Omenirea în timpul Morții Negre, cea mai ucigătoare pandemie cunoscută până în zilele noastre

 

 

 

 

 

 

 

 

 
Tot ce ni se întâmplă cu acest coronavirus nu este un lucru nou și neașteptat. Pandemia din prezent ne-a făcut  să cautăm răspunsuri în trecut, putând astfel vedea că de-a lungul istoriei sale omenirea a mai  avut de-a face cu epidemii și pandemii mult mai grave.

Studiul istoriei ne învață că, oricât de rele ar fi lucrurile, poți găsi întotdeauna un moment în trecut, când lucrurile au fost mult, mult mai rele. Unii comentatori ai crizei  noastre actuale au făcut comparații cu pandemiile anterioare, și inevitabil au menționat Moartea Neagră din 1347 – 50, care a șters jumătate din populația Europei în cel mult patru ani.

În unele locuri, mortalitatea a fost mult mai rapidă și mai gravă. Italianul Giovanni Boccaccio, care ne-a oferit cea mai vie imagine a morții negre din literatură, a estimat că 100 de mii de persoane au murit la Florența în cele patru luni cuprinse între martie și iulie 1348.

Potrivit unui cronicar contemporan, populația orașului în 1338, era estimată la  120.000 de oameni.

  Ultima pandemie, cea  din 1918 de ”gripă spaniolă”, care a fost printre cele mai grave din istorie a ucis între 50 și 100 de milioane de oameni.  

Înainte de acest moment, altul mai dramatic a rămas în istorie: pandemia de ciumă din secolul 14. „Moartea neagră”, cum a fost supranumită, a ucis, după unele estimări, o treime până la jumătate din populația Europei între 1347 și 1350.  La nivel global, din populația estimată la 475 de milioane, au murit între 100 și 125 de milioane de oameni.

Date fiind condițiile din acea perioadă, ciuma nu a fost foarte bine documentată, la scară largă. Astfel, avem doar astfel de estimări la care mai poți adăuga una: Europa a avut nevoie de 80 până la 200 de ani ca să-și revină.

Situația a fost dramatică, cu siguranță, dar James Hankins, profesor în istoria Renașterii la Universitatea Harvard, a publicat în Quillette o analiză asupra acelei perioade și de ce e greșit să compari pandemia din 2020 cu cea din 1347 – ’50.

 

 

 

 

 

Tabloul „Triumful morţii” (1562) de Pieter Bruegel„cel Bătrân”

La vremea respectivă, Boccaccio era un simplu funcționar fiscal și martor care vedea totul ca orice om de rând. În fiecare dimineață cadavrele morților – soți, soții, copii, servitori – erau împinși pe stradă, unde erau îngrămădite peo targă și mai târziu pe căruțe și  duși la cea mai apropiată biserică pentru o binecuvântare rapidă, apoi au fost trimiși în cimitire în afara orașului pentru înmormântare. Pe măsură ce numărul morților a crescut, practicile tradiționale de înhumare au fost abandonate. 

Au fost săpate tranșee adânci în care corpurile au fost aruncate în straturi cu o acoperire subțire de sol lopată deasupra. Boccaccio scrie că „nu se acordă mai mult respect morților decât ar fi arătat astăzi caprelor moarte”.

„Moartea neagră” a fost foarte contagioasă și, spre deosebire de virusul din prezent, afecta la fel pe toată lumea, de la bătrâni la copii. Numele „ciuma bubonică” vine de la modul în care boala se manifesta, cu tumori considerabile pe corp denumite în acea vreme „bube”.

Victimele înceapeau să tușească, să espectoreze sânge și respirația lor  devenea putridă. Mirosul trupurilor moarte, al bolnavilor și medicamentelor păreau să umple întreaga atmosferă.

 Hankins citează din Boccaccio  care scria că în acea vreme nu exista moarte demnă .

Ce s-a întâmplat, au fost apariția unor reacții pe care le vedem active și în prezent: acelea de distanțare socială și izolare cât mai departe de focare. Surprinzător sau nu, dar atunci ca acum, au fost oameni care s-au izolat într-un loc, cu câțiva oameni apropiați, și provizii cât să le ajungă o anumită perioadă. Tendința de aprovizionare și fugă, iată, e un arc peste timp.

Distanțarea socială extremă a devenit normă, chiar fără măsuri din partea guvernelor. Poveștile lui Boccaccio sunt șocante. Toată lumea a intrat în panică. Vecinii fugeau de vecini, rudele se izolau de  rudele lor. Copiii își abandonau părinții în vârstă și preoții credincioșii  lor. În mod incredibil, „chiarși mamele au refuzat să alăpteze și să-și  îngrijească  propriii copii, de parcă nu le-ar fi aparținut ”.

Unii au reacționat închizându-se cu câțiva prieteni în locuri confortabile, aprovizionându- se cu mâncare și vinuri fine, se  distrau cu muzică și refuzau să primească vreo veste despre morți.

Alții, adesea cei săraci și fără mijloace, au început să jefuiască casele morților, umplându-și cămările  cu mâncare și băutură, fără să țină seama de riscurile de infectare.

 

În Veneția, medicilor li s-a interzis să părăsească orașul în timpul ciumei. Medicii au fost obligați în timpul ciumei să poarte echivalentul premodern al costumului hazmat: o rochie lungă de in, o pălărie care acoperă părul, ochelarii și o mască cu un cioc lung conținând antidoturi și parfumuri pentru a masca duhoarea morții. Astăzi, rochia medicului ciumă există încă ca un costum popular în timpul Carnavalului.

La vremea aceea nu se știa că ciuma bubonică era rezultatul unei infecții cu bacterii microscopice, transportate în special de șobolani.

Îmbolnăvirea era în schimb explicată prin așa zisa ”teorie a miasmelor”, datorată mirosurilor fetide generate de gunoaiele în descompunere,carnea în putrefacție, dar și de alte materii considerate impure.

De altfel, această ”teorie” a stat la baza explicării îmbolnăvirilor de holeră sau paludism, adică a ideii că boala se răspândea prin aerul urât mirositor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 1619, Charles de l’Orme, medicul-șef al lui Ludovic al VIII-lea, a inventat o uniformă pentru a-i proteja pe doctori de ciumă.

„Nasul are lungimea de 15 centimetri, are forma unui cioc și este umplut cu parfum. Sub haină, purtăm cizme făcute din piele marocană (piele de capră) și o bluză cu mâneci scurte, din piele fină. Pălăria și mănușile sunt, și ele, confecționate dintr-o astfel de piele, cu ochelari care acoperă ochii”, scria de l’Orme despre costum.

Crezând că vaporii mirositori puteau intra în fibrele hainelor și puteau transmite boala, de l’Orme a proiectat o uniformă compusă dintr-o pelerină din piele ceruită, pantaloni, cizme și mănuși, al căror scop era să respingă miasma.

Costumul era uns cu seu, pentru a ține la distanță fluidele corporale ale bolnavilor. Costumul anticiumă era dotat cu o pălărie neagră, proeminentă, care indica faptul că omul care-l purta era doctor.

Doctorii de ciumă mai aveau un baston lung, din lemn. Îl foloseau ca să comunice cu pacienții, să-i examineze și uneori să-i țină la distanță pe cei mai disperați și mai agresivi dintre ei.

Adeseori, bolnavii credeau că ciuma bubonică era o pedeapsă de la Dumnezeu și le cereau medicilor să-i biciuiască  în semn de pocăință.

Aerul urât mirositor era combătut cu ierburi și mirodenii precum camforul, menta, cuișoarele și mirul. Toate acestea erau îndesate în masca grotescă, sub formă de cioc.

Uneori, ierburile erau aprinse înainte de a fi introduse în mască, pentru ca fumul să ofere protecție suplimentară. Doctorii de ciumă purtau și niște ochelari rotunzi, de sticlă.

 De cele mai multe ori, ei alegeau tratamente bizare și periculoase. Unii  acopereau bubele – chisturi pline de puroi, de mărimea unui ou, care apăreau pe gât, la axilă și în zona inghinală – cu excremente de om, ceea ce probabil că răspândea și mai mult infecția.

De asemenea, luau sânge bolnavilor și le tăiau bubele, pentru a drena puroiul. O altă practică, extrem de dureroasă, era acoperirea bolnavului cu mercur și introducerea acestuia într-un cuptor puternic încălzit.

Nu e deloc surprinzător că aceste practici grăbeau atât moartea cât și răspândirea infecției, iar  în lipsa unei protecții adecvate, mulți dintre acești doctori erau răpuși chiar de ciuma bubonică pe care încercau să o vindece.

Astăzi, știm că ciuma bubonică și celelalte tipuri de ciumă, cum ar fi ciuma pneumonică, erau cauzate de bacteria Yersinia pestis, care era răspândită de șobolani.

Leacul pentru ciumă – antibioticele obișnuite – a fost descoperit abia în secolul XX. Aceste costume și tratamente îngrozitoare aparțin, din fericire, trecutului, însă eforturile medicilor de a-i separa pe bolnavi de cei sănătoși, de a-i arde pe cei contaminați și de a experimenta cu diferite tratamente au continuat de-a lungul istoriei.

 

Ciuma din secolul 14 n-a fost însă și ultima — Europa a mai trecut de 17 ori prin așa ceva. Practic, fiecare generație a trecut prin așa ceva. Dar, treptat, tehnologia a ajuns oamenii să fie informați mai rapid și să-și ia măsurile de protecție.

Încă nu este sigur că COVID-19 va deveni al cincilea coronavirus endemic din lume astăzi.

 Ciuma bubonică mult mai mortală a rămas multă vreme endemică în Europa, transformându-se din nou în pandemie cu vreo 17 ori înaintea ultimei focare în 1664 – 67 – aproximativ o dată pe generație. De-a lungul timpului s-a dezvoltat în oraș un fel de telegraf  pentru a urmări noile focare.

Transmiterea știrilor despre ciuma a devenit un subiect regulat al corespondenței publice și private.

 Întrebările ne sună acum familiare: A venit ciuma la Bologna? De cât timp este acolo? Câți sunt infectați? Câți au murit? A fost impusă o carantină?În mod previzibil, autoritățile publice au luat măsuri drastice pentru izolarea bolnavilor. 

 

 

 

 

Transformarea socială pe care pandemia de atunci a creat-o

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  

Hankins a scos în evidență și un câștig – dacă se poate vorbi de așa ceva – mai puțin evident din acea perioadă. Cea mai eficientă formă de izolare a fost „villeggiatura” – oameni care s-au retras din oraș la țară, unde au așteptat ca pandemia să treacă.

 

 

 

După problemele provocate de ciuma din anii 1300, tot mai mulți orășeni care își permiteau și-au cumpărat case și domenii la țară. Cei mai mulți făceau asta și ca să aibă acolo provizii pentru perioadele de criză.

Familia de Medici, de exemplu, a ajuns să dețină 27 de proprietăți în regiunea Toscana. Multe dintre ele erau gândite și decorate de arhitecți și artiști importanți ai vremii. Însă chiar și cei mai puțin instăriți au migrat către stilul acesta de viață.

Hankins notează că, pe fondul panicii cu ciuma, oamenii au dezvoltat în mediul acesta distanțat de oraș un alt stil de viață, cu lecturi în aer liber, sporturi, festivaluri sau evenimente dedicate. Pe scurt, a apărut vacanța de vară și activitățile de relaxare din vară, când ciuma era la cel mai periculos nivel.

După primele câteva focare de ciumă în anii 1300, mulți oameni din oraș au început să investească în moșii din țară, în parte pentru a asigura aprovizionarea cu hrană fiabilă pentru familiile lor în timp de criză. 

Au început să petreacă mai mult timp în țară, în special în lunile călduroase de vară, când ciuma a fost în cea mai rea situație. În cele din urmă, Medici a deținut 27 de vile în mediul rural toscan, multe dintre ele proiectate și decorate de arhitecți de frunte precum Giuliano da Sangallo și pictori precum Filippino Lippi și Jacopo Pontormo. Viața de vilă a devenit în general populară pentru familiile burgheze mai înstărite și în timp s-a dezvoltat o cultură de vilă.

Decameronul lui Boccaccio a furnizat un model literar timpuriu. Acesta înfățișa un grup de tineri și bărbați nobili care scăpau pe dealurile din afara Florenței în timpul ciumei, distrându-se reciproc cu povești înțelepte, cântec și dans.

Literațiile renascentiste, fiind pasionați de antichitate, îl adorau pe Cicero și tânjeau să imite conversațiile urbane despre literatură și filozofie pe care le-a descris în dialogurile sale, ținute în vila sa clasică la Tusculum.

Chiar și cei mai puțin sofisticați au învățat să se bucure de o viață mai spațioasă în țară, citind în grădini reci, îngrijite sau vizionând peisaje pitorești. Au început să cultive sporturi de vară, evenimente muzicale și festivaluri. Vacanța de vară s-a născut.

 

Ciuma bubonică nu a fost eradicată complet. În zilele noastre, în lume sunt înregistrate în jur de 600 de cazuri de îmbolnăvire anual… 

 

 

James Hankins este profesor de istorie renascentistă la Universitatea Harvard.

https://quillette.com/ social-distancing-during-the-black-death

CELE MAI PUTERNICE SI MAI INFLUENTE FAMILII DIN LUME

Top 10 cele mai influente familii din lume

In pofida marilor civilizatii si culturi care ne-au marcat istoria pana in prezent, oamenii sunt, in continuare, o specie instinctuala si gregara, care in momente-limita isi cauta refugiul in sanul familiei, al prietenilor si al grupului social din care fac parte, asa cum o spune  atat psihologia si sociologia, cat si etologia.

Lupta pentru putere, dominare, control si asigurarea resurselor pentru clanul in care a vazut lumina zilei, nu sunt altceva decat izbucniri ale naturii animalice de care unele obraze subtiri incearca sa se dezica cu maximum de dezgust. Stau dovada clanurile si familiile care de generatii se lupta pentru titlul suprem de conducatori ai Pamantului.

Dincolo de razboaie, crize economice, goana dupa resurse si influenta, nu exista nimic altceva decat rivalitatea neostoita intre cele mai puternice familii si dinastii care au modelat destinul actualei civilizatii umane. Cele mai importante sunt prezentate in topul de mai jos.

10. Dinastia Nehru-Gandhi

Clanul Nehru-Feroz-Gandhi este cea mai celebra familie politica care a dominat Congresul National Indian aproape tot intervalul de timp scurs de la castigarea independentei Indiei pana in zilele noastre. Trei membri ai familiei in care politica era cuvantul de ordine (Pandit Jawaharlal Nehru, fiica acestuia, Indira Gandhi, si fiul ei, Rajiv Gandhi) au ocupat functia suprema de Prim Ministru al Indiei.

 

Indira Gandhi si fiul ei Rajiv au sfarsit, ambii, asasinati. Cu toate acestea, gustul puterii nu a potolit avantul politic din sanul familiei. Sonia Gandhi, de asemenea membra de vaza a familiei, ocupa in prezent functia de Presedinte al Congresului National Indian. Fiul lui Rajiv Ghandi, Rahul, este cel mai tanar membru al familiei care a intrat in politica in momentul in care a candidat pe listele Congresului si a castigat un loc in Camera Inferioara a Parlamentului din India, in cadrul alegerilor din anul 2004.

Trebuie retinut ca familia Nehru-Feroz-Gandhi nu este inrudita cu Mohandas Karamchand (Mahatma) Gandhi, conducatorul miscarii de independenta a Indiei. Clanul Nehru-Gandhi este cel mai evident exemplu de dinastie conducatoare traditionala in randul tarilor asiatice cu regimuri democrate.

9. Dinastia Plantageneta

In confruntarile dintre dinastiile englezesti ale Tudorilor si Plantagenetilor, cei din urna au avut castig de cauza datorita dezvoltarii fara precedent a sistemului politic si cultural petrecut sub conducerea lor. In ciuda faptului ca sub casa Tudorilor a luat nastere Biserica Anglicana, iar prosperitatea a crescut substantial, insemnatatea familiei Plantagenetilor a fost cu mult mai mare (mentionand aici ca insusi regele Henric al VII-lea descinde, pe linie materna, din Plantageneti).

Casa Plantagenetilor a fost, inca de la origini, o familie regala fondata de regele Henric al II-lea de Anglia, fiu al lui Geoffrey al V-lea de Anjou. Regii Plantageneti au stapanit Anglia inca din secolul XII; in total 15 regi din acesta familie urcand pe tron, intre anii 1154-1485.

 

Sub stapanirea lor, Regatul si-a definitivat o cultura si arta distincta, incurajata de unii dintre regi care au fost adevarati Mecena, dupa cum ii elogiaza si „tatal poeziei englezesti”, Geoffrey Chaucer (1343-1400).

In acele vremuri, Plantagenetii au introdus in Anglia stilul architectonic gotic, care a ajuns sa fie foarte apreciat, cladiri precum Westminster Abbey sau York Minister fiind modelate dupa aceste canoane. Aceeasi familie a jucat un rol important in adoptarea legilor comune si a celor constitutionale, precum si in redactarea celebrei Magna Carta.

 

 Parlamentul Angliei isi are originea tot in perioada Plantageneta, odata cu nasterea prestigioasele universitati din Cambridge si Oxford.

8. Familiile Claudiene & Iuliene

Aceste doua familii, contopite pana la urma intr-una singura, au fost probabil cele mai importante familii din Roma Antica. Odata unite, a luat nastere dinastia Iulio-Claudiana care a adus pe tronul Romei unii dintre cei mai importanti imparati ai Imperiului, precum Caligula, Augustus, Claudius, Tiberius si Nero.

Cei 5 imparati enumerati mai sus au condus Imperiul Roman intre anii 26 i.Hr. – 68 d. Hr., dinastia luand sfarsit odata cu sinuciderea lui Nero.

 

 Toti imparatii erau inruditi prin casatorii si adoptii. In mod eronat, Iulius Cezar este creditat drept stramos al acestei dinastii, cu toate ca celebrul personaj antic nu a detinut niciodata functia de imparat (a fost un dictator militar) si nu a avut vreo legatura cu Claudienii.

Domniile tuturor imparatilor din aceasta dinastie urmeaza, in linii mari, acelasi tipic. Toti au venit la putere cu ajutorul relatiilor si legaturilor de familie, fiecare a adaugat noi teritorii Imperiului Roman si a lansat proiecte gigantice de constructii.

 

 Cu totii au fost in general iubiti si admirati de supusii de rand, dar au fost respinsi de senatori, dupa cum reiese din scrierile autorilor antici. Istoricii si analistii contemporani ne considera ca Iulio-Claudienii au fost, cu totii, niste conducatori egocentrici, nebuni chiar, pervesi sexuali si tirani fara limite…

7. Dinastia Ptolemeilor

Dinastia in cauza a fost, de fapt, o familie regala cu origini helenistic-macedoneene, care a condus, pentru 300 de ani, Imperiul Ptolemeic din Egipt (305 i.Hr. – 30 d.Hr.). Inceputul a fost dat de razboinicul Ptolemeu, unul dintre cei 7 gardieni personali ai lui Alexandru Macedon, cei 7 slujitori credinciosi devenind, apoi, generali si deputati ai ambitiosului cuceritor.

Pentru curajul si devotamentul sau, dupa moartea lui Alexandru cel Mare, petrecuta in anul 323 i.Hr., Ptolemeu a ajuns satrap al Egiptului. In anul 305 i.Hr., s-a autodeclarat Regele Ptolemeu I, cunoscut, mai apoi, sub numele de Soter-salvatorul. Egiptenii l-au acceptat fara dificultati pe Ptolemei drept succesori ai faraonilor Egiptului independent.

Dinastia a condus Egiptul pana in anul 30 d.Hr., cand regatul a fost cucerit de romani. Unul dintre personajele celebre ale familiei este ultima regina, Cleopatra VII Philopator, pe numele ei complet, cunoscuta pentru rolul important avut in conflictele politice dintre Iulius Cezar si Pompei, iar mai tarziu dintre Octavian si Marc Antoniu. Sinuciderea Cleopatrei a pus capat unei dinastii care a influentat, vreme 3 secole, istoria intregului bazinul mediteranean.

6. Dinastia Zhu (Ming)

Zhu a fost numele de familie purtat cu mandrie de reprezentantii al dinastiei Ming din China. Primul imparat Ming, Hongwu (Zhu Yuanzhang, pe numele adevarat), a ales numele de Ming pentru noua dinastie inspirat de semnificatia termenului in limba chineza, unde Ming inseamna „Briliant”.

Dupa caderea dinastiei mongole Yuan, puternica familie Ming a stapanit Imperiul Chinez intre anii 1386-1644. Suveranii Ming, ultimii imparati chinezi autentici de etnie Han, au dus China pe culmile prosperitatii materiale si a stabilitatii sociale, stabilind capitala la Peking (Beijing).

 

 In anul 1644, dinastia a pierdut puterea, in urma unei rebeliuni condusa de generalul Li Zicheng, dupa care intregul imperiu a cazut in mainile dinastiei straine manciuriene Man-Chu. Insa, o mare parte a Chinei de sud a ramas fidela dinastiei autohtone Ming pana in anul 1662.

Istoricii considera ca imparatii Ming au ridicat civilizatia chineza pe cele mai inalte culmi, dinastia aducand imperiului progres, putere, reforme si prosperitate. Pe durata stapanirii Ming, populatia Chinei a atins cifra de 200 milioane locuitori, cifra-record pentru acea perioada istorica, armata chineza depasea deja cifra de 1 milion de soldati, iar proiectele imperiale au dus la nasterea unei flote imense.

 

 Aceiasi imparati au ordonat demararea unor proiecte grandioase de constructii, incluzand restaurarea Marelui Canal si transformarea unui antic sistem de fortificatii in ceea ce este cunoscut pana astazi drept Marele Zid Chinezesc. De asemenea, grija imparatilor pentru splendoarea arhitectonica a dus la impodobirea si definitivarea Palatului Interzis.

5. Casa de Habsburg

Casa de Habsburg a fost una dintre cele mai importante familii regale de pe Batranul Continent: a ramas in istorie, in special, pentru rolul sau de a suplini locul lasat gol de disparita Sfantului Imperiu Roman de Apus, care intre anii 1452 si 1740 a condus atat Spania, cat si Imperiul Austriac. Dinastia era de origine elvetiana, dar membrii sai au domnit pentru prima data in Austria, unde au ocupat tronul, neintrerupt, pentru aproape 6 secole.

O serie de casatorii politice si aliante familiale i-a facut pe Habsburgi stapanitori peste Burgundia, Spania, Boemia, Ungaria si Transilvania. Dinastia si-a primit numele dupa locul de origine, castelul Habsburg din cantonul elvetian Aargau.

 

Habsburgii au fost familia regala care a exploatat la maximum casatoriile intre membrii diferitelor case regale europene, totul in scopul realizarii de noi aliante care sa-i avantajeze odata cu mostenirea de noi si noi teritorii. Imparateasa Maria Tereza de Habsburg este considerata de mult cercetatori drept „Strabunica Europei Occidentale”.

4. Familia de Medici

Infama si celebra in acelasi timp, familia de Medici a fost cea mai puternica si influenta familie din Florenta intre secolele XIII si XVII. Familia a dat nu mai putin de 3 papi (Leo X, Clement VII si Leo XI), numerosi conducatori ai cetatii Florentei (unde se distinge Lorenzo Magnificul, patron a numeroase capodopere renascentiste sponsorizate din banii sai), iar mai tarziu, membri de vaza ai caselor regale britanice si franceze.

Precum alte familii nobiliare din acea vreme, casa de Medici a fost adevarata stapana a orasului-cetate Florenta pe care l-a adus in culmea dezvoltarii politice, economice si artistice.

 

 Cei din familia de Medici au fost adevarati Mecene pentru declansarea Renasterii, metodele lor de a impulsiona arta si literatura, prin sponsorizarea marilor artisi si oameni de litere ai vremii, fiind preluate de familiile Vincenti si Sforza din Milano, Este din Ferrara si Gonzaga din Mantua.

Timp de multi ani, banca de Medici a fost cea mai prospera si puternica institutie de gen din Europa. Astfel, vreme de 5 secole, familia de Medici a fost cea mai bogata dinastie europeana.

3. Clanul Marelui Han

Fondatorul celei mai puternice dinastii mongole a fost cuceritorul Ginghis-Han, care la apogeul puterii sale stapanea cel mai mare imperiu care a existat vreodata. Temujin, pe numele sau adevarat, a ajuns la putere dupa ce a unit toate triburile nomade ale mongolilor din centrul Asiei. La scurt timp dupa acesta realizare, cutezatorul calaret a proclamat Imperiul Mongol si s-a intitulat „Ginghis Han”.

A starnit iuresul razboiului si cuceririlor prin invadarea hanatului kara-kitailor, dupa care a atacat Imperul Kwarezmid din Persia, regatele caucaziene, Imperiul Chinez si Europa de est. In timpul vietii, Temujin stapanea deja cea mai mare parte a Asiei. Inainte de moarte, l-a desemnat pe Ogotai drept succesor oficial si a ordonat impartirea uriasului imperiu in hanate care aveau sa fie conduse de fii si nepotii sai.

Dupa infrangerea unei rebeliuni a tangiutilor, Marele Han moare de batranete, in anul 1227, fiind ingropat intr-un loc secret din stepa mongola, loc ramas si astazi necunoscut.

 Descendentii sai au cucerit fiecare in mod separat cea mai mare parte a intregii Eurasii, la un moment dat stapanirea mongola intinzandu-se din Austria pana in Coreea si din sudul Siberiei pana in Himalaya.

2. Dinastia Capetina

Este cea mai mare casa regala europeana si include toti descendentii lui Hugo Capet de Franta (Hugo Magnus, 940 – 996 d.Hr.), printre care, in prezent, se numara regele Juan Carlos de Spania, regele Albert al II-lea al Belgiei si Marele Duce Henric de Luxemburg.

De-a lungul secolelor, membrii acestei case nobiliare s-au raspandit prin aproape toata Europa, conducand si stapanind orice forma de administrare, de la regate la ducate si posesiuni. La apogeul Evului Mediu, capetinii (in care este inclusa si Casa de Bourbon) erau deja cea mai numeroasa familie cu sange albastru din Europa, ceea ce a dus la o rata nemaiintalnita a incesturilor in randul membrilor sai, care au fost obligati sa se casatoreasca cu vlastare regale cu care vor, nu vor, se inrudesc.

 

Capetinii au dat 38 de regi Frantei, 10 regi si regine Spaniei, 9 regi Portugaliei, 4 regi Ungariei, plus cateva sute de printi, duci si conti care au dominat familiile aristocrate din Europa Apuseana, din Anglia pana la Napoli si din Olanda pana in Polonia.

In prezent, doi monarhi capetini domnesc in Spania si Luxemburg, insa, pe langa acestia, familia de Capet este reprezentata de o pleiada de aristocrati si printi pretendenti care reprezinta urmasii familiilor regale exilate din Brazilia, Franta, Spania, Portugalia, Parma si Sicilia.

 

Cel mai impozant membru al capetinilor din exil este Louis Alfonso, Duce de Anjou, Bourbon si Touraine, si pretendent legitim la tronul Frantei.

1.Casa de Rothschild

Familia Rothschild este o dinastie internationala de bancheri si mari finantisti de origine germano-evreiasca, care are afaceri in toata lumea si a fost inobilata de catre guvernul austriac si cel britanic.

Cresterea puterii si influentei familiei a inceput cu bancherul Mayer Amschel Rothschild (1744-1812), ale carui sfaturi si strategii pentru succes vizau pastrarea controlului afacerilor in sanul familiei, alaturi de mentinerea unei discretii absolute cu privire la dimensiunea averii clanului.

 Mayer Rotschild si-a incurajat descendentii sa se insoare cu fete apartinand aceluiasi clan pentru a pastra astfel banii in familie.

Fiul sau, Nathan Mayer Rothschild si-a inceput afacerile la Londra in anul 1811, prin lansarea propriei firme, N.M. Rothschild & Sons. Compania si-a stabilit centru in New Court St. Swithin’s Lane, in plin City, centrul financiar al Londrei, unde exista si functioneaza si in prezent. In anul 1818, Nathan Mayer a acordat guvernului Prusiei un imprumut de 5 milioane lire sterline, o suma imensa in acele vremuri, cerand in schimb garantii imobiliare pentru imprumut, garantii cu ajutorul carora si-a intensificat afacerile. N.M. Rothschild a devenit atat de potent financiar in mijlocul City-ului, incat intre anii 1825-1826, putea sa sustina intreaga emisie monetara a Bancii Angliei doar din propriile lichiditati.

Familia Rothschild a deschis banci in majoritatea tarilor europene, avand o influenta deosebita in Austria, Franta, Germania, Napoli si Elvetia. Apogeul financiar al familiei a avut loc la mijlocul secolului XIX – averea cumulata a Rothschild din toata Europa s-ar fi ridicat la cateva mii de miliarde de euro, in banii de astazi.

Sursa:

http://www.descopera.ro/cultura/5673114-top-10-cele-mai-influente-familii-din-lume