EPURAREA ELITELOR UNIVERSITARE ROMÂNEȘTI ÎN TIMPUL GUVERNELOR COMUNISTE IMPUSE DE TANCURILE SOVIETICE

---

Foto: Universitatea din București

O poveste cu tâlc din timpul ocupației sovietice a României. Cum au epurat bolșevicii elita universitară românească

Tabloul educației din România este astăzi sumbru: manuale slab întocmite și/sau pline de greșeli, profesori nepregătiți, elevi analfabeți funcțional și nenumărate doctorate plagiate. Rădăcinile reformelor eșuate succesiv își au însă originea în sovietizarea învățământului sub ocupația sovietică.

Printre puținele lucruri cu care se mândrește astăzi educația din România sunt rezultatele bune obținute de olimpicii care câștigă an de an medalii la concursurile internaționale. Ele sunt însă mai degrabă rezultatul eforturilor particulare ale unor părinți și profesori, nicidecum regula.

Învățământul românesc pare că nu a depășit problemele de fond generate de schimbările ideologizate impuse de ocupația sovietică și guvernele pe care le-a impus începând din martie 1945, scrie https://romania.europalibera.org/reforma-educatiei-comunism-epurare-universitati.

Ceea ce propaganda comunistă numea schimbări în favoarea clasei muncitoare, era de fapt o răstunare valorică în toate domeniile, inclusiv în învâțământ. Ba chiar, după cum arată numeroși istorici și sociologi, educația era unul dintre domeniile cheie prin care se putea forma „omul nou”, apropiat și fidel noului regim.

Cea care a căzut prima a fost autonomia universitară. Pentru regimul sovietizat instalat la București de Armata Roșie era esențial ca „învățătorii” învățătorilor și ai societății în general să fie strict ținuți sub control și capabili să impună versiunea ideologizată în varii domenii, cele umaniste fiind cele mai afectate.

Mulți dintre profesorii universitari au fost înlăturați, iar studenții din familii cu stare sau ale oponenților regimului/deținuților politici, adică fără un dosar corespunzător, erau excluși din facultăți.

Nimeni nu știe numărul exact al studenților și profesorilor epurați în timpul ocupației sovietice dintre 1944-1958.

Pentru mulți a urmat iadul închisorilor politice.

Gheorghiu Dej și liderii comuniști au impus vizitele în care elevii erau prezenți pentru a le da flori conducatorilor.

Controlul ideologic al regimului asupra sistemului de învățământ a durat însă până în 1989. Din cauza manierei brutale în care au acționat dictatorii staliniști români, Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu, România a fost lipsită de elite cu știință politică și economică validă, cum a avut, de pildă, Polonia sub umbrela Bisericii Catolice.

Este una din explicațiile cheie pentru care reformele românești din anii ’90 au fost ineficiente, parțiale, prelungite și cu atât mai dureroase.

În 1948, Ministerul Educației devine Ministerul Învățământului Public

Începând cu anul 1948-1949, în școli și universități s-au introdus cursuri de reeducare a corpului didactic de toate categoriile. Cercetătorul Cristian Vasile, de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, arată că, între 1944-1948, a existat o perioadă de tranziție pentru schimbarea învățământului.

„Reforma educației și a cercetării nu era concepută independent de formarea, în sens comunist, a societății. Era parte din Revoluția Culturală. Abia în 1948, odată cu desființarea monarhiei constituționale și proclamarea republicii, avem o instituționalizare a comunismului, atunci când inclusiv Ministerul Educației e redenumit Ministerul Învățământului Public și e preluat de un ministru comunist”, arată cercetătorul.

Istoricul spune că tranziția spre un învățământ comunist se manifesta brutal prin epurările din rândurile corpului didactic universitar.

„Sunt mai multe etape ale epurărilor. Prima etapă a fost în 1944-1945 când au fost abuzuri inimaginabile. Trebuie spus că exista un precedent al regimului legionar, pentru că nu comuniștii au fost primii care au impus comisii de reviziure a corpului didactic, ci legionarii. Și încă din 1940 au fost pensionări abuzive și excluderi. Numai că ce s-a întâmplat în 1944-1945 a fost pe o scară mult mai largă. Profesorii anticomuniști au fost epurați din motive politice”, explică Cristian Vasile.

Între 1947 și 1948 a fost un al doilea val al epurărilor și au existat abuzuri, perioadă când a fost eliminat și Gheorghe Brătianu, profesor la Universitatea din București”

Astfel, sute de profesori și studenți au fost dați afară din universități pe motiv că sunt ostili noului regim de la București. Eticheta nu apărea însă numai în cazul actelor de opoziție publice, ci pur și simplu din cauza identității.

Nume precum Ghica sau Vaida Voievod, apartenența la vreunul din partidele politice necomuniste sau la o familie care avea deja un deținut politic erau motive de epurare sau exmatriculare. Problema pentru regim nu era neapărat ce a făcut cineva, ci identitatea persoanei respective.

În plus, și lipsa de entuziasm față de activitățile politice și de propagandă desfășurate frecvent de activiștii de partid în licee și universități era pricină de excludere.

Regimurile totalitare nu permit autonomia indivizilor, aderența constantă și vizibilă este necesară nu numai ca o formă de cult al personalității pentru liderul suprem, ci și ca formă de presiune asupra potențialilor opozanți.

Chiar dacă și ceilalți sunt la fel de nemulțumiți ca și disidentul, faptul că toți ceilalți participă la mitinguri, ședințe ideologice cu aparentă adeziune, îi face pe curajoși să se considere singuri.

Iar ca acest mecanism să fie pus în funcțiune este nevoie de colaboraționiști, oameni care se pun în slujba regimului contra unor privilegii exorbitate, a explicat istoricul Michael Voslenski, în lucrarea sa clasică „Nomenclatura”.

Facultățile umaniste, cele mai afectate de epurări

Nu numai studenții erau exmatriculați dacă nu aveau dosarul bun. Profesorii care predau de ani de zile și formau elita învățământului românesc au fost dați afară și înlocuiți.

Era vorba de elita universitară care se formase și activase în perioada cea mai benefică a învățământului și culturii românești, momentul de maximă conectare la standardele și valorile occidentale. Un doctorat la București nu avea același prestigiu internațional ca cel de la Paris sau Berlin, dar era echivalent din punct de vedere științitic și recunoscut ca atare.

Or, după 1948, au fost dați afară de la catedre exact astfel de profesori. Este cazul filosofului Lucian Blaga, al lui Tudor Vianu și a tuturor profesorilor de la științele umaniste în general.

„Facultățile umaniste au fost victimele predilecte ale epurărilor, nu atât Istoria, cât Filosofia. Comuniștii au moștenit de la regimul de dinainte Facultatea de Litere și Filosofie, care era organismul universitar tradițional în care erau grupate catedrele umaniste – Istoria, Filosofia, Sociologia, Literele etc. În 1948, comuniștii au despărțit această facultate în două facultăți: Istorie și Litere”, spune cercetătorul Cristian Vasile.

Istoricul arată că facultatea complet sacrificată a fost Filosofia, unde nu a mai supraviețuit niciun profesor, în afară de Alexandru Posescu. „Corpul didactic universitar era de nerecunoscut. Practic, Filosofia era domeniu ideologic și au intervenit liderii politici în impunerea profesorilor. Acum nu mai vorbim de filosofie, ci de bazele marxism- leninismului. De fapt, este vorba de o pseudo-știință leninistă-stalinistă”, completează acesta.

Istoricul arată că în 1948 nu și-au pierdut catedrele numai profesorii considerați burghezi. „Atunci a fost înlăturat și Henri Stahl care era un profesor de stânga, iar în studiile lui folosea teoria social-marxistă, dar nu era comunist. Lucian Blaga este înlăturat și el de la Cluj-Napoca. La București, Tudor Vianu, care era cel mai îndreptățit să predea Filosofia Culturii sau Estetică nu mai e la Filosofie, este trimis la Litere, unde predă literatură comparată, mereu trăind cu amenințarea înlăturării, iar până la urmă a fost înlăturat”.

La începutul lui 1948, comuniștii au aruncat măștile diferitelor formațiuni politice sub care au funcționat inclusiv pentru alegerile falsificate din noiembrie 1946. Încă temători să își asume numele de Partidul Comunist Român, pentru că acesta fusese interzis în anii ’20 întrucât milita pentru dezmebrarea României și răsturnarea ordinii constituționale, ei au ales numele de Partidul Muncitoresc Român, iar sub această umbrelă au început să construiască monopolul partidului unic.

Nu întâmplător, exact acesta este momentul în care comuniștii au trecut la o verificare riguroasă a dosarelor profesorilor, verificare ce a durat până în 1950, interval în care au fost înlăturați toți profesorii universitari considerați incomozi. Regimul avea nevoie de controlul conștiințelor.

Geografia României devine Geografia URSS

Unul din momentele cheie în comunizarea României a fost reforma învățământului din 1948. Autonomia universitară a dispărut, școlile și liceele particulare sau confesionale închise și au devenit de stat, programele înlocuite cu altele strict controlate de stat și politizate în sens comunist. Iar modelul ominiprezent a fost Uniunea Sovietică.

„Importul” a fost atât de brutal și de adânc încât în cercurile de la București și Moscova se discuta la începutul anilor ’50 despre România ca despre o nouă republică sovietică.

Gherghiu Dej și Chivu Stoica au fost pe rând președinți ai Consiliului de Stat

Toate manualele, materialele și programele școlare au fost înlocuite, fiind copiate după cele sovietice.

„Nu mai era nici Geografia României, se traduce Geografia URSS, după care oamenii au învățat câțiva ani. Eminescu nu era predat decât parțial, mai ales poeziile sale cu tentă socială.

„Doina”cu „de la Nistru pân la Tisa” nu se mai putea recita.

„Deșteaptă-te, române, cântec pașoptist, a fost interzis.

O primă ediție a manualului de Istorie a lui Mihail Roller a apărut încă din toamna lui 1947, când încă exista monarhie.

Atunci se pun bazele unei narațiuni în care se vorbește distorsionat despre Istoria Românilor, dar și despre istoria monarhiei.

Ediția din 1948 deformează istoria națională și rolul monarhiei e total falsificat.

Unirea de la Alba Iulia este un detaliu și complet falsificat, de parcă masele populare românești erau influențate de revoluționarii ruși. În acest timp făuritorii Marii Uniri erau în închisori. Iuliu Maniu, Aurel Vlad au murit în închisoare”, arată istoricul Cristian Vasile.

În paralel cu noua lege a educației sunt sistate publicațiile academice. Comuniștii deciseseră înființarea unei reviste unice.

„Înainte, fiecare universitate, chiar fiecare facultate avea o publicație proprie. Între 1948-1954, publicațiile universitare erau foarte puține în orice domeniu, inclusiv în oftalmologie. Atunci se înființează o revistă care cuprinde științele socio-umane- revista Studii – care este atașată Institutului de Istorie și Filosofie.

Numai că revista trece prin cenzură și se publică multe texte neacademice, texte pamflet, de polemică cu știința occidentală. Până și Mihai Ralea, un excelent stilist al limbii române, ajunge să publice niște texte abominabile despre psihologia canibalică americană”, arată cercetătorul Cristian Vasile.

În universități, profesorii au fost obligați să urmeze cursuri de marxism-leninism, economie politică și materialism dialectic și istoric.

În același timp, a fost introdusă obligativitatea citirii mod în colectiv din ziarul „Scânteia”, oficiosul partidului-stat, iar cine refuza era dat afară.

Cu cine au fost înlocuiți profesorii epurați

„E important să precizăm și cine au fost înlocuitorii profesorilor epurați. Sunt profesorii care erau de stânga, simpatizanți ai comuniștilor, și care aveau pregătire autentică, dar din diverse motive nu au pătruns la catedră înainte de 1945.

De exemplu, lingvistivul Alexandru Graur. Mai este o altă categorie a celor aduși de noul regim, a celor care nu aveau pregătire și care au intrat pe bază de dosar politic.

Au ajuns la catedre după 1947-1948. Și mai exista o subcategorie a celor care făcuseră stagii în URSS la diverse universități, care din 1949 încep să se întoarcă”, arată Cristian Vasile.

Legea comuniștilor de reformă a învățământului, adoptată la 2 august 1948, prevedea că facultăţile şi şcolile de învăţământ superior vor fi restructurate.

Restructurarea consta în desființarea catedrelor „inutile”, raționalizarea altor catedre și crearea de catedre noi.

Consiliul de Miniștri, adică guvernul, era organismul care decidea modificarea sau desființarea instituțiilor de învățământ.

Toți cei care „zădărniceau” punerea în aplicare a legii erau pedepsiți cu 5-10 ani muncă silnică şi confiscarea întregii averi.

Publicitate