaliștii rușii să activeze liberi și nestingheriți într-o țară care se consideră – în mod oficial -, ,,învingătoarea fascismului”.

Stupiditatea situației mai constă și în faptul că la Kremlin se marchează cu plăcere ziua de 9 mai – ,,ziua victoriei asupra nazismului”, sau victoria finală a ,,Marelui Război pentru Apărarea Patriei” -, în timp ce își susține ,,voalat” grupările fasciste și ideologia lor.

Despre ,,al II-lea război mondial și secretele arhivelor rusești”, Oleg Panfilov, își începe narațiunea prin a-și cere scuze pentru acest titlu patetic, dar ne lămurește imediat cu argumentul (de bun simț – n.a.), că ,,nu este destinat cercetătorilor, ci oamenilor de rând, care se află acum în căutarea adevărului despre cel de-al doilea război mondial.”

Chiar un istoric rus mai curajos – ne spune autorul -, a declarat, așa din întâmplare, despre factul că ,,noi nu vom cunoaște adevărul despre război atâta timp cât vom judeca despre el pe baza memoriilor nu a documentelor.”

În decursul întregii epoci sovietice, propaganda se străduia să ascundă documentele ,,neplăcute” și să treacă sub tăcere tot ceea ce ar fi generat multe întrebări.

,,În timpul celui de al doilea război mondial, propaganda militară a fost deja bine pusă pe bandă rulantă. Principalul în propagandă era să convingă populația sovietică de faptul că suferințele și subnutriția ei sunt în folosul țării sovietice și personal al tovarășului Stalin. Despre faptul că din batalioanele ,,disciplinare” (de sacrificiu – n.a.) cădeau în luptă 99% dintre soldați – niciun cuvânt.

Despre lagărele de concentrare pe care administrația sovietică le înființa în locul celor germane – niciun cuvânt.

Nimeni nu se întreba de ce pierderile Germaniei erau de patru ori mai mici decât ale Armatei Roșii, sau, … unde au dispărut după 1945 câteva milioane de invalizi de război”, etc..”

Oleg Panfilov pentru a afla cât mai mult despre aceste ,,grozăvii”, dacă termenul este potrivit, s-a documentat stând de vorbă și cu mulți veterani de război, ce au trăit în direct, pe viu, viața de front, determinându-l să caute cu osârdie ,,adevărul despre război” și răspunsul la multe întrebări.

A încercat să afle, de ce în filme și la televiziune ,,nemții apăreau ca niște idioți, sau clovni, iar oamenii sovietici săvârșeau clipă de clipă acte de eroism, etc.”, sau … despre faptul că ,,puțini oameni erau curioși să afle de unde avea bunicul atîtea ceasuri de aur, pe care le vindea periodic la talcioc, sau de unde a luat bunica atât de multe covoare scumpe – cu cerbi, porumbițe, îngeri și lacuri alpine -, pe care, și ea, le vindea periodic la talcioc.”

,,Toată țara se mândrea cu victoria împotriva nazismului, cu medaliile și ordinele prinse pe pieptul veteranilor, onorându-i și stimându-i pe aceștia odată pe an – pe 9 mai, ziua victoriei -, … după care, binențeles, uitam toți de ei. […] Dar, informația începuse să circule, iar poporul ajunsese să se întrebe, ca-ntr-unu banc celebru, de circulație publică, prin anii 60-70: ,,De ce învingătorii trăiesc mai rău decât învinșii?””

,,Propaganda zămislea valorile din minciună. La fel ca și acum, când această tradiție este perpetuată cu ,,vitejie” în Rusia.

Iată de ce rușii, fără să stea deloc pe gânduri, îi numesc ,,fasciști” … pe toți cei iubitori de libertate, care își apără glia. […] Propaganda cultiva patrioții care nu aveau (ne)voie să gândească cu capetele lor, în locul lor gândea CC al PCUS. Minciuna sovietică se răspândea în multe direcții.

Au fost născocite o sumedenie de ,,fapte eroice”, iar menirea lor a fost de a menține spiritul combativ al oamenilor sovietici. Uniunii Sovietice îi plăcea foarte mult să lupte!

Minciuna militară consta din numeroase ,,fapte eroice” inventate atât de militari, cât și de jurnaliști, scriitori, poeți, pictori, cineaști.

 Pentru ca oamenii să nu pună la îndoială minciuna, cinematografia sovietică lansa în fiecare an zeci de filme documentare și de ficțiune pe tema războiului. Tradiția este păstrată și de actuala televiziune rusă, … dușmani găsindu-se, oriunde și oricum.” […]

Căci, să nu uităm: ,,Ura este o [veche] armă rusească. Sunt multe metode prin care oamenii nu trebuie să uite … pe cine trebuie să urască.”

,,Doar străinii nu pot nicidecum să priceapă – de unde au oamenii sovietici pasiunea pentru minciună, pentru elogierea propriei incompetențe, intoleranța față de opinia altora și lipsa de dorință de a discuta în contradictoriu.

În cei șaptezeci și ceva de ani de putere sovietică și cei peste douzeci de ani de de putere postsovietică, a fost creată o națiune ipocrită, la care s-au format câteva trăsături de caracter dezgustătoare: ,,mitocănia, înfumurarea și aroganța, aversiunea pentru tot ce e de neînțeles, intoleranța față de limbile străine și culturile străine, lăudăroșenia cu victorii și performanțe inexistente, dorința de a soluționa conflictele doar cu forța, negarea compromisurilor, aspirația de a pune mâna pe ceva străin al ei ,,din moși-strămoși”. Binențeles, această națiune are și propria limbă – înjurătura și argoul -, iar teritoriul său este ,,lumea rusă”, deși nu e vorba de ruși”.”

,,Puterea sovietică plăsmuia cu obstinație o nomenclatură culturală, constituindu-se chiar o ierarhie a nomenclaturii, iar apoi, la fel ca toți bolșevicii, oamenii de cultură avea grade, aproape identice cu ale militarilor: ,,artiști ai poporului”, ,,artiști emeriți”, etc. astfel că toate persoanele selectate pentru aceste titluri nu erau aleși de popor, ci de funcționarii de partid și de stat care trimiteau candidaturile la organele superioare de partid. Intelectualitatea nomenclaturistă rusă inventase și ,,titlurile onorifice” alcătuite din 37 de categorii, dar, în fapt majoritatea purtătorilor de titluri onorifice erau cetățeni recunoscători față de putere, gata oricând să îndreptățească și să susțină orice agresiune a Kremlinului și orice ocupație a unei țări străine. Foarte puțini intelectuali și-au păstrat calitățile care le-au fost întotdeauna proprii oamenilor care gândesc.”

Dar, cea mai mai nostimă narațiune din cartea lui Oleg Panfilov este cea intitulată ,,Istoria nerusească a ,,lumii ruse”, despre ,,pățania” unui senator al Consiliului Federației al F.R., care, cu prilejul unei sărbători creștine, importante pentru opinia publică și imaginea noii nomenclaturi, a declarat, destul de neinspirat, că:

,,Stările de spirit antirusești sunt puternice, de exemplu, unii încearcă să ne demonstreze că Ecaterina a II-a a fost nemțoaică.”

Pentru orice cititor curios, pe Wikipedia – enciclopedie liberă, online, la care poate participa oricine -, este trecut, clar, concis, negru pe alb, fără nicio undă de antirusism, că:

• … ,,Ecaterina a II-a – Ecaterina cea Mare[x] -, născută la Sttetin, cu numele de Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst , a fost împărăteasă a Rusiei din 1762, după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei (noiembrie 1796). Părinții ,,rusoaicei” Ecaterina a II-a, erau: …,,tatăl, Cristian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, aparținea familiei de Anhalt care guverna în Germania, deținea rangul de general prusac și era Guvernator al Stettin-ului (astăzi Szczecin, Polonia). Mama, Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp, era fiica lui Christian August de Holstein-Gottorp, așadar, tot dintr-o altă nobilă familie germană.”

,,Este de înțeles, necunoașterea istoriei Rusiei, de către unul din senatorii ruși contemporani, căci ,,pohta” lui Vladimir Putin este de a rescrie istoria lăsând [doar – n.a.] toate evenimentele și numele plăcute. E puțin probabil să reușescă, deoarece, istoria există dincolo de dorințele dictatorilor. Și apoi, istoria monarhismului în Rusia este lucrul cel mai neplăcut pentru ideologii ,,lumii ruse”.”

Un amănunt, mai picant, și greu de digerat, … până la dinastia Romanovilor, mai toți țarii Rusiei se distingeau, înainte de toate, prin diversitatea etnică.!

,,E greu de priceput cum ar fi evoluat Rusia dacă în istoria ei n-ar fi existat bolșevicii” – conchide Oleg Panfilov, autorul ,,Istoriilor antisovietice”.

La români, ca și la alte popoare vecine, ocupate de ,,eliberatori”, pentru câteva zeci de ani, și acum persistă întrebarea: ,,Cum ar fi fost, dacă … ”!?

P.S. (n.a.) – Așa cum am menționat de la începutul acestei semi- recenzii, am redat o suită de pasaje selectate din cele circa 80 de narațiuni – cuprinse în volumul de ,,Istorii antisovietice”, a lui Oleg Panfilov -, în speranța că vor suscita interesul, nu numai al istoricilor, ci și al tuturor celor interesați să afle câte ceva despre o ,,altfel de istorie”, văzută din interiorul ,,imperiului răului”, care a marcat destinele câtorva generații de oameni, zeci de ani.

Departe de mine gândul că am epuizat tema, dar, această carte, mai întâi trebuie citită și de abia apoi, subiectul ei principal – Istorii Antisovietice -, ar putea genera dezbateri publice.

Este, întradevăr, o carte binevenită și o lectură necesară, căci ne poate fi utilă tuturor – pentru a înțelege adevărurile istorice, indiferent cât de incomode sau dureroase ar fi -, ajutându-ne să găsim o punte de legătură spre o reconciliere firească și necesară, cu un trecut tragic, pentru a suporta mai ușor prezentul nesigur și a privi cu încredere spre un viitor incert.

NOTE:

[i]  Publicată la Chișinău, de Editura CARTIER (2020), tradusă în românește de Vsevolod Ciornei.

[ii] Traducătorul de limbă rusă, Vsevolod Ciornei, este un scriitor român, născut în satul Lipnic, raionul Ocnița, la nordul Republicii Moldova (fosta Basarabia), la granița cu Ucraina. Absolvent de jurnalistică la Chișinău, în 1981, a fost redactor la mai multe reviste din fosta Moldovă sovietică și socialistă – ulterior independentă și democratică -, și colaborator la diverse posturi de radio și TV.  A debutat cu articole critice, a publicat câteva cărți și a semnat traducerea unor cărți și volume de nuvele ale unor scriitori consacrați, pe ambele maluri ale Prutului.

[iii] Definiția va fi preluată și folosită de scriitorul austriac Robert Musil, la adresa muribundului imperiu austro-ungar – ,,Kakania” -, dar își va găsi consacrarea și va atinge apogeul, tot în Rusia, atât în perioada stalinistă (1925-1953), cât și după destrămărea URSS-ului și prăbușirea comunismului.

[iv] ,,Rusia sau legea puterii – anchetă la o parodie democratică”, Editura Minerva – Politice, 2008.

[v] ,,Sovietologie” – este un termen care se referă la istoriografia Uniunii Sovietice, și în general, la toate analizele și studiile despre acest regim. Într-adevăr, contextul Războiului Rece a cântărit foarte mult pe studiile occidentale despre URSS și în special pe sovietologia anglo-saxonă. Sovietologia, a fost străbătută de mai multe curente și ,,școli” – franceză, anglo-saxonă, germană, etc. -, în funcție de țară, cel puțin până în 1989. Un curent derivat din sovietologie, pe la sfârșitul anilor ’40, este ,,kremlinologia”, denumire ironică dată de către oponenții sovietologiei din cauza principalului său domeniu de investigație, Kremlinul – reședința tuturor țarilor ruși, de-a pururi. Dificultatea de a accesa arhivele sovietice a îngreunat și mai mult munca cercetătorilor, de oriunde ar fi. Potrivit istoricului francez Nicolas Werth, deschiderea (parțială) a arhivelor sovietice a desființat sovietologia: „[…] astăzi, istoria URSS a încetat definitiv să fie apanajul sovietologilor, pentru a deveni un domeniu de studiu – ca celelalte – ale istoricilor contemporani”.

[vi] Acronimul pentru ,,Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică”, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie româno – sovietice, având și o secțiune numită ,,Cartea Rusă”. A funcționat în perioada 1944-1964.

[vii] Numele ,,Rusia” este derivat din Rus‘, numele unui stat medieval, de negustori și războinici suezi – tradus în românește ca Rutenia -, populat în mare parte de către slavii răsăriteni.

[viii] Horst Wessel Lied – sau ,,Die Fahne hoch!” (Sus drapelul!) -, a fost imnul oficial al NSDAP – partidul nazist  german, între 1930-1945. Ca urmare a sentințelor pronunțate în procesele de la Nürnberg, interpretarea publică a acestui imn – atât melodia cât și textul – au fost interzise în Germania, în baza art. 86 a din Codul Penal (Strafgesetzbuch) și în Austria, în baza art. 3 din legea Verbotsgesetz (1947), privind denazificarea Austriei, întrucât textul, cât și melodia (chiar folosind alt text), sunt considerate ca simboluri ale unei organizații anticonstituționale. Autorul versurilor a fost un comandant SA (Sturmabteilung – Batalioanele de asalt – ,,Cămășile brune”), care și-a pierdut viața din cauza rănilor suferite în urma unei ,,răfuieli” ideologice cu un membru al Partidului Comunist German. Versurile au fost plagiate – și „adaptate” pentru SA -, având la bază poemul unui poet comunist, care și-a compus versiunea originală pentru organizația paramilitară a Partidului Comunist German. În cotidianul partidului nazist NSDAP, Völkischer Beobachter, s-a menționat că poemul – pus pe melodia cântecului popular „Der Abenteurer” (Aventurierul) -, este imn oficial, iar în timpul celui de al Treilea Reich era interpretat obligatoriu înaintea tuturor concertelor de muzică clasică.

[ix] Kolovrat – „roată-spițe“ -, este simbolul Dumnezeului suprem în credința slavă nativă, (prin Rod și manifestările sale – Svarog, Perun, Svetovit și toți ceilalți zei).  Kolo înseamnă „roată”, iar vrat – „spițe”, care se învârt. Este un simbol al puterii spirituale și, prin urmare, seculare. Simbolul kolovrat reprezintă ciclul nesfârșit al nașterii și morții, timpul, soarele și focul, puterea și demnitatea. Fiecare rotire este un ciclu de viață în lumea noastră. Simbolul este o simplă modificare a zvasticii și a apărut mai puțin de-a lungul istoriei decât este atribuit în prezent, câștigând importanță doar în ultimele decenii ale secolului al XX-lea datorită ,,unor încercări de reconstrucție a păgânismului slav, ca un simbol imaginar al mișcării”. În prezent, este utilizat pe scară largă și de grupările extremiste – și campaniile lor de marketing -, care au propria lor interpretare a trecutului. Întregul fenomen dovedește ignoranța acestor grupări față de cercetarea oficială în căutarea adevăratelor origini, în timp ce se vine cu ,,alternative la cultura de masă, extremism sporit și sincretismul ideilor religioase în societatea postmodernă”. Acest simbol, semi-plagiat, este argumentat ca fiind ,,o versiune slavă a svasticii”.

[x] Juna ,,Sophie cea nurlie” a fost adusă la curtea imperială rusă, în 1744, unde se dedică ,,trup și suflet” limbii și culturii ruse, convertindu-se și la ortodoxie, sub numele de Ecaterina Alexeevna.