De ce ne simțim obligați să „respectăm” azi, hotărârea lui Stalin de acum o sută de ani privind raptul Basarabiei și Bucovinei de Nord?

Doamna Viorica Georgeta Moisuc este Doctor în istorie, Universitatea București, autoare a numeroase lucrări științifice, a fost cercetator științific principal al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, al Institutului de Studii Istorice si Social-Politice și al Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, profesor universitar și conducător de doctorat, directoare a Centrului de studii și cercetări ale istoriei și civilizației zonei Mării Negre și presedintă a Comisiei române de istorie a Celui de-al Doilea Război Mondial, afiliată Comitetului internațional de istorie a Celui de-al Doilea Război Mondial, Anglia, europarlamentar și senator al României, membră demisionară a Comisiei Comune româno-ruse privind Tezaurul României depus la Moscova.

În ședinţa Senatului României din 12 mai 2008, doamna senator Viorica Georgeta Moisuc declara următoarele :

”Domnule preşedinte, Doamnelor şi domnilor senatori,

Mă refer, în câteva minute, la o aniversare interesantă, şi anume aniversarea stabilirii relaţiilor diplomatice dintre România şi URSS.

În politica externă a României un obiectiv major şi permanent l-a constituit relaţia cu vecinul de la răsărit, Rusia.

Indiferent de regimurile care s-au succedat în această ţară, Rusia era percepută drept factorul cu influenţă de mare întindere, chiar de decizie în Europa Centrală şi Sud-Orientală.După Marea Unire, în condiţiile în care regimul bolşevic a rupt unilateral relaţiile diplomatice cu România, guvernele de diferite orientări de la Bucureşti au avut ca preocupare centrală normalizarea relaţiilor cu Moscova.

În pofida multiplelor obstacole, pe primul loc aflându-se pretenţiile teritoriale ruseşti privitoare la jumătatea estică a Moldovei şi refuzul de restituire a tezaurului, diplomaţia română a depus mari eforturi ani de-a rândul pentru a ieşi din impas.

Întrerupte în 1924, negocierile româno-sovietice au fost reluate, pe alte coordonate, în perioada 1928-1934.Nicolae Titulescu a definit, cu o luciditate remarcabilă, esenţa politicii României faţă de URSS.Citez: „Vecinătatea unui stat cu o suprafaţă de mai bine de patru ori mai mare ca a Europei, excluzând Rusia, impune necesitatea ca statele vecine să adopte fie o politică ostilă, fie una amicală.O a treia cale este de neimaginat.Îşi poate oare permite România luxul unei politici ostile faţă de marele ei vecin, Rusia?

Poate crede cineva, în mod serios, că România ar putea găsi un aliat împotriva Rusiei în Occident numai pentru apărarea intereselor româneşti? Să vorbim deschis! Germania? Niciodată.Eu prevăd” – spunea Titulescu – „o revenire la politica lui Bismarck, adică prietenia ruso-germană.

În aceste împrejurări, singura noastră politică posibilă faţă de URSS este cea de prietenie.”Urmându-şi doctrina, Titulescu a semnat, la 9 iunie 1934, cu omologul său Maxim Litvinov actul de stabilire a relaţiilor diplomatice normale între cele două ţări, act însoţit de un schimb de scrisori în care se spunea că cele două ţări „îşi garantează în mod reciproc respectarea integrală şi deplină a suveranităţii celeilalte părţi şi ele se vor abţine de la orice amestec, direct sau indirect, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecăreia dintre ţări”.Era o importantă realizare a diplomaţiei române.

Pasul următor a fost decizia Guvernului român de a-l împuternici pe ministrul de externe să semneze un pact de asistenţă mutuală cu URSS.Despre acesta Titulescu spunea: „România are nevoie de un asemenea pact fie că Germania porneşte un război contra URSS, fie că ajunge la un acord cu ea.Mai mult, pactul cu România trebuie făcut la timpul potrivit, altminteri apropierea ruso-germană va avea loc fără noi şi împotriva noastră.

Apropierea ruso-germană trebuie, prin urmare, să ne găsească aliaţi cu URSS.”Textul Tratatului de asistenţă mutuală cu URSS s-a parafat la Montreux în vara anului 1936 de Litvinov şi Titulescu, după un adevărat maraton diplomatic al ministrului de externe român.În pofida îndepărtării din Guvern a lui Nicolae Titulescu, poziţia de principiu a Guvernului român în raporturile cu URSS nu a suferit modificări.

Un moment semnificativ, din acest punct de vedere, s-a petrecut în vara şi toamna anului 1938, când în plină criză cehoslovacă, asumându-şi riscul unei riposte violente din partea lui Hitler, Guvernul a permis survolarea spaţiului aerian românesc cu sute de avioane sovietice spre Cehoslovacia.

Ministrul de externe Nicolae 3Petrescu-Comnen a colaborat permanent în acea vreme cu Maxim Litvinov în speranţa că Cehoslovacia va fi salvată de la dezastru.Este demn de remarcat faptul că, în contextul în care Pactul sovieto-german din 23 august 1939 adusese România în situaţia de izolare politică totală, iar Guvernul român decisese la 28 mai 1940 să meargă pe calea colaborării cu Germania, factorul URSS a avut o pondere specială în preocupările diplomaţiei române.

Ministrul de externe demisionar Grigore Gafencu, om politic de anvergură şi cu aversiune declarată faţă de noua orientare a politicii externe româneşti, a fost numit ministru plenipotenţiar la Moscova chiar în ajunul tragediei naţionale din iunie 1940.

În aceste condiţii extraordinare el şi-a definit în termeni foarte lucizi misiunea şi obiectivele.

Iată ce scrie în raportul din 9 august 1940 către Ministerul de Externe: „Misiunea de aici va avea scopul să înlăture tot ce pare provizoriu, vremelnic şi tranzitoriu în raporturile ruso-române, tot ce întreţine o atmosferă de nesiguranţă prevestitoare de noi schimbări.Trecând peste zguduirile recente, voi urmări ţeluri realiste, mă voi sili să dau raporturilor diplomatice, politice şi comerciale dintre cele două ţări, în aparenţă cel puţin, un contur de statornicie.”

Toată activitatea lui Gafencu în URSS, reflectată în voluminoasa corespondenţă cu centrala Ministerului de Externe, dovedeşte clarviziune, curaj şi verticalitate.Gafencu n-a ezitat să-i ceară, de repetate ori, lui Molotov retrocedarea „porţiunii de nord a judeţului Dorohoi, care nu a făcut niciodată parte nici din Bucovina, nici din Basarabia.Guvernul român cere stăruitor ca Guvernul sovietic să cerceteze această problemă într-un spirit de dreptate”.

Desigur, problema raporturilor româno-sovietice este complexă, controversată, are încă multe necunoscute chiar şi pentru specialişti.Am evocat însă acum aceste fapte nu pentru a ţine o lecţie de istorie în faţa dumneavoastră, ci pentru că ele au o actualitate evidentă.De patru ani încerc să desluşesc strategia politicii externe româneşti în capitolul „Relaţiile cu Rusia”.Deşi cei doi miniştri care s-au succedat pe scaunul lui Nicolae Titulescu sunt de profesie istorici, n-au înţeles mare lucru din învăţătura ilustrului lor predecesor, ca să nu mai vorbim de diletantismul Preşedintelui României şi al colaboratorilor săi.

Lăsând la o parte lipsa de transparenţă a diplomaţiei române, n-am auzit niciodată în acest Parlament o declaraţie cuprinzătoare a vreunuia dintre cei doi miniştri amintiţi, declaraţie care să ne lumineze asupra strategiei MAE – dacă există vreuna! – în relaţiile cu Rusia.După cum am văzut, preşedintele Putin a fost vioara întâi la marea adunare NATO de la Bucureşti.

Rusia continuă să deţină controlul în Transnistria şi influenţează determinant mersul lucrurilor în statul comunist numit Republica Moldova, stat de sorginte stalinistă.Ucraina, stat de istorie foarte recentă, oscilează între Rusia şi Occident, stăpânind însă nealterat teritorii care nu i-au aparţinut niciodată, moştenite de la defuncta URSS.Rusia are la degetul mic aprovizionarea micii Europe cu gaze naturale şi alte materii prime.

Colaborarea ruso-germană, niciodată abandonată, se dezvoltă pe coordonate noi.Germania este numărul unu în Uniunea Europeană şi întinde mâna Rusiei.Statele Unite fac baze militare în zonele limitrofe Rusiei de vest.

Apare firească întrebarea: unde se găseşte România în toată această încrengătură de interese politice, economice şi strategice convergente sau contradictorii?Ar putea constitui cele de mai sus obiectul unei interpelări adresate ministrului afacerilor externe.

N-am de gând s-o fac, pentru că la multele interpelări pe care le-am adresat fostului ministru Ungureanu Ministerul Afacerilor Externe a dovedit incapacitatea de a da răspunsuri concrete şi precise, iar prestaţia titularului său – atunci când s-a produs – a fost penibilă şi jalnică.De patru ani încoace, personal consider că Ministerul Afacerilor Externe serveşte interese care nu sunt ale României.Vă mulţumesc”

(conform https://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenogramaids=6497&sir=&sep=and&idv=4748&idl=1&prn=1)

Viorica Moisuc: Moldova – Basarabia, Bucovina și Transnistria. De ce ne simțim obligați să „respectăm” azi, hotărârea lui Stalin de acum o sută de ani?

În publicația online https://www.activenews.ro, d-na prof.univ.dr.Viorica-Moisuc scrie că se ocolește de mult, o chestiune fundamentală: ”Vorbim de „Republica Moldova”. Mie, ca istoric, mi-a sunat întotdeauna fals. Ca atunci când stâlcești limba română vorbind incorect!

Este vorba, de fapt, despre Basarabia, una dintre provinciile românești care , ca și alte pământuri românești , a devenit obiect de tranzacție între marile puteri în goana lor după putere, după teritorii străine, după influență în zone geografice unde, de fapt , n-aveau ce căuta.

Toată lumea știe istoricul acestui pământ – de fapt jumătatea de răsărit a vechiului Principat al Moldovei care cuprindea și ținutul Cernăuților, ținut care nu s-a numit niciodată „Bucovina”, pământ care nu s-a numit niciodată „Basarabia”! Numele cele noi le-au fost atribuite după anexările din 1774 și 1812 de noii stăpâni: Austria și Rusia. Ca să se deosebească de ….. Moldova ! Sau ceea ce mai rămăsese din ea!

În timp, au intrat în uz cele două noi denumiri, Basarabia și Bucovina …poate ca să le uite lumea legătura indisolubilă cu Moldova și cu tot românismul.

Principatul Moldovei avea granița cu Imperiul Rus pe Nistru. Nicolae Titulescu a folosit instrumentul diplomației ca să obțină recunoașterea de către Imperiul sovietic – direct sau indirect, – a suveranității României pe teritoriul mărginit de Nistru la Est. A crezut că a reușit. Dar, dincolo de Nistr , exista atunci chiar, statul – fantomă Republica Sovietică „ Moldova”, creată prin Ucaz de Stalin în 192 . după ce eșuase acțiunea subversivă de distrugere a României prin așa -zisa „revoluție ” de la Tatar-Bunar. Modova asta a lui Stalin era de fapt o fâșie îngustă de pământ , locuit îm mare parte de români. de-a lungul malului stâng al Nistrului , cunoscută sub numele de Transnistria. Ce vroia, de fapt Stalin?

Atunci când regimul opresiv țarist a fost înlocuit cu altul , și mai opresiv, al Puterii Sovietice. Imperiul rus pierduse multe pământuri anexate de-alungul secolelor printre care și Polonia, Țările Baltice, jumătatea de Est a Moldovei – adică gubernia numită „Basarabia ”. Fostul Principat al Moldovei. întregit și cu Bucovina s-a unit cu România – act nerecunoscut niciodată de noul Imperiu rus (sovietic).

Atunci, ca și acum, refacerea acestui imperiu – și chiar mai mult decât atât – era unul dintre obiectivele majore de politică externă a Puterii sovietice. Profitând cu multă dibăcie de reașezările petrecute în raportul internațional de forțe în anii ante-belici, în anii celui de -al doilea război mondial și în anii post – belici, Rusia și-a îndeplinit obiectivul urmărit cu perseverență după 1917 : a reanexat ceea ce pierduse atunci , ba și mai mult . și-a extins stăpânirea pe jumătate din continentul european.

Preluând ”Basarabia” și achiziționând „Bucovina” – pe care n-o stăpânise niciodată ( acțiune denumită generic cu termenul impropriu de „eliberare” – termen care în anii aceia s-a folosit în locul acelora de „anexare”, sau „cotropire”) , Stalin a lipit aceste două achiziții de Transnistria , „construind” o nouă republică sovietică ”Moldova” locuită de „moldoveni” , vorbitori de „limbă moldovenească ” – care n-aveau nimic de a face cu limba română și cu românii.

Istoria a consemnat atent noianul de falsuri pus în circulație de „istoricii” – politruci și din Rusia și din România – care încercau să „motiveze ” imperialismul sovietic privitor la această răsturnare și mistificare a istoriei poporfului român.

Ce a fost de fapt, de la bun început Transnistria? a fost nucleul în jurul căruia trebuia să se constituie Republica sovietică Moldova a cărei frontieră la Vest „trebuia ” și „trebuie ” să fie Munții Carpați. iar vecina de Vest se cere a fi Ungaria ( fostă și ea Republică Sovietică).

Nu cred că în anumite cercuri s-a uitat că această Republică ungară a Sfaturilor din 1919 a fost lichidată de Armata Română chiar în centrul ei de putere – Budapesta !

Revenind la nesfârșitele noastre necazuri cu bunii vecini din Răsăritul înnegurat. vreau să amintesc acelora care se socot îndreptățiți să conducă azi destinele României , un episod demn de „luare aminte ” petrecut atunci când „marile democrații ” occidentale se străduiau să lichideze „azi-mâine” noua Putere din Rusia folosind forța armată . Marii aliați ai României, printre care Franța, au făcut cereri exprese guvernului României să ia parte, cu armata ei . la războiul contra Regimului sovietic din Rusia. Mareșalul Alexandru Averescu, șeful acelui guvern, a răspuns cu o frază pe care n-ar trebui s-o uite nici un adevărat om politic român: „ Nistrul este o prea bună frontieră pentru România ca să trecem dincolo de ea! ” Și a refuzat participarea la acel război și la avantajele teritoriale prin Crimeea și alte părți pe care i le-ar fi adus o astfel de participare.

Mai mult n-aș vrea să mai spun. Cine poate înțelege actualitatea acestei realiste și foarte obiective judecăți de valoare a lui Alexandru Averescu, nu are decât să țină cont de ea în noua conjunctură și n-ar avea decât de câștigat.

Și la urma urmelor de ce ne simțim obligați să „respectăm” azi, hotărârea lui Stalin de acum o sută de ani?

Publicitate

CONTURAREA „IDENTITĂȚII TRANSNISTRENE” ȘI GENERAȚIA POST- CONFLICT DIN R.MOLDOVA

TRANSNISTRIA ÎNTRE CHIȘINĂU ȘI MOSCOVA. GENERAȚIA POST-CONFLICT ȘI CONTURAREA „IDENTITĂȚII TRANSNISTRENE” ÎN MANUALELE ȘCOLARE

În timpul Uniunii Sovietice, pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), astăzi, Republica Moldova, împreună cu teritoriul din stânga Nistrului, alipit de Stalin în 1940, toată atenția în domeniul educației era acordată vorbitorilor de limba rusă.

Nici măcar ucrainenii nu beneficiau de condiții pentru studierea limbii lor în școală.

Accentul impus de la centru, Moscova, cădea pe dezvoltarea interetnică în stil leninist, iar băștinașii români, vorbitori ai unei limbi neolatine, cu istorie și tradiții similare cu a românilor din statul vecin, România, s-au pomenit într-o situație dificilă: limba lor nu se mai dezvolta, lipseau școlile și grădinițele de copii în limba maternă, nimeni nu mai citea ziare și reviste românești.

Abia după ce și-a declarat independența de U.R.S.S., noul stat Republica Moldova a renunțat la utilizarea limbii române cu litere rusești sau așa-zisa „limbă moldovenească” scrisă în chirilică, adoptând limba română cu alfabetul său firesc, cel latin, drept limbă de studiu în școli (deși în continuare o numește în Constituție „limbă moldovenească în grafie latină”).

Procesul de transformare a sistemului de educație publică a continuat cu introducerea studierii istoriei românilor și a celei universale, dedicată populației majoritare și minorităților, cu anumite amendamente pentru minorități.

În Transnistria, cu excepția celor opt școli care se află sub coordonarea Ministerului Educației din R. Moldova, s-a studiat și continuă să se studieze în limba rusă. Pregătirea cadrelor și perfecționarea lor au loc în cadrul fostului institut pedagogic din Tiraspol.

Curriculum-ul este inspirat în proporție de peste 90% din cel rus. Școlile cu predare în limba română sunt calificate drept „străine”.

Toate aceste concluzii l-am desprins după o cercetare calitativă realizată în regiunea separatistă, prin metoda interviu, cu experți de generații diferite.

Cercetarea noastră a mai fost însoțită de o analiză calitativ-comparativă a manualelor de istorie și geografie din care au studiat elevii după anul 1990.

Studiul sociologic ne arată că această generație, numită, în continuare, generația post-conflict, nu a trăit evenimentele din vara anului 1992 și nu a avut posibilitatea să învețe foarte multe lucruri despre semenii lor de pe celălalt mal al Nistrului.

În manualele de geografie și istorie din stânga Nistrului, Republica Moldova este o țară străină, iar în manualele din Republica Moldova aproape că nu se găsesc informații despre trecutul, viața și activitatea comunității de peste Nistru.

Prin urmare, aceste scăpări intenționate periclitează securitatea Republicii Moldova și confirmă confruntarea pentru legitimitate a celor două entități.

În acest timp, clasa politică de la Chișinău ignoră faptul că noua generație de pe cele două maluri ale Nistrului exprimă manifestări sociale care nu converg – adică, simt, cred, știu, vorbesc diferit.

Tinerii cu vârsta cuprinsă între 18-29 de ani din cele două societăți au atitudini și valori total diferite. Vorbim despre o filiație ruptă și greu de recuperat între ele. Explicația pe care o putem oferi are legătură cu factorii ce au intervenit asupra cultivării acestei generației. Fiecare grup social a fost influențat din sensuri opuse.

Miturile, simbolurile, ritualurile, limba, sentimentul de mândrie față de trecut a celor din dreapta Nistrului au fost alimentate, făcând abstracție de unele sincope sau pauze, dinspre București. Pentru cei din stânga Nistrului influența a venit din cultura, mass-media, istoria și limba rusă, adică, dinspre Moscova. În esență aceste grupuri sociale nu îndeplinesc condițiile de bază pentru a constitui generația unită al aceleiași societăți.

Datele culese de către Centrul de Investigații Sociologice și Marketing „CBS AXA” pentru Fundația Universitară a Mării Negre, prin intermediul sondajului de opinie, în regiunea transnistreană, ne indică următoarea configurație. 

Populația tânără cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, generația pe care o supunem analizei în articolul de față, asociază Transnistria cu termenul de „european” în proporție de doar 1,2 %, iar cu „lumea rusă” în proporție de 36%.

Foto: captură din Sondajul de opinie, „Opinia locuitorilor din Transnistria față de situația socio-economică din regiune”, realizat de către Centrul de Investigații Sociologice și Marketing „CBS AXA” pentru Fundația Universitară a Mării Negre în 5 raioane ale unității administrativ-teritoriale din stânga Nistrului, Chișinău, 2018).

 În același timp, în Republica Moldova, așa cum arată rezultatele ultimului sondajului efectuat la comanda International Republican Institute (IRI), tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, au declarat în proporție de 64% că își doresc aderarea statului în care locuiesc la Uniunea Europeană. 

În cel mai clar mod cu putință, datele ne arată că opțiunile celor două grupuri sociale de vârste aproximativ egale nu converg, iar ca să putem discuta despre o așa-zisă coeziune la această generație avem nevoie „de un mediu spiritual propriu creat nu prin ştiinţă, ci mai ales prin credinţe şi idealuri”.

Studiile sociologice ne indică imaginea unui stat cu două grupuri sociale mari și deosebite, cu o nouă generație educată diferit, la a cărei divizare a contribuit atât sistemul educațional, cât și simbolurile, modelele sau practicile culturale.

În analiza de astăzi, ne vom opri asupra educației, pe fond, asupra conținutului manualelor de istorie (în prima parte) și geografie (în partea a doua) din Republica Moldova și regiunea separatistă.

 Educație în dezbinare. Analiza manualelor de istorie

Educația în Republica Moldova este împărțită în două subsisteme: un sistem educațional național și un sistem organizat în Transnistria, în conformitate cu normele regimului separatist. Regimul separatist de la Tiraspol a păstrat sistemul și manualele sovietice în primii ani.

Mai târziu a adoptat standardele sistemului educațional din Federația Rusă. Pentru educația istorică (folosind aceeași programă școlară, cu același număr de ore și aceleași manuale de istorie).

Aria curriculară istoria cuprinde două discipline: istoria universală și istoria Patriei, care se referă la istoria Rusiei, a URSS și a Transnistriei. Un alt curs este dedicat istoriei locale: istoria radnogo kraja – istoria plaiului natal (Sergiu Musteață (2009), Predarea istoriei în școlile din regiunea separatistă nistreană, în A. Galben, Gh. Postică (ed.), Probleme actuale de istorie naționale. Studii în onoarea profesorului Pavel Parasca, Chișinău: ULIM, p.335-345, apud. Sergiu Musteață (2018), Noi despre vecini și vecinii despre noi: manualele de istorie în Republica Moldova, România și Ucraina, Târgoviște, Cetatea de Scaun, p. 46).

De peste 27 de ani, cele două societăți separate de râul Nistru și o frontieră instabilă, învață lucruri aproape opuse despre trecutul lor.

Diferențele dintre manualul intitulat Istoria românilor și universală din R. Moldova și Istoria plaiului natal din regiunea transnistreană sunt enorme.

Am selectat patru evenimente istorice importante.

1. Prima anexare a Basarabiei

„Pământul transnistrean, după includerea în Imperiul Rus la sfârșitul secolului al XVIII-lea, s-a subordonat unei serii de diviziuni și guverne teritoriale, care au făcut parte din Rusia încă din 1775” (Babilunga N. V., Bomeshko B. G. (2005), Istoriya radnovskogo kraya, Tiraspol, RIO GIPK, 2005, p. 5), așa începe manualul de istorie din care învață elevii din regiunea separatistă.

Mai apoi, anexarea fâșiei de pământ alipită din Țara Moldovei la Imperiul Rus în anul 1812, cu limitele geografice între Nistru și Prut, este prezentată de autorii tiraspoleni ca o ispășire pentru populația autohtonă.

„Teritoriul dintre Prut și Nistru s-a pomenit sub protecția unei Rusii puternice care, din punct de vedere economic și socio-politic, a fost, fără îndoială, mai avansată decât Imperiul Otoman.

În Basarabia au apărut toate condițiile pentru dezvoltarea cu succes a industriei, transportului și comerțului, creșterea producției agricole, ridicarea nivelului cultural și educațional al populației”. Fragmentul descrie, în limba rusă, evenimentul istoric care a avut loc în Principatul Moldovei după Războiul ruso-turc.

Între timp, vecinii lor din Republica Moldova susțin, despre același eveniment, cu totul altceva.

„În anii 1812-1830 economia Basarabiei a trecut printr-o perioadă de ruinare și stagnare, determinată de consecințele războiului ruso-turc și de instalarea noului regim. Fuga masivă a moldovenilor peste Prut, cu toate că a fost interzisă de autoritățile țariste, a dus la depopularea multor sate.

Pentru a redresa situația, guvernul de la Sankt Petersburg a inițiat un proces de colonizare cu reprezentanți ai altor etnii (germani, elvețieni, bulgari, găgăuzi, sârbi ș.a.) (Vezi în N. Chicuș, I. Șarov, I. Ojog, P. Cerbușca, V. Pâslariu, M. Dobzeu, T. Nagnibeda-Taverdohleb, Istoria românilor și universală, Manual pentru clasa a XI-a, Chișinău, Cartdidact, 2014, p. 26).

Foto: captură din manualul de istorie clasele 8-9 din regiunea transnistreană.

2. Acțiunile Rusiei în regiune

Pe tot cuprinsul manualului de istoria românilor și universală din care se învață în Republica Moldova, Rusia este prezentată drept un stat agresor, care a anexat o parte din teritoriul Moldovei lui Ștefan cel Mare, iar poporul rus este portretizat ca un popor asupritor în raport cu băștinașii.

În manualul de la Tiraspol, Rusia ocupă un loc aparte, de frate mai mare. Ea apare ca un stat prezent în zonă dintotdeauna, cu o implicare firească în treburile interne ale celor din regiune.

Autorii sugerează că Rusia a fost o entitate statală care s-a bătut cu alte puteri pentru a-și menține acest teritoriu care, conform narațiunii autorilor separatiști, îi aparține, dar, uneori, a fost nevoit să-l cedeze. Imperiul Rus mai este prezentat drept garantul exercitării dreptului la autodeterminare a popoarelor situate dincolo de Nistru.

În narațiunea lor, cei doi autori, chiar și atunci când tratează perioada de până la 1924, anul nașterii acestei republici mai degrabă ucrainene, întăresc existența unui „popor transnistrean” constituit din mai multe etnii.

Babilunga și Bomeshko includ teritoriul de dincolo de Nistru ca parte al Basarabiei, respectiv al Rusiei, iar după 1924, anul constituirii R.A.S.S. Moldovenești, tratează cele două teritorii ca pe două entități statale distincte.

Sesizăm acest lucru din utilizarea conceptelor de „noi” și „ei”, tratate în mod diferit. În cele mai multe cazuri, conform explicației istoricului Sergiu Musteață, „noi” este înțeles ca cel care deține poziția dominantă, ca un grup eroic sau, în unele situații, ca victime ale „celuilalt”. „Celălalt”, între timp, este prezentat ca un stat, un grup puternic sau o armată, ca o grupare etnică, religioasă sau culturală.

3. Revoluția rusă din 1917

De exemplu, lovitura de stat de la Petrograd și preluarea puterii de către bolșevicii lui Lenin este prezentată în manualul de istorie din regiunea separatistă ca fiind un eveniment istoric deosebit și binevenit. Autorii sugerează o prezentare cât mai activă a organizațiilor bolșevice locale din orașele Dubăsari, Bender sau Tiraspol.

Pe Vladimir Ilici Lenin aceștia îl prezintă drept principalul teoretician și conducător al partidului bolșevic, „un lider ca nimeni altul din rândurile contemporanilor săi, unul care a reușit să evalueze cursul evenimentelor, alinierea forțelor politice clasice, a cărei accedere la putere se datorează realismului analizei sale în ce privește starea de spirit a maselor muncitoare”.

În schimb, pomenesc foarte puține evenimente legate de violențele bandelor bolșevice.

Accentul este pus, exclusiv, pe organizarea sovietelor, iar interbelicul este prezentat, întru totul, din unghiul de vedere al istoriografiei sovietice. Narațiunea lor susține că România a cucerit Basarabia prin forța armelor, că statul român este agresorul și inamicul care a profitat de momentul 1917-1918 pentru a se extinde în aria ce revine, de drept, Moscovei.

Manualul de istorie de la Chișinău redă abdicarea țarului, ca urmare a revoluției din februarie 1917 și proclamarea republicii în Rusia, ca pe un eveniment neprielnic, care a incitat spiritele în rândul ostașilor ruși de pe frontul român.

„La frecventele mitinguri se adoptau rezoluții contra continuării războiului. Puciul bolșevic de la Petrograd din noiembrie 1917 a aprofundat spiritul de anarhie printre soldații ruși de pe frontul român. Debandada a căpătat astfel de proporții, încât nici chiar comandanții bolșevici nu mai constituiau o autoritate și nu erau ascultați de nimeni”.

Soldații ruși sunt prezentați cu o ușoară tentă negativă, „ei părăseau în masă linia frontului, punând în mare dificultate armatele române”. În continuare, istoricii de la Chișinău susțin că „unitățile rusești se retrăgeau în dezordine peste Prut”.

Elevii din dreapta Nistrului învață că soldații ruși „au întreprins acțiuni armate împotriva statului român, iar Armata română a fost nevoită să intervină în forță”.

La toate aceste aspecte se adaugă și cel mai disputat moment din istoria relațiilor româno-ruse, cel legat de tezaurul românesc de la Moscova. Manualul Istoria românilor și universală prezintă situația ca pe o răzbunare a bolșevicilor.

„Regimul bolșevic de la Petrograd, iritat de aceste măsuri, a arestat personalul diplomatic român de la Petrograd, a sechestrat tezaurul român depus la Moscova în 1916 și a rupt relațiile diplomatice cu România”.

Antagonismul relatărilor se resimte din ce în ce mai intens și crește o dată cu apropierea de evenimentele din anul 1918.

Foto: captură din manualul de istorie utilizat în Republica Moldova

4. Unirea Basarabiei cu România

Această perioadă este prezentată elevilor din regiunea separatistă într-un text intitulat „Ocupația românească și austro-germană (martie-noiembrie 1918)”. Noua putere de la Petrograd este prezentată pe post de victimă în fața agresorului român și german, după cum am putut sesiza și din titlu. „Primele lovituri, spun ei, asupra victorioasei puteri sovietice le-au provocat forțele armate române”.

În timp ce românii moldoveni i-au cunoștință despre o armată românească ce le-a apărat teritoriul și integritatea,  elevii din stânga Nistrului învață despre o existență aproape apocaliptică sub administrația din perioada respectivă.

„7 februarie forțele române au ocupat orașul Bender. Locuitorii lui au trăit zile groaznice”, povestesc autorii de la Tiraspol. „Cotropitorii au distrus cazărmile lucrătorilor feroviari care au luat parte la apărarea orașului, au ucis și rănit oamenii săi.

A avut de suferit și populația civilă: câte 5 oameni erau duși în câmp la atelierele feroviare, iar fiecare al douăzecilea era împușcat. Au murit peste 250 de persoane”, continuă ei.

Textul încropit în manualul de istorie a regiunii separatiste justifică apariția Transnistriei prin așa-numita „problemă a Basarabiei”, pe care autorii o definesc „anexarea Basarabiei de către România”.

Mai târziu, autorii tiraspoleni scot în evidență organizațiile ilegale bolșevice, bandele de partizani, o serie de lideri bolșevici, din care se evidențiază Grigore Ivanovici Cotovshi (Revoluționar bolșevic născut în orașul Hîncești, cunoscut drept activist politic comunist din Basarabia).

În manualul de la Chișinău momentul Unirii de la 1918 este intitulat „Mișcarea de eliberare națională din Basarabia și Transnistria în anul 1917”.

În text este stipulat faptul că, inițial, provincia tindea spre o autonomie politică, iar mai apoi, „ca urmare a disoluției armatei ruse pe frontul românesc și a pretențiilor teritoriale ale Radei ucrainene asupra Basarabiei care deveneau tot mai amenințătoare”, s-a reorientat către unirea cu Regatul României.

În continuare, conținutul din manual nu stipulează nimic despre românii din stânga Nistrului.

Singurul fragment pe care autorii îl dedică acestora se intitulează „Revigorarea conștiinței naționale a moldovenilor din Transnistria”.

Pasajul evidențiază faptul că „mii de transnistreni au fost înrolați în armata rusă și au luptat pe diferite fronturi ale Primului Război Mondial. Contactele cu soldații din armata română le-au demonstrat că, alături de românii basarabeni și de românii din dreapta Prutului, ei fac parte dintr-un singur popor”.

Aceeași secțiune sugerează că moldovenii din această regiune ar fi dorit o unire cu România și, imediat, explică de ce nu a mai avut loc. „În decembrie 1917, la Tiraspol și-a ținut lucrările Congresul Românilor Transnistreni, care s-a pronunțat pentru utilizarea limbii române în învățământ, justiție, biserică. În școlile moldovenești se preconiza utilizarea alfabetului latin.

Delegații la Congres au revendicat unirea teritoriilor din stânga Nistrului cu Basarabia. Realizarea acestui deziderat n-a fost posibilă, deoarece în Transnistria s-a instaurat regimul bolșevic, pe care l-a substituit ulterior ocupația militară austro-ungară, urmată de cea a Antantei și a lui Petliura și din nou de cea bolșevică”.

Autorii moldoveni accentuează, fără intenție, diferența dintre cele două teritorii, atribuindu-i celui din stânga Nistrului numele de Transnistria, așa cum i se spune astăzi, deși el făcea parte la vremea respectivă din teritoriul Ucrainei.

Gândim diferit, vedem diferit, simțim diferit

Foto: Sărbătoare în Tiraspol, capitala așa zisei Republici Moldovenești Transnistrene

Analiza noastră subliniază faptul că unul din factorii care va îngreuna și mai mult soluționarea conflictului transnistrean este modul cum percep părțile aflate în conflict memoria istorică.

În actualele condiții, când domnitorul român al Țării Moldovei, Ștefan cel Mare, desemnat de locuitorii României, în urma unei campanii media, cel mai mare român al tuturor timpurilor, ajuns să monopolizeze imaginarul politic din Republica Moldova, este considerat erou al poporului doar de 4% din respondenții generației post-conflict din regiunea transnistreană, nu poți fi optimist nici dacă ești moldovenist „pro-rus”. 

În acest caz, întrebarea firească ce trebuie adresată celor care se preocupă de o eventuală reintegrare a regiunii transnistrene în R. Moldova, este cum intenționează să integreze un grup social care îl consideră erou al poporului în proporție de 68,8% pe generalul rus Alexandr Suvorov, iar de Mihai Eminescu aproape că n-a auzit?

În concluzie, atunci când președintele Republicii Moldova, I. Dodon, a declarat că este aproape de soluționarea conflictului transnistrean și că lucrurile în acest sens se pot mișca destul de repede deoarece actuala situație internațională este favorabilă pentru reglementarea conflictului, nu s-a bazat pe nimic concret sau calculat.

În urma studiilor efectuate de Fundația Universitară a Mării Negre înțelegem că cele două maluri ale Nistrului nu sunt pregătite să coexiste într-un singur stat.

Mai grav este că timpul și acțiunile trec în defavoarea realizării acestui obiectiv. Exemplul manualului de istorie nu este singular.

Curriculum de geografie ne dă lesne de înțeles că cele două societăți învață să locuiască separat.

Despre asta vom vorbi într-un material separat.

Datele prezentate în acest material fac parte din cadrul proiectul de cercetare demarat de Fundaţia Universitară a Mării Negre (FUMN) – „A Demystified Transnistria. Giving the Public Opinion a Voice”, implementat  în perioada mai, 2018-martie, 2019, cu sprijinul financiar al the Black Sea Trust for Regional Cooperation.

Studiului integral al opiniei publice din Transnistria va fi lansat pe 27 martie, 2019, la Bucureşti. Pentru detalii urmăriţi pagina de Facebook a FUMN şi site-ul fumn.eu.

Opiniile exprimate în acest material nu reflectă în mod neapărat poziţia the Black Sea Trust sau a partenerilor săi.

*Radu Cupcea este cercetător în cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române și doctorand al Universității din București.

Moscova are tupeul să vorbească despre al doilea război mondial şi să atace propagandistic România ! Obrăznicia propagandei ruse este incredibilă

 

 

 

 

 

 

Tupeul Moscovei este incredibil. Este strigător la cer. Ăştia au tupeul să vorbească despre al doilea război mondial şi să atace propagandistic România!

 

 

Cunoscutul analist Dragoş Paul Aligică reacţionează dur pe o reţea de socializare după declaraţia şeful diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov, care a afirmat că România încearcă să rescrie istoria celui de-al Doilea Război Mondial şi a avertizat că Rusia n-a uitat de partea cui au luptat românii în acel război. 

„Tupeul Moscovei este incredibil. Este strigator la cer.

EI, domnule, fac procese de intentie si procese istorice Romaniei evocand -culmea tupeului- cel de al doilea razboi mondial!!!

Ei care din 1924 au asigurat centrele de pregatire ale armatei Germane pe teritoriul lor, in contra prevederilor de la Versailles.

Ei care au avut ofiterii pregatiti la Statul Major German in doctrina frontului comun antidemocratic si anticapitalist al celor doua totalitarisme.

Ei care din1926 au instrumentat sistematic doctrina alimentarii razboiului european in ideea ca ei stau pe margine pregatiti sa-l transforme in faza decisiva intr-o serie de razboaie civile europene cu interventie Sovietica- Stalinista si ocuparea Europei.

Ei care l-au adus pe Hitler la putere prin atacul si subminarea comandata comunistior impotriva social democratilor.

Ei care pana in ultima clipa au alimentat masina de razboi nazista cu materii prime si metale indispensabile acesteia.

Ei care cu semnatura lui Molotov si protocoale secrete au facut pact cu Nazismul impartind tari intregi la masa verde si ciopartind intre altele Romania.

Ei care au lichidat in gropi comune si lagare milioane de civili si prizonieri de razboi.

Ei care au ocupat o jumatate din Europa si au transformat in colonii 100 de milioane de est europeni, pradand si spoliind totul.

Ei care au avut continuu – indiferent de regim- o apetenta patologica pentru agresiune, interventie externa, ocupatiii si subversiune asupra natiunilor si statelor care se intampla sa subziste in vecinatatea lor bolnava.

Ei bine astia, exact astia – continuatorii mandrii ai acesti traditii si ai celor 14 invazii documentate istoric ale Rusiei in spatiul nostru in doua sute si ceva de ani (in medie una la 20 de ani!!!), ei bine astia au tupeul sa vorbeasca despre al doilea razboi mondial si sa atace propagandistic Romania”, a comentat Dragoş Paul Aligică, pe Facebook.