Cum s-a ajuns la dezastrul flotei de pescuit oceanic a României? VIDEO

  

 

 

România furată | Unde a dispărut flota de pescuit oceanic a României?

 

În România, activitatea de pescuit maritim profesional se limitase până în anul 1964 la Marea Neagră, având ca ambarcaţii mahoanele cherhanalelor şi traulerele mici (şi învechite) ale „Întreprinderii Piscicole” din Brăila şi ale „Întreprinderii de Industrializare şi de Desfacere a Peştelui” din Tulcea, care aduceau la mal tonaje mici de peşti bentici cum ar fi sturionii, morunii, calcanii, cambulele, şi de peşti pelagici printre care dominau chefalii, stavrizii şi hamsiile.

Oferta era mult inferioară cererii. În anii 1964-1965 au fost comandate şantierelor navale din Japonia două mari traulere oceanice : „Constanţa” şi „Galaţi”.

În primii trei ani de activitate, cele două nave au pescuit împreună o medie anuală de 6.620 tone de peşte oceanic: acest succes a încurajat guvernul să dezvolte flota de pescuit până la 20 de traulere şi de 3 nave frigorifere de transport în 1973.

În 1972 producţia medie anuală pe navă activă era de de 2.864 de tone, adică o medie zilnică de 19,4 tone.  

Estimată la un miliard de dolari americani, Compania Română de Pescuit Oceanic a eşuat în anii de tranziţie.

IPO Tulcea era, în 1990, un adevărat colos, fiind proprietara celei de-a cincea flote de pescuit a lumii.

Potrivit fostului director general Ion Crişan, compania (devenită CRPO SA) avea 50 de traulere, 12 nave frigorifice de transport „Polar”, două tancuri petroliere şi peste 10.000 de angajaţi.

A existat un plan magistral, despre care din păcate nimeni nu vorbește, care a pus România la finalul anilor ’70 pe harta geostrategică a lumii.

Fosta noastră flotă, distrusă cu mare atenție și perseverență după 1989, odată cu înlăturarea lui Ceaușescu de la putere, făcuse parte din acest mare proiect strategic.

Un aspect aproape necunoscut este acela că statul român folosea ca paravan pentru operațiuni de trafic cu armament destinat  statelor din Africa, navele frigorifice tip Polar şi flota de pescadoare.

În 2016 fostul director executiv al Companiei de Pescuit Oceanic, Florin Adetu, avea să declare pentru Digi24 că Romînia comunistă a livrat armament în Mauritania și Republica Angola, iar Nicolae Zărnescu, fost adjunct al Securității Tulcea recunoștea operațiunile explicând că era vorba despre “armament ușor, lansatoare de grenade, automate, mitraliere, cartușe.”

Statele africane erau doar zone de tranzit pentru că armamentul avea ca utilizator final armata irakiană a lui Saddam Hussein, este de părere Ovidiu Ohanesian.

Această situație poate explica tensiunile din 1987 atunci când marina militară iraniană aproape a scufundat cargoul românesc „FUNDULEA” în strâmtoarea Ormuz, iar în ziua următoare a atacat un petrolier care naviga sub numele fals “DACIA.”

Mai multe sinistre absolut suspecte în care au fost implicate navele noastre de pescuit, rămase secrete până în ziua de azi, întăresc ipoteza unor operațiuni acoperite ale statului român pe relația cu statele afircane.

În cartea “Western Sahara: War, Nationalism, and Conflict Irresolution” scrisă de Stephen Zunes și Jacob Mundy, publicată în 2010 la editura Syracuse din New York se menționează că în anul 1986 un trauler românesc a fost scufundat de combatanții Frontului Polisario în apele Republicii Mauritania.

Evenimentul nu este cunoscut în flota noastră. Sunt poate prea puțini cei care au auzit de această scufundare iar majoritatea erau angajați atunci la IPO Tulcea.

Singura sursă documentară care face puțină lumină în speță este “Evoluția flotei comerciale și de pescuit a României între anii 1944 – 1989” lucrare rămasă nepublicată a comandorului de marină Ionescu Ovidiu – Victor. Aici apare consemnată nava „PARÎNG” din structura “Flotei Românești de Pescuit Expediționar” construită în 1981 în Șantierul Naval Brăila,  despre care se precizează că “a fost bombardată și incendiată în anul 1986 în Africa.”

 

Cu doar câteva luni înainte, avusese loc un eveniment similar, îngropat și mai bine de autoritățile de la București, despre care nici până azi nu se cunoaște mare lucru.

Este vorba despre scufundarea în 1985 a traulerului “POSTĂVARUL”, o navă nou intrată în dotarea IPO Tulcea, de 3971 TRB (tonaj registru brut), construită în 1984 la Șantierul Naval Brăila în 1984.

Singura mărturie despre sinistru aparține tot economistului Mircea Grigore, care a fost implicat aparent întâmplător în ambele dezastre, de la care am aflat astfel că la data de 8 martie 1985 traulerul “POSTĂVARUL” naviga între Nouakchott, capitala Mauritaniei și Insulele Capului Verde moment în care a fost lovit de o altă navă.

Mircea Grigore a povestit în 2012 pentru site-ul agenției de presă a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași că a fost vorba de o coliziune intenționată și că traulerul românesc a fost lovit cu bună știință de un vapor de capacitate mai mare:

“La 8 martie 1985, nava noastră, Postăvarul a fost lovită de o navă mult mai mare, ziua la amiază, la ora 14.00. Cred că a fost un sabotaj. Am fost loviți la tribord iar când nava care ne-a lovit s-a retras vasul nostru s-a dus la fund.”

După impact, „POSTĂVARUL” s-a scufundat rapid, în aproximativ 40 de minute, în zona Capului Blanc. Șansa marinarilor au fost bărcile de salvare japoneze montate la bordul traulerului românesc care s-au deschis la contactul cu apa.

Supraviețuitorii au fost “pescuiți” din ocean chiar de către echipajul navei care-i scufundase și debarcați în portul Nouakchott. Se pare că au existat și victime dar numărul acestora nu este cunoscut.

“CERNA” atacată pe coasta Senegalului

Au fost şi alte incidente grave în afara acestor două exemple despre modul în care se desfășura la momentul respectiv activitatea de pescuit oceanic a fostei noastre flote, riscurile la care era supus personalului navigant fiind mai mult decât evidente.

În epocă s-a mai vorbit la nivel neoficial și despre atacarea, în 1987, a navei “CERNA”, tip Supertrauler Atlantic, clasa Prometei, urmărită și atacată cu mitraliere pe coasta Senegalului.

La întoarcerea în țară “CERNA” prezenta găuri de glonț la nivelul copastiei. Și acest eveniment a rămas tot la secret.

 

 

 

 

 

Întrebarea “unde a dispărut flota” de nave maritime a României are în sine un caracter manipulator : flota n-a dispărut, navele noastre au fost vândute la bucată sau în grup, second-hand sau la fier vechi, ipotecate la bănci pentru a credita afaceri private, distruse din punct de vedere tehnic sau abandonate prin diferite porturi.

Cei implicați și responsabili de acest jaf fără precedent în istoria marinei române au ajuns directori la societăți private, oameni de afaceri cunoscuți, politicieni importanți sau pensionari de lux, care controlează justiția și mijloacele de informare.

 

Falimentul flotei de pescuit oceanic a fost declanşat în 2008, după o serie de tranzacţii cumplit de păguboase.

 Cele 64 de pescadoare şi nave frigorifice polar au fost fie gajate în favoarea unor aşa-zişi investitori străini, fie vândute la preţ de garsonieră.

Flota oceanică, mândria unei ţări mici care nici măcar nu avea ieşire la ocean, dar se lupta cu marile puteri ale lumii în domeniul pescuitului industrial, a ajuns o amintire.

„Nicio masă fără peşte!” era reclama omniprezentă în programele televiziunii comuniste româneşti.

Peştele, congelat sau conservat, era singurul aliment pe care îl găseai în toate alimentarele. Iar asta pentru că România avea, încă din anii ’60, flotă de pescuit oceanic.

Întreprinderea de Pescuit Oceanic, cu sediul la Tulcea, a fost înfiinţată în 1964. Era în subordinea Centralei de Pescuit din Ministerul Agriculturii.
 

Averea acesteia o plasa  între primele cinci flote de pescuit oceanic din lume care avea  misiuni pe toate oceanele planetei.

Navele fuseseră construite, la comanda statului comunist, în Japonia, Germania, Polonia şi Rusia.

O parte dintre ele au fost construite în  România,la şantierele navale de la Constanţa, Tulcea sau Mangalia.

La Revoluţie, Întreprinderea de Pescuit Oceanic avea în proprietate şi baza navală Midia, care era, încă, în construcţie.

„Până în ’77-’78 s-a ajuns la 64 de nave. Apogeul a fost 64 de nave, în care erau incluse şi 12 nave de transport frigorific. Din scripte, în jur de 5.700 de angajaţi,” spune Ioan Giurgiuvanu, fost comandant al Flotei de Pescuit Oceanic.

Navele aduceau în România stavrid, macrou, sardină, cod şi hering. În total, pentru o producţie zilnică de 500 de tone de peşte lucrau 6 mii de oameni.

 Valoarea unui pescador era estimată în jur de 12 milioane de dolari la vremea respectivă.

Deci, dacă înmulţim 50 de pescadoare, să zicem, cu o valoare medie de 10 milioane înseamnă 500 de milioane de dolari, care la vremea respectivă a fost o sumă foarte mare.
Polarele costau în jur de 14 milioane de dolari unul.

Pe baza a ceea ce am auzit eu peste 1 miliard de dolari, la vremea respectivă, cu tot cu investiţia de la Midia.”

Faptul că România a avut a cincea flotă de pescuit a lumii a ajuns o amintire .
În ultimele sfert de secol, producţia de peşte a României a scăzut de la 100.000 de tone pe an la mai puţin de 11.000 de tone pe an.

Practic, cu largul concurs al autorităţilor statului, România a reuşit ca, în numai un sfert de secol, să piardă 95% din producţia de peşte, să piardă toată flota de pescuit, să ruineze toate fabricile de conserve, să lase de izbelişte sute de mii de hectare de luciu de apă şi să ajungă în situaţia ca necesarul de consum al populaţiei să depindă, în proporţie de 92%, de importuri,deşi ţara noastră are o suprafaţă de luciu de apă impresionantă: peste o jumătate de milion de hectare.

Institutul Naţional de Statistică arată că, în 1990, România exploata în scop piscicol circa 90% din cele peste 500.000 de hectare de luciu de apă, la care se adăugau cei 76.000 de kilometri de râuri şi 1.075  de kilometri de Dunăre.

Toate acestea, aducea o producţie de peşte de 60.000 de tone, dintre care 50.000 de tone era comercializate în stare proaspătă, iar restul mergea la fabricile de conserve din Galaţi, Tulcea, Sulina şi Constanţa.  

Aceleaşi fabrici primeau spre procesare şi circa 120.000 de tone de peşte oceanic, din cele 150.000 de tone capturate anual de cele 50 de pescadoare din administrarea Întreprinderii de Pescuit Oceanic (IPO) Tulcea.

Aşa se face că, în acel moment, piaţa românescă avea asigurat integral consumul (circa 110.000 de tone), din producţie proprie, iar la export mergeau cam 100.000 de tone anual.

 Costurile acestui dezastru sunt estimate la circa trei miliarde de euro, dintre care aproape un miliard de euro înseamna doar valoarea flotei de pescuit oceanic, care a dispărut pur şi simplu, iar restul valoarea fabricilor de conserve din peşte falimentate şi a luciului de apă distrus.

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/09/un-dosar-nerezolvat-disparitia-flotei-romaniei-a-patra-ca-marime-din-lume/

 

 

 

 

 

 

https://adevarul.ro/locale/galati/romania-avut-cincea-flota-pescuit-lumii-ajuns-importam-92-necesarul-tarii-1_58e226f65ab6550cb8ec09c6/index.html

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Flota_%C8%99tiin%C8%9Bific%C4%83_%C8%99i_de_pescuit_a_Rom%C3%A2niei

http://constanta.ro/2018/02/07/destinul-zbuciumat-al-navelor-din-fosta-flota-de-pescuit-oceanic-atacate-cu-artilerie-de-trupele-polisario-si-mitraliate-de-teroristii-senegalezi/

Publicitate

Scheletele din sertarele PCRM:Republica Moldova in pragul falimentului

Guvernarea comunista era constienta ca Republica Moldova se afla in pragul unui faliment si se pregatea sa ia masuri radicale pentru redresarea situatiei. Potrivit unui document desecretizat recent, deja in luna octombrie 2009, Guvernul urma sa intre in incapacitate de plata.

Seful statului de atunci, Vladimir Voronin stia despre riscul unui colaps financiar. Printr-o nota secreta, expediata pe 4 iulie 2009, consilierul sau Oleg Reidman il anunta ca situatia economica din tara “este deosebit de complicata” si ii propunea doua variante posibile pentru a iesi din impas.

Reidman scria ca, in cazul in care comunistii urmau sa guverneze pana in septembrie 2009, Executivul s-ar fi putut mentine fara probleme. Daca PCRM ramanea la gurvernare pana in februarie-martie 2010, urmau sa fie luate “masuri dure si nepopulare”. Printre acestea: disponibilizarea a 5 mii de pedagogi, anularea majorarilor salariale promise bugetarilor, trimiterea in concedii fortate a angajatilor autoritatilor centrale si locale, stoparea programului de locuinte pentru tineri etc. Deficiul bugetar urma sa se majoreze de 8,5 ori.

Consilierul presidential mai informa presedintele ca, cel mai probabil, Fondul Monetar International si Banca Mondiala nu vor dori sa semneze acorduri de finantare cu un cabinet de ministri provizoriu.

Astazi Oleg Reidman nu-si mai aminteste ca ar fi prezis intrarea Guvernului in incapacitate de plata. Deputatul PCRM spune ca variantele propuse erau doar niste scenarii, iar fosta conducere a gasit solutii pentru a depasi situatia de criza.

Si fostul presedinte este de aceeasi parere.

“Era o informatie intermediara care mi-a fost prezentata pentru a lua masuri prin parghiile si mecanismele respective ca aceasta situatie sa nu se inrautateasca, mai ales ca in Europa criza se aprofundase si noi trebuia sa luam masuri pentru a nu fi afectati”, a declarat Vladimir Voronin.

In ceea ce priveste reducerile de cadre si salarii, atat Reidman, cat si Voronin sustin ca aceasta ar fi fost conditii impusa de FMI, pe care PCRM nu le-ar fi acceptat nici intr-un caz.

“Noi nu am fi redus nicio unitate, nu am fi inchis nicio scoala. Noi am inceput in mai mare saracie, dar nu am mers la aceste lucruri. Nu in zadar, in 2002, specialistii acestia destepti din FMI si-au luat ‘cemodanele’, ‘portofelurile’, valizele adica, si au sters-o din Moldova”, a mentionat Voronin.

 Urmariti video,click pe linkul de jos:

http://www.stireazilei.md/c-0-2989

Sursa:stireazileimd.