CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O evocare a Mareşalului Ion Antonescu făcută în Parlamentul României de academicianul Petre Ţurlea la 25 mai 1999

„Ion Antonescu rămâne statornic în inima poporului român, acolo unde marea majoritate a conducătorilor României de astăzi nu vor ajunge niciodată”

Petre Turlea„Doamnelor şi domnilor colegi,
Vă rog să-mi daţi voie să evoc în faţa domniilor voastre, ca în fiecare an de altfel, la sfârşitul lunii mai, cea mai mare personalitate politică şi militară românească din secolul al XX-lea: Mareşalul Ion Antonescu, de la asasinarea căruia se împlinesc, pe 1 iunie, 53 de ani.

Ion Antonescu a fost omul care a pregătit din umbră marile victorii româneşti din Primul Război Mondial, victorii care vor face posibilă Unirea cea Mare din 1918.
Vă va surprinde probabil, dar eu, fiind istoric, lucrez cu documente.
Tot Ion Antonescu a fost omul de care România avea nevoie în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, omul care a încercat refacerea hotarelor ţării şi în această tentativă patriotică a fost sprijinit de partidele istorice (Ion Mihalache s-a înrolat chiar ca voluntar, deşi avea o vârstă înaintată) şi de rege, care i-a telegrafiat la 22 iunie 1941:

„În clipele când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către domnia voastră, domnule general” (general căruia i se arăta “recunoscător”).

În momentul când înfrângerea Germaniei a devenit evidentă, atât partidele istorice, cât şi regele s-au desolidarizat de Ion Antonescu şi, împreună cu comuniştii, l-au înlăturat brutal.

Se ştie ce a urmat după 23 august 1944: înrobirea treptată a României de către URSS, impunerea comunismului, ruperea de Occident.

De aceea, rămâne de demonstrat că soarta ţării ar fi fost mai rea dacă ieşea din război sub conducerea Mareşalului; doar în cazul unei asemenea demonstraţii înlăturarea lui brutală s-ar justifica.
De la tribuna Camerei Deputaţilor şi în scris, în 1993, 1994, 1995 şi 1996, am cerut Procuraturii Generale să declanşeze recurs în anulare în cazul procesului intentat Mareşalului Ion Antonescu în 1946, proces evident făcut la cererea Moscovei.

Temeiul acestei cereri a fost neconstituţionalitatea Decretului lege nr. 312/21.04.1945 în virtutea căruia s-a făcut acest proces. (Demonstraţia neconstituţionalităţii este foarte uşor de făcut şi o fac pe câteva pagini.)
Pe baza Jurnalului Consiliului de Miniştri din 30 august 1944, pe 31 august 1944 a fost semnat Decretul regal publicat în Monitorul Oficial din 2 septembire 1944 – de repunere în vigoare a Constituţiei din 1923.

În art. 1 preciza că drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866, cu modificările ce ulterior au fost aduse şi de Constituţia din 29 martie 1923.

Art.2. „Sub rezerva celor cuprinse în art. 3 şi 4, puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923″.
Ca urmare, Decretul lege nr.312/21.04.1945 era neconstituţional, deoarece: prevede la art.3, alin.2, că „Cei vinovaţi de faptele prevăzute de art. 2, alin. a-j) se vor pedepsi cu moartea sau cu munca silnică pe viaţă.”

Şi art. 3, alin. 6, consemna că „Pe lângă aceste pedepse se va pronunţa şi degradaţiunea civică precum şi confiscarea averii în folosul statului”.
Or, Constituţia din 1923, care era în vigoare în perioada 1944 – 1947 prevede:

„Art. 15. Nicio lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor”.

Art. 16: „Pedeapsa cu moartea nu se va putea reînfiinţa, afară de cazurile prevăzute în Codul penal militar în timp de război”.

Chiar dacă în art. 16 din Constituţie se admite pedeapsa cu moartea, ea este precis admisă doar în timp de război, or procesul Mareşalului s-a desfăşurat în timp de pace, în 1946.
Decretul lege nr. 312 violează principiul constituţional al răspunderii ministeriale numai în faţa unor anumite organisme.

Astfel, art. 98 din Constituţie preciza:

„Fiecare din ambele Adunări, precum şi regele au dreptul de a cere urmărirea miniştrilor şi a-i trimite înaintea Curţii de casaţie şi justiţie, care singură este în drept a-i judeca.”

În pofida acestei reglementări constituţionale, Decretul lege nr. 312 precizează în art. 7 că trimiterea în judecată se face de către Consiliul de Miniştri sau de către acuzatorii publici. Iar în art. 10 din acelaşi Decret lege se spune că judecarea faptelor se face de Tribunalul poporului.

Art. 101, alin. 2, din Constituţia în vigoare preciza:

„Comisiuni şi tribunale extraordinare nu se pot crea sub niciun fel de numire şi sub niciun fel de cuvânt în vederea unor anumite procese fie civile, fie penale sau în vederea judecării unor anume persoane.”

Or, art. 10 din Decretul lege nr. 312 preciza: „Judecarea faptelor se va face de Tribunalul Poporului”.

Nimeni nu poate contesta că Tribunalul Poporului era un “tribunal extraordinar”, deci neadmis de Constituţie.

În sfârşit, art. 107 alin.5 din Constituţia din 1923 preciza:

„Puterea judecătorească nu are cădere de a judeca actele de guvernământ, precum şi actele de comandament cu caracter militar.”

Dar art. 2 din Decretul lege nr. 312 preciza:

„Sunt vinovaţi de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război cei care: a) au hotărât declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice şi a Naţiunilor Unite.”

Însă, „declararea sau continuarea războiului” reprezintă, indiscutabil, acte de guvernământ în legătură cu care puterea judecătorească nu avea căderea de a se pronunţa.
Procesul Mareşalului Ion Antonescu s-a desfăşurat în condiţii în totală contradicţie cu normele general democratice, sub presiune politică, cu încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie şi în condiţiile unei puternice presiuni externe din partea URSS.

Toate acestea au viciat atât desfăşurarea procesului, cât şi sentinţa.

Cei care s-au aflat la Putere în România după 1989 nu vor reabilitarea Mareşalului pentru a nu-i supăra pe stăpânii lumii de astăzi

Procesul a avut un caracter politic, organizat de aşa-zilele forţe democratice, în frunte cu Partidul Comunist, având drept scop câştigarea capitalului electoral (în vederea alegerilor parlamentare din 1946) şi realizarea unor lovituri împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal. Acest lucru a fost constatat chiar de către reprezentanţii diplomatici occidentali la Bucureşti.

Astfel, Burton Y. Berry, reprezentantul SUA la Bucureşti, telegrafia la Washington, la 3 mai 1946: „procesul criminalilor de război, al Mareşalului Antonescu şi al miniştrilor săi, prevăzut să înceapă în ziua de 6 mai, este organizat pentru a constitui un capital electoral al Guvernului în efortul de a-i discredita, pe baza mărturiei lor, pe liderul PNŢ, Maniu, şi pe cel al PNL, Brătianu.

S-a menţionat chiar că Molotov, aflându-se la Paris, a cerut informaţii selective despre cei doi pentru a fi folosite în actualele demersuri ale miniştrilor de externe, că Mareşalului şi lui Mihai Antonescu li s-a promis o sentinţă mai blândă dacă-i vor implica pe Maniu şi Brătianu în timpul procesului. În scopuri politice, Guvernul urmăreşte să compromită şi alte personalităţi.”
Acelaşi diplomat, la 28 mai 1946, raporta la Washington:

„Observatori de la faţa locului cred că explicaţia evenimentelor poate fi găsită în intenţiile electorale ale Guvernului.”

(Apud Marcel Dumitru Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, Bucureşti, 1995, vol. I, pag. 186, şi vol. II, pag. 369).
Procesul s-a desfăşurat sub o puternică presiune a străzii, dirijată de Partidul Comunist cu manifestări intense chiar în sala de judecată.

Adeseori, acuzaţii au fost insultaţi, batjocoriţi, fluieraţi de asistenţa selectată de comunişti; cu îngăduinţa evidentă a completului de judecată, acuzaţii au fost întrerupţi şi combătuţi în timpul depoziţiilor lor; s-au organizat adevărate manifestaţii ostile acuzaţilor chiar în sala de judecată.

Un singur exemplu: la sfârşitul rechizitoriului pronunţat de acuzatorul public Dumitru Sărac, stenograma şedinţei înregistra „Zgomot mare în sală, aplauze, strigăte: Moarte! Moarte! La moarte! La spânzutătoare cu ei! Trăiască acuzatorii publici! Uraa! Şedinţa se suspendă!” (Arh. SRI, Bucureşti, fond Procesul Ion Antonescu, rola 6).

Foarte multe volume de documente din perioada guvernării Antonescu, volume publicate după 1989, demonstrează că acuzaţiile din procesul din 1946 nu aveau o bază reală. Mareşalul nu numai că nu poate fi acuzat ca trădător al României, ci a fost salvatorul ei în perioada în care partidele istorice au preferat să nu se implice.

Având în vedere temeiurile de mai sus, cerem procurorului general declanşarea recursului în anulare împotriva sentinţei din 17 mai 1946, sentinţă hotărâtă de Partidul Comunist şi de URSS, sentinţă îndreptată împotriva întregului popor român.

În 1994, procurorul general de atunci mi-a răspuns că studiază propunerea mea, că este de acord cu ea, dar că, fiind un volum foarte mare de lucru la acest caz, rezolvarea nu poate veni prea repede; ea nu a venit nici astăzi.
Evident, este teama Procuraturii, dar şi teama conducerii ţării noastre din 1994, 1995, 1996, dar şi cea de astăzi, de a nu supăra pe unii lideri occidentali.
În realitate, nu volumul de muncă este la mijloc – doar procesul Maniu s-a rezolvat foarte uşor, ci slugărnicia Procuraturii faţă de cei care s-au aflat la Putere în România după 1989; iar aceştia nu vor reabilitarea Mareşalului pentru a nu-i supăra pe stăpânii lumii de astăzi.
Mulţi oameni politici marcanţi ai perioadei de după 1989, însă, s-au exprimat în favoarea lui Ion Antonescu.

Iată aprecierile a doi parlamentari ale căror idei promonarhiste sunt totuşi puternice şi cunoscute. Ion Raţiu, distinsul nostru coleg din PNŢCD, spunea:

„Antonescu şi-a asumat responsabilitatea, dar nu pentru salvarea Coroanei, ci a ţării. De aceea, eu spun că el a fost un bun român.” şi Dan Amedeo Lăzărescu (PNL), iarăşi un distins coleg al nostru, senator, spunea: „Antonescu a fost salvatorul neamului românesc“.
Ion Antonescu nu a fost reabilitat de către conducerea statului român.

El rămâne însă statornic în inima poporului român, acolo unde marea majoritate a conducătorilor României de astăzi nu vor ajunge niciodată.

Astăzi, doamnelor şi domnilor, ca să fie salvată, ţara ar avea nevoie, a treia oară în acest secol, de un Ion Antonescu!
Mulţumesc”.

Discurs rostit de academicianul Petre Ţurlea în Parlamentul Romaniei, la 25 mai 1999

Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 25 mai 1999

prin Anonimus

 

 

05/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Patriotul român basarabean Nicolae Lupan despre românitatea ţinuturilor de la est de Prut şi impostura unor aşa zişi istorici „moldovenişti”. VIDEO

 

Pagina 'Între Prut şi Nistru' din ziarul 'Cuvântul Românesc' din Hamilton, Canada

Pagina „Între Prut şi Nistru” din ziarul „Cuvântul Românesc” din Hamilton, Canada

 

 

 

 

Şovinism şi impostură

Urmăresc cât se poate de sistematic presa periodică de la Chişinău.

Mai ales în praguri de sărbători sovietice, cum ar fi cea a lui 2 August – ziua formării Republicii Moldoveneşti. Aşa încât, nu duc lipsă de informare, mai bine zis, dezinformare oficială.

Şi de fiecare dată constat că istoria şi limba vechilor noastre cazanii sunt două domenii în care oameni de pretinsă specialitate se străduiesc, de decenii, să pună pe picioare lucruri ce nicidecum nu vor să stea „smirno”.

În tendenţiozitatea lor partinică, de a întoarce totul cu fundul în sus, istoriografii moldoveni de azi preferă să treacă sub tăcere, bunăoară, faptul că primul domnitor român care-şi întinse stăpânirile până la gurile Dunării, limanul Nistrului şi spre Bug a fost un oltean, Ion Vodă Basarab.

Iar urmaşii lui, cum scriu cronicile, „lărgiră hotarele Basarabiei la răsărit de Argeş până la Siret, Prut, Nistru şi Mare”.

Aici, desigur, pe Artiom Lazarev, istoric făcut, cel mai mult îl irită cuvântul Argeş, având în vedere distanţa dintre acesta şi Nistru.

Ca să nu mai vorbim de Mircea cel Bătrân, ca „mare voievod şi domnitor a toată Ţara Românească, încă şi spre părţile tătăreşti şi de amândouă părţile pe toată Dunărea, până la marea cea mare şi cetăţile Dârstorului stăpânitor”.

Nu mai puţin îl înfurie şi pe Simion Grossu precizarea istoricului Ion Nistor privind aceeaşi parte românească „a toată Dunărea, până la marea cea mare şi liman, căci nu e vorba de altceva decât de litoralul basarabean al Mării Negre, ce porneşte de la Chilia spre vărsarea Nistrului”, care astăzi nu mai aparţine moldovenilor, ci ucrainenilor.

Cu alte cuvinte, Moldova Sovietică nu mai are ieşire la marea ce scaldă în continuare ţărmurile României. În schimb, nu-i o bucurie mai mare pentru diriguitorii de la Chişinău decât, atunci când au ocazia, să dovedească „adversarilor români” că litoralul cu pricina n-a ţinut multă vreme de Basarabia lui Ion Vodă Basarab, dat fiind faptul că moldoveanul Bogdan cel Bătrân „i-a izgonit pe acaparatorii valahi”, punând din nou stăpânire pe gurile Dunării şi pe cea a Nistrului.

 Şi mai e un ghimpe înfipt în pingeaua diriguitorilor chişinăueni: cetăţile de strajă din lungul Nistrului. Că le-au înălţat bizantinii, treacă-meargă.

De ce însă, toate până la una, sunt pe malul drept şi gurile cazematelor numai către răsărit?

Această întrebare, voit naivă, i-a lăsat pe mulţi basarabeni, de la ’44 încoace, fără bucata lor de pâine.

  Şi pentru că naivitatea nu întotdeauna este luată drept trăsătură negativă, cei ce aplică, în dreapta şi în stânga, calificativul de naţionalişti celor cu „filozofiile naive” întreabă, la rândul lor, dacă nu cumva Carpaţii noştri au făcut vreodată hotar despărţitor de neam? Iar dacă-i aşa, de ce atunci Prutul face dintr-o Moldovă – două, când acesteia i-ar sta mult mai bine să se întindă „volnic” de la Nistru până la vârf de Carpaţi?

  Glumă-glumă, dar nu ştiu de ce mă gândesc la diriguitorii bucureşteni. Vorba e că printre aşa-zişi istorici de la Chişinău se mai găseşte câte unul, cum ar fi acelaşi Lazarev sau Esaulenco, cărora le place să strecoare, din loc în loc şi din când în când, câte un „abia” filozofic cu aluzie la Bogdan, care „abia” la 1359 făcu descălecatul Moldovei!

Dar că şi atunci venea nu de undeva din Moldova, ci… tocmai din Maramureş!

Iar din moment ce trecea Carpaţii din altă parte a României de mai târziu, vedeţi dumneavoastră, nu poate fi calificat drept moldovean.

Chiar dacă aducea el acestei ţări libertate faţă de craiul unguresc.

   Pentru istoricii de la Chişinău, angajaţi şi struniţi politiceşte, puţin importă că încă cu mult înaintea descălecatului făcut de Bogdan existau deja aşezări româneşti spre Siret, Prut şi pe malul Nistrului: Ţeţin, Hotin, Lăpuşna, Lycostmo. Aceasta din urmă nefiind altceva decât Cetatea Albă.

Cu ce drept, se întreabă amintiţii istorici, au rebotezat-o românii pre limba lor, când ea a fost ridicată în vremuri de demult de către greci?

Ce, adicătelea, Bielgorod-Dnestrovsc nu sună frumos? Cât despre Hotin, chipurile, la început el nu era decât un loc de popas şi de strajă a vadului, pentru tot felul de treceri civile şi militare. Foarte bine.

Cum rămâne însă cu scrierea unui mare cronicar polonez care atestă, negru pe alb, că „Hotinul a fost înjghebat de români încă pe vremea când umbla pe pământ Dumnezeu şi Sfântul Petru”?

Crezându-l pe cronicar, deci, nu întâmplător Cazimir cel Mare puse la dispoziţia voievodului român de Şepenit, Ştefan, mijloace băneşti şi materiale pentru construirea a două cetăţi dintre cele mai importante: cea de la Hotin şi cea de la Ţeţina, de lângă Cernăuţii de azi.

O dovadă în plus a românismului acestor ţinuturi este şi un „act domnesc de la 1387, prin care Petru Muşat, fiul lui Ştefan, numeşte pârcălabi la Hotin şi Ţeţina”. Operă continuată şi de Alexandru cel Bun, atât pe plan administrativ, cât şi militar.

 

*** *** ***




Nicolae Lupan la Muzeul de Istorie al municipiului București unde a avut loc, lansarea cărții ”Cotul Donului 1942” de Vasile Șoimaru și vernisajul expoziției de fotografii, martie 2013

 

Foto: Nicolae Lupan  

 

Despre Nicolae Lupan şi activitatea sa: Nicolae Lupan s-a născut la 16 Martie 1921, în satul Cepeleuţi, judeţul Hotin, în familia de ţărani mijlocaşi Ion şi Vera Lupan, el fiind ultimul din cei zece copii.

A urmat scoala elementară din sat, Şcoala de Agricultură din Grinăuţi, Soroca şi Liceul nr. 10 din Cernăuţi, Şcolii de subofiţeri în rezervă din Botoşani. Repartizat, cu gradul de sergent major TR a luptat în cadrul Regimentului 30 Dorobanţi din Câmpulung-Muscel pe frontul de la Iaşi contra ruşilor şi pe cel din Transilvania şi Ungaria contra nemţilor.

A obţinut licenţa în litere la Universitatea din Cernăuţi, (1956-1961).A lucrat ca Învăţător de matematică la Şcoala de 7 ani din satul natal, la Şcoala nr. 11 din Ţeţina-Cernăuţi, redactor-şef la Televiziunea Chişinău şi la postul de radio „Luceafărul”, de unde în 1970, a fost concediat.

Colaborează cu articole, reportaje, schiţe, povestiri la radio, la televiziune şi în mai toate ziarele şi revistele din Chişinău (1958-1970).

Împreună cu soţia şi trei copii, este expulzat de la Chişinău, în martie 1947, „pentru naţionalism românesc şi propagare a culturii occidentale la radio şi televiziune”.

Se stabileşte la Bruxelles şi apoi la Paris.Fondator şi animator al Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina”, cu sediul la Bruxelles şi Paris (1975-2008), asociaţie ce numără circa 100.000 de membri în 24 de ţări!…

Obţine echivalarea studiilor la Universitatea Liberă din Bruxelles, 1978.Difuzează timp de 12 ani, emisiuni săptămânale de zece minute la Radio Europa Liberă.

Colaborează cu pagina „Între Prut şi Nistru” la ziarul Cuvântul Românesc din Hamilton, Canada, aproape 20 de ani.

 

 

 

Nicolae Lupan - din cartile sale

 

Foto: O parte a cărţilor lui Nicolae Lupan 

 

Conferenţiează pe teme legate de soarta Basarabiei la: Bruxelles, Paris, Köln, München, Londra, Frankfurt, Los Angeles, Washington, Nürnberg, New York, San Francisco, Miami, Montreal, Toronto, Praga, Roma, Rădăuţi, Bucureşti, Făgăraş, Alba Iulia, Iaşi, Galaţi, Roman, Rm. Vâlcea, Tg. Neamţ, Chişinău.Cărţi publicate: „Plânsul Basarabiei”, 1981, Carpatii, Madrid / „Bessarabie, terre roumaine”, 1982 / Pământuri româneşti: Schiţe, studii şi versuri, Bruxelles 1984 / „Basarabia şi Bucovina sunt Pãmânturi Românesti”, Ed. Nistru, Bruxelles 1984 / „Scrisoare fratelui meu”, Editura Nistru, Bruxelles, 1984, 156 pp. / „Imagini nistrene”, 2 volume, 1986, 1990 / „Alexandru Cristescu, erou si martir”, 1987 / „Pământul Basarabiei. Bruxelles, 1989 / „Însemnări de desţărat” Bruxelles, 2001 / „Din coapsa Daciei şi a Romei ” / „Străin la mine acasă”, 1996 / „Gânduri de proscris”.

A încetat din viaţa, miercuri, 25 ianuarie 2017, la Paris.

Vineri 27 ianuarie a fost condus pe ultimul drum.

 

 

 

23/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Istoria românilor falsificată de un aşa zis istoric din Bulgaria

Incredibil: Un istoric bulgar susține că Miorița este a bulgarilor, că bulgarii au locuit în Carpați și că peste ei au năvălit românii, luându-le țara!!!

Publicaţia Gorjeanul.ro scrie că un oarecare  Nicolai Ivanov Todorov din Silistra, oraş din ţara vecină care a aparţinut României, se împiedică în istoria României, debitând fel de fel de aberații privind etnogeneza civilizației de la Dunărea de Jos.

E convins că „statul de la nord de Dunăre nu e (…) nimic altceva decât o creație artificială” și de aceea încearcă „demontarea falsei istorii mitologizante a românilor, care trâmbițează patetic despre întâietatea lor pe aceste meleaguri, despre veșnica legătură dintre pământ și stăpânitorii lui de astăzi, românii/dacii”, cum se exprima, în 2010 (Egreka-Bălgarskoto ovcearsko, Ceast I).

Pentru N.I. Todorov, românii n-ar avea o continuitate istorică a populației geto-dace pe teritoriul care îl ocupă astăzi, ci ar exista la nord de Dunăre abia din secolele XIII-XIV e.n., după o perioadă barbară, când Bulgaria (în 1018) ar fi intrat sub stăpânire bizantină, iar împărații de la Constantinopol ar fi populat teritoriul din nordul Dunării cu trupe militare și coloniști vlahi din Tesalia și italieni din Calabria (Grecia Mare) de religie ortodoxă, ”limba devenind italiano-vlahofonă”.

Într-o astfel de „cunoaștere” a istoriei, bulgarii ar fi fost „stăpânii permanenți” ai civilizației de la Dunărea de Jos, păstorii lor și-au dus turmele din Balcani până în Carpați, în vremea „statului medieval bulgar”, prin „întinsa țară a bulgarilor”.

Țara Românească și Moldova ar fi fost provincii târzii ale românilor.

În Transilvania, românii ar fi „o minoritate neînsemnată”, „Miorița”, balada identitară pentru români, ar fi o creație bulgară.

Până şi câinele ciobănesc „așa–zis românesc” ar fi și el o …. creație bulgărească.

Cu astfel de „istorie”, Todorov „a făcut-o de…oaie”. Gospodin din Silistra vrea să rămână, desigur, un istoric celebru cu ale lui „cărți științifice”,−intitulate „Sentimentul de teamă la bulgarul din Evul Mediu ”(2005), „Reprezentarea lumii de dincolo în mentalitatea bulgarului din Evul Mediu ”(2008) și „Egresca…”(2010).

„Istoricul” și „antropologul” Nicolai Ivanov Todorov din Silistra este pasionat, cum îi este firesc, se știe, de arme, de câini, de iaurt și de balade.

Cine îl plătește oare pentru „istoria bulgară” de pe pământul civilizației de la Dunărea de Jos? Prietenii bulgari?…

Prof. Ion Mocioi

Sursa: Gorjeanul.ro

12/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: