CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

”LIMBA MOLDOVENEASCĂ”(MOLDAVSKIJ JAZYK) – o aberaţie lingvistică diversionistă,motivată politic

MOLDAVSKIJ JAZYK-o aberaţie lingvistică motivată politic (I)

 

Motto:„A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.

(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia)

În  vremea guvernarii comuniste din R.Moldova , la nivel de politică externă (nu şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre muritorii de rând), raporturile româno-moldoveneşti au suferit o evidentă degradare.

Preşedintele Vladimir Voronin şi camarila din jurul său pareau a fi cuprinşi de psihoza “imperialismului” românesc.

Reacţia “tătucului” Voronin exprima, bineînţeles, interesele rusofonilor din Republica Moldova şi – în egală măsură – pe cele ale Kremlinului “păstorit” de un ţar mai mare, şi el tot un Vladimir, Putin.Românofobia comuniștilor se manifesta pe fondul tot mai numeroaselor cereri privind acordarea dublei cetăţenii .

 Dubla cetăţenie permite locuitorilor din jumătatea de răsărit a Moldovei să acceadă în spaţiul Uniunii Europene, la muncă şi la studii; şi, la o adică, nici găsirea unui loc de muncă în România nu este de lepădat, dată fiind sărăcia cronică din satele şi oraşele dintre Prut şi Nistru. Există, aşadar, teama întemeiată ca domnul Voronin să ajungă asemenea regelui din Micul prinţ de Antoine de Saint-Exupery, care stăpânea o întreagă planetă, dar se plângea grozav că duce lipsă de supuşi, fiind singurul locuitor al acesteia; lucru posibil după ce ultimul “moldovean” va fi stins lumina la ieşirea prin vama de la Ungheni…

Si, poate, coşmarul cel mare care bântuie somnul dumnealui este unirea Basarabiei cu România!

Acesta este contextul ofensivei ideologice antiromâneşti, concretizat în plan istoric-educativ prin impunerea în şcoli a manualelor de aşa-zisă istorie “integrată” (dar prin care se dezintegrează istoria Moldovei răsăritene de istoria românilor, în ansamblu!), iar la nivelul întregii societăţi, prin promovarea conceptului de limba “moldovenească”, ca o a unsprezecea şi cea mai răsăriteană limbă neoromanică.

Întru demonstrarea absurdităţii acestei teze, vehiculată sporadic şi în secolul al XIX-lea, însă destul de consistent după unirea Basarabiei cu România, în 1918, când Rusia sovietelor a pierdut pentru două decenii un profitabil grânar şi un important punct strategic, vom apela în cele ce urmează la două prestigioase lucrări de lingvistică.

O lucrare ca şi obligatorie în orice bibliografie care vizează contribuţiile în domeniul romanisticii din secolul al XX-lea este cartea profesorului Carlo TAGLIAVINI, „Origini delle lingue neolatine” (Originea limbilor neolatine), tradusă în româneşte în 1977, la Editura Stiinţifică şi Enciclopedică.

 Cum vom vedea mai departe traducerea – în acel moment istoric – şi publicarea scrierii au constituit un act de curaj şi de demnitate naţională. În Cuvântul introductiv se afirmă că “Lucrarea profesorului Carlo Tagliavini este singura introducere în lingvistica şi în filologia romanică de largă circulaţie în lume care acordă limbii române un spaţiu vast, egal cu al celorlalte limbi romanice, renunţând la rezentarea ei ca simplu termen comparativ, de referinţe generale. (…) O asemenea perspectiva în problematica românească nu putea veni decât din partea unui romanist profund cunoscător al limbii române, aşa cum, între romanişti, puţini mai sunt”. (Alexandru Niculescu p. V; aici şi în continuare actualizarea ortografiei ne aparţine – A.C.)

O secţiune importantă şi care constituie partea finală a lucrării o reprezintă descrierea şi evoluţia limbilor descendente din idiomul italic; mai intâi cercetătorul prezintă România Orientală şi – în mod firesc – va începe cu limba română (p. 285 sqq.), însă nu mai este firesc faptul că el este nevoit să redacteze întinse note de subsol (care, practic, dublează textul de bază!) prin care să încerce lămurirea destinului vitreg al vorbitorilor dialectelor sud-dunărene sau să clarifice această găselniţă pseudoştiinţifică numită “limba moldovenească”; paginile 286-289 sunt o întinsă notă consacrată acestei false probleme, notă însoţită de două grăitoare hărţi:

a) împărţirea administrativă a provinciilor istorice ale României în perioada interbelică, conform Micului Atlas Lingvistic Român, 1 (p. 288)

b) harta Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, conform The World Atlas, Moscow, 1967 (p. 286).

În cele ce urmează, vom face o analiză a acestei note, echivalentă cu un mic studiu de patologie lingvistică.

Carlo TAGLIAVINI observă că până la începutul secolului al XIX-lea acest teritoriu a fost continuu parte componentă a Moldovei, iar din punct de vedere lingvistic nu puteau să apară modificări esenţiale nici după aceea, “întrucât Prutul nu marchează o graniţă lingvistică” (p. 286).

Stabilirea graniţei pe Nistru a constituit o nouă dramă omenească, întrucât la răsărit “rămâneau încă zeci de mii de români, care, din 1924, au făcut parte din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească cu capitala la Tiraspol” (p. 287).

Şi atunci, ca şi astăzi, spaţiul transnistrean a format un avanpost al rusismului înspre Balcani şi înspre Europa Centrală. După al Doilea Război Mondial, procesul dirijat de distanţare a graiului moldovenesc de peste Prut a fost accentuat.

Concomitent, lucrările de lingvistică publicate la Moscova şi la Chişinau teoretizează “limba moldovenească” ca unitate autonomă în cadrul lumii romanice (mai ales după 1950). Reproducem câteva dintre acestea, adăugând imediat şi comentariul lingvistului Carlo TAGLIAVINI:

a) R. A. BUDAGOV, în “Limba moldovenească între limbile romanice”, Moscova, 1953, p. 126: “Dar dacă limba română şi limba moldovenească prezintă multe concordanţe, formând un grup de limbi romanice […], aceasta nu înseamnă că fiecare din aceste limbi nu are particularităţile sale individuale”.

Carlo TAGLIAVINI: „Însă atunci când vrea să citeze aceste particularităţi, se mărgineşte să dea câteva cuvinte a căror arie este întreaga Moldovă istorică, iar câteva sunt cunoscute şi în alte regiuni româneşti” (ca ciolan etc.).

b) Articolul „Moldavski jazyk” din Marea Enciclopedie Sovietică, vol. XXVIII, 1955, afirma: “este o limbă romanică care face parte, împreună cu româna, din grupul limbilor romanice orientale”.

Carlo TAGLIAVINI observă că autorul articolului se contrazice atunci când spune: “limba moldovenească este extraordinar de apropiată de dialectul moldovenesc al limbii române care se vorbeşte în Moldova (Republica Populară Română) dintre Prut şi Carpaţi”. (p. 287)

c) V. F. SISMAREV a redactat in 1952 un studiu, tradus la Chişinau, în 1960, de către O. CERBJANU sub titlul „Limbile romanice din Sud – Estul Europei şi limba naţională a R.S.S. Moldoveneşti”.

Carlo TAGLIAVINl comentează, nu aduce altă probă în privinţa independenţei limbii moldoveneşti faţă de română, decât intrarea unui număr mai redus, în secolul al XIX – lea, de neologisme culte din limbile occidentale. (p. 288)

d) Privitor la antologiile literare sau la lucrările de stilistică alcătuite în R.S.S. Moldovenească, Carlo TAGLIAVINl observă că ele se bazează pe scriitori clasici, astfel încât “scriitori foarte cunoscuţi, cum sunt Creangă, Eminescu etc., ar fi, ca să zicem aşa, ambivalenţi şi ar face parte atât din literatura română, cât şi din aceea moldovenească”. (p. 288)

Studiul şi al altor lucrări, lectura revistei “Limba şi literatura moldoveniaska” i-au întărit lingvistului italian o opinie anterioară: “m-am convins din ce în ce mai mult de ceea ce am afirmat la Congresul de Romanistică de la Florenţa din 1956: pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna literară, scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (adică în chirilice moderne, diferite de chirilicele vechi din paleoslava, folosite timp de mai multe secole de toţi românii), cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul graniţelor României I…]” (P. 289)

MOLDAVSKIJ JAZYK-o aberaţie lingvistică motivată politic (II) 

QuantcastEste, aceasta, concluzia extrem de probă a unui cercetător care a înţeles întotdeauna să pună înainte de toate adevărul ştiinţific; interesele conjuncturale, în acest caz de natură politică, nu se pot suprapune şi nu rebuie să deformeze receptarea realităţilor lingvistice.

Totuşi, cum “fiecare naţiune suverană şi independentă (nu era pe atunci cazul Moldovei sovietice, n.n., A.C.) are dreptul de a-şi alege idiomul pe care îl consideră potrivit”, Carlo TAGLIAVINl oferă exemplul Marelui ucat al Luxemburgului, unde – ca limbă oficială, alături de franceza şi germana, există şi “Letzegurgisch, adică o varietate a franconei din Moselle (Moselfrankisch).

DAR NIMANUI NU-I TRECE PRIN CAP, IN UXEMBURG SAU IN ALTE PARTI, SA SPUNA CA ESTE VORBA DE O NOUA LIMBA GERMANICA DIFERITA IN GRUPUL DIALECTELOR GERMANE!” (p. 289 – subl. noastra. A.C.)

Cum au reacţionat lingviştii români la acest fals confecţionat de ideologia stalinistă? Între 1924 şi 1940, teoria existenţei “limbii moldoveneşti” a avut o circulaţie restrânsă, în Republica Autonomă Moldovenească de dincolo de Nistru. Anticipată prin 1930 de LA. Madan, ea a fost elaborată sistematic între 1936 şi 1939 de către M. S. Serghievski şi I. D. Ciobanu, devenind teză oficială după al Doilea Război Mondial.

Rezultă de aici că ea nu a intrat în atenţia lingvisticii româneşti interbelice. În anii ‘50 şi ‚60, această teorie (intenţionat) greşită a fost adoptată în bloc de lingviştii noştri; mai târziu, când a fost posibil, unii din ei s-au dezis de afirmaţiile făcute sub presiune ideologică (este cazul lui Al. Graur).

 Lingviştii români aflaţi în exil au denunţat-o (E. Lozovan, I. Popinceanu, 0. Nandriş, M. Bruchis etc.), aşa cum au făcut-o şi alţi lingvişti trăini, alături de Carlo Tagliavini (R.E. Vidos, Kl. Heimann, J. Kramer).

În lucrările de specialitate, ideea existenţei “limbii moldoveneşti” va fi refuzată de gramaticienii noştri în mod implicit, prin omisiune, sau explicit, vorbind de existenţa doar a subdialectului (graiului) moldovenesc.

Din prima categorie face parte lucrarea „Limbile lumii”, mică enciclopedie, redactată de către Marius Sala şi loana Vintilă-Rădulescu (Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981), între cele 2.171 de limbi, dialecte şi graiuri, vorbite şi astăzi sau dispărute, de pe cinci continente, vecina noastră, “limba moldovenească”, nu-şi găseşte pur şi simplu locul şi nu i se consacră nici un rânduleţ!

Din cea de-a doua, menţionăm enciclopedia limbilor romanice”, redactată de un colectiv, sub coordonarea lui Marius Sala (Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989), în care s. v. moldovean putem citi: “sub[dialect] rom[ânesc] (d[aco-rom- ân]) considerat de unii lingvişti sovietici (M. S. Serghievski, V. F. Sişmarev, N. G. Corlăteanu), după criterii extralingvistice, l[imba] autonomă din gr[upul] l[imbilor] romanice orientale”.

Sunt înşirate apoi teritoriile din interiorul graniţelor României unde se vorbeşte acest grai, precum şi cele din “URSS (RSS Moldovenească integral şi RSS Ucraineană parţial, enclave, şi în RSFS Rusă, RSS Kirghiză şi RSSA Abhază)”. (p. 201)

De abia după 1990 chestiunea “limbii moldoveneşti” a putut fi discutată la noi de pe poziţii ştiinţifice, fără compromisuri şi fără menajamente.

Vom reda în continuare principalele idei cuprinse în articolul “limba moldovenească” din Enciclopedia limbii române, realizată de un colectiv sub coordonarea aceluiaşi prestigios romanist Marius Sala şi sub auspiciile Institutului de Lingvistică “Iorgu Iodan” (Editura “Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2001, p. 348-351).

Articolul debutează cu următoarea definiţie a pretinsei “limbi moldoveneşti”: “Fals statut şi glotonim (nume al unei limbi) impropriu atribuite de lingvistica sovietică oficială şi de unii lingvişti ex-sovietici limbii

române din fosta U.R.S.S., considerată limbă romanică răsăriteană diferită de (daco)română, din raţiuni şi cu scopuri evident politice, pentru a justitica, prin această pretinsă nonidentitate lingvistică (şi etnică), nglobarea Basarabiei în componenţa Imperiului ţarist şi apoi în U.R.S.S.” (p. 348).

“Argumentarea” existenţei acestei limbi apelează la factorul extralingvistic, la evoluţia separată a populaţiilor de pe cele două maluri ale Prutului cauzată de expansiunea Imperiului Tarist în această parte de lume.

 Ca argument lingvistic se aduce influenţa lexicală neoslav-ă (rusă şi ucraineană), uitându-se că esenţială rămâne structura morfosintactică a unei limbi, iar “modele” lingvistice sunt trecătoare (barbarismele anglo-saxone de astăzi, din vorbirea unora, nu afectează cu nimic caracterul romanic şi statutul limbii române!).

 “Masivele împrumuturi din rusă”, impunerea formelor regionale şi arhaice ca normă, calculele lingvistice după limbi slave pot crea monştri lingvistici din care reproducem o mostră: “Rivoluţia din Octiabri a făcut-o pi fimei slobodî. Amu fimeea ari totaşa drepturi ca şi barbatu […]. E parti-n tot lucru obştesc. Eslili copchilăreşti [= creşele de copii”] o slobod pi fimei pentru lucru ista”(p. 349).

 

MOLDAVSKIJ JAZYK-o aberaţie lingvistică motivată politic (III)

Teoreticienii existenţei limbii moldoveneşti speculează, în plus glotonimul moldovenesc, care este unul secundar, situându-se la acelaşi nivel cu termenii muntean, bănăţean, oltean etc., ei subsumându-se celui de român(esc); după ei, însă, termenul moldovenesc ar numi o altă realitate lingvistică decât cea românească.
Această teorie este contrazisă, de asemenea, de geografia lingvistică şi de datele oferite de dialectologie.

Nu există, în spaţiul românesc, izoglose orientate pe direcţia nord-sud, ci toate sunt orientate pe direcţia vest-est: “După cum demonstrează hărţile Atlasului Lingvistic Român şi ale Atlasului Lingvistic Moldovenesc, nici o izoglosă fonetică, gramaticală sau lexicală referitoare la fondul tradiţional nu separă Prutul de restul ariei moldovene comune, ci toate izoglosele prin care se disting grupurile de graiuri (nordice, centrale şi sudice) din cadrul subdialectului dacoromân menţionat au direcţia de la vest la est, întinzându-se peste Prut şi Nistru […]” (p. 349).

Sub aspect formal, utilizarea alfabetului chirilic în varianta rusească modernă (cu unele mici modificări) a fost – şi este menită până în ziua de astăzi în Transnistria – să accentueze aşa-numitele aspecte diferenţiatoare ale celor două limbi. Impunerea grafiei cu alfabetul latin a constituit, incontestabil, un câştig, într-un moment de redeşteptare naţională, în anii ‘90, repede înăbuşit de clasa politică de la Chişinău şi de indiferenţa criminală a politicienilor de la Bucureşti, indiferent de culoarea lor politică.
Până la urmă, o limbă trăieşte prin vorbitorii acesteia. În ciuda stabilirii/colonizării teritoriului cu rusofoni şi a deportării/lichidării multor autohtoni, “românii din RSS Moldovenească/Republica Moldova reprezintă opulaţia băştinaşă majoritară” (p. 350); conform aceleiaşi enciclopedii, vorbitorii de limbă română, după recensământul din 1989, sunt în număr de aproximativ 2.900.000 de locuitori, adică 64,5% (p. 617).
De menţionat şi faptul că bilingvismul romano-rus (inegal, favorabil limbii ruseşti) a fost prezent mai ales în centrele orăşeneşti, afectând incomparabil mai puţin lumea satului.
Pătrunderea rusismelor în limba română de peste Prut a constituit un rezultat firesc (dar nu şi dezirabil!) al presiunii limbii oficiale, dar ele se manifestă la nivelul vocabularului administrativ sau tehnic, care este destul de fluctuant, gata să se schimbe în funcţie de realitatea extralingvistică (a se face comparaţie, de exemplu, între lexicul oficial-administrativ din Româniade dinainte de 1989 şi cel actual, sau la explozia de neologisme apusene în domeniile tehnice şi ştiinţifice în ultimele două decenii).

Conform lucrării pe care o analizăm (p. 137), “în perioada comunistă s-a înregistrat […] un regres parţial în ceea ce priveşte dezvoltarea unitară, sincronică a limbii române din România şi din fosta U.R.S.S. […] această etapă a cunoscut o influenţă rusă, slavă şi limitată la limbajul politic din România, puternică şi variată în fosta U.R.S.S.”.
Considerăm că, dacă ar exista voinţă politică, o sincronizare a variantelor limbii române de pe cele două maluri ale Prutului s-ar putea realiza pe parcursul unei singure generaţii.

Însă, orientarea politrucilor de pe malul Bâcului pare a fi cu totul alta, dacă ne gândim la creditul acordat unor nostalgici sovietici precum A. LAZAROV sau V. STATI (ultimul, autorul celei mai ridicole lucrări lexicografice, un dicţionar moldovenesc- românesc!) …
Această întinsă analiză a două lucrări extrem de solid alcătuite şi care dau dovadă de o incontestabilă probitate ştiinţifică ne îndreaptă înspre o firească concluzie:

“LIMBA MOLDOVENEASCĂ NU EXISTĂ DECÂT ÎN MINŢILE BOLNAVE ALE CLASEI POLITICE CHIŞINEVIENE ŞI ALE SLUGILOR INTERESATE SI OBEDIENTE ALE ACESTEIA,CARE SE PREZINTĂ ÎN POSTURA DE SAVANŢI, DE MARI LINGVIŞTI!” 

Indiferent de unghiul de vedere pe care ne situăm (cel al istoricului, al romanistului, al dialectologului, al sociologului etc.), unitatea limbii române până dincolo de Nistru este incontestabilă.

Aşa-zisa “limbă moldovenească” nu este altceva decât graiul moldovenesc împănat la suprafaţă cu rusisme din cauza vitregiilor istoriei. Vânturile nefaste ale politicii pot să deformeze pentru moment realitatea; rolul oamenilor de ştiinţă e să aducă la lumină adevărul şi să-l susţină în faţa întregii lumi.

 

Autor:Prof. ALEXANDRU CIUBÎCĂ, Colegiul Naţional “Al Papiu Ilarian”, Tg. Mureş

15/03/2011 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

MOLDAVSKIJ JAZYK-o aberaţie lingvistică motivată politic (I)

 

Motto:
A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.
(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia)

În ultima vreme, la nivel de politică externă (nu şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre muritorii de rând), raporturile româno-moldoveneşti au suferit o evidentă degradare.
Preşedintele Vladimir Voronin şi camarila din jurul său par a fi cuprinşi de psihoza “imperialismului” românesc. De aici, şicanarea oficialilor de la reprezentanţa română de la Chişinău; de aici, greutăţile puse celor care vor să treacă de o parte şi de cealaltă a celui mai blestemat râu, Prutul, făcut parcă anume să-i despartă periodic pe români de români, de aproape două secole (din 1812); de aici, piedicile puse în faţa tinerilor basarabeni care doresc să vină spre a studia în România.
Reacţia “tătucului” Voronin, micuţul ţar de pe malurile Bâcului, exprimă, bineînţeles, interesele rusofonilor din Republica Moldova şi – în egală măsură – pe cele ale Kremlinului “păstorit” de un ţar mai mare, şi el tot un Vladimir, Putin.
Românofobia se manifestă pe fondul tot mai numeroaselor cereri privind acordarea dublei cetăţenii (chiar dacă pentru înregistrarea lor autorităţile moldoveneşti au refuzat deschiderea a încă două consulate). Dubla cetăţenie permite locuitorilor din jumătatea de răsărit a Moldovei să acceadă în spaţiul Uniunii Europene, la muncă şi la studii; şi, la o adică, nici găsirea unui loc de muncă în România nu este de lepădat, dată fiind sărăcia cronică din satele şi oraşele dintre Prut şi Nistru. Există, aşadar, teama întemeiată ca domnul Voronin să ajungă asemenea regelui din Micul prinţ de Antoine de Saint-Exupery, care stăpânea o întreagă planetă, dar se plângea grozav că duce lipsă de supuşi, fiind singurul locuitor al acesteia; lucru posibil după ce ultimul “moldovean” va fi stins lumina la ieşirea prin vama de la Ungheni… Si, poate, coşmarul cel mare care bântuie somnul dumnealui este unirea Basarabiei cu România!
Acesta este contextul actual al ofensivei ideologice antiromâneşti, concretizat în plan istoric-educativ prin impunerea în şcoli a manualelor de aşa-zisă istorie “integrată” (dar prin care se dezintegrează istoria Moldovei răsăritene de istoria românilor, în ansamblu!), iar la nivelul întregii societăţi, prin promovarea conceptului de limba “moldovenească”, ca o a unsprezecea şi cea mai răsăriteană limbă neoromanică.
Întru demonstrarea absurdităţii acestei teze, vehiculată sporadic şi în secolul al XIX-lea, însă destul de consistent după unirea Basarabiei cu România, în 1918, când Rusia sovietelor a pierdut pentru două decenii un profitabil grânar şi un important punct strategic, vom apela în cele ce urmează la două prestigioase lucrări de lingvistică.
O lucrare ca şi obligatorie în orice bibliografie care vizează contribuţiile în domeniul romanisticii din secolul al XX-lea este cartea profesorului Carlo TAGLIAVINI, „Origini delle lingue neolatine” (Originea limbilor neolatine), tradusă în româneşte în 1977, la Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. Cum vom vedea mai departe traducerea – în acel moment istoric – şi publicarea scrierii au constituit un act de curaj şi de demnitate naţională. În Cuvântul introductiv se afirmă că “Lucrarea profesorului Carlo Tagliavini este singura introducere în lingvistica şi în filologia romanică de largă circulaţie în lume care acordă limbii române un spaţiu vast, egal cu al celorlalte limbi romanice, renunţând la rezentarea ei ca simplu termen comparativ, de referinţe generale. (…) O asemenea perspectiva în problematica românească nu putea veni decât din partea unui romanist profund cunoscător al limbii române, aşa cum, între romanişti, puţini mai sunt”. (Alexandru Niculescu p. V; aici şi în continuare actualizarea ortografiei ne aparţine – A.C.)
O secţiune importantă şi care constituie partea finală a lucrării o reprezintă descrierea şi evoluţia limbilor descendente din idiomul italic; mai intâi cercetătorul prezintă România Orientală şi – în mod firesc – va începe cu limba română (p. 285 sqq.), însă nu mai este firesc faptul că el este nevoit să redacteze întinse note de subsol (care, practic, dublează textul de bază!) prin care să încerce lămurirea destinului vitreg al vorbitorilor dialectelor sud-dunărene sau să clarifice această găselniţă pseudoştiinţifică numită “limba moldovenească”; paginile 286-289 sunt o întinsă notă consacrată acestei false probleme, notă însoţită de două grăitoare hărţi:
a) împărţirea administrativă a provinciilor istorice ale României în perioada interbelică, conform Micului Atlas Lingvistic Român, 1 (p. 288)
b) harta Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, conform The World Atlas, Moscow, 1967 (p. 286).
În cele ce urmează, vom face o analiză a acestei note, echivalentă cu un mic studiu de patologie lingvistică.
Carlo TAGLIAVINI observă că până la începutul secolului al XIX-lea acest teritoriu a fost continuu parte componentă a Moldovei, iar din punct de vedere lingvistic nu puteau să apară modificări esenţiale nici după aceea, “întrucât Prutul nu marchează o graniţă lingvistică” (p. 286). Stabilirea graniţei pe Nistru a constituit o nouă dramă omenească, întrucât la răsărit “rămâneau încă zeci de mii de români, care, din 1924, au făcut parte din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească cu capitala la Tiraspol” (p. 287).
Şi atunci, ca şi astăzi, spaţiul transnistrean a format un avanpost al rusismului înspre Balcani şi înspre Europa Centrală. După al Doilea Război Mondial, procesul dirijat de distanţare a graiului moldovenesc de peste Prut a fost accentuat.
Concomitent, lucrările de lingvistică publicate la Moscova şi la Chişinau teoretizează “limba moldovenească” ca unitate autonomă în cadrul lumii romanice (mai ales după 1950). Reproducem câteva dintre acestea, adăugând imediat şi comentariul lingvistului Carlo TAGLIAVINI:
a) R. A. BUDAGOV, în “Limba moldovenească între limbile romanice”, Moscova, 1953, p. 126: “Dar dacă limba română şi limba moldovenească prezintă multe concordanţe, formând un grup de limbi romanice […], aceasta nu înseamnă că fiecare din aceste limbi nu are particularităţile sale individuale”.
Carlo TAGLIAVINI: „Însă atunci când vrea să citeze aceste particularităţi, se mărgineşte să dea câteva cuvinte a căror arie este întreaga Moldovă istorică, iar câteva sunt cunoscute şi în alte regiuni româneşti” (ca ciolan etc.).
b) Articolul „Moldavski jazyk” din Marea Enciclopedie Sovietică, vol. XXVIII, 1955, afirma: “este o limbă romanică care face parte, împreună cu româna, din grupul limbilor romanice orientale”.
Carlo TAGLIAVINI observă că autorul articolului se contrazice atunci când spune: “limba moldovenească este extraordinar de apropiată de dialectul moldovenesc al limbii române care se vorbeşte în Moldova (Republica Populară Română) dintre Prut şi Carpaţi”. (p. 287)
c) V. F. SISMAREV a redactat in 1952 un studiu, tradus la Chişinau, în 1960, de către O. CERBJANU sub titlul „Limbile romanice din Sud – Estul Europei şi limba naţională a R.S.S. Moldoveneşti”.
Carlo TAGLIAVINl comentează, nu aduce altă probă în privinţa independenţei limbii moldoveneşti faţă de română, decât intrarea unui număr mai redus, în secolul al XIX – lea, de neologisme culte din limbile occidentale. (p. 288)
d) Privitor la antologiile literare sau la lucrările de stilistică alcătuite în R.S.S. Moldovenească, Carlo TAGLIAVINl observă că ele se bazează pe scriitori clasici, astfel încât “scriitori foarte cunoscuţi, cum sunt Creangă, Eminescu etc., ar fi, ca să zicem aşa, ambivalenţi şi ar face parte atât din literatura română, cât şi din aceea moldovenească”. (p. 288)
Studiul şi al altor lucrări, lectura revistei “Limba şi literatura moldoveniaska” i-au întărit lingvistului italian o opinie anterioară: “m-am convins din ce în ce mai mult de ceea ce am afirmat la Congresul de Romanistică de la Florenţa din 1956: pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna literară, scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (adică în chirilice moderne, diferite de chirilicele vechi din paleoslava, folosite timp de mai multe secole de toţi românii), cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul graniţelor României I…]” (P. 289)
(va urma)

16/01/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA, LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: