CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dezinformarea anti-românească capătă proporții naționale în Serbia

Ferește-mă, Doamne, de prieteni! Dezinformarea anti-românească capătă proporții naționale în Serbia

Foto: Românii din Timoc, Serbia. Sursa aici.

În planul relaţiilor bilaterale, în ultimii 20 de ani, mesajele oficialilor de la București au reliefat necesitatea dinamizării cooperării cu Serbia la toate nivelurile, dar mai ales în ce privește îmbunătăţirea situaţiei minorităţii române din statul vecin.

De partea cealaltă, oficialii de la Belgrad și-au exprimat în mod deschis interesul în vederea dezvoltării unor proiecte de importanţă regională, din diverse sectoare, cum ar fi sectorul energiei, economia, comerţul, turismul şi transporturile, fără să ia în serios solicitările lipsite de vitalitate din partea părții române cu privire la protecția etnicilor români de pe întreg teritoriul Serbiei, scrie  Radu Cupcea*într-un articol publicat de https://larics.ro/fereste-ma-doamne-de-prieteni-dezinformarea-anti-romaneasca-capata-proportii-nationale-in-serbia.

O serie lungă de gesturi anti-românești

În pofida declarațiilor reciproce de prietenie (vedeți vizita lui Victor Ponta la Belgrad în octombrie 2012 sau întâlnirea lui Aleksandar Vucici cu Klaus Iohannis în martie 2018 la Cotroceni), autoritățile sârbe nu au încetat să acționeze cu brutalitate asupra comunității românești din Valea Timocului. În 2010, acestea au anchetat peste 300 de români timoceni. Belgradul a pus permanent piedici Bisericii Ortodoxe Române în Timoc și a refuzat introducerea de ore în limba română în școlile din localitățile în care etnicii români sunt majoritari (vezi aici).

Un alt caz revoltător, de tip stalinist, s-a petrecut pe 24 ianuarie 2012 (exact de Ziua Unirii Principatelor române ale Moldovei și Țării Românești), cu girul partidelor sârbești și indirect al autorităților de la Belgrad, care consta în adoptarea „limbii vlahe” ca limbă oficială a românilor/vlahilor din Timoc, cu un așa-zis „alfabet vlah”, în grafie chirilică, ce numără 35 de caractere, adoptat prin intermediul Consiliului Național al Minorității Rumâne, după modelul sovietic al „limbii moldovenești în grafie chirilică”.

Tacit, prin pasivitate și incoerență, autoritățile de la București au fost parte la acest proces intolerabil de deznaționalizare. O singură dată a reacționat în mod hotărât partea română, în februarie 2012, atunci când şi-a exprimat opoziţia faţă de deschiderea negocierilor de aderare ale Serbiei la Uniunea Europeană, solicitândgaranții clare privind tratamentul celor peste 200 de mii vorbitori de limba română din sudul Dunării.

După ce blocajul a fost depășit, aproape nimic nu s-a mai întâmplat ulterior, iar legenda conform căreia Serbia și Marea Neagră ar fi cei mai buni vecini a tot apărut pe buzele politicienilor noștri.

Ultima cărămidă din „zidul sfidării la adresa României”, care a fost așezată fără nicio remușcare de autoritățile sârbe, constă în numirea lui Zoran Milošević, un activist antiromân și transmițător de fake-uri naționaliste și xenofobe, în funția de președinte al Consiliului științific din cadrul Institutului național sârb pentru studii politiceinstituție oficială de la Belgrad.

Despre ce este vorba și de ce autoritățile de la București ar trebui să se simtă ofensate de această numire? În cele ce urmează, încercăm să explicăm semnificația acestui gest.

Conspirația „Românii și românizarea sârbilor”

Domnul Milošević este un cunoscut teoretician al conspirației din Serbia, promovând adesea idei cvasistorice antiromânești și răspândind ură față de români în publicațiile și aparițiile sale publice. Acesta a publicat numeroase articole ce reinterpretează istoria medievală a Țărilor Române, acuză autoritățile României interbelice de „genocid al popoarelor slave”, „expansionism”, „imperialism”, plus multe alte acuzații nefondate și arhicunoscute publicului de la noi din paginile propagandei sovietice.

Teoria conspiraționistă de bază pe care marșează autorul sârb, cea conform căreia românii sunt sârbi romanizați de Occident, alimentează conținutul celor două cărți pe care Milošević le-a publicat în 2017 și 2018.

Prima, intitulată „Anatomia politicii românești”, este un volum colectiv coordonat de Milošević, ce conține o sumă de articole doldora de invenții cu pretenții de argumente științifice. Autorii cărții reinterpretează evenimente istorice și se năpustesc tendențios asupra poporului român reluând tot felul de teme din istorie. Iată câteva titluri din carte:

  1. Zoran Milošević – Izvoarele politicii românești;
  2. Mikhail Borisovich Smolin – Asumări ideologice ale expansionismului messianic al României în al Doilea Război Mondial;
  3. Tamara Semyonova Guzenkova – Statutul internațional și reclamările politicii externe a României;
  4. Vyacheslav Anatolyevich Sodolj, Politica expansionistă a Bisericii Ortodoxe Române pe teritoriul fostelor republici sovietice la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI;
  5. Sanja Šuljagić, Anularea identității naționale în peninsula Balcanică în secolul al XIX-lea, cu referire specială la România.

Foto 1: coperta cărții „Anatomia politicii românești”

A doua carte, intitulată „Românii și românizarea sârbilor”, ar putea fi considerată de-a dreptul scandaloasă, dacă ar fi conținut măcar câteva idei logice în cuprinsul ei. Întreaga scriitură conține invenții desprinse dintr-un delir naționalist alimentat de propaganda sovietică antiromânească.

Autorul nu ezită să apeleze la invenția stalinistă cu cele două națiuni – românească și moldovenească –, ca mai târziu să-și pună întrebarea „de unde a venit poporul român pe teritoriul slav?”, uitând de teoria „poporului moldovenesc”, folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta unirea Basarabiei cu România.

Foto 2: coperta cărții „Românii și românizarea sârbilor”

În aparență, lucrarea lui Milošević pare o minunată carte de istorie populară, cu toate contradicțiile și cu tot restul conspirațiilor din ea. Dar după ce dai peste pasaje care susțin că sub „ingineria de stat a Imperiului Roman, Bisericilor Romano-Catolice și Protestante, Monarhiei Habsburgice, a Franței și Germaniei a fost condiționată crearea națiunii române, autorul invocând:

1) schimbarea limbii (conform lui băștinașilor sârbi de pe teritoriile românești li s-a impus o limbă creată dintr-un amestec de sârbă și latină),

2) trecerea sub tăcere a faptului că în documentele antice și medievale era scris că locuitorii României și Moldovei actuale erau daci slavi”, nu mai ai cum să reziști și o închizi. Printre cele mai hazlii argumente se numără și o așa-zisă trimitere la „versiunea moldovenească a limbii române, care folosește și astăzi alfabetul chirilic” sau faptul că „femeile vlahe au o capacitate deosebită de a româniza bărbații”.

În cele din urmă, după cum vom vedea într-un rezumat dintr-un anunț de lansare a volumului cu pricina, subiectul cărții semnate Milošević este despre așa-zisa românizare a sârbilor din zona României actuale din antichitate până în prezent, care s-a încheiat, conform inventatorului, „deoarece astăzi mai există doar aproximativ 19.000 de sârbi în România” (Vezi aici).

 Totodată, autorul sârb susține că „în zona actuală a României și Moldovei, unde locuiau sârbi, iezuiții i-au transformat în români, iar una dintre modalitățile folosite a fost sistemul de constrângere, unde acei sârbi care nu treceau la români ar fi plătit impozite de 18 ori mai mari. Aplicarea diferitelor măsuri represive și plata unei taxe atât de mari i-a influențat pe sârbi să renunțe foarte repede atât la credința ortodoxă, cât și la națiunea lor” (Asociatia Milos Milojevici).

O aberație!

Comunitatea românilor din Serbia | CER SI PAMANT ROMANESC

Cine este Zoran Milošević?

Pe site-ul Institutului de Studii Politice de la Belgrad, (instituție de cercetare științifică aflată sub jurisdicția Ministerului sârb al Educației și Științei), echivalentul institutului nostru de științe politice din Serbia, acesta este prezentat drept cercetător, doctor în științe sociologice, membru al Comitetului de redacție al revistei Politička Revija, autor și editor a numeroase colecții tematice de lucrări despre relațiile internaționale, publicate de Centar akademske reči, editura unde au apărut și lucrările controversate despre poporul român.

De asemenea, în descrierea cercetătorului fără fotografie de profil pe site-ul institutului, mai aflăm că acesta a publicat în Federația Rusă, în special în publicațiile Academiei Ruse de Științe și a Universității de Stat Bryansk.

Totodată, site-urile unde cercetătorul sârb își publică și promovează articolele conspiraționiste antiromânești îl dau drept profesor titular de sociologie teoretică, precum și director al Centrului pentru Cuvinte Academice (www.carsa.rs).

Foto 3: Zoran Milošević, sursa: rts.rs

Întraga carieră a noului președinte al Consiliului științific din instituția publică sârbă însumează aproximativ 40 de monografii și colecții de lucrări, printre altele despre problemele sociologiei politice, sociologiei religiei, integrării și problemelor identitare.

Ce urmărește Milošević prin campania sa de falsificare a istoriei românilor?

Într-o regiune cu cea mai mare densitate de etnii pe kilometrul pătrat, cu gânduri revanșarde ascunse în mintea majorității liderilor politici, cu multă corupție și cu un balans între Est și Vest specific fiecărei entități statale, Serbia joacă la mai multe capete și hrănește agresiunea unor astfel de naționaliști și ire­den­tiști, în speranța că aceștia vor anunța dorințele Belgradului fără ca autoritățile să fie trase la răspundere. Așa explicăm faptul că într-o instituție cum este Institutul de Studii Politice de la Belgrad vom identifica cercetători decenți, dar și scandalagii de teapa acestui Milošević.  

Politica autorităților sârbe cu privire la comunitatea românească din Valea Timocului este de a o destructura și asimila total în cele din urmă. Acțiunile operate de personaje ca Zoran Milošević, cum scria și Slavoljub Gacović în lucrarea „De la sârbii românizați la limba vlahă. Despre originea și patria, migrațiile, sârbizarea și asimilarea, limba maternă și recensămintele românilor (vlahilor) din Serbia răsăriteană”, urmăresc de fapt inventarea unui nou popor și inventarea unei noi etnogeneze a vlahilor din Serbia estică, care există însă în această formă în Balcani și de dinaintea sosirii romanilor.

Miza este falsificarea istoriei românilor, discreditarea României ca patrie mamă, alimentarea naționaliștilor sârbi cu teorii bazate pe presupuneri nefondate care nu pot fi considerate dovezi, dar care pot servi drept motive pentru dispute etnice, folosind cele două pâr­ghii imbatabile în acest scop: falsificarea și destabilizarea.

România și Serbia se vor sprijini reciproc în caz de dezastru | TIMP  ROMÂNESC

Serbia – prieten sau ne-prieten în Balcani?

Din păcate, decidenții de la București nu găsesc niciodată momentul să intre în substanța acestei probleme și să o combată cu numeroasele instrumente diplomatice aflate la îndemână. Noi ne prefacem că situația este stabilă, iar oficialii sârbi se prefac, așa cum știu ei mai bine, că ne sunt prieteni. Realitatea este alta.

Situația românilor timoceni este foarte gravă, iar oficialii – cei mai mulți – și o mare parte din cercetătorii sârbi nu ne sunt prieteni.

*Radu Cupcea este cercetător la Institutul de Științe Politcie și Relații internaționale al Academiei Române „Ion I. C. Brătianu” și doctorand al Universității din București.

27/09/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Un comentariu

De două sute de ani basarabenii cer Moscovei un singur lucru: ”lăsați-ne în pace, lăsați-ne în legea noastră, cu neamul și istoria noastră, pe pământul nostru românesc”

Exclusiv. Să înțelegem Găgăuzia, raportarea la trecutul din „România Mare”,  prezentul din R. Moldova și posibila REUNIRE cu România – România Breaking  News – RBN Press

Lăsați-ne în pace, politruci de la Kremlin!

Ambasada Federației Ruse de la Chișinău îndrăznește în mod cinic și perfid, a câta oară? să aducă în spațiul public falsurile istoriografiei sovietice și să le impună în continuare în R.Moldova de pe pozițiile ei imperiale și șovine, scrie jurnalistul Alecu Reniță în https://www.timpul.md.

Din cauza lașităților îndelungate manifestate de Chișinăul oficial, parțial de Academia de Științe, în raport cu falsurile istoriografiei sovietice, referitor la evenimentele dramatice și tragice la care a fost supusă România după semnarea pactului criminal de Stalin și Hitler în august 1939, mă simt obligat să le amintesc restanțierilor șovini din Ambasada Federației Ruse de la Chișinău următoarele:

1.Moscova comunistă și Berlinul nazist sunt actorii de bază în declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial, în masacrarea a zeci de milioane de oameni și ruinarea țărilor băgate cu forța în conflagrația mondială;

2.La 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică atacă România, dezmembrează poporul român și ocupă Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța;


3.Din primul an de ocupație sovietică a teritoriilor românești, populația pașnică, aproape 4 milioane de cetățeni români, sunt supuși genocidului, terorii roșii, zeci de mii de oameni sunt arestați, deportați și asasinați;

4.La 22 iunie 1941 Armata Română a trecut Prutul și cu jertfă de sânge a eliberat teritoriul ei național de sub ocupația Uniunii Sovietice; ostașii care apără, luptă și mor pentru pământul strămoșilor sunt eroi, indiferent de regimuri și interpretări;

5.Toate documentele de arhivă din acea perioadă și studiile istoricilor onești arată foarte clar – agresiunea militară a Uniunii Sovietice la 28 iunie 1940 asupra României a obligat statul român să treacă Prutul la 22 iunie 1941 și să-și elibereze cetățenii supuși genocidului, să-și recupereze teritoriile ocupate de URSS;

6.Nu ne impuneți istoria voastră falsă despre Basarabia noastră, despre națiunea română, despre România noastră în epoca accesului la informație și arhive; citiți și recitiți Declarația de Independență a R.Moldova din 27 august 1991 și o să „descoperiți” adevărurile care vă frig, când v-am spus nu La revedere, ci – Adio!

7.Atacurile șovine și grobiene tot mai frecvente vă arată fața adevărată și ne obligă să definitivăm uriașa statistică de crime abominabile pe care le-ați comis împotriva ființei noastre naționale în anii de ocupație, să vă prezentăm nota de plată pentru pierderile incomensurabile pricinuite prin exterminarea elitelor basarabene, distrugerea patrimoniului cultural-natural și îndoctrinarea populației până la pierderea memoriei și falsificarea identității.

Fac apel la instituțiile academice, partidele europene și românești, la societatea civilă să reacționeze și să tempereze pofta „diplomaților ruși sub acoperire” să ne dicteze cine suntem, încotro să mergem și pe cine să votăm.

Stimați politruci de la Kremlin! De două sute de ani vă cerem un singur lucru – lăsați-ne în pace, lăsați-ne în legea noastră, cu neamul și istoria noastră, pe pământul nostru românesc. 

17/11/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Voievozii români dispar pe rând din manualele de istorie, in timp ce Istoria românilor parcurge drumul între descentralizare şi desfiinţare

 

 

 

 

 

 

 

 

 https://i0.wp.com/www.e-scoala.ro/istorie/person/dracula.jpg

 

 

Istoria românilor – între descentralizare şi desfiinţare

 Manualul considerat cel mai „antinaţional“, „al lui Roller“ (1947) aloca elogios douăzeci de pagini în format mic domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), iar manualul de istorie din 1989, zece pagini, în format mare şIstoria antică şi medie a României, Manual pentru clasa a VIII-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1989ţ,  în timp ce actualele manuale alternative de istorie, finanţate direct de Banca Mondială, abia dacă mai pomenesc de domnia de jumătate de secol a marelui voievod, pe câteva rânduri şi în treacăt.

Cu Mihai Viteazul lucrurile stau la fel.
Pentru comparaţie, peste Ocean, în ţara democraţiei, luată deseori ca model de către conducătorii României, manualele americane de istorie trec deseori de o mie de pagini şHenri W. Bragdon, Samuel P. McCutchen, Donald A. Ritchie, History of a Free Nation, Glencoe, New York, Ohio, California, Illinois, 2002ţ.

Manualele sunt excelent redactate, cu multe auxiliare: grafice, hărţi geografice şi istorice, documente, fotografii, indice de nume, glosar de termeni etc. Fiecărei perioade i se alocă spaţii largi. Revoltele şi grevele nu sunt excluse din istoria Americii.

Spre exemplu, despre greve se vorbeşte pe parcursul a unsprezece pagini, în timp ce în manualele româneşti de istorie nu există nici măcar o grevă.

Thomas Jefferson (preşedinte al S.U.A. între 1801 şi 1809) cu celebra reflecţie „Copacul libertăţii trebuie udat din când în când cu sângele patrioţilor şi al tiranilor“ nu este exclus din istoria S.U.A., aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu personalităţile istorice ale României.
Nici o programă şi nici un manual românesc de istorie de concepţie recentă nu mai pomenesc de vreo grevă din interiorul societăţii capitaliste. Paradoxal, greva este tratată ca o formă de disidenţă faţă de… regimul comunist.

Cum comunismul „a căzut“, se pare că în istorie nu mai există greve. În schimb, programele româneşti idealizează perioada „democratică“, „liberală“, marcată de Constituţia din 1866 şi de prelungirea ei din perioada interbelică, Constituţia din 1923.
„Călăii nu cunosc milă. La închisori ca ş…ţ Aiud etc. cine intră pe puţini ani iese neom afară, candidat pentru groapă. ş…ţ Pentru o mică abatere de la regulamentul închisorii sunt bătuţi până la sânge şi aruncaţi în alte celule numite «H» fără pat, fără rogojină, pe cimentul gol unde şseţ mai aruncă şi o găleată de apă care îngheaţă când este iarnă pentru a ţine cât mai frig, iar deţinutului i se iau hainele şi este băgat numai în cămaşă ca să-l distrugă şi în fiecare seară şi se dauţ câte 50 lovituri la popou şi spate, apoi îl aruncă îndărăt.

Ca mâncare li se dă celor pedepsiţi cu «H» un sfert de pâine crudă şi neagră ca pământul şi apă, o dată pe zi, iar de 3 ori pe săptămână (postul negru) nici pâine, nici apă toată ziua. De afară nu li se permit ajutoare etc.“
Acest fragment care reprezintă o scrisoare a unui deţinut politic poate fi încadrat în ceea ce manualele actuale de istorie consideră a fi regimul „stalinist“ din România.

În realitate, fragmentul se referă la realităţile concentraţionare ale regimului „democratic“ românesc, fiind scrisă în 1934 (deci chiar în culmea „democraţiei“ româneşti), din închisoarea Craiova, de către deţinutul politic Gheorghe Gheorghiu (Dej) (cf. Lavinia Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii, Editura Curtea Veche, Bucureşti, p. 276).
Numărul de ore alocat istoriei, în general, şi istoriei naţionale, în particular, în planul de învăţământ din România s-a modificat radical.

De la un studiu al istoriei naţionale pe parcursul a trei ani, câte două ore pe săptãmână în fiecare an, în planul de învăţământ din 1989, s-a ajuns, în 2013, la un studiu de un an, o oră pe sãptămână sau două de istorie „integrată“. La profilul real, istoria de clasa a XII-a (aşa-zisa istorie a românilor „integrată“) este studiată „la paritate“ cu istoria holocaustului, într-o oră pe săptămână.

La istoria universală, Revoluţia Franceză trebuie predată la gimnaziu într-o singură oră.
Mai rămâne conştiinţa proprie.

În puţinele ore s-ar putea prezenta, pe lângă istoria din programe, şi istoria – cea eliberată de propagandă, trunchieri, denaturări şi falsificări. Dar şi aici lucrurile au evoluat la un nivel pe care nici totalitarismul comunist nu şi l-a permis.

În anul 1969, Statutul personalului didactic (Legea 6/1969, art. 61) prevedea că personalul didactic are sarcina de „a milita pentru înfăptuirea politicii partidului şi statului“.

În 1997, Statutul personalului didactic (Legea nr.128/1997), o lege democratică, mai vorbea despre „evaluarea performanţelor la învăţătură ale elevilor sau ale studenţilor în baza unui sistem validat (fără a-l indica, n.n.) şi potrivit conştiinţei proprii“ (art. 96, lit. „g“), pentru ca, în 2011, să fie eliminată noţiunea de conştiinţă proprie. Paragraful respectiv se transformă în:

„Notarea elevilor fără utilizarea şi respectarea standardelor naţionale şi a metodologiilor de evaluare constituie abatere disciplinară şi se sancţionează conform prevederilor prezentei legi“ (Art. 71, alin.5, din Legea 1/ 2011, cunoscută şi ca Legea Funeriu).

Deci, în noua viziune, conştiinţa proprie constituie abatere disciplinară şi se sancţionează.
Mihai Manea (inspector de specialitate pentru disciplina istorie) aminteşte că istoria rămâne un „instrument“ şi că „ea are de jucat un rol politic cheie în Europa zilelor noastre“ (Mihai Manea, „Valenţe europene ale istoriei“, în Studii şi articole de istorie, LXIV, Bucureşti, 1999, pp. 34-35). De la Mihail Roller (1950) la Mihai Manea (2010) istoria rămâne un instrument politic. De la comisarii sovietici la cei europeni, 1950 şi 2010, istoriografia naţională s-a aliniat cu tenacitate cursului politic.

Profesorii de istorie, spre deosebire de cei de alte specialităţi, sunt puşi în fiecare an, în spiritul matematicii orwelliene, să repete că 2 + 2 = 5. Ca şi în alte timpuri, profesorii de matematică, fizică sau biologie sunt privilegiaţi, fiind, prin natura „atemporală“ a disciplinelor predate, scutiţi de ingerinţele politicului.

Specialiştii în centralizare devin specialişti în descentralizare, cei în economie centralizată, în economie de piaţă, iar cei care „nu îşi puteau stăpâni emoţiile“ înainte de 1989, fiindcă „trăiau mândru în Republica Socialistă România“, sunt acum experţi în probleme de istorie ai organismelor europene, exact ca muncitorii care au schimat basca din anii ‘50 cu pălăriile englezeşti din anii ‘80, aşa cum amintea Virgil Ierunca.
Cursul actual al istoriografiei urmează cu fidelitate evoluţiile politice. România, ca membră a N.A.T.O. din 2004, s-a trezit cu armata desfiinţată, devenind un aliat care renunţă la oaste (sau, mă rog, armata îi este redusă la o trupă de „arnăuţi“).

O analogie poate fi stabilită cu perioada de dominaţie turco-fanariotă, când din raţiuni similare, politice şi fiscale, Constantin Mavrocordat ajunge să desfiinţeze armata în 1741, înlocuind-o cu o ceată de mercenari „arnăuţi“ (tc. = „albanezi“) (Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, Bucureşti, 1985, p. 111).
Cetăţile sunt dărâmate şi ele din ordinul turcilor, aşa cum în prezent cele mai multe unităţi militare au fost desfiinţate.

Cetatea Suceava, ridicată de Petru Muşat, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, cea mai puternică din sistemul de apărare a Moldovei, rămasă în picioare în faţa tuturor invaziilor (de exemplu, în 1476, 1497, 1538), este dărâmată definitiv, din ordinul turcilor, în 1675, de către Dumitraşcu Cantacuzino, „primul fanariot“ pe tronul unui stat românesc (ibidem, pp. 23-29; vezi şi Dan Ghinea, Enciclopedia geografică a României, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 1191).
Elevii nu mai învaţă la liceu despre cnezate, voievodate şi „ţări“ ca „formaţiuni prestatale“ care au condus la apariţia statelor medievale, ci despre „autonomii locale“.

Astfel, în detrimentul ideii de putere politică centrale, li se insuflă elevilor „descentralizarea“ în variantă neomedievală. Dacă în trecut mistificarea istoriei în şcoală se făcea mai ales prin interpretări forţate ori exagerate, mai rar prin omisiuni, astăzi elevii învaţă o istorie amputată pe segmente mari ori redusă la o existenţă decorativă, asemenea unui parlament într-un stat totalitar, „un muzeu al naturii umane“, cum spunea Francis Fukuyama.

Unele evenimente sau procese istorice parcă nici nu au existat. Această practică totalitară a fost descrisă în cartea lui George Orwell, 1984. În societatea lui Orwell, trecutul era modificat pentru a corespunde prezentului.

Ziarele erau refăcute din arhive, eliminându-se din trecut lucruri care existaseră, dar nu mai conveneau prezentului. Cam acesta este modul de alcătuire a programelor şi a manualelor de istorie din România anilor 2010, în epoca Mihai Manea.

„În cei 50 de ani de când public, niciodată vreo editură nu a efectuat vreo modificare a textului meu fără a-mi comunica în prealabil“, relata în anul 2010 academicianul Dinu C. Giurescu, referindu-se la ingerinţele din lucrarea România şi comunismul. O istorie ilustrată (2010).
Programa de bacalaureat îi îndepărtează pe elevi de teme majore excluzând mai ales răscoalele şi grevele, desfăşurarea revoluţiilor din 1821 şi 1848, perioada statului naţional-legionar (1940-1941) sau regimul antonescian şi participarea la al Doilea Război Mondial (1941-1944 şi 1944-1945), teme excluse dintre subiectele examenului naţional.

Perioada Antonescu a devenit un subiect tabu.
Se mai menţine totuşi în programe pledoaria în favoarea romanităţii şi a continuităţii românilor în spaţiul denumit carpato-danubiano-pontic. O interesantă armonie cu perspectiva maghiară asupra istoriei românilor, căci, în ţara vecină, toate atlasele istorice şcolare plasează obârşia românilor în sudul Dunării (conform teoriei imigraţioniste), în timp ce triburile maghiare se instalau în Transilvania şTörténelmi világatlasz, Cartographia, Budapest, 2007; Kösepiskolai történelmi világatlasz, Cartographia, Budapest, 2011; Történelmi atlasz, Szeged, 2011ţ.

*
În toate sistemele totalitare politica şi istoria au intrat în conflict. La noi, morţile lui Nicolae Iorga şi Gheorghe Brătianu, Aurel Decei sau Vlad Georgescu stau mărturie în acest sens.

Comunismul a fost totuşi contradictoriu, dezvoltând gradul de conştiinţă socială şi naţională. Acest fapt a putut contribui la ridicarea în masă a oamenilor împotriva sistemului comunist întrucât fuseseră educaţi în spiritul „salvării colective“, ceea ce astăzi nu se mai întâmplă.
Adolf Hitler ar fi spus cândva: cu cât îi vom ţine pe oameni la un nivel cultural mai scăzut, cu atât îi vom domina mai uşor. Se pare că nu ar avea de ce să-şi facă griji.

 

 

Falsificarea istoriei în manualele româneşti

 

 

 

In Istoria României (1947), Graur subliniază de cel puțin cinci ori, pe parcursul a trei pagini, originea latină a limbii române: „structura limbii române este o continuare a structurii limbii latine”, „Limba română nu este decât o desvoltare a limbii latine”, „Într-adevăr, elementele morfologice sunt în cea mai mare parte latinești”, „În diferite perioade, limba română a suferit și influențe latine și neolatine”, „iar influența franceză, inițiată de fanarioți, revarsă cuvinte (neo)romanice cu duiumul”, etc. Singura afirmație „reprobabilă” ar putea fi aceea că vocabularul limbii române „este mai mult nelatin”.

Cu toate acestea, conform statisticii lingvistului român, Dimitrie Macrea (Dicționarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) din cca. 50.000 de cuvinte, elementele latine sunt 20,02%, deci mai puțin de jumătate și chiar de sfert.

Statistica este citată de Lucian Boia în De ce este România altfel, Editura Humanitas, București, 2012, p.12. Boia susține chiar că limba română „este, evident, o limbă romanică: totuși cea mai puțin latină dintre limbile latine”; de asemenea, în ceea ce-i privește pe vorbitori, profesorul bucureștean afirmă că: „E greu de spus cât sânge roman au românii, dar că au mai mult sânge slav decât roman este de domeniul evidenței”.

Lucian Boia, amintește că Traian (98-117), „împăratul cuceritor, era spaniol”, în fapt, este primul împărat roman care nu s-a născut în Italia, ci în orașul Italica, provincia Baetica, din sudul Hispaniei, într-o colonie romană dintr-un tată roman și o mamã iberică, „vorbind prost latinește” (vezi Dumitru Tudor, Figuri de împărați romani, vol. II, Editura Enciclopedică Română, București, 1974, p. 6.) Limba română a suferit o relatinizare mai ales prin intermediul neologismelor provenite din limba franceză. Această relatinizare este cenzurată în manualele de istorie sau în cele de limba română de liceu, pentru a nu mai vorbi despre cele de gimnaziu.

Romanitatea/ latinitatea stau în origine și relatinizare prin intermediul francezei, mai cu seamă în secolul XIX. Ca latini ortodocși, valahii și muntenii foloseau în Evul Mediu limba slavă ca limbă de cancelarie și de oficiere a slujbei în biserici, deci limba slavă și paleografia slavă sau româno-chirilică, în vreme ce vecinii unguri, fino-ugrici catolici, utilizau limba și scrierea latină. Se va scrie cu alfabet latin abia în secolul XIX, după reforma ortografică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1860). Majoritatea românilor încă mai cred că documentele lui Ștefan cel Mare (1457-1504), spre exemplu, sunt scrise cu alfabet latin și în limba română.

Manualul de istorie din 1947 introduce primele judecăți despre „lupta de clasă”. Pentru prima oară răscoalei din 1907 i se acordă un loc și un rol în istorie și în manualul de istoria României (vezi, Istoria României, 1947, redactor responsabil: Mihai Roller, Editura de Stat, București, pp. 578-591).

Dincolo de orice calcule și însumări, trebuie spus că în anul 1907 s-a deschis foc în masele de țărani răsculate, s-a tras cu tunul, iar „mii de țărani” au fost omorâți, torturați, arestați. În programa și în manualele de istorie din prezent, Răscoala din 1907 a dispărut!

La fel s-a întâmplat și cu statuile ridicate în amintirea țăranilor uciși în urmă cu un veac. Jocul cifrelor este și el sugestiv: de la „11.000 de victime” se ajunge la „câteva mii”, apoi la „câteva sute”, apoi evenimentul dispare (cu tot cu victime). Este mai mult decât o falsificare a istoriei, este o amputare. Paradoxal, în Dicționarul Oxford de istorie contemporană (Oxford University Press, 2008) se amintește faptul că în România răscoala țărănească din 1907 a fost „brutal reprimată” (p. 581).

Un test dat elevilor admiși  în 2013 într-un liceu bucureștean cu oarecare prestigiu arată că nici măcar un singur elev nu a auzit de răscoala țărănească din 1907. Noile generații nu cunosc existența celei mai mari răscoale țărănești din Europa secolului XX, Răscoala de la 1907 din România.

Dacă regimului comunist i-au corespuns marxismul și augmentarea luptei de clasă, de la transformarea răscoalei lui Gheorghe Doja în război țărănesc (comparația lui Friedrich Engels în lucrarea Războiul țărănesc german) până la revoluție (ultimul manual de istorie din perioada comunistă, 1989), actualului regim îi corespunde antimarxismul, și nu diminuarea, ci negarea luptei de clasă. Și Răscoala din 1514 a fost eliminată ca lecție din programa de liceu, după principiul consacrat: „Cine controlează prezentul controlează trecutul” (George Orwell, 1984).

Dacă momentele 1514 sau 1907 nu își mai găsesc loc în programele de istorie, domnii români nu sunt departe de a fi excluși și ei din propria istorie. După momentul-cheie din timpul regimului Constantinescu (1996-2000), când domnii români, de la Mircea cel Bătrân (1386-1418) la Mihai Viteazul (1593-1601), au pierdut bătălia cu istoriografia, fiind excluși din manuale și înlocuiți cu Andreea Esca și Cristian Tudor Popescu, evident fără voia lor, marii domni revin „de formă” în manualele actuale sub forma unor mențiuni de doar câteva rânduri.

Tacticile de luptă ale voievozilor români studiate la academiile militare din străinătate au dispărut din manualele de istorie, cu tot cu luptă.

Succesiunea faptelor istorice din manualele actuale „tematice” evită relația cauză-efect dintre evenimentele, fenomenele și procesele istorice majore. „Istoria în școală este redusă astăzi la simple introspecții în trecut, din care elevii nu învață mai nimic pentru viață. Istoria nu mai este o devenire în timp și spațiu a societății.

Elevii nu mai află ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat, ci au de-a face cu un fel de Manual-Telejurnal dirijat și controlat de stat prin programe, obligatorii pentru profesori.

Elevii pur și simplu sunt împiedicați să descopere legăturile istorice între evenimente, fenomene și procese pe termen lung”. „Națiunea” devine la gimnaziu (clasa a VI-a) o „creație artificială”, o „invenție” a iluminismului, spre deosebire de trib sau popor, care ar fi totuși creații istorice.

România era  „provincie otomană” (!?) până în 1877, într-unul dintre manualele de liceu. (Într-o discuție particulară, autoarea mi-a relatat că editura i-a modificat textul fără acordul acesteia, procedeu semnalat și de către istoricul Dinu C. Giurescu pentru lucrarea  România și comunismul. O istorie ilustrată, apărută de asemenea la Editura Corint, în anul 2010).

Aceste determinări sunt în concordanță cu modul în care este privită în ansamblu istoria românilor în lucrările de concepție britanică sau americană.

Spre exemplu, atlasele istorice de concepție britanică și americană prezintă Valahia ca parte integrantă a Imperiului Otoman. Paradoxal, în același timp, atlasele istorice turcești prezintă Valahia ca având un statut intermediar, de stat vasal, „dar-al-ahd”, nu „dar-al-Islam”, „supus prin sabie” de către turci, chiar și în vremea de apogeu a statului otoman (1300-1600).

În plus, atlasele istorice britanice prezintă Valahia ca parte integrantă a Regatului maghiar în secolul XIV. Cele maghiare prezintă Valahia, în aceeași perioadă, ca stat distinct de Regatul ungar. Lucrările rusești apărute în Federația Rusă urmează pentru această perioadă concepția românească, plasând obârșia poporului român la nord de Dunăre și existența distinctă a Valahiei de Regatul maghiar și Imperiul Otoman.

La clasa a XII-a, după conținutul despre „Romanitatea românilor” prevăzut de programa de istorie, elevii români învață despre „pieile roșii” din America (evident, nu li se spune nimic nici despre genocidul făcut de europeni în Lumea Nouă).

Programa și implicit manualele de istorie au devenit anistorice (vezi Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, Programă școlară istorie, București, 2009).

Elevii învață în această ordine: modernizare în secolele XIX-XX, apoi apariția statelor medievale românești în secolul XIV, urmând să învețe despre „stalinism”, iar mai apoi despre diplomație și conflict în Evul Mediu românesc.

Totul într-o oră sau două pe săptămână. Nu este de mirare că, în aceste condiții, tot mai mulți elevi se îndepărtează de școală și de promovarea examenelor naționale și de istorie.

 Autor si  sursă: Corneliu Riegler – Fundația Culturală Română

http://revistacultura.ro/nou/2014/10/istoria-romanilor-intre-descentralizare-si-desfiintare/

http://revistacultura.ro/nou/2014/10/falsificarea-istoriei-in-manualele-romanesti/

 

 

CORNELIU RIEGLER

 

Născut în 1969, este absolvent al Facultății de Istorie din cadrul Universității din București, promoția 1996, cu o teză de licență despre Tradiție și discontinuitate în politica externă a României (1930-1940).

Este profesor de istorie, gradul didactic 1, în învățământul liceal unde predă cursuri de istorie a Statelor Unite și a Marii Britanii. A publicat și în revista Historia.

20/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: