CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MASACRATI PENTRU CREDINTA IN DUMNEZEU

În timpul unei întâlniri din 1932 , Vicontesa Nancy Astor îl întreba pe  Stalin cât timp mai are de gând să ucidă oameni.

Stalin i-a răspuns cu cinism ,că va ucide oameni atât timp cât va fi nevoie…

Acum stim ca a comis masacre până la sfârşitul vieţii sale.

Marea Teroare din anii’30  a decapitat elita militară, politică, religioasa  şi intelectuală a URSS, lăsând în urmă un haos complet în societatea sovietică.  Astfel s-a scris una din cele mai întunecate pagini din istoria  Rusiei si a omenirii.

 

 

 

Afis antireligios sovietic : „Religia e otravă. Protejați copiii!”
(Pe fațada clădirii spre care fata din imagine vrea cu disperare să meargă, este scris: „Școală”)

Instituţional, la sfârşitul anilor ’30, Biserica Ortodoxă din URSS se afla în pragul lichidării: baza sa materială, structura organizatorică şi activitatea Sfântului Sinod erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea pregătirii de noi preoţi, în timp ce mulţi clerici şi credincioşi erau arestaţi şi deportaţi sau executaţi, iar numărul lăcaşurilor bisericeşti scădea continuu.

În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost profanate şi lăcaşurile au primit alte întrebuinţări, iar peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, în special în perioada marilor epurări din 1936-1937.

Clerul ortodox a fost aproape anihilat de Stalin , având în vedere că marea  majoritate a  preoţilor au fost  arestaţi.

 

 

 

Împuşcaţi pentru Dumnezeu

Politica de persecutare a Bisericii Ortodoxe şi a altor confesiuni religioase, inaugurată de Lenin, a fost promovată, cu acelaşi zel, de «continuatorul fidel» al cauzei acestuia, Iosif Stalin.

În 1925 a fost instituită Liga ateilor militanţi, în frunte cu E. Iaroslavski, care a declanşat o campanie furibundă împotriva bisericii prin intermediul unor publicaţii periodice, difuzării unor broşuri antireligioase, proiectării unor filme cu caracter anticlerical, organizării unor conferinţe şi manifestaţii publice.

În programul Internaţionalei a III-a Comuniste, vârful de lance al bolşevicilor pentru extinderea «revoluţiei proletare la scară mondială», în compartimentul referitor la obiectivele revoluţiei culturale se menţiona: «…lupta împotriva religiei, acest opiu al popoarelor, ocupă un loc aparte: această luptă trebuie continuată hotărât şi sistematic».

Peste câteva luni, pe 8 aprilie 1929, a fost emis decretul despre pedeapsa cu trei ani de închisoare pentru „folosirea prejudecăţilor religioase ale maselor în scopul slăbirii Statului».

În consecinţă, libertatea conştiinţei, stipulată de constituţia sovietică din 1924, se transformă într-o ficţiune.

Pe 26 august, acelaşi an, a fost declarată săptămâna cu 5 zile lucrătoare, urmate de o zi liberă, abolindu-se astfel duminica, ca zi de odihnă, când enoriaşii mergeau la biserică.

Pe această cale a fost demonstrat întregul dispreţ al autorităţilor comuniste faţă de sentimentele religioase ale credincioşilor.

«Deschiaburirea», declanşată în acelaşi an, avea şi o tentă antireligioasă, care a însemnat continuarea politicii de spoliere a Bisericii. Mii de locaşe sfinte şi mănăstiri au fost deposedate de bunuri, inclusiv de clopote, care au fost folosite ca metal uzat.

Un moment simbolic al acestei noi campanii antireligioase l-a constituit dinamitarea Catedralei Mântuitorului de la Moscova, din 5 decembrie 1931. În aşa fel, dacă în 1929 în URSS mai rămâneau 39.000 de biserici, din cele 54.692, câte erau în 1914, în 1936 numărul lor se reduse la 15.835, iar în 1940 — la 4.200.

Astfel, peste 50.000 de biserici au fost distruse, sau, în cel mai bun caz, transformate în depozite, grajduri, săli de sport sau edificii cu altă menire. Prin aceeaşi dramă au trecut şi reprezentanţii clerului.

În 1928, numărul acestora se reduse de două ori faţă de 1917 — de la 112.000 la 70.000 de mii de persoane, pentru ca, doar în 8 ani, numărul lor să scadă până la 17.000, iar în 1940, adică în următorii patru ani, această cifră să se diminueze până la 5.600.

În aceeaşi perioadă interbelică numărul episcopiilor s-a redus de la 179 la 28.

Apogeul războiului purtat de Stalin cu Biserica Ortodoxă şi alte confesiuni religioase l-a constituit Marea Teroare sau Marea Epurare, cum este numită perioada iulie 1937 — octombrie 1938, când au fost condamnate la moarte prin împuşcare, după unele surse, peste 700.000 de persoane, iar după altele, peste 1,5 milioane.

Printre cei împuşcaţi au figurat zeci de mii de clerici şi enoriaşi.

În RASSM, în perioada Marii Terori, au fost condamnate la moarte şi executate peste 3000 de persoane, printre acestea figurând şi mulţi reprezentanţi ai clerului ortodox, enoriaşi ortodocşi, precum şi reprezentanţi ai altor confesiuni religioase.

Un capăt grav de acuzare pentru „enoriaşii activi», adică militanţi, era faptul că ar fi pledat pentru redeschiderea bisericilor, închise, între timp, de comunişti.

Doar în baza unei atare «crime», în RASSM au fost executate câteva zeci de persoane, printre acestea figurând, alături de enoriaşi, şi reprezentanţi ai clerului.

Iacov Gavrilov, rus de origine, din s. Antonovca, r. Ocnele Roşii, RASSM, a fost condamnat la moarte pentru faptul că a chemat consătenii să împiedice închiderea bisericii, dar şi pentru „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă», pentru că-i elogia pe «duşmanii poporului», condamnaţi în 1936—37», precum şi pentru „denigrarea partidului şi a puterii sovietice» (Arhiva Ministerului de Interne al R. Moldova (AMAI), Fond 17, inv.1, dosar 50, f.13).

În baza aceleiaşi învinuiri de „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă» a fost condamnat la moarte şi Sofron Dârul, originar din s. Lunga, r. Dubăsari, locuitor al satului Harmaţca, acelaşi raion, care era starostele comunităţii religioase din localitate (Ibidem, f. 21).

Stepan Ivanov, rus de origine, din s. Antonovca, a fost condamnat la moarte pentru că era»enoriaş activ şi staroste al comunităţii religioase», care a chemat locuitorii satului să nu admită închiderea bisericii». Verdictul final suna în felul următor:

«Este acuzat că în trecut a fost chiabur şi promovase agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă. Manifesta spirit defetist» (Ibidem, f. 25).

În acelaşi context, e necesar să precizăm că pentru acuzaţia de «chiabur», în 1931, i-a fost confiscată întreaga avere, iar pentru neîndeplinirea «obligaţiilor faţă de stat» (achitarea impozitelor), a fost condamnat la 6 ani privaţiune de libertate.

Cazuri similare, când, pentru aceeaşi «crimă», se aplicau pedepse repetate, după ispăşirea primei sancţiuni, pot fi identificate cu duiumul în perioada Marii Terori, acest fenomen constituind una dintre multiplele stupizenii ce caracterizează regimul totalitar comunist.

Din categoria unor atare enormităţi face parte şi învinuirea de a «menţine legătura cu preoţii» (Ibidem, f. 30), aceasta putând constitui un capăt greu de acuzare, ce putea să-l coste viaţa pe «inculpat».

Printre persoanele inocente, condamnate la moarte prin împuşcare de Troica specială a RASSM, au fost şi reprezentanţi ai sectei religioase a inochentiştilor, majoritatea originari din Basarabia, pe care trasarea frontierei pe Nistru i-a surprins pe malul drept al bătrânului fluviu sau care s-au decis să treacă Nistrul după unirea acestei provincii cu România.

Este cunoscut faptul că această sectă religioasă este una de provenienţă autohtonă — basarabeano-transnistreană, înfiinţată de călugărul Inochentie (Levizor) de la mănăstirea din or. Balta, în anul 1909. Acesta, după mai multe persecutări a dânsului şi a adepţilor săi din partea autorităţilor ţariste, s-a pocăit, chemându-i pe cei care l-au urmat să se dezică de erezia sa şi să revină la credinţa autentică ortodoxă.

Dar, şi după decesul subit al lui Inochentie, în 1917, secta religioasă, care-i purta numele, continuă să se manifeste destul de activ.

În 1929, mănăstirea inochentistă „Raiul» din s. Lipeţcoe, r. Kotovsk, RASSM, este lichidată, recurgându-se la acte de violenţă, soldate cu mai multe victime. Cu toate acestea, cei care au supravieţuit acestui măcel nu se dezic de credinţa lor.

În timpul Marii Terori secta religioasă a inochentiştilor devine una dintre ţintele predilecte ale Troicii speciale din RASSM, mai mulţi reprezentanţi ai acesteia fiind condamnaţi la moarte prin împuşcare.

Parascovia Chirtoacă, originară din Susleni, judeţul Orhei, călugăriţă inochentistă, venise din Basarabia la mănăstirea inochentistă «Raiul» în 1917, unde s-a aflat până în 1922.

În 1925 este deportată în regiunile nordice pentru „activitate contrarevoluţionară», de unde revine în 1930, în acelaşi sat Lipeţcoe.

În rechizitoriul în baza căruia Troica specială a RASSM a decis condamnarea ei la moarte, la 11 martie 1938, se menţiona că dânsa „menţinea relaţii strânse cu călugării inochentişti», organizând «rugăciuni ilegale în comun».

O atare «acuzare» a fost suficientă pentru a o condamna la moarte prin împuşcare.

Acelaşi destin tragic l-a avut alt reprezentant al sectei inochentiste, Tihon Bortă, originar din acelaşi sat, care, chipurile, „menţinea relaţii strânse cu călugăriţe-inochentiste, care se convocau în casa lui, unde se organizau rugăciuni ilegale în comun».

Lui Bortă i se mai incrimina «adunarea în jurul său a gospodarilor individuali cu dispoziţii contrarevoluţionare şi elogierea proprietăţii private în agricultură» (F. 17, inv. 1, dosar 50, f-7). Verdictul a fost necruţător — împuşcarea.

O altă inochentistă, Irina Budei, din s. Tocuz, Basarabia, locuitoare a s. Lipeţcoe, a fost condamnată la moarte pentru aceleaşi «crime» (Ibidem, f. 8).

Din acelaşi grup de călugăriţe inochentiste de la fosta mănăstire «Raiul», din Lipeţcoe, condamnate la moarte în urma unor învinuiri absurde, făceau parte şi Parascovia Dumbravă (Ibidem, f. 21), Agafia Zvenigorodscaia, originară din Rădiul Mare, Basarabia, stabilită în Lipeţcoe.

Ea părăsise Basarabia în 1918, o perioadă fiind călugăriţă inochentistă la mănăstirea «Raiul».

Peste un timp, a părăsit mănăstirea (probabil, după lichidarea acesteia), căsătorindu-se. În 1935, soţul ei este condamnat la 8 ani de lagăre „pentru activitate contrarevoluţionară».

După aceasta, reluase relaţiile cu călugăriţele inochentiste. Acest fapt a costat-o viaţa (Ibidem, f. 24).

Din grupul fostelor călugăriţe inochentiste din Lipeţcoe, condamnate la moarte, a făcut parte şi Pelagheia Cornea. După închiderea mănăstirii «Raiul», se căsătorise.

În 1931 a suportat procedura de «deschiaburire», adică de deposedare de bunuri, în 1934, împreună cu soţul, fusese expulzată din Lipeţcoe, iar la 11 martie 1938 este condamnată la moarte pentru că „în trecut a fost chiaburiţă şi călugăriţă-inochentistă» (Ibidem, f. 2).

O altă călugăriţă inochentistă, originară din Basarabia, stabilită în Lipeţcoe, în 1918, şi condamnată la moarte la 11 martie 1938, a fost Elena Mămăligă.

Cruzimea cu care regimul comunist s-a răfuit cu nişte biete femei, trimiţându-le în faţa plutonului de execuţie, nu mai are analogii în alte regiuni ale URSS, în perioada Marii Terori.

Autor: Ion VARTA, dr. în istorie, membru al Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar

Sursa: Ziarul de Garda,Chisinau

 

ALEXIE TULSKI, PRIMUL OCUPANT SOVIETIC AL BISERICII DIN BASARABIA

Alexie de Tula (în lume Victor Mihailovici Sergheev), agent NKVD

Alexie de Tula (în lume Victor Mihailovici Sergheev), agent NKVD

Timp de o jumătate de an după ce, în iunie 1940, armata sovietică a ocupat Basarabia, „teritoriu canonic” pe care şi-l revendica Patriarhia Moscovei şi sucursala sa de la Chişinău, nu s-a ştiut aici de nici o autoritate bisericească rusească.

Abia în decembrie 1940 şi-a făcut apariţia Alexie, un arhiereu rus despre care s-a aflat că fusese vicar al Eparhiei Moscovei, drept care i se mai spunea „Alexie Tulski” („de la Tula”).

După ce s-a instalat acolo avea să-si zică „Arhiepiscop al Chişinăului şi Basarabiei”, pesemne fiindcă Patriarhia Moscovei nu asimilase încă frauduloasa denominaţie care a făcut dintr-o provincie istorică româneasca, mai întâi o „Moldovă sovietică”, iar mai apoi una „suverană, independentă”.

În cartea mea „Din istoria vieţii Bisericeşti din Basarabia” (până la 1944) m-am referit şi la persoana acelui Alexie, primul ocupant sovietic al Bisericii din Basarabia. Am arătat că, îndată după sosire, a ordonat ca toate slujbele să se facă în slavoneşte: că era aprig românofob, că nu scăpa nici un prilej de a vorbi de rău Biserica română, certându-i pe cei ce îi purtau acesteia respect şi fidelitate, că îi considera pe preoţii refugiaţi în România trădători şi că, spre uimirea localnicilor, beneficia din partea autorităţilor comuniste de amabilităţi şi favoruri care păreau să sfideze radicalismul antireligios al regimului.

Mai scriam că la începutul lui iulie, cu câteva zile înainte ca armata română să intre în Chişinău, aceleaşi autorităţi i-au pus la dispoziţie un automobil cu care să se întoarcă acasă.

Comentând aceste fapte, pe care le aflasem din presa noastră bisericească de-atunci, regretam ca n-am găsit mai multe informaţii despre misteriosul prelat. Nu ştiam de existenta unei stupefiante „fise biografice” a acestuia în paginile unei cărţi apărute mai demult în Occident, recent şi în traducere românească, Noii martiri ai pământului rus.

Să nu vă închipuiţi însă că Alexie de Tula ar fi fost martirizat, după evacuarea sa din Basarabia, în automobil, sau în furgoanele armatei sovietice! Nu-l veţi găsi printre cei la care face trimitere titlul cărţii, ci taman în tabăra cealaltă, a torţionarilor şi a călăilor.

După închiderea vestitei lavre „Sf. Treime – Sf. Serghie” de lângă Moscova şi a Academiei Teologice, un ierarh curajos, Arhiepiscopul Vartolomeu (Remov), a organizat şi ţinut câtva timp pe cont propriu şi asumându-şi toate riscurile, o şcoală clandestină de teologie.

Pe la mijlocul anului 1936, în urma unui denunţ, poliţia politică sovietică GPU a aflat de existenta „şcolii”, l-a arestat pe arhiepiscop, condamnându-l la moarte.

Sentinţa a fost executată peste câteva zile, la 26 iulie 1936. Curând s-a aflat că denunţătorul era „monahul Alexie”, el însuşi cursant al acelei „şcoli” care oferise „securităţii” sovietice şi lista cu numele colegilor.

Cum o asemenea ispravă, de vrednic om sovietic, nu putea rămâne nerăsplătită, i s-a dat o „vrednicie” pe măsură: mai întâi cea de episcop-vicar de Tula, apoi de „Arhiepiscop al Chişinăului şi Basarabiei”. Dacă o persoană străină sosea pentru prima data în biserica acelui episcop – scrie memorialistul – enoriaşii o avertizau imediat să nu vorbească nimic cu acesta şi sub nici un pretext, întrucât era informator politic „(Protoiereul Mihail Polski: „Noi martiri ai pământului rus (2) Trad. Rom. Pag 169-179/ Schitul romanesc Prodromul/ Sfântul Munte Athos 2002).

„Galeria” celor şapte chiriaşi ruşi, câţi s-au perindat la Chişinău în timpul „puterii sovietice” a început, aşadar, cu un „informator politic”, cum se exprimă elegant autorul cărţii amintite, unul care avea pe conştiinţă uciderea propriului său părinte duhovnicesc şi dascăl şi s-a încheiat cu un dezaxat „care se comporta ca un tiran, încălcând toate normele canonice şi morale”, până când „nemulţumirea poporului băştinaş l-a făcut să se retragă, lăsând în urma sa amintiri dintre cele mai neplăcute”.

E vorba de faimosul mitropolit Serapion (vezi: P. Buburuz: Istoria Bisericii din Moldova în timpul veacurilor, „Luminătorul” nr.5/1992).

„Restructurarea” gorbaciovistă, adoptată şi pe tărâm bisericesc avea să aducă pentru prima dată în fruntea Eparhiei „Chişinăului şi Moldovei” un om al locului, unul despre care s-a crezut că putea pune un bun şi promiţător început, în acele timpuri de mari speranţe. Din păcate apartenenţa naţională este singurul lucru despre care se poate spune că îl diferenţiază de predecesori. În rest, el continuă să păstorească în regim de perestroika.

 

Boris BUZILĂ

 

NOTA lui Vlad CUBREACOV : Istoricul Boris Buzilă este primul cercetător român care ne oferă detalii despre cel pe care îl numeşte „primul ocupant al Bisericii din Basarabia”, episcopul Alexie de Tula.

Continuând efortul domnului Boris Buzilă, am încercat să ne documentăm din surse oficiale ruseşti asupra persoanei trimise de Moscova în 1941 pentru a se oploşi în scaunul mitropolitan de Chişinău.

Episcopul rus Alexie de Tula, în lume Victor Mihailovici Sergheev, s-a născut la 15 ianuarie 1899, în gubernia Moscova. În 1916 Victor Sergheev a absolvit secţia generală a unei şcoli de pictură, iar în 1919 – secţia de arhitectură. La începutul anului 1923 a intrat ca ascultător în sihăstria Sfântul Zosima de Smolensk din eparhia Vladimir.

În acelaşi an, la 23 martie, a fost hirotonit diacon celibatar, iar la 16 ianuarie 1927, după ce fusese tuns în monahism, a fost hirotonit ieromonah de către arhiepiscopul Vartolomei (Remov), cel pe care avea să-l denunţe mai târziu organelor NKVD şi care avea să fie, în baza acelui denunţ, executat prin împuşcare. În vara anului 1929 mănăstirea în care vieţuia a fost închisă şi a fost transferat, împreună cu toată obştea, ca slujitor la biserica Sfântul Cuvios Serghie din strada Bolşaia Dmitrovka din Moscova. În anul 1932 a fost ridicat în treapta de arhimandrit.

Toate sursele ruseşti disponibile confirmă că arhimandritul Alexie (Sergheev), la începutul anului 1933, le-a transmis organelor sovietice de drept informaţii despre faptul că pe lângă biserica Sfântul Cuvios Serghie au fost înfiinţate ilegal o mănăstire şi o Academie teologică, iar pe durata urmăririi penale a compărut în calitate de martor din partea acuzării împotriva obştii monahale şi a enoriaşilor respectivei biserici.

În urma cercetărilor din dosarul penal intentat în baza denunţului lui Alexie (Sergheev) au fost arestate 24 de persoane, clerici şi mireni, inclusiv cuviosul mucenic Teodor (Bogoiavlenski).

La 18 mai 1935 este numit, fără a fi ales, episcop de Kaşirsk, vicar al eparhiei Moscovei, de către mitropolitul Serghie (Stragorodski), locţiitorul patriarhal al vremii.

Peste doar două zile, la 20 mai 1935, a fost hirotonit episcop de către un sobor constituit din mitrpolitul Serghie al Moscovei şi Kolomnei şi cei doi vicari ai săi – arhiepiscopul Pitirim de Dmitrovsk şi episcopul Serghie de Broniţk.

Urmează o promovare rapidă în diverse scaune episcopale. În 1936 este episcop de Serpuhovsk. La 5 august 1937 este numit episcop de Vologda, dar a refuzat să îndeplinească dispoziţia mitropolitului Serghie al Moscovei.

Cu toate acestea, cel mai probabil la „sugestia” factorilor de stat, mitropolitul Serghie nu-l sancţionează pe episcopul Alexie şi, la 29 august 1937, îl desemnează în funcţia de episcop de Egorievsk, vicar al eparhiei Moscovei. La 14 septembrie 1937 este deja episcop de Ivanovo.

În anul 1938 întrerupe orice comuniune cu mitropolitul Serghie al Moscovei, după ce a văzut numele locţiitorului de patriarh în lista „spionilor” şi „diversioniştilor” publicată de ziarele sovietice. În acel moment, episcopul Alexie a proclamat „autocefalia” eparhiei de Ivanovo. În consecinţă, în anul 1939, Biserica Ortodoxă Rusă l-a scos din funcţie şi l-a trimis în judecata arhierească, care l-a pus sub interdicţia de a sluji cele sfinte. Actul de punere sub interdicţie a fost semnat de către mitropolitul Serghie (Stragorodski) al Moscovei, mitropolitul Alexie (Simanski) al Leningradului şi arhiepiscopul Paladie (Şesternikov) de Kalininsk.

Cercetătorul rus Aleksandr Konstantinovici Galkin, referindu-se la perioada celui de Al Doilea Război Mondial, arată, în lucrarea sa „Decrete şi decizii ale Patriarhiei Moscovei cu privire la arhierei de la începutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei până la Sinodul din 1943”, următoarele:

Autorităţile sovietice au sprijinit pe toate căile reunificarea cât mai grabnică cu Patriarhia Moscovei a eparhiilor şi comunităţilor separate de ea, văzând în aceasta un mijloc de instituire a controlului asupra vieţii religioase din aceste regiuni”.

Se aveau în vedere statele baltice, fosta Polonie de răsărit, nordul Bucovinei şi Basarabia. Acelaşi cercetător continuă: „Căutările unui candidat pentru organizarea vieţii bisericeşti în RSS Moldovenească au condus către fostul episcop Alexie (Sergheev) de Ivanovo, pus în 1939 sub interdicţia de sluji cele sfinte”.

În decembrie 1940 Alexie (Sergheev) a fost primit în comuniune cu Biserica, desemnat episcop de Tula, după care i-a fost încredinţată conducerea provizorie a eparhiei de Chişinău, iar în mai 1941 el a devenit arhiepiscop al Chişinăului şi al Basarabiei”, mai spune Aleksandr Galkin în lucrarea sa.

Nu cunoaştem dacă textul decretului de numire a lui Alexei (Sergheev) la Chişinău s-a păstrat. Iată însă textul unui extras din procesul-verbal al şedinţei sinodale la care s-a decis semnarea decretului cu pricina:

1941. Cu privire la Decretul Patriarhiei Moscovei nr. 1(1) din 12 mai 1941 despre episcopul de Tula. A fost audiată propunerea locţiitorului de patriarh cu următorul cuprins:

„Pentru folosul cauzei bisericeşti din Basarabia şi Bucovina găsesc judicios şi oportun ca Preasfinţitul episcop de Tula, conducător provizoriu al eparhiei de Chişinău şi al altor eparhii, să fie confirmat în scaunul de Chişinău şi să i se confere titlul de arhiepiscop al Chişinăului şi al Basarabiei, lăsând sub conducerea acestuia eparhiile de Ismail şi de Bălţi şi punându-i în sarcină oblăduirea generală a eparhiei independente de Cernăuţi, în partea care se referă la arhiereii regionali”.

Prin decizia nr. 32 din 12 mai 1941 s-a dispus: Decretele în legătură cu fondul propunerii vor fi trimise (se trimit) spre executare Preasfinţitului episcop de Tula şi Cernăuţi, iar spre luare de cunoştinţă şi îndrumare în cele de urmare – mitropolitului exarh de Volânsk.

Semnat: Serghie, mitropolit al Moscovei, protoiereu Nikolai  Kolciţki, şef al cancelariei Patriarhiei Moscovei”.

Odată cu retragerea armatei sovietice din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, episcopul Alexie părăseşte în mare grabă Chişinăul şi este numit episcop de Oriol şi Kursk.

După ocuparea Oriolului de către trupele germane la 3 octombrie 1941, el este numit, la 14 octombrie 1941, arhiepiscop de Tambov.

În februare 1942 este numit arhiepiscop de Ufa, capitala republicii Başkire, dar a refuzat să meargă în eparhie, locuind neîntrerupt la Moscova. La 13 iulie 1942 este numit arhiepiscop de Reazan.

Începând cu 11 iulie 1943 a condus eparhiile de Kaluga şi Tula. A participat la Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din 8 septembrie 1943.

În mai 1944 este deja arhiepiscop de Iaroslav şi Rostov. În a doua jumătate a anului 1945 şi la începutul anului 1946 se află în Statele Unite ale Americii, ca trimis al patriarhului Alexei I (Simanski), pentru negocieri cu mitropolitul Teofil privind restabilirea legăturii canonice cu Patriarhia Moscovei.

Din 13 ianuarie 1947 a fost arhiepiscop de Kursk şi Belgorod. La 3 iunie 1948 este numit arhiepiscop de Celiabinsk şi Zlatoutovsk, dar refuză să se supună decretului de numire.

La 2 iulie 1948 este pensionat, iar la 24 august 1948 este numit în mod repetat arhiepiscop de Celiabinsk şi Zlatoutovsk.De această dată merge în eparhie, dar nu efectuează nici o vizită canonică în cuprinsul acesteia.

Mai mult chiar, decide suspendarea Buletinului eparhial şi le cere preoţilor să reducă durata slujbelor bisericeşti, întrucât, spune el într-o circulară, „la biserică vin muncitorii care până atunci au efectuat o muncă socialmente utilă”. În ianuarie 1949 a semnat un decret prin care le-a interzis preoţilor din eparhie săvârşirea oricăror rânduieli în casele enoriaşilor (sfinţiri de case, prohoduri etc.).

Printr-o decizie din 19 aprilie 1949 le-a cerut preoţilor să nu se tragă clopotele în noaptea de Paşti şi „să fie concentrat pe teritoriul bisericii sau al cimitirului toate rânduielile care potrivit statutului bisericesc trebuie săvârşite dincolo de zidurile bisericilor din eparhie”.

Prin decizia Sinodului din 17 martie 1950 este numit arhiepiscop de Kalininsk şi Kaşinsk, iar la 20 iunie 1951 i-a fost încredinţată conducerea provizorie a eparhiei de Velikoluksk.

La 29 iulie 1954 a fost pensionat, pentru a doua oară, de către Sinod, „cu lipsirea de dreptul de a mai ocupa pe viitor vreun scaun episcopal”.

Cu toate acestea, la 14 martie 1957 este numit arhiepiscop de Alma Ata. La 20 februarie 1957 este pensionat pentru a treia oară.

A decedat la 6 aprilie 1968 şi a fost înmormântat în biserica cimitirului Kalitnikov din Moscova.

Aşa s-a sfârşit viaţa celui care a fost „primul ocupant sovietic al Bisericii din Basarabia”.

 

Sursa: cubreacov.wordpress.com

09/01/2016 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Masacrele – ruşinea istoriei umanităţii

Un mare scriitor rus spunea cândva : „Omul, ce mândru suna acest cuvânt” !

Latinii aveau o vorba la fel de adevarată: „homo homini lupus”.  Din pacate, mult prea adesea, în decursul secolelor, omul a fost lup pentru semenii sai, comportându-se cu o cruzime demnă mai curând de fiarele salbatice.

 Mai grav e faptul ca, pe langa violenta dovedita in razboaie, cand oamenii s-au ucis unii pe altii luptand de la egal la egal, agresivitatea umana s-a manifestat si fata de persoane lipsite de aparare. Despre cateva dintre cele mai faimoase masacre ale istoriei va invitam sa cititi in randurile ce urmeaza.

Iata cateva crime oribile ramase in memoria umanitatii :

  • Prigonirea creştinilor (în Roma antică înainte de 311/13, în Persia sec.IV, Yemen sec.VI şi ţările islamice ca urmare a cruciadelor)

  • 843 Teodora a II-a, (soţia împăratului bizantin Theophil I ; sau Teofilos (829 – 842) dă ordin de ucidere a peste 100.000 de paulicieni o sectă dualistă “eretică”.

  • 1099 prima cruciadă, după cucerirea Ierusalimului ca. 30.000 – 70.000 de locuitori masacraţi

  • 1209 cruciada franceză contra albigenilor locuitori din sudul Franţei (20.000 de morţi)

  • 1226 şahul Persiei ordonă  masacrarea din motive religioase a 100.000 de georgieni.

  • 1474 – 1782 prin acţiunea inchiziţiei de prigonire a vrăjitoarelor au ucis ca. 40.000 – 60.000 de oameni

  • 1572 în Noaptea Sfântului Bartolomeu (23/24 august) catolicii francezi au masacrat 3.000 – 10.000 de hughenoţi (vezi şi Henric al IV-lea al Franţei)

  • 1894 – 1896 – 1915 masacrarea armenilor de către turci (600.000 – 1.500.000 de victime)

  • 1928 – 1953 sistemului stalinist cad jertfă peste 20 de milioane de oameni (printre care erau şi prizonieri de război germani)

  • 1933 – 1945 în Germania nazistă şi pe teritoriul aliaţilor ei sunt exterminaţi peste 11 milioane de oameni de diferite naţionalităţi, dintre care circa 6 milioane erau evrei

  • 1939 – 1945 în Germania prin programul „Kindereuthanasie“ şi „Erwachseneneuthanasie“ sunt omorâţi circa 5000 de copii şi 70.000 de adulţi handicapaţi

  • 1943 – 1976 în China prin „revoluţia culturală” a lui „Mao” sunt omorâţi ca. 70 de milioane de oameni

  • 1965 – 1966 regimul Sukarno din Indonezia ca represalii pentru o lovitură de stat neizbutită sunt masacraţi între 100.000 – 1 milion de oameni

  • 1975 – 1979 peste 2 milioane de oameni sunt omorâţi în lagărele comuniste din Cambodgia

Cei trei lideri care conduc detaşat pe lista crimelor în masă, sunt Mao Zedong, Stalin şi Hitler; ei fiind răspunzători de omorârea a peste 140 de milioane de oameni.

In cazul  masacrarii  populaţiei civile, sau a prinzionierilor, făptaşii sunt  consideraţi astazi  de Legea internationala  criminali de război.

  • Masacrul de la Kraljevo şi Kragujevac, (Iugoslavia) ca şi masacrul de la Kondomari (insula Creta), de trupele germane în timpul celui de al doilea război mondial ca răspuns la acţiunile partizanilor.

  • Masacrul de la My Lai efectuat de trupele SUA (în 1968 morţii sunt locuitorii unui sat vietnamez)

 

Masacrul de la Thessaloniki

 

Una dintre actiunile represive intreprinse de imparatul roman Teodosie I, la 390, i-a vizat pe locuitorii orasului grecesc Thessaloniki, rasculati impotriva sa. Motivul revoltei? Porunca imparatului ca un popular conducator de care, la spectacolele de circ, sa fie arestat, fiindca avusese o idila cu o slujnica de la Palat.

Vizitiul a fost arestat dar „fanii” sai s-au razvratit, cerand eliberarea lui. Multi dintre rasculati au fost prinsi si adusi in hipodromul orasului unde trupele gotice din serviciul lui Teodosie i-au masacrat – numarul victimelor fiind estimat la 7000 de oameni.

Masacrul din  Granada

Pe 30 decembrie 1066, o multime furioasa de musulmani a luat cu asalt palatul regal din Granada, aflata atunci sub stapanire maura si l-au asasinat pe vizirul evreu Iosef ibn Naghrela, declansand apoi un pogrom crancen impotriva populatiei iudaice din oras.

Potrivit cronicarului arab Abu Ishaq, peste 4000 de evrei au fost ucisi într-o singura zi.

 

Masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu

Una dintre cele mai cumplite crime comise in numele religiei a avut loc în noaptea de 23 spre 24 august 1572, în Franţa.

 La instigarea mamei sale, Caterina de Medici, regele Carol al IX-lea a hotarât să lase mâna libera catolicilor fanatici in asasinarea liderilor protestanti din Paris, la sase zile de la nunta sorei acestuia cu protestantul Henric de Navarra.

Vicleana regină-mamă a vazut atunci un excelent prilej pentru a lichida partida adversarilor religiosi.

S-a declanşat un veritabil carnaj, fiind asasinaţi zeci de mii de „hughenoti” – cum erau numiti adepţii curentelor protestante – de-a lungul si de-a latul ţării.

Cu două zile inainte, intriganta Caterina poruncise uciderea amiralului Gaspard de Coligny, lider hughenot care avea, credea ea, o influenta nefasta asupra suveranului, indemnându-l sa intre in razboi cu Spania.

Dar Coligny fusese doar ranit si tânărul rege Carol, care nu stia despre urzelile mamei sale, promisese sa-i pedepseasca pe atentatori.

Nu i-a fost insa greu viclenei regine sa-l convinga ca hughenotii erau pe cale sa se revolte si sa-l detroneze si inspaimântat, tânarul suveran a autorizat uciderea principalelor lor capetenii. Cei mai multi protestanti se aflau chiar in Paris, participând la celebrarea nuntii liderului lor, Henric de Navarra, cu sora regelui, Margareta. Uciderea amiralului Coligny, aruncat de la fereastra camerei unde zacea ranit, a dat semnalul inceperii macelului.

Instigate de agitatorii care puneau in seama hughenotilor situatia economico-sociala dezastruoasa in care se zbatea regatul, masele populare, majoritar catolice, i-au atacat pretutindeni pe hughenoti. Se estimeaza ca 3000 de protestanti au fost ucisi in aceasta noapte si in ziua care a urmat la Paris, si 70.000 in intreaga tara, masacrul marcând reizbucnirea razboaielor religioase in Franta.

Masacrul armatei lui Elphinstone

 

Akbar Khan a fost unul dintre cei mai temerari luptatori afgani de gherila, in razboiul contra britanicilor, desfasurat la mjlocul secolului XIX.

Dupa ce trupele britanice si indiene au cucerit capitala Afganistanului, in ianuarie 1842, o revolta a patriotilor autohtoni a alungat garnizoana lasata de englezi, constand in 4500 soldati britanici si 12.000 auxiliari indieni.

Acestia au incercat sa ajunga la garnizoana britanica din Jalalabad, situata la circa 160 km distanta, dar partizanii afgani i-au hartuit neincetat, ultimele ramasite ale armatei conduse de generalul Elphinstone fiind anihilate langa Gandamak.

Un singur britanic, chirurgul William Brydon, a reusit sa scape cu viaţă si sa ajunga la Jalalabad.

Masacrul de la Batak

Lupta poporului bulgar pentru eliberarea de sub jugul otoman, la sfarsitul secolului XIX, a fost eroica dar si sangeroasa. Unul dintre cele mai intunecate episoade ale sale l-a constituit masacrul de la Batak.

Pe 30 aprilie 1876, 8000 de soldati turci, sub conducerea lui Ahmet Aga Barun, au inconjurat orasul, ocupat de insurgentii bulgari.

Dupa primul asalt otoman, net inferior numeric si logistic, răsculaţii bulgari au cerut sa negocieze capitularea.

Ahmet Aga a fost de acord si a jurat sa isi retraga trupele daca rasculatii vor renunta la arme. Dupa ce rebelii au fost dezarmati, perfidul comandant turc a dat ordin detasamentelor de basbuzuci sa ia cu asalt orasul. Aproape 5000 de locuitori au fost ucisi, majoritatea fiind decapitaţi.

Masacrul de la Bai Yar

Bai Yar este o râpă situată nu departe de Kiev, capitala Ucrainei. Aici, în decurs de doar doua zile, pe 29 si 30 septembrie 1941, echipe ale SS, alaturi de colaborationişti locali şi politişti ucrainieni au executat sumar 33.771 de evrei civili. Acesta este considerat unul dintre cele mai mari masacre din istoria Holocaustului.

Acţiunea a fost ordonata de catre Guvernatorul militar al Kievului, General maiorul Friedrich-Georg Eberhardt (15 ianuarie 1892 – 9 septembrie 1964), SS-Obergruppenführer Friedrich Jeckeln (2 februarie 1895 – 3 februarie 1946), si Comandantul Einsatzgruppe C Otto Rasch (7 decembrie 1891 – 1 noiembrie 1948). Masacrul s-a desfasurat între 29 si 30 septembrie 1941.

Bai Yar a rămas  locul unor executii sumare, pâna la parasirea Kievului de catre armatele germane. In total în această râpă au fost executati un numar de 100.000 de persoane: evrei, ucrainieni, prizonieri de razboi si civili.

Masacrele comise de NKVD-ul sovietic.

Fişier:Flag of the Soviet Union.svg

Uniunea Sovietică nu a recunoscut semnarea de către Rusia Imperială a Convenţiilor de la Haga din 1899 şi 1907 şi apoi pe cele de la Geneva, care precizau printre altele şi regimul deţinuţilor de război. URSS a refuzat să facă acest lucru până în 1955.

In cursul retragerii rapide a Armatei Rosii din fata trupelor naziste, in vara anului 1941, membri NKVD au comis o serie intreaga de executii in masa asupra prizonierilor in Polonia, Tarile Baltice si acele regiuni din URSS pe care sovieticii le lasau in mana invadatorilor.

Cifra totala a mortilor este estimata de istoricii rusi post-sovietici, potrivit datelor din arhive, la peste 100.000, dintre care 10.000 numai in partea vestica a Ucrainei. Nici până astazi Rusia nu a recunoscut aceste crime barbare.

Broniki : Vara lui 1941. Armata germană avansează pe teritoriul Ucrainei de Vest. La 1 iulie, în preajma localităţii Broniki, unităţi ale batalionului 2 infanterie şi ale regimentului 60 artilerie angajează lupte cu forţele diviziei 20 blindate din Armata Roşie. După lupte crâncene, germanii se predau când termină toate rezervele de muniţie.

Cei 180 de militari germani, care au supravieţuit, au fost forţaţi să se dezbrace, apoi le-au fost legate mâinile la spate şi au fost  măcelăriţi toţi prin înjunghiere, împuşcare sau aruncaţi în aer cu grenade. Cadavrele au fost descoperite a 2-a zi de către un batalion de recunoaştere german. Nici un ofiţer sovietic nu a fost acuzat…

Feodosia : În Peninsula Crimeea, pe malul Mării Negre, se află portul Feodosia. În data de 3.11.1941 oraşul a fost cucerit de infanteriştii germani din Diviziile 46 şi 170. Cum urma atacul asupra Sevastopolului, o mare parte dintre militarii germani au fost mutaţi din oraş.

Au rămas doar spitalele militare în care erau trataţi răniţii şi un mic detaşament care să asigure ordinea.  În 29.12.1941, dupăamiază, oraşul a fost bombardat de flota sovietică, apoi au debarcat unităţi de infanterie şi marinari.

De abia pe 18.01.1942 germanii s-au întors în Feodosia.

Ce au găsit ? Marea majoritate a personalului medical ucis. Răniţii germani fuseseră aruncaţi pe ferestrele spitalului, pentru a face loc ruşilor. Peste corpurile aruncate, fusese turnată apă pentru a înghţa mai repede.

Mormane de cadavre aruncate pe plajă, cu urme de bătaie şi mutilări. Erau aşezate la marginea apei astfel încât să fie pătrunse de apă şi congelate Au reuşit să supravieţuiască 12 oameni, ascunşi în pivniţe.

Grischino : Localitatea situată la nord-vest de Donetz era un important centru industrial din URSS, mai precis din Ucraina. Ocupată de germani, a fost recapturată de Armata Roşie şi din nou de germani prin Divizia 7 Blindată printr-o contraofensivă în februarie 1943. Au fost găsiţi 596 de morţi . Asasinările s-au făcut, în majoritate prin împuşcare. Multe cadavre purtau urmele unor mutilări oribile. Bestiile roşii le tăiaseră nasurile şi urechile, le amputaseră organele genitale şi erau băgate în gură. S-au găsit asistente medicale violate şi cu sânii tăiaţi. În subteranele gării fuseseră adunaţi 120 de militari germani şi împuşcaţi cu mitralierele.

În acest odios masacru şi-au pierdut viaţa: 406 germani, 89 italieni, 9 români, 4 unguri, toţi prizonieri de război. Au mai pierit muncitori, voluntari ucrainieni şi asistente medicale germane. Ca de fiecare dată, istoria nu iartă, au existat martori supravieţuitori, civili care au povestit grozăviile petrecute şi niciodată pedepsite…

Masacrul de la Katyn

La 5 martie 1940, intr-o padure situata in apropierea localitatii Katyn a fost comis un teribil genocid, circa 22.000 de oamenii fiind ucisi si aruncati in gropi comune de catre soldatii Armatei Rosii.

Katyn, locul tragediei.

8000 dintre victime au fost ofiteri ai armatei poloneze luati prizonieri in timpul invadarii Poloniei de catre rusi, iar restul au fost arestati sub acuzatia ca ar fi fost „membri ai agenturilor de spionaj straine, jandarmi, spioni, sabotori, mosieri, patroni, avocati sau preoti” si ca ar fi  facut propaganda contra sovieticilor.

Masacrarea românilor  la Fantana Alba, Bucovina de Nord – 1 Aprilie 1941.

[NKVD.jpg]

  • 2.000- 3.000 persoane din Patrautii de Sus, Patrautii de Jos, Cupca, Corcesti, Suceveni in coloana pasnica purtand in fata un steag alb si insemne religioase s-au indreptat spre granita cu Romania.

  • In poiana Varnita, la 3 km de granita, au fost mitraliati de sovieticii ascunsi in padure.

  • Supravietuitorii au fost urmariti de cavalerie si spintecati cu sabiile.

  • Ranitii au fost legati de cozile cailor si tarati in in 5 gropi comune sapate dinainte unde au fost ingropati de vii: batrani, femei, copii, sugari.

  • Altii au fost arestati de NKVD-ul din Hliboca (Adancata), torturati si aruncati de vii intr-o groapa comuna din cimitirul evreesc peste care s-a turnat var nestins,chiar daca unii mai miscau si mai respirau si chiar daca unii prunci mai scanceau la pieptul mamelor lor ucise….

1944 – Masacrul prizonierilor de la Bălți, in Basarabia

„În anul 1944, la năvala hoardelor rusești care au invadat Basarabia, Armata Roșie a făcut zeci de mii de prizonieri militari. În orașul Bălți au fost concentrați cca. 50.000 de militari , care ținuseră piept hoardelor dezlănțuite. Dintre cei 50.000 de militari, 80% erau români, iar ceilalți erau aproximativ: 5.000 germani, 2.000 unguri, iar restul cehi și polonezi.

În nord-estul orașului, unde curge râul Răut și se formează mlaștini, KGB a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul îngonjurat cu garduri înalte de sârmă ghimpată.

Din acel lagăr unii mai curajoși au evadat, dar au fost mitraliați. Totuși, au mai fost și fugari scăpați, pe care nu i-a găsit nimeni, decât că s-au făcut singuri cunoscuți, după destrămarea Uniunii Sovietice.

Informații despre crimele petrecute în acest lagăr s-au publicat în „Curierul de Nord” din orașul Bălți. Din declarațiile celor evadați s-au stabilit crimele KGB săvârșite la Bălți.

Toți cei 50.000 de prizonieri au fost împușcați în ceafă de militarii N.K.V.D.-ului  și aruncați în șanțurile mocirloase pe care tot ei le-au săpat la ordin (exemplu tipic al asasinilor N.K.V.D.-iști , întocmai ca în cazul Katynului, unde diferă numai numărul celor asasinați).

Îndată ce au fost date în vileag cele întâmplate, s-au făcut sondaje în mlaștini, în anii 1991-1992, iar rezultatele au fost cutremurătoare: nici hârlețele, nici lopețile nu au mai putut fi utilizate din cauza mulțimii scheletelor și osemintelor răspândite în acele mocirle.  O piramidă de oase și cranii,   au fost strânse pe un loc mai uscat, peste care s-a așternut o mare cantitate de pământ bătătorit și s-a ridicat în felul acesta un delușor mai înalt, o moviliță în trepte, tot din țărână, iar pe partea ei de sus s-a așezat o troiță…

In cursul retragerii rapide a Armatei Rosii din fata trupelor naziste, in vara anului 1941, membri NKVD au comis o serie intreaga de executii in masa asupra prizonierilor in Polonia, Tarile Baltice si acele regiuni din URSS pe care sovieticii le lasau in mana invadatorilor.

Cifra totala a mortilor este estimata de istoricii rusi post-sovietici, potrivit datelor din arhive, la peste 100.000, dintre care 10.000 numai in partea vestica a Ucrainei.

Masacrul de la Nanjing

Cunoscut si sub denumirea de „ororile de la Nanjing”, episodul se refera la groaznicele crime de razboi comise de invadatorii japonezi dupa cucerirea orasului Nanjing, pe atunci capitala a Chinei, la 13 decembrie 1937.

Intr-un interval de sase saptamani, armata imperiala nipona s-a dedat la fapte terifiante, la crime, violuri, incendieri, jafuri, asupra prizonierilor de razboi si civililor chinezi.

Desi executile au debutat sub pretextul eliminarii soldatilor chinezi deghizati în civili, un mare numar de persoane nevinovate au fost intentionat ucise, multe dintre ele fiind mai intai torturate sau violate.

Potrivit informatiilor adunate de Tribunalul Militar International pentru Extremul Orient , întrunit după razboi, aproape 200.000 chinezi ar fi fost ucisi, fiind identificate  în gropi comune ramaşitele pamânteşti a mai bine de trei sferturi dintre ei.

Masacrul de la Srebenica

Unul dintre cele mai socante episoade ale istoriei contemporane s-a produs in iulie 1995, in localitatea bosniaca Srebenica. Circa 8000 de barbati si copii musulmani au fost impuscati de catre unitati ale Armatei Republicii Srpska (VRS), sub comanda generalului Ratko Mladici, la masacru participand si membri ai unitatilor paramilitare din Serbia, cunoscute sub denumirea de „Scorpionii”.

 Pana acum, circa 5600 de victime ale genocidului au fost identificate, gratie analizei ADN. Inainte de declansarea acestui genocid, Natiunile Unite declarasera Srebenica „zona sigura”, protejata de ONU, dar nu a facut nimic pentru a impiedica masacrul, desi circa 400 de militari olandezi din trupele de mentinere a pacii se aflau in regiune

 Surse: Wikipedia,Grupul Independent pentru  Democratie, Istoria incomoda wordpress.com

 

05/11/2012 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: