CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Povestea vorbei – Originea unor cuvinte şi expresii răspândite în limba română

 

 

Imagini pentru expresii răspândite în limba română photos

 

 

 

A-şi da arama pe faţă 

In Evul mediu, falsificatorii monedelor de aur ori de argint le confecţionau din aramă şi le acopereau numai cu un strat subţire de aur ori argint.

După un timp de folosire, acea pojghiţă de metal preţios se subţia până când rămânea la vedere numai materialul initial, arama.

Avocatul diavolului

 

Expresia are o istorie de peste cinci secole, a fost inventată de biserica catolică şi vine de la Advocatus diaboli, persoana însărcinată să conteste cererea unui candidat la canonizare în faţa conclavului papal.

   Potrivit canoanelor, este „avocat al diavolului” acel prelat al cărui rol este de a aduce argumente cu privire la numirea unei persoane pentru beatificare sau canonizare de către biserică. Primul astfel de avocat a fost folosit în anul 1513 , dată la care a fost canonizat în calendarul catolic sfântul Iustinian.

În anul 1587, Papa Sixtus al V-lea este cel care a făcut demersuri pentru instituţionalizarea „avocatului diavolului”.

 

    

De unde vine expresia „avocatul diavolului“ – cine este, în realitate, acest personaj misterios şi cine l-a inventat

 

 

Cel care reuşeşte să definitiveze acest proces este însă Papa Benedict al XIV-lea (1740 – 1748), care-i atribuie prelatului însărcinat cu descrierea argumentelor faţă de duhovnicul propus spre beatificare titulatura de „avocat al diavolului” sau în latineşte „advocatus diaboli”.

În contradicţie cu „advocatus diaboli”, papalitatea l-a  creat pe „advocatus dei”, (în traducere„avocatul Domnului”).

Acesta reprezenta un alt prelat al cărui rol era acela de a aduce argumente în favoarea persoanei care urma să fie beatificată sau canonizată.

Folosind acelaşi discurs ca şi „advocatus diaboli”, „advocatus dei” încerca să convingă printr-o argumentaţie desăvârşită că alegerea spre beatificare este cea corectă.

Funcția a fost creată în 1587, dar din 1983 rolul avocatului diavolului a scăzut, ca urmare a reformei iniţiate de Papa Ioan Paul al II-lea în Biserica Catolică.

 

 

A fi în al nouălea (sau al șaptelea) cer

 

 

Expresia e bazată pe credinţa celor vechi, că cerul ar fi alcătuit din mai multe bolte (de aici pluralul: ceruri). Filozoful Aristotel, care îşi imagina că cerurile sunt de cristal, susţinea existenţa a opt ceruri.

Alţii au fost mai generoşi (de pildă, în secolul al XIII-lea, regele Alfons al X-lea al Castiliei, care se ocupa de astronomie, demonstra că sunt… 127!).

 

Tomasso d'Aquino

Tomasso d’Aquino

 

Mulţi erau mai reţinuţi: teologul Tomasso d’Aquino, care a trăit în acelaşi secol, susţinea existenţa a şapte ceruri; poetul Dante a scris că ar fi nouă.

Și fiindcă, o dată cu stabilirea numărului de ceruri, se stabilea şi o ierarhie între ele, rezervându-se cele de mai sus „preafericiţilor”, se înţelege că a spune „sunt în al şaptelea cer” său „mă simt în al nouălea cer”, înseamnă a te socoti în starea cea mai fericită, în culmea desfătării şi a bucuriei !

 

 

A se bate cu morile de vânt

 

Don Quijote

 

Aventurile lui Don Quijote, eroul celebrului scriitor spaniol Cervantes, ne încântă de trei veacuri şi jumătate.

Între alte isprăvi din timpul peregrinărilor faimosului „cavaler” ni se spune că acesta pornise să se lupte cu nişte mori de vânt pe care, în închipuirea lui înfierbântată, le luase drept adversari.

De atunci,a te bate cu morile de vânt înseamnă a te lupta cu năluci, cu himere.

 

A spune (a vinde) braşoave

 

 

 Braşovul, un mare centru comercial

 

Braşoave înseamnă palavre, minciuni. Cuvântul vine de la Braşov, iar expresia este legată de negustorii braşoveni, care odinioară îşi aduceau marfa în Ţările Române şi o recomandau cu tot felul de laude exagerate, de baliverne şi reclame viclene.

 Se mai spune că în perioada medievală, negustorii din Braşov ştiau să facă, din materiale fără valoare, tot felul de bijuterii care arătau la fel ca şi cele de scumpe, pe care oamenii nu şi le permiteau.

Le vindeau ieftin, se îmbogăţeau, iar cei care le cumpărau se putea făli că au podoabe alese, deşi acestea nu aveau mare valoare.

 

 

A-şi pune cenuşă pe, sau în cap…

 

a puse cenusa in cap

 

 

Această expresie vine de la obiceiul evreilor din antichitate care, la o mare durere sau pentru o adâncă remuşcare, îşi sfâşiau, ca Iov, veşmintele, se acopereau cu un sac şi-şi puneau cenuşă pe cap, cenuşa fiind considerată la cei vechi ca un semn de doliu.

Obiceiul acesta este consemnat în mai multe locuri în biblie şi de acolo, dându-i-se un sens figurat (de manifestare exterioară a unei dureri), a devenit o expresie curentă.

Ea poate fi folosită şi la modul ironic, aşa cum o întâlnim la Cehov care, într-o scrisoare din anul 1888, scria: ,… dacă bunăvoinţa pe care o manifest întâmpină neîncredere, nu-mi rămâne decât să-mi pun cenuşă pe cap şi să mă închid într-o tăcere de mormânt”.

 

Cântecul lebedei

 

 

 

 Imagini pentru lebădă photos

 

Se spune că înainte de moarte, lebăda … cântă. Platon confirmă această credinţă a vechilor greci. în pragul sfârşitului, lebedele cântau fericite, pentru că se duceau la Apollon!

Acelaşi amănunt e consemnat şi în una din fabulele lui Esop (secolul VI î.Hr.), iar în Agamemnon (o tragedie a lui Eschil), Cemnestra, pomenind de cuvintele nobile rostite de Casandra înainte de moarte, o compară cu lebăda.

 

 

Cocoșul galic

 

Este emblema naţională a Franţei. De multe ori, vorbindu-se despre Franţa, i se spune simbolic „Cocoşul galic”.

Această emblemă are o dublă explicaţie:

1) Romanii îi numeau gali pe locuitorii Franţei de azi şi se pare că le-au dat acest nume, fiindcă mulţi dintre ei purtau moţuri roşcate.

Aceste moţuri le-au evocat crestele cocoşilor, iar în latineşte gallus înseamnă cocoş.

 

 Imagini pentru le coq gaulois photos

 

 

2) După revoluţia de la 1789, în căutarea unei embleme pentru baterea monedelor noi (care să înlocuiască „ludovicii”), juriul, instituit pentru concurs, a recomandat un cocoş, gândindu-se la deşteptare, la vigilenţă, la trezirea conştiinţelor. Poporul însă, când a văzut „cocoşul” pe monedele de 20 de franci, a făcut legătură cu vechii gali.

Cocoşul a fost decretat emblemă naţională.

Mai târziu, Napoleon a desfiinţat acest simbol. Dar cocoşul a revenit o dată cu revoluţia de la 1830, începând să fie aplicat şi pe drapele.

Sub a Treia Republică (1871) a căpătat o mai mare răspândire (pe monede în special) şi a devenit alegoria Franţei, reprezentată în grafică prin „cocoşul galic”.

 

Originea lunilor anului:

Ianuarie (de la zeul cu privire dubla Janus; prima luna dupa solstitiul de iarna); Februarie (de la februa-februum); Martie (de la zeul razboiului si vegetatiei Mars; pâna in anul 153 î.C. anul roman începea cu luna martie); Aprilie (etimologie neclarificata); Mai (etimologie nesigura; exista 3 variante: de la zeita Maia, de la zeul Maius sau de la prefixul mag); Iunie (luna zeitei romane Iunona); Iulie (in amintirea lui Iuliu Cezar); August (dupa împaratul roman Augustus); Septembrie-Decembrie (ordinea cronologica a lunilor romane, incepând cu luna martie).

 

 

La calendele greceşti – Este o expresie atribuita de Suetoniu, unul dintre cei mai importanţi istorici romani, împaratului roman Augustus.

Acesta ar fi afirmat despre cei răi-platnici că îşi achitau datoriile „ad calendas graecas” (la calendele greceşti) o referire ironica la faptul ca grecii – spre deosebire de romani – nu aveau prima zi a lunii din calendar (numita calendae), zi obişnuită de restituire a datoriilor.

 

 

 

Originea şi semnificaţia cuvântului NOAPTE 

 

 

 În multe limbi europene, cuvântul NOAPTE este format din litera N urmat  de numarul 8 în limba respectivă !
Litera N este simbolul matematic al infinitului,  urmat de cifra 8 care simbolizează, de  asemenea, infinitul.
Deci cuvântul NOAPTE semnifica infinitul…

 
IATĂ CÂTEVA EXEMPLE :

 

portugheză: noite = n + oitoengleză: night = n + eightgermană: nacht = n + achtspaniolă: noche = n + ochoitaliană: notte = n + ottofranceză: nuit = n + huitromână: noapte = n + opt

 

 

 

Notele muzicale:

In ţările de limbă latină din Europa, denumirea iniţială a celor 7 note muzicale (ut/do, re, mi, fa, sol, la, si) s-a făcut dupa Solmisation-ul lui Guido de Arezzo (995-1050, Italia).

Notele ut, re, mi, fa, sol, la, reprezinta acrostihul unui vechi cântec religios latin consacrat lui Ioan Botezatorul, iar nota si provine de la initialele latine ale lui Ioan Botezatorul (Sancte Iohannes).

In sec.17 nota ut, greu de pronunţat, a fost inlocuit cu do.

Textul cântecului Sancte Iohannes :

 

Utqueant laxis
Resonare fibris
Mira gestorum
Famuli tuorum
Solve Polluti
Labii reatum
Sancte Iohannes

 

 

 

 

A dezmierda vine din latinescul dis + merda în traducere liberă: căcuț.

Explicaţia este că pruncul, după ce era curățat și schimbat, se bucura și de mângâielile mamei: dezmierdare.

 

 

In vino veritas (lat.“in vin stă adevarul”)

In Grecia antica, cei care erau banuiti de fapte infame erau imbatați de autoritati si anchetati în aceasta stare.

 

 

Linşaj – Executarea fără judecată a unui infractor de către mulţime.
Expresia vine de la şeriful american John Lynch  care îşi exercita meseria într-un oraş din Carolina de Sud, şi care pentru a stârpi tâlhăriile şi omorurile a indrodus pedeapsa cu linşajul.

El lăsa mulţimea furioasă să pedepseasca singură autorii infracţiunilor.

 

 

 

Mea Culpa (lat. ”E vina mea”)

 

Expresia provine din doua surse, de la o rugaciune catolica Peccavi, care consta in a-ti marturisi pacatele si apoi a te lovi cu pumnul în piept, rostind cu glas tare “mea culpa, mea culpa” şi de la o cutumă juridică din dreptul roman, conform căreia cel acuzat era întrebat dacă îşi recunoaşte vina, iar cei care
recunoşteau, făcându-şi mea culpa, se bucurau de circumstanţe atenuante.

 

 

Mujdei– cuvîntul provine din franțuzescul „mousse d’ail” semnificând spumă de usturoi.

 

O.K. 

În timpul războiului civil din SUA, după bătălii se afişau răniţii şi morţii, iar atunci când armata nu avea pierderi, se afişa “0 killed” (0 morţi).

De acolo provine şi expresia O.K.

 

 

Panica – Zeul grec Pan avea o infaţişare ciudată, jumatate om, jumătate animal, cu coarne, barbă, copite de ţap şi trup acoperit de păr.Trăia în desişul codrilor, în umbra cărora pândea nimfele.

Era considerat drept inventatorul unui instrument de suflat numit syrinx (naiul modern).

 În mitologia romană, Pan era identificat cu Faunus şi cu Lupercus.

 

Imagini pentru Zeul Pan photos

 

 

 

Potrivit tradiţiei antice, zeul Pan face pe oricine îl vede nebun, iar apariţiille sale provocau o stare de spaimă, numită după numele său –  panica.

Pan este prezentat şi ca zeul mulțimii, inclusiv al mulțimii isterice.

Aspectul sulfuros al acestui zeu, i-a determinat pe primii creştini ca în lupta împotriva păgânismului cu care se confruntau, să-i atribuie lui Pan caracteristicile diavolului.  

 

Robot – Scriitorul ceh Karel Capek a folosit pentru prima data cuvântul Robot in piesa R.U.R.; la baza lui a stat cuvântul slavon robota (munca).

 

Semnificaţia arătării degetului mijlociu

FOTO INCREDIBIL! Mircea Cartarescu le arata degetul mijlociu dusmanilor sai!

 

In zilele noastre este ceva jignitor sa arăţi cuiva degetul mijlociu, însă acum sute de ani, gestul avea alta semnificaţie.

Inaintea bataliei de la Agincourt din 1415, francezii, anticipând victoria lor asupra Angliei, au decis sa le taie degetul mijlociu tuturor soldaţilor care vor fi luaţi prizonieri.

Asta pentru că fără degetul mijlociu,acestora le-ar fi fost imposibil să mai poată să tragă cu arcul şi astfel să mai poată lua  parte la vreo luptă  viitoare.

Insă francezii au pierdut acea bătălie, iar soldatii englezi îi ironizau arătându-le degetul mijlociu, pe care aceştia intenţionaseră sa li-il taie…

 

Salariu  – În armata romană, ofiţerii şi soldaţii primeau o alocaţie în sare.

În perioada Imperiului, acest „salarium” (de unde derivă cuvântul salariu) a fost transformat într-o alocaţie de bani pentru sare.

 

 

Sandwich – Contele Earl of Sandwich (1718-1792), pasionat jucator de carti, nu gasea timp necesar sa manânce, preferând sa ramâna la masa de joc.

Spre a nu intrerupe jocul, solicita servitorilor sa-i aducă doua felii de pâine, între care era aşezată o bucata de carne.

 

Şchei – Este cel mai vechi  cartier din Brasov. Numele de Şchei (şcheau) era folosit de români pentru a denumi cartierele  locuite de credincioşi de rit slavon.

 Imagini pentru cartier schei photos

Unii istorici spun că numele de Şchei a fost dat după salahorii bulgari veniţi să lucreze la construcţia Bisericii Negre. 

 

Trivial – In vechea Roma discutiile importante se purtau in incinta forum-urilor; chestiunile mai putin importante, zvonurile si bârfele la tri-via, locul de intâlnire a 3 strazi.

 

 

I-a mâncat pisica limba 

În regatul asirian, soldaților dușmani capturați li se tăiau limbile, iar acestea deveneau delicatesele cu care erau hrănite pisicile regelui.

 

 

Scriitorul Victor Eftimiu a revelat că, în limba engleză, animalele comestibile au două nume, un nume când sunt moarte şi un alt nume când sunt vii.

Boul se cheamă ox când e pe patru picioare, iar când e tăiat se cheamă beef.
Viţelul viu se cheamă calf, iar mort se cheamă veal.
Porcului i se pune pig, când e viu şi pork dacă e sacrificat.
Oaia este sheep când trăieşte, iar când moare, devine mutton.

Explicaţia este legată de faptul că în Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost întotdeauna nemţi: ox, sheep, calf, pig, în vreme ce bucătarii au fost totdeauna francezi: veau – veal; porc – pork; mouton – mutton; boeuf – beef !
Interesant, nu?

Eftimiu, care se născuse în localitatea Boboştiţa din Epirul albanez şi n-a ştiut până la şapte ani, nici o boabă românească, era pasionat să descopere originea unor cuvinte şi deţinea secretul multor etimologii neaşteptate.

De pildă, spunea el, cuvântul „săndulie”, cu care oltenii numesc covoraşul de lângă pat, vine de la franţuzescul „descente du lit”.

Cine şi-ar fi închipuit că atât de neaoşul „mujdei” vine tot din franceză: „mousse d’ail” (adică spumă de usturoi)?

Cuvântul „mişto”, revendicat de ţigani, derivă, după Eftimiu, de la sintagma nemţească „mit stock”, în română, „cu baston”, ceea ce înseamnă cineva de condiţie bună.

Un tip cu baston e un tip mişto!

 

Tot din germană ne vine şi cuvântul „şmecher„. Boierii olteni care aveau podgorii, au angajat specialişti în degustarea vinurilor.

În germană, „schmecken” înseamnă a avea gust, a fi bun la gust. Omul care făcea operaţia era un şmecher, adică un specialist pe care nu-l puteai păcăli cu un vin prost.

De aici, prin extensiune, un individ isteţ, imposibil de tras pe sfoară.

Cu totul neaşteptată este originea altor două cuvinte a căror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de paţachină şi joben.

Dicţionarul ne spune că „paţachina” e planta numită în latineşte Rubia tinctorum, dar nu ne arată că tot paţachină se spune şi unei femei de moravuri uşoare.

De unde ne vine cuvântul paţachină?

În Bucureşti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Paţac.

 

Imagine similară

 

 

Fratele acestuia a fost cel dintâi care a deschis în România un „şantan”, pe bulevardul Elisabeta din Bucureşti, importând de la Viena câteva fete vesele, care circulau seara pe bulevard în faţa „instituţiei”, ca să atragă onorata clientelă.

Acestea erau „fetele lui Paţac”, adică paţachinele…

În ce priveşte cuvântul „joben”, multă lume se întreabă de ce acest soi de pălărie e numită în toate limbile cu cuvinte care îi indică forma (în franceză haut-de-forme, în engleză top hat, în germană zylinder, în italiană cilindro, în vreme ce limba română este singura în care numele înaltei pălării este cu totul diferit, afară de aceea populară de „ţilindru”.

 

 

Imagine similară

Explicaţia este simplă: cel ce a introdus în Bucureşti prestigiosul acoperământ capilar, era un negustor francez care avea un magazinde modă pe Calea Victoriei şi se numea Jobin.

 

Imagini pentru expresii răspândite în limba română photos

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/25/ziua-de-25-iunie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/25/o-istorie-a-zilei-de-25-iunie-video/

 

 

SURSE:

http://www.crestinul.ro/cuvsiexpresi.htm

http://www.istorie-pe-scurt.ro/13-expresii-cu-origini-neasteptate/

http://www.eugenol.ro/forum/viata-gangrena-simpla/6135-etimologia-cuvinte-limba-romana/

http://alfita476.blogspot.com/2014/07/despre-originea-unor-expresii.html

25/06/2018 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea unor expresii celebre

 

 

„În orice limbă, expresiile îndeplinesc o dublă funcție. Pe de o parte, fac posibilă o comunicarea laconică, simplificată convențional, a unor gânduri, simțăminte și atitudini complexe.

Pe de altă parte, expresiile evocă spontan o amplă experiență de viață și gândire, proprie epocii în care s-au ivit.” (text pe coperta cărții lui I. Berg – „Dicționar de cuvinte, expresii, citate celebre, București, Editura Științifică, 1968”.

1. Ad calendas graecas

 

Aceasta expresie latină se traduce prin „la calendele grecești”si  reprezintă o prescurtare a expresiei  „ad calendas graecas solvere”  –  „a plăti la calendele grecești”.

Calendele, la romani, desemnau prima zi a lunii, zintâiul, cum se spune la români, în popor. Totodată, această primă zi reprezenta și ziua care era fixată pentru plata datoriilor.

Rău-platnicii spuneau, cu ironie sau în derâdere, că ei vor plăti ad calendas graecas, deoarece grecii nu aveau calende.

Așadar, această expresie era echivalentă cu… niciodată.

Istoricul Suetoniu relata că inclusiv împăratul Augustus oferea adesea un astfel de răspuns creditorilor săi.

Această vorbă a rămas și astăzi, tot pentru a exprima ironic sau cu supărare: niciodată! În limba română, cu aceeași semnificație, s-au creat și expresii ca: la paștele cailor, la Sfântuʼ Așteaptă, la moșii verzi etc.

2.  A fi în al șaptelea cer

Expresia e bazată pe credinţa celor vechi, că cerul ar fi alcătuit din mai multe bolte (de aici pluralul: ceruri).

Filozoful Aristotel, care îşi imagina că cerurile sunt de cristal, susţinea existenţa a opt ceruri. Alţii au fost mai generoşi (de pildă, în secolul al XIII-lea, regele Alfons al X-lea al Castiliei, care se ocupa de astronomie, demonstra că sunt… 127 !).

Teologul Tomasso d’Aquino, care a trăit în acelaşi secol, susţinea existenţa a şapte ceruri; poetul Dante a descris nouă.

Dante Alighieri (n 29 mai 1265, Florența d. 14 septembrie 1321, Ravenna)

Și fiindcă, o dată cu stabilirea numărului de ceruri, se stabilea şi o ierarhie între ele, rezervându-se cele de mai sus „preafericiţilor”, se înţelege că a spune „sunt în al şaptelea cer” său „mă simt în al nouălea cer”, înseamnă a te socoti în starea cea mai fericită, în culmea desfătării şi a bucuriei !

3. A se bate cu morile de vânt

Don Quijote

De trei veacuri şi jumătate sunt cunoscute aventurile lui Don Quijote, eroul celebrului scriitor spaniol Cervantes.

Între alte isprăvi din timpul peregrinărilor sale, faimosul „cavaler” a pornit să se lupte cu nişte mori de vânt pe care, în închipuirea lui înfierbântată, le luase drept adversari. De atunci, a te bate cu morile de vânt înseamnă a te lupta cu năluci, cu himere.

4. A-şi pune cenuşă   în cap

Este o expresie  folosita  în sensul de pocăinţă. Această curioasă expresie vine de la obiceiul evreilor din antichitate care, la o mare durere sau pentru o adâncă remuşcare, îşi sfâşiau, ca Iov, veşmintele, se acopereau cu un sac şi-şi puneau cenuşă pe cap, cenuşa fiind considerată la cei vechi ca un semn de doliu.

Obiceiul acesta este consemnat în mai multe locuri în Biblie şi de acolo, dându-i-se un sens figurat (de manifestare exterioară a unei dureri), a devenit o expresie curentă.

Ea poate fi folosită şi la modul ironic, aşa cum o întâlnim la Cehov care, într-o scrisoare din anul 1888, scria: „… dacă bunăvoinţa pe care o manifest întâmpină  neîncredere, nu-mi ramâne decât să-mi pun cenuşă pe cap şi să mă închid într-o tăcere de mormânt.”

5. Avocatul diavolului

De unde vine expresia „avocatul diavolului“ – cine este, în realitate, acest personaj misterios şi cine l-a inventat

  FOTO: crestinortodox.ro

„Avocatul Diavolului” are o istorie de cinci secole si vine de la Advocatus diaboli, persoana însărcinată să conteste cererea unui candidat la canonizare în faţa conclavului papal, in opoziţie cu Advocatus dei (Avocatul Domnului), persoana care sprijinea o asemenea propunere.

Funcția a fost creată în 1587, dar din 1983 rolul avocatului diavolului a scăzut ca urmare a reformei lui Papa Ioan Paul al II-lea. 

Expresia „avocatul Diavolului“ defineşte o instituţie a Bisericii Catolice, dar şi un fel de personalitate.

  „Avocatul diavolului” in Biserica Catolică,este potrivit canoanelor, acel prelat al cărui rol este de a aduce contraargumente, cu privire la numirea unei persoane pentru beatificare, sau canonizare de către biserică.

Despre primul astfel de avocat s-a vorbit  în anul 1513 , dată la care a fost canonizat în calendarul catolic sfântul Iustinian, dar abia in anul 1587, Papa Sixtus al V-lea este cel care face demersuri pentru instituţionalizarea  institutiei „avocatului diavolului”.

Cel care reuşeşte să definitiveze acest proces este însă Papa Benedict al XIV-lea (1740 – 1748), care-i atribuie prelatului însărcinat cu descrierea argumentelor faţă de duhovnicul propus spre beatificare titulatura de „avocat al diavolului” sau în latineşte „advocatus diaboli”.

În contradicţie cu „advocatus diaboli”, papii l-au creat si  pe „advocatus dei”,  in traducere „avocatul Domnului”. Acesta reprezenta un alt prelat al cărui rol era acela de a aduce argumente în favoarea persoanei care urma să fie beatificată sau canonizată, încercand să convingă printr-o argumentaţie desăvârşită, că alegerea spre beatificare este cea corectă.

 

 

6.De la sublim la ridicol nu-i decât un pas

Napoleon ro

Du sublime au ridicule, il n’y a qu’un pas…

Sunt cuvintele pe care le-a pronunţat Napoleon Bonaparte în decembrie 1812, după dezastrul de la Berezina, când a fost nevoit să fugă, din Rusia, cu armatele distruse şi prestigiul destrămat.

Ele se aplică, cu egală semnificaţie, oricărui muritor care, ajuns la o situaţie strălucită, comite o greşeală imensă care-l prăbuşeşte şi-l face ridicol, provocând fie hazul, fie compătimirea lumii, sau chiar pe amândouă laolaltă.

 

7. Cocoșul galic

E emblema naţională a Franţei revoluţionare. De multe ori, vorbindu-se despre Franţa, i se spune „Cocoşul galic”. Această emblemă are o dublă explicaţie:

1) Romanii îi numeau gali pe locuitorii Franţei de azi şi se pare că le-au dat acest nume, fiindcă mulţi dintre ei purtau moţuri roşcate.

Aceste moţuri le-au evocat crestele cocoşilor, iar în latineşte gallus înseamnă cocoş.

2) După revoluţia de la 1789, în căutarea unei embleme pentru baterea monedelor noi (care să înlocuiască „ludovicii”), juriul, instituit pentru concurs, a recomandat un cocoş, gândindu-se la deşteptare, la vigilenţă, la trezirea conştiinţelor.

Poporul însă, când a văzut „cocoşul” pe monedele de 20 de franci, a făcut legătură cu vechii gali. Cocoşul a fost decretat emblemă naţională. Mai târziu, Napoleon a desfiinţat acest simbol. Dar cocoşul a revenit o dată cu revoluţia de la 1830, începând să fie aplicat şi pe drapele.

In timpul celei de – A Treia Republici (1871), a căpătat o mai mare răspândire (pe monede în special) şi a reprezentat alegoric Franţa, in special în grafică, prin „cocoşul galic”.

8. Carpe diem

Este o expresie dintr-un poem latin scris de Horaţiu, ce a devenit în timp un aforism.

Popular, expresia este tradusă cu „Trăieşte clipa!”.

Literal carpe înseamnă „a alege, a selecta, a culege, a strange, a aduna”, dar Ovidius a folosit cuvântul în sensul de „a se bucura, a apuca, folosire, a face uz de”.

Îndemnul „Trăieşte clipa!” este foarte larg interpretabil, dar asta şi din cauza traducerii imperfecte.

Literar, această expresie face parte din versetul „Carpe diem, quam minimum credula postero”, în traducere: „Trăieşte clipa de azi şi fii cât mai puţin încrezător în viitor” (Ode I, 11, 8).

9. Dacă nu vine muntele la Mahomed, se duce Mahomed la munte.

Faptul s-ar fi petrecut în jurul anului 612 d.Hr., când Mahomed abia începuse a propovădui religia islamică.

Arabii erau atunci idolatri şi-i cereau minuni. „Profetul” a poruncit muntelui în faţa căruia predica, să vină până la el.

Deşi se zice că o credinţă putrenică mişcă şi munţii, masivul montan nu a catadicsit bineînţeles să se urnească.

Atunci, Mahomed s-a închinat şi, cu ochii la cer, a exclamat senin:

„Mare e înţelepciunea ta, Doamne ! Dacă ai fi dat ascultare cuvintelor mele şi ai fi făcut muntele să se mişte, ne-ar fi prăpădit pe toţi.

Trebuie deci eu să mă duc la munte şi să mulţumesc celui de sus că a fost atât de milostiv cu un neam de păgâni”.

Și îndreptându-se spre munte, a rostit cuvintele care azi, în zeflemea, se spun acelora ce n-au altă cale. decât să se plece în faţa unei situaţii, chiar dacă astfel trebuie să înfrunte ironii şi râsete.

Uneori expresia e folosită în formă inversată: Dacă nu vine Mahomed la munte, se duce muntele la Mahomed. E o variantă alterată, greşită.

De altfel, însăşi legenda din care s-a născut expresia face dovada acestei erori.

 

10.”Dați Cezarului ce-i al Cezarului”

Cuvinte citate foarte des şi întâlnite în multe limbi. Sunt din Evanghelie (Matei, XXII, 21). Se foloseşte uneori versiunea latină: Quae sunt Caesaris, Caesari.

Evanghelistul Matei povesteşte că fariseii, vrând să-i întindă lui Iisus o cursă şi să-l îndemne la nesupunere faţă de stăpânirea romană, l-ar fi întrebat dacă să plătească dajdie Cezarului.

Iisus – continuă povestitorul – simţind capcana care i se întinde, le-a cerut să-i prezinte moneda pe care vor s-o plătească; când i-au adus moneda, el le-a arătat efigia împăratului şi le-a zis vorbele de mai sus.

Prin urmare, la origine, cuvintele n-aveau de loc un sens figurat. Ele l-au căpătat ulterior, şi astăzi servesc pentru a recomanda să se recunoască fiecăruia meritele, atribuţia, rolul său.

11.Turcul plateste!

Povestea din spatele expresiei este urmatoarea: in timpul domniei lui Alexandru Ghica-Voda (domnitor al Tarii Romanesti intre 1766-1768), in divanul domnitorului era si un functionar foarte somnoros; la una dintre pricinile judecate de catre divan , dintre un roman si un turc, vinovat a fost gasit romanul, asa incat toti judecatorii trebuiau sa rosteasca, in mod formal, expresia Romanul trebuie sa plateasca!.

Cum i-a ajuns randul si judecatorului celui somnoros sa se pronunte, acesta, nestiind ce se intamplase in divan, a spus, hotarat: Turcul plateste! , asa incat vorba a devenit zicatoare; expresia este folosita pentru a reda situatia aceluia care este silit sa plateasca, vrand-nevrand, paguba sau cheltuiala facuta de catre altii.

12.„Ai întors-o ca la Ploieşti!”

Expresia este legată de apariţia căii ferate București-Ploiești (1872) și Ploiești-Predeal (1879) – realizate în intervale de timp diferite, din cauza lipsei banilor necesari, care au impus soluția folosirii liniei deja construită de la București până la Ploiești, unde constructorii liniei spre Predeal se legau direct de linia existentă în Gara Ploiești.

http://s2.ziareromania.ro/?mmid=acca61e061c80e0424

Concret, trenurile de la București care mergeau spre Transilvania erau oprite în gara Ploieşti unde  locomotiva era decuplată de garnitură, intra pe o linie de manevră și era întoarsă pe o placă turnantă, acționată manual   și direcționată pe linia spre Predeal.

Locomotiva era cuplată la celălalt capăt al garniturii, astfel că ultimul vagon al trenului venit de la București devenea primul.

Când trenul pornea, călătorii aveau un sentiment de teamă că s-au suit într-o cursă greșită, trenul părând că se întoarce la București, deși, în realitate, rula pe linia spre Predeal.

Această manevră a fost efectuată o perioadă îndelungată de timp: din 1879 (anul inaugurării liniei Ploiești-Predeal) și până în anii 1913-1915, când a fost construit triajul Ploieștiului, iar trenurile au ocolit orașul intrând direct pe linia spre Predeal.

Faptul că două generații de călători au apucat întoarcerea trenului, având același sentiment de teamă că au greșit destinația și trenul, a întipărit profund în mentalul colectiv expresia „a întoarce ca la Ploiești”.

Caragiale însuși a simțit nevoia să vorbească despre acest „fenomen” în schița sa „Întârziere”, publicată în anul 1900: ,,De la Ploiești, trenul de Predeal că să apuce spre București schimbă frontul și, ca și cum ar vrea să se întoarcă înapoi, locomotiva se pune acolo, unde până aici era coada trenului“.Impactul era  puternic pentru călători  astfel încât s-a transmis din generație în generație.

Chiar și azi, la aproape o sută de ani de când trenul nu mai întoarce ca la Ploiești, expresia este uzitată pentru a desemna schimbările comportamentale sau de atitudine neașteptate ale cuiva.

 

 Surse (bibliograficie): I. Berg, Dicționar de cuvinte, expresii, citate celebre, București, Editura Științifică, 1968; http://www.literparc.ro;  http://www.dcnews.ro/


 

06/10/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: